MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 24 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 1196: Béla al III-lea (n. 1148/1149 - m. 24 aprilie 1196) a fost rege al Ungariei între 1 martie 1172 și 24 aprilie 1196. A fost căsătorit cu Ana de Châtillon, apoi cu Marguerite de France. Béla a fost fiul regelui Géza al II-lea al Ungariei și al prințesei ruse Eufrosina, care era cumnată a regelui Eric al II-lea al Danemarcei, și a lui Knud Lavard, rege al Obodriților.
  Béla a fost crescut la curtea lui Manuel I Comnen, trimis fiind de fratele său mai mare Ștefan al III-lea, în calitate de ostatic. Béla, în timpul cât a trăit in Constantinopol, și-a însușit cultura bizantiană. Întrucât Manuel I Comnen nu avea fii la vremea respectivă, ci doar fiice, l-a crescut pe Béla ca pe urmașul său la tron. La curtea bizantină, Béla a primit numele de Alexios. În 1163, prințul Alexios (Béla) s-a logodit cu prințesa Maria, una dintre fiicele lu Manuel I Comnen. Însă logodna a fost ruptă, în 1169.
  În 1170, Agnès de Châtillon a mers la Constantinopol, unde sora sa, Maria, era soția împăratului bizantin Manuel I Comnenul. La curtea imperială, Agnès a primit numele de Anna / Ana. La cererea împăratului, Agnès s-a căsătorit cu prințul Béla.
  Când însă din a doua căsnicie a lui Manuel I Comnen s-a născut un fiu (viitorul Alexios al III-lea Angelos) fratele lui Béla a murit, lăsând liber tronul maghiar. În 1172, Béla a revenit în Ungaria pentru a ocupa tronul, dar înainte de aceasta a promis împăratului, că Dalmația, pe care Manuel o cucerise în războiul cu Ștefan, va rămâne teritoriu bizantin, până la moartea basileului. Până la moarte, Béla a mentinut legături cordiale cu Bizanțul.
  În anul 1184, regina Ana de Châtillon^[2] a murit, în vârstă de 30 de ani. După doi ani, în 1186, regele Béla al III-lea s-a căsătorit cu Marguerite de France (1158-1197), soră a regelui Philippe-Auguste al Franței, văduvă și ea. Fiind crescut și educat la Constantinopol, maghiarii nu au avut încredere în Béla, considerându-l ca fiind omul basileului. La începutul domniei sale, niște nobili, cu complicitatea Helenei, mama lui Béla, au încercat uciderea regelui și au vrut ca tronul să-i revină fratelui său mai mic, Géza. Complotul nu a reușit și Béla i-a trimis pe mama și pe fratele său la închisoare.
  Revenit în Ungaria și încoronat rege, Béla al III-lea imită monarhiile occidentale, pentru îmbunătățirea administrației țării. Creează o cancelarie și noi impozite (taxe vamale, taxe de drept de trecere, taxe pentru târguri). Duce o politică de favorabilă papei, menținând echilibrul în relațiile cu Sfântul Imperiu Romano-German.
  Un inventar al veniturilor ecleziastice și regale ale epocii lui Béla al III-lea indică faptul că acesta dispunea anual de echivalentul a 23.000 kg de argint fin; spre comparație, regele francez Philippe-Auguste dispunea, în aceeași epocă, de 17.000 kg de argint fin.
  În legătură cu forma definitivă a coroanei regelui maghiar, cercetătorii de la Universitatea din Passau au favorizat anul 1185, din timpul domniei lui Béla al III-lea, ca an al îmbinării celor două elemente ale coroanei.^[3]
  Articol principal: Coroana Sfântului Ștefan.
  Regele Béla elimină definitiv influența bizantină în Ungaria.
  În general, se consideră că la curtea lui a fost scrisă de către un cronicar anonim Gesta Hungarorum. Însă, privitor la autorul cronicii Gesta Hungarorum, o nouă teorie a emis-o Paul Lazăr Tonciulescu, autorul celei mai recente traduceri în limba română a Cronicii Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor. În Prefața^[4] traducerii sale, Paul Lazăr Tonciulescu susține că autorul Cronicii ar fi notarul regelui Béla I al Ungariei (1061 - 1063). Între altele, Paul Lazăr Tonciulescu arată că în cronică nu se vorbește nimic despre marea invazie a pecenegilor, din anul 1068, terminată cu victoria categorică a ungurilor, la Chiraleș. Această victorie strălucitoare nu putea să lipsească din cronică, cunoscut fiind faptul că pecenegii erau cei mai mari dușmani ai ungurilor.^[5] Un alt argument îl constituie faptul că Notarul Anonymus nu a considerat necesar să specifice în cronica sa despre care rege Béla este vorba, întrucât nu exista nicio confuzie în epoca respectivă, regele Béla, pentru care lucra, fiind primul din șirul regilor maghiari cu acest nume.^[5]
  În timpul domniei sale a condus două campanii; una împotriva Imperiul Bizantin, după moartea împăratului Manuel I, în 1180, în care a ocupat Dalmația. A doua campanie a fost purtată în Halici și Lodomeria în 1189, soldându-se însă cu un eșec.
  

  Mormântul lui Béla al III-lea, alături de cel al Anei de Châtillon, în capela funerară a Bisericii Mátyás
  În anul 1190, el a promis că va participa la cruciadă, dar nu avut timp, pentru că în 1192 a încetat din viață. A fost înmormântat în bazilica de la Székesfehérvár. În prezent, rămășițele sale pământești se odihnesc în sarcofagul aflat în capela funerară din subsolurile Bisericii Mátyás, din Buda, alături de cele ale soției sale, Ana de Châtillon. Împreună cu soția sa Ana de Châtillon, Béla a avut șase copii, și anume:
  • Imre al Ungariei / Emeric al Ungariei (1174-1204), devenit rege al Ungariei (1196-1204);
  • Margit (1175-1223), împărăteasă bizantină, soția împăratului Isaac al II-lea Angelos;
  • Andrei al II-lea (1176-1235), rege al Ungariei (1205-1235);
  • Salamon / Solomon - mort fiind copil;
  • István / Ștefan – mort fiind copil;
  • Konstancia (1181-1240), regină, soția lui Ottokar I, regele Boemiei.
  Împreună cu cea de-a doua soție, Marguerite de France, regele Béla al III-lea nu a avut copii.  

  Béla al III-lea
  Rege al Ungariei
  Béla al III-lea, cronica pictată de la Viena (secolul al XIV-lea)
  Date personale
  Născut	1148/1149 Regatul Ungariei
  Decedat	24 aprilie 1196 Regatul Ungariei
  Înmormântat	Székesfehérvár, apoi, transferat în 1848, la Biserica Mátyás
  Părinți	Géza al II-lea al Ungariei Eufrosina a Kievului
  Frați și surori	Elizabeth of Hungary, Duchess of Bohemia[*] Helena of Hungary[*] Géza, royal prince of Hungary[*] Stephen III of Hungary[*]
  Căsătorit cu	Ana de Châtillon, apoi cu Marguerite de France
  Copii	Imre al Ungariei Margaret of Hungary[*] Andrei al II-lea al Ungariei Constanța a Ungariei Margaret Arpád[*][1]
  Cetățenie	Ungaria
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Arpadiană
  Domnie
  Domnie	1172 - 1196
  Încoronare	1 martie 1172
  Predecesor	Ștefan al III-lea
  Succesor	Imre / Emeric

