PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ
+) Izvorul Tămăduirii; +) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii DomnuluiSiriaca de la Mănăstirea Ghighiu; +) Sf Ier Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei; Sf Ier Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sf Mc Pasicrat și Valentin; Sf Cuv Elisabeta - Harți
+) Izvorul Tămăduirii
Izvorul Tămăduirii – ce semnificație are sărbătoarea din Săptămâna Luminată. Tradiții și superstiții Izvorul Tămăduirii este sărbătoarea prăznuită de către Biserica Ortodoxă în fiecare an, în prima vineri după Paște. Este praznicul închinat Maicii Domnului, iar orginea sărbătorii are la bază legenda unei minuni petrecute lângă un izvor. Vezi ce semnificație are sărbătoarea prăznuită în Săptămâna Luminată și care sunt tradițiile și obiceiurile care se respectă și astăzi.
Legenda Conform legendei, originea acestei sărbători are la bază o minune petrecută lângă un izvor de lângă Constantinopol. Se spune că un orb și-a recăpătat vederea atunci când s-a spălat pe ochi cu apa din izvor. Omul orb ar fi ajuns călăuzit de viitorul împărat al Bizanțului, Leon I (împăratul de la acea vreme) căruia îi ceruse apă, împăratul fusese călăuzit și îndemnat la rândul lui de glasul Maicii Domnului, spunându-i: “Nu este nevoie să te ostenești, căci apa este aproape”. Împăratul Leon I ajuns mai târziu la scaunul împărătesc și a construit o biserică din zid la locul respectiv Tradiția populară românească În această zi, prima vineri după Paște, în lăcașurile de cult, după Liturghie, se face sfințirea Aghesmei Mici. În anumite zone ale țării, oamenii obișnuiesc să bea apa sfințită din aceasta zi pentru a fi protejați de boli și duhuri rele. Biserica Izvorul Tămăduirii datează din secolul al XIX-lea, iar la subsolul ei se găsește un paraclis vechi din secolul al V-lea, acolo unde și acum există izvorul cu apă tămăduitoare. Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii amintește și de Vinerea Mare, dinainte de Paști, deoarece Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care a vărsat lacrimi lângă Crucea Mântuitorului se arată acum ca un izvor de vindecare. Și în prezent, cine merge la Istanbul se închină în biserica Izvorul Tămăduirii, subsol unde se găsește izvorul cu apă vindecătoare.
Tradiții și obiceiuri de Izvorul Tămăduirii Conform tradiției populare, se crede că persoanele bolnave care respectă ritualul și beau apă sfințită în ziua praznicului, dimineața înainte de micul dejun, aceștia devin mai puternici. Cu apa sfințită, care se mai numește și Aghiasma Mică, se stropesc toate camerele din casă. Gospodarii aruncă apa sfințită peste vitele din ogradă, pentru ca ele să fie sănătoase și să aibă spor în muncile agricole. De asemenea, în această zi de sărbătoare se stropesc cu apă sfințită și grădinile și livezile, pentru a fi un an bun, roditor.
Femeile nu au voie în această zi să spele, să calce sau să croiască îmbrăcăminte. Se pune că lucrul făcut în această zi nu va fi de folos și nu va fi terminat niciodată. Se spune că cine muncește în această zi se va îmbolnăvi grav și poate muri. În anumite zone ale țării, de Izvorul Tămăduirii există obiceiul numit și Fântânița. Se construiesc ori se curăță fântâni, deoarece se spune că acestea nu vor seca niciodată. Se spune că în această zi, apele sunt mai zbuciumate și mai zgomotoase față de obicei, iar acest zgomot îi ajută pe fântânari să găsească mai ușor o sursă de apă pentru ograda lor.