• 1342: Papa Benedict al XII-lea (n. 1285)
• 1617: Concino Concini (n. 1575 – d. 24 aprilie 1617, Paris) a fost mareșal al Franței, marchiz de Ancre, baron de Lésigny, conte de Penna. Născut la Florența în jurul anului 1575 și asasinat la Paris în 24 aprilie 1617, a fost favoritul regentei Maria de Medici și a fost căsătorit cu Leonora Dori. Aparținea unei familii vechi și nobile din Toscana, fiind descendent din conții de Catenaia. Mama sa era Camilla Miniati, iar tatăl său Giovanni Battista Concini. Bunicul său a fost prim secretar al ducilor Cosimo și Francesco, iar tatăl său a fost prim secretar al Marelui Duce al Toscanei. Un frate a fost ambasador la curtea Spaniei^[1]. Familia sa provenea din satul Firenzuol, în vecinătatea Florenței^[2], iar el s-a născut într-un mic oraș, Terranuova Bracciolini, în provincia Arezo. Casa unde s-a născut se află în via Concini și a fost restructurată de primăria orașului. Aventurier, a aparținut micii nobilimi cu titlul de conte de Penna și a studiat la universitatea din Pisa. După terminarea studiilor, unchiul său, Belisario Vinta, îi propune să facă parte din escorta Mariei de Medici care pleca să se căsătorească cu Henric al IV-lea al Franței, iar el acceptă cu entuziasm ocazia^[3]. În timpul călătoriei o cunoaște pe Leonora Dori Galigaï, sora de lapte a reginei și cea mai intimă confidentă. După luni de tratative, în 12 iulie 1601 o ia de soție. Regina îi dă o dotă consistentă Leonorei,^[4] iar Concini devine maître d'hôtel al reginei. Concini era o persoană pretențioasă și arogantă. Lunga sa carieră la curtea Franței s-a datorat influenței Leonorei Dori asupra Mariei de Medici. Prezența sa alături de Maria de Medici nu-i este pe plac soțului său Henric al IV-lea, care ar vrea să-l înlăture de la curte pe acest individ ambițios. În 4 mai 1610, cu zece zile înainte de asasinarea regelui, Concino este la un pas de a fi ucis în bătaie pentru că a avut impertinența de a intra în parlament cu pălăria pe cap. Funcționarii palatului au început să-l bastoneze și este salvat de către pajii reginei. 
  Litografie sec. XIX. Maria de Medici supusă dorințelor cuplului Concini
  Devenită regentă pentru fiul său (viitorul Ludovic al XIII-lea), Maria de Medici îl acoperă de onoruri și titluri, iar Concini devine favoritul său. Devine mareșal de Ancre în 16 septembrie 1610 supervizor al camerei reginei, guvernator de Péronne și Montdidier, iar pe 7 noiembrie 1613 devine mareșal al Franței. În jurul cuplului Concini-Galigai se formează o curte de italieni, ce dominau curtea franceză și care au inaugurat o politică de cheltuieli nebunești ce în curând pun în dificultate finanțele regale. Se calculează că cei doi au ajuns să dețină 75% din patrimoniul statului. Urât de nobilime și de popor, influența lui la curte rămâne puternică datorită soției sale. În 1612 primește permisiunea de a construi o mică casă, care comunica cu Luvru prin grădină^[5]. Inițial preocupat să acumuleze bogății, mai apoi se implică în politica internă și externă. În 1616 obține destituirea cancelarului Nicholas Brûlart Sillery. Numește miniștri pe vescovul de Luçon, viitorul Richelieu, Mangot Claude și Claude Barbin. Richelieu în noiembrie devine secretar de stat, iar Concini se lăuda în privința noilor miniștri și mai ales despre Richelieu spunea: "este capabil să dea lecții tuturor cerșetorilor"^[6]. Și avea dreptate: chiar dacă era venal, Concini a recomandat miniștri competenți și incoruptibili. Cuplul coopera pe plan politic și financiar, dar căsnicia începea să scârțâie, iar certurile lor erau de domeniu public. De la sfârșitul lui 1616 Concini, se comportă ca un adevărat șef de stat ținând reuniuni ministeriale în casa sa și fiind în strâns contact cu Richelieu.^[7] Nu se știe dacă el avea un adevărat plan politic. Richelieu în Mémoires scrie: "Concini avea ca scop principal mărirea averii sale și obținerea de titluri care să-l facă să devină un gentilom, pe locul doi era grandoarea regelui și a statului, iar pe locul trei coborârea mai marilor regatului"^[8]. Este cert că îi ura pe parizieni care îi jefuiseră casa în 1616: "dacă ei nu mă iubesc, vor învăța să se teamă de mine", spune în februarie 1617, când a împânzit orașul cu furci. 
  Asasinarea mareșalului d'Ancre
  Originile sale, puterea și bogățiile acumulate, faptul că s-a înconjurat de toscani, exasperarea nobilimii și a poporului francez, antipatia față de soția sa, faptul că Concini uitase să și-l facă prieten pe Ludovic al XIII-lea, duc la asasinarea sa în aprilie 1617. Pentru a prelua puterea din mâinile mamei sale, Ludovic a pus la cale o lovitură de stat. Concini avea o armată de 7000 de soldați, fără să se numere numeroșii săi acoliți și prieteniile sus puse. Împreună cu Carol d'Albert, duce de Luynes, maestrul său de vânătoare (care îi fusese propus lui Ludovic de către Concini - adevărat act de trădare din partea ducelui de Luynes), Ludovic planifică asasinarea lui Concini. Concini este împușcat de baronul de Vitry, Nicolas de L'Hospital, căpitanul gărzilor regale, în 24 aprilie 1617, în curtea Luvrului. Ludovic al XIII-lea a mulțumit călduros: mulțumesc mult, din acest moment eu sunt regele. Dar omicidul nu a potolit ura parizienilor: un grup de fanatici au exhumat corpul lui Concini de la biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, unde fusese îngropat cu o zi înainte, l-au târât pe străzile Parisului, l-au atârnat de picioare pe Pont Neuf, apoi au făcut corpul bucăți, i-au dat foc, iar cenușa au aruncat-o în Sena. Soția sa, Leonora Dori, care nu a putut fi apărată de Maria de Medici, (care era exilată la Blois) va fi acuzată de vrăjitorie și executată în Place de Grève în 8 iulie 1617. Bunurile lor, printre care castelul Lesigny și hotelul din Paris din rue Tournon, au fost confiscate și date ducelui de Luynes. Concini a avut doi copii:
  • O fiică Maria, botezată în martie 1608, al cărei naș a fost Henric al IV-lea. Maria moare în 2 ianuarie 1617.
  • Un fiu, Enrico, botezat la Saint-Germain, în 8 iulie 1603, nașa sa a fost Maria de Medici. După moartea părinților, Enrico Concini este arestat și își petrece cinci ani închis în castelul Nantes. Eliberat datorită intervenției Mariei de Medici, este nevoit să părăsească Parisul, se ascunde la Florența, unde ia titlul de conte de Penna și unde va muri în 1631 de ciumă   

    Concino Concini
    Concino Concini, desen de Dumonstier aflat la muzeul Luvru Paris
    Date personale
    Născut	1575 circa Terranuova Bracciolini, Toscana
    Decedat	24 aprilie 1617(42 de ani) Paris, Franța
    Cauza decesului	omor
    Căsătorit cu	Leonora Dori, numită "La Galigaï"
    Cetățenie	Franța
    Religie	romano-catolic
    Ocupație	om politic, favoritul Mariei de' Medici
    Ministru (neoficial) al Franței
    În funcție 1610 – 1617
    Monarh	Ludovic al XIII-lea al Franței Maria de' Medici (regentă)
    Precedat de	Maximillien de Béthune, Duce de Sully
    Succedat de	Cardinalul Richelieu
    Premii	Mareșal al Franței
    Profesie	om politic, favoritul Mariei de' Medici

• 1679: Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt (n. 1630)
• 1726: Christian August de Holstein-Gottorp-Eutin (11 ianuarie 1673 – 24 aprilie 1726) a fost prinț de Eutin, prinț-episcop de Lübeck și regent al ducatului Holstein-Gottorp. A fost bunicul matern al țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. A fost fiul cel mic al lui Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp și al Prințesei Frederica Amalia a Danemarcei, fiica regelui Frederic al III-lea al Danemarcei. Fratele său mai mare, Frederic al IV-lea, a succedat tatălui lor la conducerea ducatului iar Christian August a primit micuțul fief de Eutin în 1695 și titlul de Duce de Holstein-Eutin.^[2]
  Fratele său a murit în 1702, lăsându-l ca moștenitor pe minorul Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp. Din 1702 până în 1708 Christian August a fost co-regent cu cumnata sa, Hedvig Sophia a Suediei, în timpul minoratului lui Karl Frederic. După decesul ei în 1708, Christian August a rămas singurul regent al ducatului Holstein-Gottorp. La 2 decembrie 1704, Christian August s-a căsătorit cu Albertina Frederica de Baden-Durlach (3 iulie 1682 – 26 decembrie 1755), cu care a avut zece copii:^[2]
  • Hedwig Sophie Auguste de Holstein-Gottorp (9 octombrie 1705 – 4 octombrie 1764), stareță de Herford, 1750–1764
  • Karl Augustus de Holstein-Gottorp (26 noiembrie 1706 – 31 mai 1727)
  • Frederica Amalia de Holstein-Gottorp (12 ianuarie 1708 – 19 ianuarie 1782), călugăriță la Quedlinburg
  • Anne de Holstein-Gottorp (3 februarie 1709 – 2 februarie 1758), s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Saxa-Gotha-Altenburg (1701-1771)
  • Adolf Frederick de Eutin (14 mai 1710 – 12 aprilie 1771), a devenit prinț moștenitor al Suediei în 1743 și rege al Suediei în 1751.
  • Frederick August de Eutin (20 septembrie 1711 – 6 iulie 1785), episcop de Lübeck și, după ascensiunea lui Adolf Frederick, Prinț de Eutin. În 1773, Frederick August a primit un nou ducat, Oldenburg, care consta în comitatele Oldenburg și Delmenhorst.
  • Joanna Elisabeth (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760), s-a căsătorit cu Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst și a fost mama împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
  • Wilhelm Christian de Holstein-Gottorp (20 septembrie 1716 – 26 iunie 1719)
  • Frederick Conrad de Holstein-Gottorp (12 martie 1718 – 1719)
  • Georg Ludwig de Holstein-Gottorp (16 martie 1719 – 7 septembrie 1763)  

    Christian August de Holstein-Gottorp
    Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin
    Date personale
    Născut	11 ianuarie 1673 Gottorf Castle[*], Germania
    Decedat	24 aprilie 1726 (53 de ani) Gottorf Castle[*], Germania
    Înmormântat	Lübeck Cathedral[*]
    Părinți	Christian Albert de Holstein-Gottorp Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei
    Frați și surori	Frederic al IV-lea de Holstein-Gottorp Sophie Amalie of Slesvig-Holsten-Gottorp[*] Marie Elisabeth, Abbess of Quedlinburg[*]
    Căsătorit cu	Albertina Frederica de Baden-Durlach
    Copii	Adolf Frederic al Suediei Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp Frederick August I Prince Georg Ludwig of Holstein-Gottorp[*] Charles Augustus of Holstein-Gottorp[*] Ana de Holstein-Gottorp[*] Hedwig Sophie af Slesvig-Holsten-Gottorp[*] Frédérique-Amélie de Holstein-Gottorp[*][1] Friederike Sophie von Holstein-Gottorp[*][1] Wilhelm Christian von Holstein-Gottorp[*][1] Friedrich Conrad von Holstein-Gottorp[*][1]
    Cetățenie	Germania
    Religie	luteranism
    Ocupație	principe-episcop
    Activitate
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
    Regent

• 1731: Daniel Defoe (pronunțat în engleză /ˌdænjəl dɨˈfoʊ/, născut Daniel Foe; 1660 – 24 aprilie ?, 1731) a fost un jurnalist, pamfletar și scriitor englez. Este celebru prin romanul „Robinson Crusoe” (1719), o poveste despre un om naufragiat care a rămas singur pe o insulă.
  Împreună cu Samuel Richardson, Defoe este considerat fondatorul romanului englez. Primul mare romancier realist englez, Defoe este un observator minuțios, preocupat de morala individuală și socială. Defoe a început să scrie literatură după ce a exercitat și alte profesiuni, mai întâi ca om de afaceri și apoi ca ziarist. Tatăl lui era un mic negustor londonez pe nume Foe (Defoe și-a adăugat acest prefix aristocratic la mijlocul vieții), care ar fi dorit ca fiul lui să devină preot. Din cauza nonconformismului religios, Defoe nu a avut acces la o educație universitară, astfel, a studiat la o școala a disidenților de la periferia Londrei. În 1684 s-a căsătorit cu Mary Tuffley, fiica unui vânzător de vinuri, cu care a avut 2 băieți și 5 fete. A devenit comerciant în diverse domenii. Negustor, fabricant, contabil, ziarist, agent politic, de multe ori ruinat, falit, închis, în același timp a realizat și o producție literară bogată, o operă de poet și ziarist, de pamfletar și istoric, de economist și călător, de moralist și romancier. Comerțul va continua să-l fascineze pe tot parcursul vieții, oferindu-i în același timp posibilitatea de a observa în amănunt viața și obiceiurile englezești. Interesul lui se îndreaptă totuși către domenii multiple și nu se poate limita numai la afaceri. În 1685 a luat parte la rebeliunea lui Monmouth împotriva lui Iacob al II-lea, dar ca urmare a unei grațieri, obținută probabil în schimbul unei mari sume de bani, a reușit să scape de deportare și execuție atunci când a fost prins. În 1692, războiul cu Franța a avut drept rezultat numeroase pierderi financiare, căci vasele de care erau legate interesele lui au fost capturate și Defoe a dat faliment. Pentru a-și putea plăti creditorii, a înființat o fabrica de cărămizi și țiglă care s-a dovedit a fi o afacere profitabilă.
  

  Monumentul în amintirea lui Daniel Defoe din Bunhill Fields, City Road, Londra
  La vârsta de patruzeci și trei de ani Defoe a dat faliment a doua oară. În 1704, în timp ce își desfășura activitatea în slujba guvernului, Defoe a colaborat la cea mai vestită publicație a acestuia, „Review”, care a continuat să apară până în 1713. Defoe a scris fără întrerupere articole de ziar pentru douăzeci și șase de perioadice diferite, referindu-se la problemele curente și afaceri externe, controverse religioase și conflictul politic dintre partidele Tory și Whig. În anii 1690 Defoe și-a început cariera de scriitor iar în calitate de autor de pamflete va scrie „Englezul get-beget”. Acest lung poem ridiculizează sentimentele antiolandeze în rândul englezilor. În 1719, la vârsta de cincizeci și nouă de ani, în timp ce continua să scrie articole de ziar, precum și pamflete pe probleme curente, Defoe a abordat un alt gen literar. A început cu „Robinson Crusoe”, apoi a elaborat o serie de biografii fictive, memorii și autobiografii.
  Privit în ansamblu, „Robinson Crusoe” apare de asemenea ca un jurnal de călătorie, abundând în detalii de meteorologie, de geografie, de contabilitate, etc., o operă eminamente antifictivă: prin aceasta, Daniel Defoe deține un loc remarcabil în istoria universală a romanului.  

  Daniel Defoe
  Date personale
  Nume la naștere	Daniel Defoe
  Născut	1659/1661 (?) probabil Cripplegate, Londra, Anglia
  Decedat	24 aprilie 1731 (?) Londra, Anglia
  Înmormântat	Regatul Unit
  Părinți	James Foe[*][2] Alice Marsh[*][2]
  Căsătorit cu	Mary Tuffley[*]
  Copii	Benjamin Norton Defoe[*][2] Sofia Defoe[*][2]
  Naționalitate	Englez
  Cetățenie	Regatul Angliei  Regatul Marii Britanii
  Etnie	englez
  Ocupație	scriitor, jurnalist, spion
  Limbi	limba engleză[1]
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	Neoclasicism
  Specie literară	proză, pamflet
  Opere semnificative	Robinson Crusoe Moll Flanders[*] Jurnal din anul ciumei
  A influențat pe[ascunde] Johann Wyss Jonathan Swift

• 1816: Friedrich Karl Ludwig de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck^[1][2] (20 august 1757^[1][2] – 24 aprilie 1816^[1][2]) a fost al cincilea și penultimul Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck.^[1][2] Friedrich Karl Ludwig a fost fiul Prințului Karl Anton August de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck și a soției acestuia, contesa Charlotte de Dohna-Schlodien. Friedrich Karl Ludwig s-a născut la Königsberg, în Prusia de Est. El s-a alăturat armatei prusace în 1777 în urma cererii regelui Frederic cel Mare. În 1787 el comanda un batalion de grenadieri în Königsberg.^[3] El a asistat la suprimarea revoltei Kościuszko în 1794 și a fost guvernator al Cracoviei în 1795. S-a retras din serviciul prusac ca general locotenent în 1797^[3] și și-a petrecut restul vieții îmbunătățind agricultura din Holstein. A murit la conacul Wellingsbüttel, acum parte din Hamburg.
  La 9 martie 1780, la Königsberg, Friedrich s-a căsătorit cu contesa Friederike de Schlieben (28 februarie 1757 – 17 decembrie 1827).^[1][2] La acel moment căsătoria nu a fost privită favorabil deoarece familia Schlieben nu era o familie nobilă cu rădăcini străvechi. Friedrich și Friederike au avut trei copii:
  • Prințesa Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck (13 decembrie 1780 – 19 ianuarie 1862)^[1][2]
  • Prințesa Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck (28 septembrie 1783 – 24 noiembrie 1803)^[1][2]
  • Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (4 ianuarie 1785 – 27 februarie 1831)^[1][2]
  Friedrich a fost succedat ca duce de fiul său, Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.  

  Friedrich Karl Ludwig
  Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck
  Portret al lui Friedrich Karl Ludwig de Johann Friedrich August Tischbein, ca. 1800
  Date personale
  Născut	20 august 1757 Königsberg
  Decedat	24 aprilie 1816 (58 de ani) Conacul Wellingsbüttel
  Părinți	Karl Anton August von Schleswig-Holstein-Sonderburg -Holstein-Sonderburg-Beck[*] Countess Charlotte of Dohna-Leistenau[*]
  Căsătorit cu	Contesa Friederike de Schlieben
  Copii	Prințsa Friederike Prințesa Luise Friedrich Wilhelm
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck
  Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck
  Domnie	24 februarie 1775–25 martie 1816
  Predecesor	Peter August
  Succesor	Friedrich Wilhelm

• 1852: Leopold I, Mare Duce de Baden (29 august 1790 – 24 aprilie 1852) a fost al patrulea Mare Duce de Baden și a domnit din 1830 până în 1852. Leopold a fost primul fiu al magrafului Karl Friedrich de Baden și a celei de-a doua soții (căsătorie morganatică), Louise Karoline. Leopold și frații săi nu erau considerați ca prinți ai Casei de Baden și nu aveau drepturi la coroana marelui ducat. Cu toate acestea, datorită moștenitorului pe linia legitimă, ei vor fi recunoscuți ca aparținând dinastiei în 1817. 
  Leopold I de Baden
  În lipsa unui moștenitor de sex masculin, dispariția dinastiei Baden era aproape. Maximilian I, rege al Bavariei și soția lui Caroline de Baden reclamau moștenirea marelui ducat de Baden. Pentru a preveni dezmembrarea statului, Karl, Mare Duce de Baden, nepotul și succesorului lui Karl Frederic, Mare Duce de Baden a adoptat în 1817 o lege de succesiune, care permitea copiilor din a doua căsătorie a lui Karl Frederic drepturi de acces dinastic asupra Marelui Ducat, deși aceștia proveneau dintr-o căsătorie morganatică. Acum copiii Hochberg au devenit prinți și prințese ale Marelui Ducat. Această lege i-a permis în 1830 lui Leopold de Hochberg să-l succeadă pe fratele său vitreg, Ludovic I, și să devină conducător al Marelui Ducat sub numele de Leopold I de Baden.
  Liberal dar depresiv, traumatizat de ambițiile și intrigile mamei și ale soției sale, căutând alinare în consumul de alcool, Leopold s-a confruntat în prima jumătate a secolului al XIX-lea cu tulburările politice și a anunțat în mod deschis că urăște domnia și vrea să abdice, dar soția lui face tot posibilul pentru a preveni acest lucru.
  Fiul său cel mare, care suferea de o boală mentală și care își ura mama, l-a urmat la conducerea marelui ducat sub numele de Ludovic al II-lea. La 25 iulie 1819, Leopold s-a căsătorit la Karlsruhe cu Sofia Wilhelmina a Suediei (21 mai 1801 – 6 iulie 1865). Sofia și Leopold au avut următorii copii:
  • Prințesa Alexandrine de Baden; s-a căsătorit cu Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (1818–93). Mariajul a rămas fără copii, lucru care a permis succesorilor fratelui mai mic al lui Ernest, Albert, să succeadă la conducerea ducatului.
  • Prințul Louis de Baden (1822–1822).
  • Prințul Ludovic de Baden (1824–58); mai târziu a succedat ca Ludovic al II-lea, Mare Duce de Baden în perioada 1852–58; din cauza incapacității mentale marele ducat a fost condus de o regență.
  • Prințul Frederic de Baden (1826–1907); mai târziu a succedat ca Frederic I de Baden în perioada 1858–1907, regent în perioada 1852–58.
  • Prințul Wilhelm de Baden (1829–1897); general prusac, strămoș al liniei tinere a prinților de Baden și tatăl Prințului Max de Baden, Cancelar al Germaniei.
  • Prințul Karl de Baden (1832–1906); căsătorit cu Rosalie von Beust (morganatic).
  • Prințesa Marie de Baden (1834–99); căsătorită cu Ernst Leopold, al 4-lea Prinț de Leiningen (1830–1904).
  • Prințesa Cecilie de Baden (1839–91), cunoscută ca Olga Fedorovna; căsătorită cu Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei (1832–1902), Guvernator General în Tbilisi.
  Potrivit înregistrărilor bisericii din Baden, Leopold a avut doi fii cu Sofia Vittali, fiica unui comerciant de origine italiană, Pietro Vittali: Karl Emil August Vittali (n. 1831) și Otto Hermann Leopold Vittali (n. 1832).  

  Leopold I
  Date personale
  Născut	29 august 1790 Karlsruhe
  Decedat	24 aprilie 1852 (61 de ani) Karlsruhe
  Înmormântat	Q883348[*]
  Părinți	Karl Frederic, Mare Duce de Baden Louise Caroline de Hochberg
  Frați și surori	Amalia di Baden[*] Wilhelm de Baden Carl Ludovic de Baden Ludovic I, Mare Duce de Baden Friedrich of Baden[*] Maximilian of Baden[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
  Copii	Alexandrine, Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ludwig Ludwig al II-lea, Mare Duce de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Prințul Wilhelm Prințul Karl Maria, Prințesă de Leiningen Olga, Mare Ducesă a Rusiei
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Zähringen
  Mare Duce de Baden
  Domnie	30 martie 1830 - 24 aprilie 1852 (22 ani, 25 zile)
  Predecesor	Ludovic I
  Succesor	Ludovic II

• 1852: Vasili Jukovski, poet rus (n. 1783)
• 1865: Țareviciul Nicolae Alexandrovici Romanov (rusă Цесаревич Николай Александрович Романов) (n. 20 septembrie/8 septembrie 1843 – 12 aprilie/24 aprilie 1865) a fost Țarevici — moștenitor al Imperiului Rus din 2 martie 1855 până la moartea sa în 1865. În familie i se spunea Nixa. S-a născut la Tsarskoe Selo ca al doilea copil și primul băiat al Țareviciului Alexandru Nicolaievici, fiul cel mare al împăratului Nicolae I al Rusiei, și al Prințesei Maria de Hesse. În 1855, bunicul patern moare iar tatăl său îi succede ca împăratul Alexandru al II-lea.
  În vara anului 1864 Nicolae s-a logodit cu Prințesa Dagmar a Danemarcei, care era a doua fiică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise și totodată cumnată a Prințului de Wales, moștenitor al tronului britanic.
  La începutul anului 1865, în timpul unui turneu în Europa de Sud, a contractat o boală care a fost inițial în mod greșit diagnosticată ca reumatism. Mai târziu s-a dovedit a fi meningită cerebro-spinală. Simptomele inițiale includeau dureri de spate precum și sensibilitatea la zgomot și lumină. Cu toate acestea, Țareviciul și-a continuat turneul în Italia. Starea lui de sănătate s-a agravat rapid și a fost trimis în sudul Franței, dar acest lucru nu a adus nici o îmbunătățire. În primăvara lui 1865 Nicolae a continuat să se simtă rău și a murit la 24 aprilie 1865 la Nisa.^[5]
  Moartea sa timpurie la vârsta de 21 de ani a fost devastatoare pentru mama sa.  