Tradiții de Izvorul Tămăduirii – Jurământul juvenil În anumite zone ale țării, în această zi sfântă se practică Jurământul juvenil. Mai exact, se face o ceremonie în fiecare an, în ziua praznicului, între tinerii cu vârste cuprinse între 9 și 14 ani, criteriile sunt de afinitate sufletească sau de prietenie. Tinerii își jură loialitate și fac schimb de obiecte de valoare sentimentală. Înfrățitul – obicei practicat de Izvorul Tămăduirii Este o tradiție veche care se practică tot în anumite zone ale țării și presupune un legământ între băieți sau însurățitul, un legământ între fete. Aceste obicei are rolul de ajutor reciproc în cele mai dificile momente pe care le întâmpină în viață. Acest legământ îl îndeplinesc chiar și persoanele mature, iar după asta ei își spun surate, fârtați, veri sau verișoare și se comportă ca și cum ar fi rude.
Praznicul închinat în această zi sfântă Toți preoții cântă troparul:” Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, biruința binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și, cu crucea Ta, păzește pe poporul Tău”. Sărbătoarea nu are o dată fixă. Biserica Ortodoxă prăznuiește în prima vineri după Paști, în Săptămâna Luminată, Izvorul Tămăduirii.
Ev Ioan 2, 12 - 22
În vremea aceea au coborât în Capernaum Iisus şi Mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo n-au rămas decât puţine zile. Şi erau aproape Paştile iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Şi a găsit şezând în templu pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani. Şi, făcându-Şi un bici de ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici şi nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie. Atunci şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: «Râvna casei Tale mă mistuie». Au răspuns, deci, iudeii şi I-au zis: Ce semn ne arăţi că faci acestea? Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Dar iudeii au răspuns: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile? Dar El vorbea despre templul trupului Său. De aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului rostit de Iisus.
Ap Fapte 3, 1 - 8
În zilele acelea, Petru şi Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea. Şi era un bărbat, olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi la poarta templului, zisă Poarta Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei care intrau în templu. Acesta, văzând că Petru şi Ioan aveau să intre în templu, le-a cerut milostenie. Iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis: Priveşte la noi! Iar acesta se uita la ei cu luare-aminte, aşteptând să primească ceva de la ei. Iar Petru a zis: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit. Şi, sărind, a stat în picioare şi umbla şi a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu.
Predică la Izvorul Tămăduirii
Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de o minune săvârşită prin apa unui izvor, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Peste acel izvor, s-a construit o biserică numită „Izvorul Tămăduirii” şi multe minuni s-au săvârşit acolo spre bucuria celor bolnavi şi îndureraţi.
Maica Domnului este Izvorul Apei vieţii.
Dreptmăritori creştini,
Astăzi este sărbătoarea luminată numită „Izvorul Tămăduirii”. Această sărbătoare dedicată Maicii Domnului este strâns legată de sărbătoarea Învierii. Este foarte importantă, întrucât ne arată poziţia şi rolul Maicii Domnului în lucrarea mântuirii.
Odată cu primul Paşte, Maica durerii devine Maica bucuriei sfinte, care răspândeşte pretutindeni sămânţa vieţii şi a învierii.
Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de o minune săvârşită prin apa unui izvor, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Peste acel izvor, s-a construit o biserică numită „Izvorul Tămăduirii” şi multe minuni s-au săvârşit acolo spre bucuria celor bolnavi şi îndureraţi.
Acest izvor material ne arată Izvorul cel viu al mântuirii noastre, pe Maica Domnului, la care găseşte speranţă, mângâiere şi încurajare tot sufletul întristat şi necăjit.
Iubiţi credincioşi,
Zadarnic au dorit drepţii Vechiului Testament să-L vadă pe Izbăvitorul Cel făgăduit, Care să zdrobească pe şarpele cel cumplit. Zadarnic a curs sângele ţapilor şi viţeilor în curţile templului lui Solomon. Pământul se putea tângui pentru Dumnezeul pierdut: „L-am căutat, dar nu L-am aflat. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns” (Cânt. 5, 6).