  Nicolae Alexandrovici
  Țarevici al Rusiei
  Date personale
  Născut	20 septembrie 1843 Palatul Alexander, Tsarskoye Selo, Imperiul Rus
  Decedat	24 aprilie 1865 (21 de ani) Nice, Franța
  Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Alexandru al II-lea al Rusiei[1][2][3] Maria de Hessa[1]
  Frați și surori	Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei Alexandru al III-lea al Rusiei[4] Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Yevgeni Ivanovich Alekseyev[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Religie	creștinism ortodox[*]
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

• 1873: Adolf Prinz zu Hohenlohe-Ingelfingen (29 iulie 1797, Breslau - 24 aprilie 1873) a fost un nobil, soldat, și politician prusac. El a servit pentru o scurtă perioadă în funcția de prim-ministru al Prusiei în 1862, fiind succedat de Otto von Bismarck.
  Adolf a fost fiul lui Frederick Louis, Prinț de Hohenlohe-Ingelfingen, și tatăl lui Prințul Kraft zu Hohenlohe-Ingelfingen.  

  Adolf de Hohenlohe-Ingelfingen
  Date personale
  Născut	29 ianuarie 1797[1][2][3][4]  Breslau, Regatul Prusiei[5]
  Decedat	24 aprilie 1873 (76 de ani)[1][3][4]  Koszęcin[*], Polonia
  Părinți	Frederick Louis, Prince of Hohenlohe-Ingelfingen[*]
  Frați și surori	August, Prince of Hohenlohe-Öhringen[*]
  Copii	Carl Adalbert Constantin zu Hohenlohe-Ingelfingen[*] Prince Kraft zu Hohenlohe-Ingelfingen[*] Luise Prinzessin zu Hohenlohe-Ingelfingen[*][6]
  Naționalitate	Prusacă
  Ocupație	politician
  Prim-ministru al Regatului Prusiei
  În funcție 1862 – 1862
  Precedat de	Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen
  Succedat de	Otto von Bismarck
  Premii	Ordinul Vulturului Negru[

• 1891: Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (n. 26 octombrie 1800, Parchim — d. 24 aprilie 1891, Berlin) a fost un general prusac, înaintat la gradul de Generalfeldmarschall. Timp de 30 de ani von Moltke a fost Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg, care a creat noi metode moderne de conducere a armatelor pe câmpul de luptă. Moltke a avut un rol hotărâtor în victoriile obținute de armata prusacă în războaiele cu Danemarca și în războaiele franco-prusace care s-au încheiat cu Bătălia de la Sedan. 

  Helmuth Karl Bernhard Graf
  Generalul Helmuth von Moltke
  Date personale
  Născut	26 octombrie 1800[1][2][3][4]  Parchim, Germania[5]
  Decedat	24 aprilie 1891 (90 de ani)[1][2][3][4]  Berlin, Imperiul German[6]
  Părinți	Friedrich von Moltke[*]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	scriitor ofițer istoric politician
  Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al Armatei Prusace
  Porecla	"Moltke cel Bătrân" "Marele tăcut"
  Studii	Academia Militară Prusacă
  Activitate
  A luptat pentru	Regatul Prusiei (1822-1871)  Imperiul German (1871-1888)
  Ramura	Armata Prusacă
  Ani de serviciu	1822-1888
  Gradul	Feldmareșal
  Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Prusaco-Danez Războiul Austro-Prusac Războiul Franco-Prusac
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Vulturului Negru Ordinul Vulturului Roșu Pour le Mérite Marea Cruce a Crucii de Fier Legiunea de onoare Ordinul Leopold Ordinul Preasfintei Bunei Vestiri Ordinul Coroanei Italiei Ordinul Sfinților Maurițiu și Lazăr Ordinul Militar al lui Maximilian Iosif

• 1923: Wilhelm Ernst Karl Alexander Friedrich Heinrich Bernhard Albert Georg Hermann (10 iunie 1876 – 24 aprilie 1923) a fost ultimul Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach. S-a născut la Weimar, ca fiul cel mare al lui Karl August de Saxa-Weimar-Eisenach, moștenitor al Marelui Ducat, și a soției acestuia, Prințesa Pauline de Saxa-Weimar-Eisenach.
  I-a succedat bunicului său, Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, ca Mare Duce la 5 ianuarie 1901.
  Moștenitorul său era un văr îndepărtat, Prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach, până la dezmoștenire sa în 1909. Ulterior, fratele mai mic al lui Hermann a servit ca moștenitor prezumtiv al ducatul de Saxa-Weimar-Eisenach, până la nașterea fiului său, Karl Augustus.
  Wilhelm Ernst a creat noul centru al orașului Weimar, sub conducerea lui Hans Olde, Henry van de Velde și Adolf Brütt. De asemenea, Universitatea din Jena a fost reconstruită de către Theodor Fischer; s-a reconstruit și celebrul teatru de la Weimar. Îmbunătățirile orașului au inclus o statuie de marmură a predecesorul său, Karl Alexander, care a fost finalizată în 1911. Acesta a fost plasată într-un decor conceput de Brütt special creat pentru a distinge "vechiul oraș" de zona nouă construită. 
  Fotografie a lui Wilhelm Ernest
  Potrivit Constituției olandeze, Wilhelm Ernst era în linia de succesiune pentru tronul Țărilor de Jos (ca nepot al Prințesei Sofia a Olandei), după regina Wilhelmina. La începutul secolului XX, olandezii se temeau de posibilitatea influenței germane sau chiar anexarea Țărilor de Jos. Pentru a preveni acest lucru, unii avocați au încercat să schimbe Constituția pentru a-l exclude pe Wilhelm Ernst de la succesiune.
  Totuși, o altă cale, a fost aceasta: el sau descendenții lui - dacă regina Wilhelmina ar fi murit fără copii - ar fi trebuit să aleagă între tronul olandez și tronul de la Weimar. Nașterea fiicei Wilhelminei, Iuliana, în anul 1909 a diminuat șansa pentru orice membru al casei de Wettin (ramura Saxa-Weimar-Eisenach), de a moșteni tronul olandez. Odată cu modificarea Constituției din 1922, care a limitat dreptul de succesiune la descendenții Wilhelminei, posibilitatea a dispărut în întregime. La 9 noiembrie 1918, Wilhelm Ernst a fost forțat să abdice în urma înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial. Și-a lăsat tronul și toate ținuturile pe care le deținea și a plecat cu soția și copiii pe moșia familiei din Silezia, unde a și murit patru ani mai târziu.
  În ciuda tuturor lucrărilor sale pentru Weimar în timpul guvernării sale, Wilhelm Ernst a fost un conducător detestat. În ziua abdicării sale a fost numit cel mai "nepopular prinț din toată Germania".^[1]
  A murit la Heinrichau în Silezia la vârsta de 46 de ani. La Bückeburg, la 30 aprilie 1903, Wilhelm Ernst s-a căsătorit cu Prințesa Caroline Reuss de Greiz, fiica Prințului Heinrich XXII Reuss de Greiz. Mariajul a rămas fără copii și s-a sfârșit în anul 1905 cu moartea Carolinei în circumstanțe misterioase. Cauza oficială a decesului a fost pneumonia; alte surse au sugerat suicidul.
  La Meiningen, la 21 ianuarie 1910, Wilhelm Ernst s-a recăsătorit cu Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen, fiica Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen. Cuplul a avut patru copii:
  • Prințesa Sophie Luise Adelheid Marie Olga Carola (20 martie 1911 – 21 noiembrie 1988); căsătorită cu Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg; mariajul s-a terminat prin divorț în mai puțin de un an. Nu a avut copii.
  • Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach (28 iulie 1912 - 14 octombrie 1988); căsătorit cu baroneasa Elisabeta de Wangenheim-Winterstein; au avut copii
  • Prințul Bernhard Friedrich Viktor (3 martie 1917 - 23 martie 1986)
  • Prințul Georg Wilhelm Albert Bernhard (24 noiembrie 1921 - 11 martie 2011); și-a schimbat numele în Jörg Brena în 1953 și a renunțat la drepturile sale de succesiune.  

    Wilhelm Ernest
    Date personale
    Nume la naștere	Wilhelm Ernst Karl Alexander Friedrich Heinrich Bernhard Albert Georg Hermann
    Născut	10 iunie 1876 Weimar
    Decedat	24 aprilie 1923 (46 de ani) Henryków, Silezia
    Înmormântat	Weimarer Fürstengruft[*]
    Părinți	Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Pauline de Saxa-Weimar-Eisenach
    Frați și surori	Prince Bernhard of Saxe-Weimar-Eisenach[*]
    Căsătorit cu	Prințesa Caroline Reuss de Greiz Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen
    Copii	Sofia, Prințesă de Schwarzburg Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach Prințul Bernhard Prințul Georg
    Cetățenie	Germania
    Religie	luteranism
    Ocupație	personal militar[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Mare Ducele
    Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach
    Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach
    Domnie	5 ianuarie 1901 – 9 noiembrie 1918
    Predecesor	Karl Alexander
    Succesor	Mare Ducat abolit

• 1940: Konstantin Alexeevici Kalinin, în rusă: Константин Алексеевич Калинин (Varșovia, 5 februarie 1889 – Voronej, 24 aprilie 1940) a fost un inginer sovietic, proiectant de avioane cu soluții tehnice originale, arestat în timpul Masivei Epurări staliniste, în 1938 și executat după doi ani, în 1940. Konstantin Alexeevici Kalinin s-a născut la Varșovia, la 5 februarie 1889, pe atunci parte a Imperiului Rus. Primele experiențe în lumea aeronauticii sunt din 1916, an când a devenit pilot militar. La 1 iunie 1920, Kalinin a intrat la Institutul Tehnic pentru Aviație, la Moscova. În 1923 a brevetat aripa cu formă eliptică, iar în 1925 a construit primul său avion, Kalinin K-1 (RBZ-6), un mic monoplan cu aripă înaltă.
  În 1926 a fost pus în fruntea unui biroului de proiectări OKB ^[1], care se ocupa și cu unele implantări de uzine de construcții aeronautice în Ucraina, în apropiere de Harkov. Îndeosebi, se ocupa de aparate civile, dar proiecta și aparate pentru uz militar. Biroul său tehnic a fost dizolvat în 1938, când inginerul a fost arestat în timpul Marii Epurări staliniste. El a fost executat doi ani mai târziu, în 1940.
  A fost reabilitat la 10 august 1955.  

  Konstantin Alexeevici Kalinin
  Konstantin Alexeevici Kalinin
  Date personale
  Născut	5 februarie 1887  Varșovia, Imperiul Rus
  Decedat	22 octombrie 1938 (51 de ani)  Voronej, URSS
  Cauza decesului	moarte nenaturală[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
  Ocupație	inginer aerospațial[*] inginer aviator
  Activitate
  Alma mater	Q11699840[*] National Technical University of Ukraine "Igor Sikorsky Kyiv Polytechnic Institute"[*]
  Premii	Ordinul Steagul Roșu Order of Saint Anna, 3rd class[*] Ordinul Sfântului Stanislav, clasa III[

• 1942: Leonid Alekseievici Kulik (în rusă Леонид Алексеевич Кулик) (n. 19 august 1883, Tartu – d. 14 aprilie 1942) a fost un mineralog rus care s-a remarcat pentru cercetarea meteoriților.
  S-a născut la Tartu^[1] (Estonia) și a studiat la Institutul Imperial de Silvicultură din Sankt Petersburg și la Universitatea din Kazan. A slujit în armata rusă în timpul Războiului Ruso-Japonez, apoi a petrecut ceva timp în închisoare pentru activități politice revoluționare. A slujit apoi în armata rusă în timpul Primului Război Mondial.
  După război a devenit instructor, predând mineralogia la Tomsk. În 1920 i s-a oferit un loc de muncă la Muzeul de Mineralogie din orașul Sankt-Petersburg.
  În 1927 a condus prima expediție de cercetare sovietică pentru a investiga evenimentul de la Tunguska^[2], cel mai mare impact astronomic înregistrat în istorie, care a avut loc la 30 iunie 1908. El a făcut o călătorie de recunoaștere în zonă și a vorbit cu martorii locali. A înconjurat zona unde copacii au fost doborâți și s-a convins că aceștia erau culcați la pământ cu rădăcinile întoarse către centru. Totuși el nu a găsit niciun fragment de meteorit de pe urma impactului.
  În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a luptat din nou pentru țara sa, de data aceasta într-o miliție paramilitară. A fost capturat de Armata Germană și a murit de tifos într-un lagăr de prizonieri de război  

  Leonid Kulik
  Date personale
  Născut	19 august 1883 Tartu, Imperiul Rus
  Decedat	24 aprilie 1942 (58 de ani) Spas-Demensk[*], Rusia
  Înmormântat	Spas-Demensk[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tifos)
  Naționalitate	rus
  Cetățenie	Imperiul Rus  Republica Rusă  Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă  URSS
  Ocupație	mineralog[*] profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	mineralogie
  Alma Mater	Saint Petersburg State Forest Technical University[*] Universitatea de stat din Kazan Faculty of Physics and Mathematics of the Saint Petersburg University[*]
  Cunoscut pentru	cercetări asupra meteoriților, descoperirea locului de impact al meteoritului ce a căzut la Tunguska

• 1953: Gheorghe I. Brătianu, istoric, om politic român (n. 1898)
• 1954: Dimitrie M. Burileanu (cunoscut și sub numele de Dumitru Tilică Burileanu) (n. 25 aprilie 1878, Turnu Severin - d. 24 mai 1954, Sighet) a fost guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 11 ianuarie 1927 - 9 martie 1931 și fruntaș al Partidului Poporului. Dumitru Burilleanu a fost jurist cu doctoratul ținut la Paris, guvernator al Băncii Naționale Române, deputat pentru județul Mehedinți în șase legislaturi.^[3]
  Săptămânalul Românul din 16 ianuarie 1927, editat la Arad de Tinerimea Națională Țărănistă, publica următorul anunț:^[4]
  • Noul guvernator al Băncii Naționale a fost numit d. Tilică Burileanu, care a și fost instituit cu data de 11 Ianuarie a. c. Noul guvernator e tot atât de puțin cunoscut publicului ca și cel care pleacă, și — se poate — tot atât de priceput.
  În timpul guvernului G.G. Mironescu, pentru a face față crizei economice, s-a decis contractarea unui împrumut la Banca Franței. Pentru supravegherea cheltuirii banilor astfel obținuți, României i s-a impus prezența unui consilier al Societății Națiunilor. Dumitru Burileanu, guvernatorul Băncii Naționale, s-a împotrivit acestei tutele. Ca urmare, a fost demis și înlocuit cu dr. Constantin Angelescu.^[5]
  Printr-o decizie a M.A.I., Dumitru Burilleanu a primit o condamnare administrativă de 24 de luni, majorată apoi cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953.^[1]
  Dumitru Burileanu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 la domiciliul său din Craiova și, împreună cu alți foști demnitari interbelici, a fost încarcerat la Închisoarea de la Sighet.^[1] În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer la stomac, nu i s-a acordat niciun tratament medical.^[3] Directorul închisorii a înștiințat conducerea Direcției Generale a Penitenciarelor despre decesul său prin următoarea formulă: „Raportăm că deținutul Burileanu Dumitru (zis Tilică) în vârstă de 77 ani a murit în seara zilei de 24 mai 1954 suferind de insuficiență circulatorie cardiacă. Susnumitul a avut ultimul domiciliu la Craiova”^[6].
  În aceași închisoare au fost încarcerați în același timp cinci foști guvernatori ai Băncii Naționale a României: Constantin Angelescu, Dumitru Burilleanu, Grigore Dimitrescu, Mihail Manoilescu și Constantin Tătăranu.^[7]
  Soția sa, Elena Burileanu, a fost evacuată cu forța din casa sa din Craiova, Calea Severinului, și trimisă cu domiciliu obligatoriu, unde a murit în 1951  

  Dumitru Tilică Burileanu
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1878
  Decedat	24 mai 1954 (76 de ani)
  Cetățenie	România

• 1960: Max Theodor Felix von Laue (n. 9 octombrie 1879,^{[5][6][7][8][9][10][11]} Koblenz, Imperiul German – d. 24 aprilie 1960,^[5][6][7][8] Berlinul Occidental, Zonele aliate de ocupație din Germania^[12]) a fost fizician german, profesor universitar la Berlin și Göttingen, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1914. Max von Laue a fost elev al lui Max Planck. În anul 1931 a formulat teoria dinamică a interferențelor, datorată reticulelor tridimensionale ("Unde ale materiei și interferențele lor")^[13]. A avut contribuții în optică, în istoria fizicii : a propus o metodă de cercetare cu ajutorul căreia a fost descoperită în 1912 difracția radiaților X pe cristale.
  Max von Laue a scris lucrări privind supraconductibilitatea, teoria relativității, teoria cuantică, fizica atomică și istoria fizicii. 

  Max von Laue
  Max von Laue
  Date personale
  Născut	9 octombrie 1879[5][6][7][8][9][10][11]  Koblenz, Imperiul German
  Decedat	24 aprilie 1960 (80 de ani)[5][6][7][8]  Berlinul Occidental, Zonele aliate de ocupație din Germania[12]
  Înmormântat	Stadtfriedhof Göttingen[*]
  Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
  Copii	Theodore Hermann Von Laue[*]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	fizician profesor universitar[*] cristalograf[*]
  Activitate
  Rezidență	Germania
  Domeniu	fizică
  Număr Erdős	4
  Instituție	Universitatea Ludwig Maximilian din München Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea Johann Wolfgang Goethe Frankfurt Universitatea din Zürich
  Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea Ludwig Maximilian din München Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Zürich Universitatea din Strasbourg
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia de Științe din Berlin Academia Germană de Științe de la Berlin[*] Academia Pontificală de Științe[*][1] Academia de Științe a URSS[*] Academia Regală Suedeză de Științe Göttingen Eighteen[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Leopoldină American Physical Society[2] Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*] Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia de Științe din Torino[*] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
  Conducător de doctorat	Max Planck
  Doctoranzi	Friedrich Beck[*] Karl-Otto Kiepenheuer[*] Leó Szilárd
  Cunoscut pentru	Radiație X
  Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Medalia Ernst Reuter[*] (1959) Premiul Nobel pentru Fizică (1914)[3][4] Medalia Max Planck[*] (1932) Medalia Helmholtz[*] (1959) medalia Matteucci[*] (1914) Medalia Röntgen[*] (1952) Adolf-von-Baeyer Gold Medal[*] (1921) Fellow of the American Physical Society[*] membru străin al Royal Society[

• 1980: Alejo Carpentier, scriitor cubanez (n. 1904)
• 1981: Prințesa Margarita a Grecie și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Μαργαρίτα της Ελλάδας και Δανίας) (18 aprilie 1905 – 24 aprilie 1981) a fost cel mai mare copil al Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și al Prințesei Alice de Battenberg. S-a născut în insula Corfu din Grecia. 