Însă, aşteptarea şi nădejdea patriarhilor, drepţilor şi proorocilor se împlineşte, pentru că zorile mântuirii se arată prin Preacurata Fecioară Maria din Nazaretul Galileei. De aceea, o numeşte Biserica „luceafăr de dimineaţă”, căci precum luceafărul vesteşte apropiata venire a soarelui, tot aşa naşterea Fecioarei a vestit apropiata venire în lume a Soarelui dreptăţii, Hristos Domnul.
La praznicul Naşterii Preacuratei, creştinii cântă aşa: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru; şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.
Maica Domnului este aceea care prin viaţa ei neprihănită a pregătit ospăţul împăcării noastre cu Dumnezeu. Ea este Mireasa Duhului Sfânt, care L-a purtat în pântece pe Acela Care ne-a deschis raiul, pe Hristos Care cu însuşi sângele Său ne-a curăţit ca să slujim Dumnezeului Celui viu (cf. Evr. 9, 12-14).
Pentru că este Mama lui Iisus, a putut deveni şi Mama noastră. Şi precum şi-a îndeplinit bine rolul de Mamă faţă de Fiul ei dumnezeiesc, tot aşa îşi îndeplineşte acum datoria de Mamă faţă de noi toţi, fiii ei. Aceasta o face în Biserică, unde Maica Domnului ocupă locul central, aşa cum s-a întâmplat în ziua de Rusalii, când, Duhul Sfânt pogorându-Se, ea se afla în mijlocul Apostolilor.
Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea e inima lui Hristos, e centrul vieţii create, punctul de întâlnire a cerului cu pământul. Prezenţa Maicii Sfinte în Biserică ne conferă calitatea de prunci ai ei şi fraţi ai Domnului, „că dacă Domnul nu Se ruşinează să ne numească fraţi ai Săi, oare se va ruşina Maica Domnului să ne numească fiii ei?” – întreabă Nicolae, mitropolitul Krutiţelor.
Icoana Sfintei Treimi o are în faţă pe Fecioara Maria, care rămâne de-a pururi nedespărţită de Fiul ei, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar pe bolta bisericilor sunt reprezentate cele două mari scaune împărăteşti, al Fiului în cupola turlei, al Mariei în cupola Altarului, al Pantocratorului şi al Panaghiei. Căci Fecioara Maria este steaua ce vesteşte Soarele dreptăţii – Hristos.
Atâta vreme cât El păstrează trupul luat din Fecioara Maria, această Mamă a Lui participă alături de Fiul ei la suferinţa omenirii, uşurându-o. Spre a ne convinge de puterea formidabilă pe care o are ea în faţa tronului Dumnezeirii, este suficient să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Damaschin, care zice: „Tu, Preasfântă Fecioară, eşti mai de preţ decât întreaga creaţie, că doar din tine singură Creatorul a primit pârga firii noastre omeneşti. Trupul Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău.
Dumnezeu S-a hrănit cu laptele tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu”. De aceea, pe pământ pentru credincioşi, Maica Domnului este „haina celor goi de îndrăzneală”, fiind însă şi „podul care trece la cer pe cei de pe pământ”.
Între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, Maica Domnului este „bunăvoirea lui Dumnezeu către noi cei muritori..., îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu”. Iar sus la tronul slavei dumnezeieşti, aceeaşi Maică Sfântă este „îmblânzirea Judecătorului Celui drept, iertarea multor greşiţi şi adevărata picătură care risipeşte mânia lui Dumnezeu” faţă de cei păcătoşi. În ziua Judecăţii, Maica Domnului va sta în genunchi înaintea Fiului ei şi va zice: „Doamne, Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar de a greşit, dar pururea a cerut să mă rog Ţie; deci iartă-l şi fă cu el milă!”.
Dreptul Judecător o va asculta pentru că „mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”. Părinţii Sinodului ecumenic din Efes (431) ne-au învăţat să ne adresăm Preacuratei astfel: „Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii!”.