  Prințesa Margarita
  Prințesă de Hohenlohe-Langenburg
  Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei
  Date personale
  Născută	18 aprilie 1905 Corfu, Grecia
  Decedată	24 aprilie 1981 (76 de ani) Langenburg, Baden-Württemberg, Germania
  Părinți	Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințesa Alice de Battenberg
  Frați și surori	Filip, Duce de Edinburgh Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei
  Căsătorită cu	Gottfried, al 8-lea Prinț de Hohenlohe-Langenburg
  Copii	Kraft, al 9-lea Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Beatrix Prințul Georg Andreas Prințul Rupprecht Prințul Albrecht
  Cetățenie	Grecia
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă Fürstin[*]
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Hohenlohe-Langenburg

• 1986: Wallis, Ducesă de Windsor (născută Bessie Wallis Warfield; 19 iunie 1896^[1] – 24 aprilie 1986) a fost o celebritate mondenă americană care s-a căsătorit a treia oară cu Prințul Eduard, Duce de Windsor, fostul rege Eduard al VIII-lea al Regatului Unit. Tatăl său a fost Teackle Wallis Warfield, iar mama sa - Alice Montague. Primul soț a fost Earl Winfield Spencer Jr., un pilot din forțele aeronavale, de care a divorțat în 1927. Al doilea soț a fost Ernest Simpson cu care s-a căsătorit la Londra, la primăria din Chelsea, în 21 iulie 1928.^[3] A divorțat de Simpson în mai 1937, pentru a se căsători la 3 iunie 1937 cu prințul Eduard, (la castelul Candé din Franța), care după abdicarea din 10 decembrie 1936 a căpătat titlul de duce de Windsor. S-a născut în Blue Ridge Summit, Pennsylvania, la 19 iunie 1896. A studiat la colegiul Oldfields School în Maryland, o instituție pentru fete din lumea bună. A fost confirmată la 17 aprilie 1910 în Biserica Episcopală a lui Cristos ( engleză Christ Episcopal Church), Baltimore. S-a căsătorit cu pilotul Earl Winfield Spencer Jr. la 8 noiembrie 1916 (primul mariaj), însă a divorțat în 1927, din vina soțului care era alcoolic. În 1923 comandantul Spencer a fost trimis cu misiune în China, însă Wallis Spencer rămâne la Washington unde devine metresa ambasadorului italian, prințul Caetani, apoi a unui sud-american, Felipe Espil, prim-secretar al ambasadei Argentinei.^[4] Este angajată la Departamentul de Stat al SUA și este trimisă în China, unde ajunge la Hong Kong în noiembrie 1924, unde este așteptată de soțul său. Familia Spencer pleacă la Canton, apoi Wallis pleacă la Shanghai însoțită de soția unui amiral. La Shanghai va fi cunoscută ca amantă a contelui Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini. Wallis avortează și află, cu această ocazie că nu va mai putea avea copii (cf. Jean des Cars, op. cit.,p. 399). Din China, Wallis Spencer se întoarce în Statele Unite unde prin amici newyorkezi face cunoștință cu Ernest Aldrich Simpson, un anglo-american, intermediar în comerțul maritim, care urmează să se stabilească la Londra. Ernest Simpson divorțează de prima soție și se căsătorește la Londra cu Wallis în 1928. Thelma, Lady Furness, amanta lui Eduard, prinț de Walles a prezentat-o pe Wallis lui Eduard în 10 ianuarie 1931. După decesul regelui George al V-lea în 1936, prințul de Wales a devenit regele Eduard al VIII-lea. Wallis Simpson devine metresa regelui Eduard; în vara anului 1936, regele Eduard și Wallis efectuează o croazieră pe Marea Mediterană, urmată de o călătorie în Bulgaria și Austria. Wallis Simpson divorțează în 1937. Regele Eduard a decis să abdice în 10 decembrie 1936, pentru a se putea căsători cu "femeia pe care o iubește", succesorul său fiind George al VI-lea, fratele său. Noul rege îi acordă lui Eduard titlul de Duce de Windsor. Mariajul ducelui de Windsor cu Wallis are loc la 3 iunie 1937, la castelul Candé (Indre-et-Loire) în Franța și Wallis devine ducesă de Windsor. Regele George al VI-lea refuză să-i acorde ducesei titlul de Alteță Regală.  

  Ducesa de Windsor
  anterior Mrs Simpson
  Wallis Simpson în 1936
  Date personale
  Nume la naștere	Bessie Wallis
  Născută	19 iunie 1896[1] Blue Ridge Summit, Pennsylvania
  Decedată	24 aprilie 1986 (89 de ani) Bois de Boulogne, Paris
  Înmormântată	Castelul Windsor
  Părinți	Teackle Wallis Warfield[*][2] Alice M. Montague[*][2]
  Căsătorită cu	Contele Winfield Spencer Jr. (c. 1916, div. 1927)Ernest Aldrich Simpson (c. 1928, div. 1937)Prințul Eduard, Duce de Windsor (c. 1937, dec. 1972)
  Cetățenie	SUA
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	socialite[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Windsor

• 1995: Gilda Marinescu (n. 13 februarie 1933, București - d. 24 aprilie 1995, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. A decedat la 24 aprilie 1995 și a fost incinerată. 

  Filmografie

  • Zodia Fecioarei (1966)
  • Baladă pentru Măriuca (1969)
  • Serata (1971) - prințesa
  • Livada de vișini (film TV, 1975)
  • Instanța amână pronunțarea (1976)
  • Înainte de tăcere (1978) - Marghioala
  • Ciuleandra (1985) - Maria Crainicu, mama Mădălinei
  • Căutătorii de aur (1986)
  • Figuranții (1987)
  • François Villon - Poetul vagabond (1987) - Madame La Bruyère   

    Gilda Marinescu
    Gilda Marinescu
    Date personale
    Născută	13 februarie 1933
    Decedată	24 aprilie 1995 (62 de ani)  București, România
    Ocupație	actriță

• 1996: Mircea Ciobanu, poet și prozator (n. 1940)
• 1996: Frank Riley (n. 1915 – d. 1996) a fost pseudonimul lui Frank Rhylick, un scriitor american de literatură științifico-fantastică^[3]. Este cel mai bine cunoscut pentru romanul Mașina eternității (scris împreună cu Mark Clifton), care a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1955. Cariera sa literară s-a desfășurat doar în perioada 1955 - 1958. A scris și ficțiune scurtă, ca de exemplu "Father Anton Dymek". A fost gazda unei emisiuni radio în zona orașului Los Angeles. 

  Romane

  • They'd Rather Be Right (1957) - cu Mark Clifton, apărut și cu titlul The Forever Machine

  ro. Mașina eternității - editura Cristian 1993, 1994

  • The Executioner (2010)

  Povestiri

  • "The Cyber and Justice Holmes" (1955)
  • "Bright Islands" (1955)
  • "The Executioner" (1956)
  • "Project Hi-Psi" (1956)
  • "Abbr." (1957)
  • "Eddie" (1957)
  • "A Question of Identity" (1958)
  • "Wunderkälte" (1962)  

    Frank Riley
    Date personale
    Născut	8 iunie 1915[1]  Hibbing[*], SUA
    Decedat	24 aprilie 1996 (80 de ani)[1][2]  Manhattan Beach[*], SUA
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	jurnalist scriitor romancier[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
    Limbi	limba engleză
    Note
    Premii	Premiul Hugo pentru cel mai bun roman

• 1967: Vladimir Komarov, cosmonaut sovietic (n. 1927)
• 1967: Agostinho Remédios de Bettencourt Vieira de Areia, cunoscut și sub numele de Vieira d'Areia, (n. 11 martie 1902, Lajes[*], Portugalia – d. 24 aprilie 1967, Lisabona, Portugalia) a fost un jurnalist, scriitor și traducător, asociat în principal cu editura Livros do Brasil.^[1] A semnat frecvent textele sale jurnalistice cu numele Remédios de Bettencourt, dar a publicat cea mai mare parte a operei sale literare, inclusiv traducerile, sub numele de A. Vieira d'Areia. A fost fiul natural al lui Agostinho Vieira da Areia, proprietarul terenului pe care se află Ermida de Nossa Senhora dos Remédios,^[2] situată în Lajes, insula Terceira, și al Palmirei Bettencourt din Angra. După ce a absolvit studiile liceale la Angra do Heroísmo, s-a stabilit la Lisabona, unde și-a desfășurat întreaga activitate profesională. A fost nepotul politicianului și publicistului José Vieira da Areia.^[3]
  A început să lucreze în redacția ziarului O Século, avansând până în postul de redactor-șef al secției de știri externe. A colaborat la mai multe periodice, în special în ziarele A Tarde și Acção și la revistele Renovação și Civilização.^[1]
  S-a dedicat apoi realizării de traduceri și corectării traducerilor, pregătind pentru publicarea în limba portugheză a aproximativ 60 de opere literare străine, dintre care unele au fost prefațate și adnotate de el. În anii 1940 a coordonat o enciclopedie populară publicată de Agência Editorial Brasileira.
  El a publicat mai multe lucrări istorice despre enigme celebre, în care a cercetat episoade „misterioase” din trecutul Europei, bazându-se pe surse publicate și pe transcrierea unor documente, rezumând faptele cunoscute și prezentând diverse explicații posibile. Temele tratate variază de la vrăjitorie, asocieri secrete și conspirații politice. 

  Scrieri (selecție)

  • A Profecia dos Papas (atribuída a S. Malaquias). Porto, 1944;
  • Despojos de Uma Tragédia - Correspondência de Nietzsche (introdução biográfica). Porto, 1944;
  • O Inferno de Dante - Adaptação em Prosa. Lisabona, 1945;
  • Marco Polo. Lisabona, Agência Editorial Brasileira, 1945;
  • Madame de Monstespan e a Magia Negra. Porto, Liv. Civilização Editora, 1947;
  • O Processo dos Templários. Porto, Ed. Liv. Civilização, 1947;
  • O Segredo de Meyerling. Porto, Liv. Civilização Editora.  

    Agostinho Vieira d'Areia
    Date personale
    Născut	11 martie 1902  Lajes[*], Portugalia
    Decedat	24 aprilie 1967 (65 de ani)  Lisabona, Portugalia
    Cetățenie	Portugalia
    Ocupație	jurnalist scriitor traducător
    Activitate
    Pseudonim	A.Vieira d'Areia, Remédios de Bettencourt
    Limbi	limba portugheză