Încă din primele veacuri, Maica Domnului se bucură de o cinstire deosebită în lumea creştină, care o socoteşte cea dintâi rugătoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi. Pictorii se inspiră din cea mai ideală frumuseţe pentru ca s-o zugrăvească şi îngenunchează când îi pictează faţa. Poeţii îi dedică cele mai adânci şi mai sublime versuri. Oratorii şi scriitorii bisericeşti, precum şi Sfinţii Părinţi, în scrierile şi cuvântările lor, se întrec spre a-i împleti cele mai frumoase cununi de laudă.
Naţiunile, ţările, oraşele, cetele călugăreşti, familiile creştine, credincioşii o aleg ocrotitoare a lor pe aceea care este „plină de har” şi „binecuvântată între femei”. Se cuvine să o iubim pe Maica Sfântă, conştienţi că, în taina plină de bucurie a maternităţii sale, noi, fiii ei, aflăm izvorul încrederii şi al speranţei noastre.
Poporul român, care s-a născut creştin, aduce la picioarele Maicii Domnului cele mai sfinte sentimente de recunoştinţă pentru felul în care a lucrat ea în mijlocul acestui neam. Românii adevăraţi simt în Preacurata Fecioară o adevărată Maică, la care pot să-şi plângă durerea şi să-şi spună toată nevoia şi necazul. În această privinţă, părintele Gala Galaction grăieşte astfel: „Aceasta este mana duhovnicească cu care s-a hrănit neamul nostru, în veacurile zbuciumatei sale epopei.
Pe Născătoarea de Dumnezeu cu dumnezeiescul Prunc la sân au zugrăvit-o de-a pururi iconarii noştri, au învăluit-o în nori de tămâie şi de rugăciune preoţii noştri, au privit-o în catapeteasmă părinţii noştri, au ţinut-o sub căpătâi mamele noaste, au iubit-o şi au sărutat-o copiii noştri, au implorat-o şi au preacinstit-o neam de neamul nostru.
Aşa ne-au dat-o Apostolii străvechi, care ne-au venit de peste Dunăre şi din Bizanţ. Aşa ne-a învăţat Biserica dreptmăritoare a Răsăritului. Aşa s-a închegat psihologia noastră şi evlavia noastră”.
În aceste vremuri tulburi, Preasfânta Fecioară este pentru noi creştinii Maica iubirii, iertării şi milei. Dacă omenirea este incapabilă să-şi găsească drumul de întoarcere la Dumnezeu, dacă în lume se acumulează forţele distrugătoare ale răului şi ale morţii, dacă nesiguranţa şi frica marchează scurgerea zilelor noastre, să privim încrezători la Maica noastră din ceruri.
Ea se apleacă astăzi asupra acestei generaţii bolnave, cu iubirea pe care o mamă o are faţă de fiii cei mai neajutoraţi şi expuşi pericolelor. Ea priveşte astăzi cu durere la mulţimea nesfârşită a celor păcătoşi, la tinerii amăgiţi şi trădaţi de societatea actuală, la adulţii deveniţi sclavi ai egoismului şi ai urii, la fiii Bisericii deveniţi căldicei din cauza indiferenţei şi a necredinţei, şi tuturor le spune: „Eu sunt Mama speranţei voastre!”.
Cu mâinile sale neprihănite adună toate suferinţele şi imensa mizerie a omenirii şi le prezintă la Fiul ei dulce, ca Acesta să coboare asupra lumii fluviul iubirii Sale îndurătoare.
Binecuvântată să fie Preasfânta Fecioară, care ni L-a adus pe Domnul în lume, al cărei pântece curat s-a făcut vas al infinităţii dumnezeieşti. Slăvit să fie Fiul ei biruitor, Care a rânduit-o pe Născătoarea de Dumnezeu ca Mamă bună şi iubitoare a tuturor creştinilor. Să ne bucurăm că Domnul Înviat a luat-o lângă Sine pe Maica Sa, care este o adevărată Apărătoare în nevoi şi un adevărat Izvor de binefaceri.
De aceea, Biserica îi cântă: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri aducem noi robii tăi. Ca una ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Iar în această zi de sărbătoare, Biserica îi cântă: „Cu adevărat tu eşti izvor de apă vie, Stăpână! Că bolile cele cumplite ale sufletelor şi ale trupurilor le speli numai cu atingerea ta, ceea ce ai izvorât pe Hristos, apa de mântuire”.
Iubiţii mei,
Să nu ne descurajeze uscăciunea care cuprinde astăzi lumea păcătoasă, că Maica Domnului răspândeşte pretutindeni roua iubirii sale materne. Dacă ura însângerează străzile noastre, dacă păcatul îngheaţă inimile multora, iar lumea se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, să privim spre Domnul Înviat şi spre Maica Învierii.
Poetul Ioan Alexandru spune: „Maica şi Pruncul sunt de ajuns/Acest pământ în veci să fie uns”. Această ungere cerească am primit-o toţi care ne-am adunat astăzi în acest locaş de închinare, luând parte la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Am adus la picioarele Preacuratei toate nevoile, durerile şi lacrimile noastre. Maica Domnului, care este bucuria celor necăjiţi, cu siguranţă ne-a auzit şi va mijloci pentru noi înaintea Altarului ceresc.
De aceea, îi mulţumim pentru ocrotirea ei şi-i zicem: „Bucură-te, Stăpână, ceea ce eşti Izvorul apei vieţii cel nesecat!”. Amin.
+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii DomnuluiSiriaca de la Mănăstirea Ghighiu;
✝) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu
Cel mai de preţ odor al Mănăstirii Ghighiu este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”, dăruită la 25 februarie 1958 de Preasfinţitul Vasile Samaha, episcop de Serghiopolis din cadrul Patriarhiei Antiohiei.
Sf Ier Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei
✝) Sfântul Ierarh Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei
Viaţa Sfântului Ierarh Ilie Iorest
Sfântul Ierarh Iorest era fiu de ţărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obştea Mănăstirii Putna, schimbându-şi numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând şcoala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf şi zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii şi la păzirea sfintei credinţe ortodoxe. Pentru curăţia inimii sale, egumenul mănăstirii l-a făcut ieromonah, şi era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obştea părinţilor, săvârşind tele sfinte cu frică de Dumnezeu şi mângâind poporul cu alese învăţături creştineşti.
Vestea despre aşezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte şi întaistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Ţării Româneşti, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoţi râvnitori, sfinţea biserici şi mergea prin sate, mângâind şi învăţând pe credincioşi ca un bun păstor al turmei lui Hristos.
În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniţă pentru râvna dreptei credinţe, pătimind multe necinstiri, bătăi şi ocări. Iar sfântul a răbdat muceniceşte, fiind gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea credinţei ortodoxe şi mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniţă şi obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huşi, păstorind bine Biserica lui Hristos şi lucrând la mântuirea fiilor săi duhovniceşti. Apoi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinţilor mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 şi se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Viaţa Sfântului Ierarh Sava Brancovici
Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinţi binecredincioşi, Ioan şi Măria, primind din botez numele de Simeon. După ce învaţă carte şi deprinde rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge protopop şi slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârşind cele sfinte cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu. Apoi rămânând văduv, iar mama sa îmbrăcând haina monahală, în anul 1656 fericitul preot Simeon este ales mitropolit şi păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la mitropolia din Târgovişte, sub numele de Sava, apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost aşezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia în locul răposatului ierarh Simeon Ştefan.
Ca păstor şi părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe şi un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credinţă, a combătut învăţăturile greşite calvineşti, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălţat numeroase locaşuri prin sate şi oraşe, a rânduit peste tot preoţi devotaţi, a mângâiat pe ţăranii ardeleni, întărindu-i în credinţă şi nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia şi bisericile jefuite şi stricate de răufăcători.
Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credinţa ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă şi răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncându-l în temniţă, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit şi chinuit ca un martir pentru dreapta credinţă, fiind silit să treacă la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele şi tradiţia Bisericii Ortodoxe.