• 1986: Wallis Simpson, soția americană a lui Eduard al VIII-lea al Regatului Unit (n. 1896)
• 2004: Estée Lauder, fondatoarea companiei de cosmetice Estée Lauder Companies (n. 1906)
• 2005: Ezer Weizman, politician israelian (n. 1924)
• 2008: Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad, județul Vaslui — d. 24 aprilie 2008, București) a fost un poet, dramaturg, scriitor și director de editură român. A provenit dintr-o familie de intelectuali moldavi: nepot al lingvistului Gheorghe Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu.
  Albanez după mama sa, Xantipa Naum cunoscătoare nativ a limbii albaneze, familia Naum fiind originară din Korcea, Cezar Ivănescu a declarat în repetate rânduri că are origini albaneze afirmând și că: „(...) de la albanezi (am luat) curajul și de la români puterea de a îndura”.  În 15-17 aprilie 2008, cu doar o săptămână înaintea morții sale, participă, la Tirana, în prezența a numeroase personalități, la lansarea antologiei Loję Dashurie (Jeu d'Amour). Vizita se încheie cu propunerea ca  scriitorul Cezar Ivănescu să fie nominalizat drept candidat al Albaniei la Premiul Nobel pentru literatură.
  A absolvit Facultatea de Filologie din Iași. Redactor la revista „Luceafărul”, îndrumă în anii '80 cenaclul Numele poetului, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Crețan, Mircea Șoncuteanu, Florentina Vișan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni,Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Mircea Drăgănescu, Petruț Pârvescu, Marian Constandache.
  Cezar Ivănescu își face debutul poetic în revista Flacăra Iașului in iunie 1959. Debut în teatru (1969), cu piesa Mică dramă, care se joacă la Teatrul „Al. Davila“ din Pitești, fiind montată „într-un spectacol coupé“ cu Vin soldații de George Astaloș, în regia lui Radu Boroianu. În anul 1968 îi apare volumul de debut Rod, eveniment editorial de excepție despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proză se va debuta cu cărți de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluție, ci de o adevărată revoluție“.^[2] Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului național de poezie „Mihai Eminescu“, Iași, 1968, ediția întîi.
  Din 1968 este profesor de limba și literatura română în Ardeal și Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor și la revista Argeș din Pitești. În 1971 începe spectacolele de muzică și poezie, cu propria-i orchestră, numită „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetică de mai tîrziu intitulată La Baaad. Despre Rod III, Marin Preda afirma: „ Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacția editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cîntat cu o mare adîncime și forță de expresie... Cititorul poate fi șocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă cîștigat și emoționat. O adevărată voce de mare poet“.
  Insolitul personalității sale este izbitor prin aceste manifestări.^{[judecată de valoare]} Cezar Ivănescu reînvia printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei și muzicii.^{[judecată de valoare]} A creat muzică și a cîntat propriile versuri, dar și poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu și George Bacovia. I se tipărește la Editura Minerva antologia de poezie românească sub titlul ''Cîntecul amintirii'' (1978), cuprinzînd poeți de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefațează romanul lui Louis F. Céline, Călătorie la capătul nopții, în traducerea soției sale Maria Ivănescu, tălmăcire căreia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociației Scriitorilor din București. Traduce din franceză, împreună cu Maria Ivănescu, lucrarea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han. De la Păltiniș, Constantin Noica îi împărtășește gîndurile despre La Baaad și Muzeon, ca și despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980.
  În anul centenarului morții lui Mihai Eminescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de diriguitorii editurii Cartea Românească. La 10 decembrie 1989, forțează, de aceea, organizarea unui spectacol de muzică și poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din București. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor Doina despre Fiara cea Apocalipsă și despre marginalizarea poporului român. Continuă seria de traduceri, împreună cu soția sa Maria Ivănescu, din Mircea Eliade, apare la Editura Științifică, volumul ''Eseuri'' (Mituri, vise și mistere și Mitul eternei reîntoarceri).
  La 14 iunie 1990 este victima mineriadei.^[3][4][5] În urma agresiunilor extrem de dure, fizice și psihice suferite își revine greu după o lungă boală ^[6].
  Semnează împreună cu Maria Ivănescu traducerea din limba franceză, Blaise Pascal, ''Cugetări'', text integral, 1998, Editura Aion. Susține spectacolul de muzică și poezie Rosarium (1998). Susține spectacolul de muzică și poezie Doina, închinare lui Eminescu. Gavril Țărmure și „Societatea de Concerte“ îi produc primul CD și prima casetă cu fragmente din spectacolul Doina, închinare lui Eminescu. Cezar Ivanescu a făcut greva foamei in anii '60, ca student în Iași, al Facultății de Filologie în semn de protest pentru ca a fost exmatriculat din facultate și exclus din Cenaclul Facultății de Filologie, pentru că a citit câteva poeme cumplite, anticomuniste și antisistem. A mai făcut greva foamei în 1983 în redacția revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care-i pregătea pentru a fi topită cartea de poeme Doina. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, până când a fost spitalizat în stare critică la Spitalul de Urgență Floresca din București, în pragul morții, avînd o greutate de doar 45 kg, în semn de protest împotriva autorităților comuniste care i-au interzis "Cenaclul Numele Poetului". A făcut greva foamei și în 5 ianuarie 1990 în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, președintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă.
  O altă agresiune îndreptată împotriva poetului a avut loc pe 3 ianuarie 2006. Cezar Ivănescu a fost atacat cu violență chiar în fața casei sale, în plină zi, de trei indivizi bine făcuți și umplut de sânge, tăindu-i-se o mică borsetă pe care o purta la piept. A scăpat cu viață fugind în bulevardul Dacia și luând un taxi. Ulterior a venit și un echipaj al Poliției care a constatat urmările agresiunii. Cezar Ivănescu a depus apoi o reclamație la Poliție și și-a exprimat dorința ca acest caz să nu fie mediatizat, întrucât nu dorea ca imaginea sa – cu urmele fizice ale acestei grave agresiuni – să devină publică ^[7].
  A candidat în iunie 2005 la funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor.
  La data de 14.06.2018 i se conferă post-mortem „Titlul de Excelență în domeniul literar” (cf. HOTARARE nr. 372 din 2018-06-14 PRIVIND CONFERIREA POST-MORTEM A TITLULUI DE EXCELENTĂ IN DOMENIUL LITERAR DOMNULUI CEZAR IVANESCU, în ședința ordinară a Consiliului General al Municipiului București).  

  Volume de autor

  • Rod, Editura pentru Literatura, București, 1968
  • Mica drama, debut in teatru, Pitești, 1969
  • Rod III, Ed. Cartea Românească, București, 1975
  • Rod IV, Ed. Cartea Românească, București, 1977 (cupr. ciclurile: Erudita pietate, 1960-1975; Baladele de odinioară; Terra paterna)
  • La Baaad, Ed. Cartea Românească, București, 1979 (cupr. ciclurile: Bătrâna Zoe; La Baad; Sala de gimnastică; La Baad; Bocet; Numitul G.B.)
  • Muzeon, Ed. Eminescu, București, 1979
  • Fragmente din Muzeon, Ed. Cartea Românească, București, 1982
  • Doina, Ed. Cartea Românească, București, 1983
  • Doina, Ed. Cartea Românească, (volum diferit de cel din 1983), București, 1987
  • Rod, Ed. Albatros, București, 1985 (Col. „Cele mai frumoase poezii”)
  • Alte fragmente din Muzeon, Ed. Cartea Românească, 1992 (vol. se deschide cu o scrisoare de la Constantin Noica din 8 mart. 1980)
  • Sutrele muțeniei, prefața semnată de Petru Creția, Pentru Cezar Ivănescu, Ed. Princeps, Iași, 1994
  • Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iași, 1996
  • Jeu d'Amour, Ed. Helicon, Timișoara, 1995
  • Rod/Seed Time and Harvest, Ed. Cogito, editie bilingva româna-engleză, 1996
  • Rosarium, Ed. Helicon, Timișoara, 1996
  • La Baaad, Ed. Eminescu, București, 1996
  • Pentru Marin Preda, Ed. Timpul, Iași, 1996
  • Timpul asasinilor, documente si mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, volum semnat împreună cu Stela Covaci, București, 1997
  • Poeme, Ed. Crater, București, 1999
  • Efebul de la Marathon, cu un studiu introductiv semnat de Theodor Codreanu, Poezia lui Cezar Ivănescu, Ed. Minerva, București, 2000 (col. Biblioteca pentru toți)
  • Doina (Tatăl meu Rusia), Ed. Junimea, Iași, 2000
  • Opera poetică, 2. vol., Ed. Cartier, Chișinău, 2000
  • La Baaad/In Baaad, editie bilingva româna-engleză, Ed. Junimea, iași, 2006
  • Poeme și Proză, ediție coordonată de Mircea Coloșenco, proiect inițiat de Fundația Culturală „Dr. C. Teodorescu” Bârlad, 6 august Bârlad, 2008
  • Rod, antologie alcătuită de Ion Pop, volum în seria dedicată poeților laureați ai Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Omnia, Ed. Paralela 45, Pitești
  • Erudita pietate,(486 p), Ed. Junimea, Iași, 2011
  • 111 cele mai frumoase poezii, 232 p, Ed. Nemira, București, 2012
  • Dialoguri televizate (Despre cărți și nu numai…), Cezar Ivănescu și Lucian Vasiliu, coord. ed.: Alfredina Iacobitz, Ed. Junimea, Iași, 2013
  • Copilăria lui Ario Paradis, antologie și studiu de Bogdan Crețu, Ed. Junimea, Iași, 2018  

    Cezar Ivănescu
    Date personale
    Născut	6 august 1941 Bârlad, județul Vaslui
    Decedat	24 aprilie 2008 (66 de ani) București
    Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	poet, dramaturg, traducător
    Limbi	limba română[1]
    Activitatea literară
    Specie literară	poezie
    Note
    Premii	Ordinul național „Steaua României”

• 2008: Marcel Chirnoagă, grafician român (n. 1930)
• 2014: Tadeusz Różewicz (n. 9 octombrie 1921,Radomsko, Polonia^[11][4] – d. 24 aprilie 2014,^[ Wrocław, Polonia^[12]) a fost un poet, dramaturg, prozator și scriitor polonez contemporan. În anii 1943-1944 a fost membru al detașamentelor de partizani ale Armatei Naționale. După încheierea războiului, în 1945, a studiat istoria artelor la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. Primul volum de versuri "Niepokój" (Neliniște) a fost publicat imediat după război în 1947. În 1949 se căsătorește cu Wiesława, se mută de la Cracovia la Gliwice (1949) și ulterior la Wrocław(1968). În 1960 a debutat ca dramaturg cu piesa de teatru "Kartoteka" (Cartoteca). Operele lui Różewicz au fost traduse în limbi străine, inclusiv engleză, franceză, germană, sârbă, sârbo-croată, suedeză, daneză și finlandeză. A primit premii de stat poloneze și premii internaționale.  

  Volume de versuri

  • 1946 – W łyżce wody
  • 1948 – Czerwona rękawiczka
  • 1954 – Równina
  • 1961 – Głos Anonima
  • 1962 – Nic w płaszczu Prospera
  • 1968 – Twarz trzecia  

    Tadeusz Różewicz
    Tadeusz Różewicz
    Date personale
    Născut	9 octombrie 1921[3][4][1][5][6][7][8][9][10]  Radomsko, Polonia[11][4]
    Decedat	24 aprilie 2014 (92 de ani)[3][1][5][6][7][8][9]  Wrocław, Polonia[12]
    Cetățenie	Polonia
    Etnie	polonezi
    Ocupație	traducător poet dramaturg dramaturg[*] prozator[*] scriitor
    Limbi	limba poloneză[1]
    Studii	Universitatea Jagiellonă
    Note
    Premii	Medalia Gloria artis[*] Samuel-Bogumil-Linde prize[*] Armia Krajowa Cross[*] Ordinul Polonia Restituta Crucea de Merit Ordinul Stindardul Muncii[*] Śląski Wawrzyn Literacki[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[

• 2015: Władysław Bartoszewski (pronunție în poloneză: [vwaˈdɨswaf bartɔˈʃɛfskʲi]  ( ascultă)) (n. 19 februarie 1922, Varșovia – d. 24 aprilie 2015, Varșovia) a fost un politician, istoric și publicist polonez, ministru de externe al Poloniei în anul 1995 și între anii 2000-2001. A fost deținut în lagărul național-socialist de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. În 1944 a luat parte la revolta din Ghetoul Varșoviei. După război s-a alăturat Partidului Popular Polonez (Polskie Stronnictwo Ludowe, PSL), singurul partid legal de opoziție față de dominația comuniștilor de la putere, orientați spre stalinism în acea vreme.
  Din 1946 până în aprilie 1948, respectiv din decembrie 1949 până în august 1954 a fost deținut politic sub regimul comunist.
  După 1989 a obținut două mandate de ministru de externe. S-a ocupat intens cu punerea în practică a reconcilierii polono-germane. La sfârșitul vieții a fost consilier al premierei Ewa Kopacz (Platforma Civică) în probleme europene.  

  Władysław Bartoszewski
  Władysław Bartoszewski
  Date personale
  Născut	19 februarie 1922[1][2][3][4][5][6][7]  Varșovia, A Doua Republică Poloneză[2][8]
  Decedat	25 aprilie 2015 (93 de ani)[9][5][6][7]  Varșovia, Polonia[9]
  Înmormântat	Cimitirul Militar Powązki[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Căsătorit cu	Zofia Bartoszewska[*] Antonina Mijal[*]
  Copii	Władysław Teofil Bartoszewski[*]
  Cetățenie	Polonia
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	jurnalist politician diplomat istoric universitar[*] autor de non-ficțiune[*] profesor universitar[*] scriitor
  Minister of Foreign Affairs
  În funcție 30 iunie 2000 – 19 octombrie 2001
  Precedat de	Bronisław Geremek
  Succedat de	Włodzimierz Cimoszewicz[*]
  Member of the Senate of the Republic of Poland
  În funcție 20 octombrie 1997 – 18 octombrie 2001
  Minister of Foreign Affairs
  În funcție 7 martie 1995 – 22 decembrie 1995
  Precedat de	Andrzej Olechowski[*]
  Succedat de	Dariusz Rosati
  Ambasador
  Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*] Knight Grand Cross of the Order of St. Gregory the Great[*] Drept între popoare Order of Merit of Baden-Württemberg[*] Ordinul Vulturul Alb Medalia de Aur pentru Merit Cultural[*] European Civil Rights Prize of the Sinti and Roma[*] Ordinul Polonia Restituta în grad de comandor cu stea[*] Crucea de Mare Merit a Republicii Federale Germania[*] ...mai multe...
  Partid politic	Polish People's Party[*]
  Alma mater	Universitatea din Varșovia

• 2018: Dinu C. Giurescu, istoric român (n. 1927)
• 2019: Jean-Pierre Marielle, actor francez de film (n. 1932)
• 2019: Marius Guran (n. 7 noiembrie 1936, Bârca, județul Dolj - d. 24 aprilie 2019) a fost un inginer, specialist în calculatoare, unul din pionierii informaticii românești, membru de onoare al Academiei Române din 2011. După terminarea Liceului „Frații Buzești” din Craiova^[3], s-a înscris la Facultatea de Electronică și Telecomunicații a Institutului Politehnic București pe care a absolvit-o în anul 1960. În anul 1965 a obținut doctoratul în calculatoare electronice la Institutul Politehnic din Leningrad, Facultatea de Automatică și Calculatoare. 

  Specializări

  • Sisteme cu acces multiplu în timp real (1968/1969) - bursier Fulbright la Massachusetts Institute of Technology de la University of California, Berkeley, SUA.
  • Rețele de calculatoare (1973/1974) - INRIA (Institut national de recherche en informatique et en automatique), Franța.
  • Sisteme de producție integrate pe bază de calculator (1981, 1988) - City University, London, UK, CIT (Cranfield Institute of Technology) Londra. UMIST (Institute of Science and Technology, University of Manchester), UWIST (University of Wales Institute of Science and Technology) Cardiff, Londra.
  • Management (1993) - International Institute for Management Development, Lausanne, Elveția.  Imediat după absolvirea facultății a continuat activitatea în domeniul didactic, urcând treptele carierei: preparator (1960), șef de laborator (1961), asistent (1962), șef de lucrări (1966), conferențiar (1970) și profesor universitar (1988). În 1965 s-a numărat printre membrii fondatori ai Catedrei de calculatoare din Facultatea de Automatică și Calculatoare de la Politehnica din București, aceasta reprezentând una dintre principalele sale contribuții în dezvoltarea informaticii în România.
    De asemenea, a fost profesor la Facultatea de Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice din cadrul Universității Politehnica din București și Director general al Centrului de cercetare și consultanță pentru Pregătirea privind Managementul și Ingineria Întreprinderilor Industriale Virtuale.^[4]
    A devenit conducător de doctorat în specialitatea Informatică aplicată și știința calculatoarelor în cadrul Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Politehnica din București. Astfel a contribuit la pregătirea a numeroși specialiști ca cercetători și manageri în domenii precum: rețele de calculatoare, sisteme de producție integrate pe bază de calculator, sisteme ierarhizate cu prelucrare distribuită a datelor, sisteme suport pentru decizie, managementul cercetării-dezvoltării, sisteme informaționale sau managementul și marketingul pentru întreprinderi virtuale.
    În paralel cu activitatea didactică, a desfășurat activitate în domeniul cercetării. O dată cu înființarea în 1970 a Institutului Central de Informatică București, Marius Guran a fost numit director al instituției - o altă contribuție deosebită a lui Marius Guran la dezvoltarea informaticii în România. Aici, a fost cercetător științific principal gradul I între 1970–1986 și a revenit pe post de consilier în perioada 1990–1997. Începând cu 1971 a dezvoltat aici prima echipă de cercetare în domeniul rețelelor de calculatoare. Colectivul realiza o rețea experimentală de transmisie de date prin comutație de pachete, unul dintre cele mai complexe proiecte din domeniul științei și tehnologiei informației, numit ARPANET, apreciat la “International Conference on Computer Communications”, 1972, Washington.
    În anul 1975, după fabricarea primelor modemuri românești (IPA), prin colaborarea dintre ICI, sub conducerea lui Marius Guran, și MTTc, s-a făcut testarea liniilor de telecomunicații din România pentru transmisia de date.
    În 1979, la ICI, s-a realizat o rețea locală (LAN) pentru interconectarea calculatoarelor în rețele pe zone restrânse, în cadrul proiectului CAMELEON^[5] (împreună cu cercetătorii Florin Păunescu, Dan Goleșteanu ș.a.), în cadrul căruia au fost realizate componentele hardware și software necesare interconectării locale a micro și minicalculatoarelor.
    În 1984, colectivul condus de Marius Guran a realizat prima rețea națională de calculatoare electronice, în cadrul proiectului RENAC/RENOD, denumit apoi UNIREA. Proiectul a primit premiului “Traian Vuia” al Academiei Române în anul 1985. S-a reușit pentru prima dată interconectarea prin transmisii de date prin comutație de pachete, a principalelor provincii istorice ale României. Până în 1989 această rețea a ajuns la un număr de 18 noduri operaționale.
    În perioada 1979-1985 a fost consultant UNESCO pentru informatică și rețele de calculatoare. De-a lungul carierei sale a avut contribuții deosebite în domeniul informaticii nu numai în plan multilateral (UNESCO, CAER, UE), ci și bilateral (Franța, URSS, SUA, China etc).
    Între anii 1986-1990 a fost director științific la Institutul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică - Mașini Unelte București (ICSIT-MU/SIMTEX după 1990), pentru conducerea proiectului “Sistem flexibil de fabricație bazat pe calculator (SFF-001)”, finalizat în octombrie 1989 și prezentat la TIB`89, instalat la IMU Bacău.
    După 1989 a obținut domeniul internet .ro pentru România.
    În perioada 1995-2001 a fost membru al Consiliului de administrație al Societății Române de Radiodifuziune.^[6]
    A avut o intensă activitate publicistică: peste 70 de articole în reviste cu referenți, peste 120 de comunicări la reuniuni științifice, peste 40 de proiecte contractate de cercetare - dezvoltare cu rapoarte tehnice asociate.  

    Lucrări

    • Sisteme time-sharing, curs, 1969
    • Aspecte ale realizării unei rețele naționale de calculatoare ca suport tehnic pentru sistemul informatic național;
    • Asupra unei soluții privind realizarea unei rețele de calculatoare la nivel național, 1975;
    • Probleme de informatizare a societății, capitol în cadrul volumului “Știința și contemporaneitatea”, editura Politică, 1980;
    • Studii și cercetări de calcul economic și cibernetică economică, 1982;
    • Sisteme ierarhizate, în timp real, cu prelucrare distribuită a datelor, Florin Gheorghe Filip, Marius Guran, Editura Tehnică, 1986;
    • Sisteme integrate de producție asistate de calculator, G. Drăgoi, M. Guran, Editura Tehnică, 1997.
    • Strategia națională pentru trecerea la noua economie și implementarea societății informaționale, 2001;
    • Managementul cercetării - dezvoltării și inovării, Seria “Creativitate - inovare”, Editura AGIR, ISBN 978-973-720-285-7, 2010;
    • ICI - 40 - MONOGRAFIE. 40 ani de viață în folosul informaticii românești, Editura AGIR;
    • Virtual workspace in project planning, Editura Politehnica, Timișoara (coautori George Căruțașu, Gabriela Pătrașcu);
    • Monografia informaticii din România, Editura AGIR, Seria: Repere istorice, ISBN 978-973-720-409-7, 2012.
    • A knowledge management methodological view to improve virtual product development, G. Drăgoi, S.M. Roșu, M. Guran, C.E. Coteț, L. Roșu, DAAAM International Scientific Book, DAAAM International, Wien, 2007.  

      Marius Guran
      Date personale
      Născut	7 noiembrie 1936 Bârca, județul Dolj
      Decedat	24 aprilie 2019 (82 de ani)
      Căsătorit cu	Cornelia
      Copii	Mihai, Ileana
      Naționalitate	România
      Ocupație	informatician, inginer
      Activitate
      Membru de onoare al Academiei Române

• 
  
• Sărbători
• În calendarul ortodox: +) Izvorul Tămăduirii; +) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii DomnuluiSiriaca de la Mănăstirea Ghighiu; +) Sf Ier Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei; Sf Ier Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sf Mc Pasic rat și Valentin; Sf Cuv Elisabeta - Harți
• Ziua Mondială a Protecției Animalelor de Laborator
• Armenia - Ziua victimelor genocidului religios din anul 1915
• Ziua Mondială a Solidarității Tineretului
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• VA URMA
  i