După grele suferinţe, în anul 1683 a fost scos din temniţă, dar fiind slăbit de chinuri, îndată şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui Hristos. Pentru sfinţenia vieţii lui, credincioşii l-au numărat încă din viaţa aceasta în ceata sfinţilor, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955 ca mărturisitor al dreptei credinţe şi se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Viaţa Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş
Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovniceşti şi de jertfele martirilor, de nevoinţele cuvioşilor, de suferinţele celor statornici în credinţa străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veşniciei”.
Cercetându-ne trecutul şi cinstind pe sfinţii noştri martiri, cuvioşi, mărturisitori, preoţi şi credincioşi, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfinţeniei” şi ale căror nume au rămas în evlavia credincioşilor, aflăm la loc de cinste şi numele episcopului Iosif al Maramureşului.
El s-a născut într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminaţi şi curaţi la suflet, puternic înrădăcinaţi în credinţa ortodoxă.
Învăţătura şi-a dobândit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile Maramureşului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ţinutul Maramureşului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei şi îndemnul de a veghea cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei şi unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reşedinţa la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârşitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc şi cu mare grijă pentru turma sa, şi totodată, un dârz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme când duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi când făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească.
Necruţând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboare şi a apărat interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale strămoşeşti.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj, drept pentru care a fost trimis în temniţă, de unde a fost scos la insistenţele clerului şi credincioşilor Maramureşului.
În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare împotriva lui şi în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii români din Maramureş au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăsţorului lor. A fost pus în libertate la sfârşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.
A revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu credincioşie Legea strămoşească, până la sfârşitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureş, aceasta se datorează desigur şi episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri, dar mai ales, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sf Mc Pasicrat și Valentin
Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin au trăit în secolele III-IV d. Hr. Erau frați, amândoi fiind soldați în armata romană. Au primit mucenicia în vremea împăratului roman Dioclețian. Biserica Ortodoxă îi prăznuiește în ziua de 24 aprilie. 
Acești doi frați erau ostași într-o legiune a armatei romane încartiruite în cetatea Durostor, în vremea împăraților Dioclețian și Maximian Galeriu.
Cei doi erau creștini. Ei îi învățau pe toți să nu se mai închine zeilor vechi, care erau doar idoli, ci lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Au fost arestați din această cauză în anul 298 și au fost duși la judecată înaintea comandantului legiunii, care le-a cerut să aducă jertfe zeului Apollo. Pasicrat însă a scuipat idolul în față. Ca urmare, a fost legat cu lanțuri de fier și dus la închisoare. Fratele său Valentin, ar fi vrut să se jertfească zeului, lepădându-se de Hristos de teama păgânilor, ca să scape de chinuri. Atunci, Pasicrat n-a vrut să-i vorbească, ca unuia pe care nu-l mai considera drept rudă cu el.
La următoarea cercetare Valentin L-a mărturisit cu tărie pe Hristos. A fost condamnat la moarte, hotărând să li se taie capetele. Pe când erau duși la moarte, mama lor îi însoțea, încurajându-i să rămână statornici în credință, primind cu pace mucenicia. Când au primit moartea mucenicească, Sfântul Pasicrat avea doar 22 de ani, iar fratele său Valentin, 30. După moartea celor doi, mama lor le-a luat trupurile și le-a îngropat după rânduielile creștinești.
Viaţa Sfântei Cuvioase Elisabeta
Cuvioasa Elisabeta a fost aleasă din pântecele maicii sale la slujba lui Hristos Dumnezeu. Vestea naşterii sale s-a făcut prin dumnezeiască descoperire maicii ei, mai înainte înştiinţând-o că prunca ce se va naşte dintr-însa va fi vas ales al Sfântului Duh. Deci, din copilărie s-a dat la slujba lui Dumnezeu şi s-a făcut mireasă lui Hristos, Mirele Cel fără de moarte; şi slujea în rânduiala îngerească, în ceata de fecioare, adică de călugăriţe, obosindu-şi trupul cu post şi osteneli. Şi a luat dar de a tămădui bolile, nu numai pe cele trupeşti, ci şi pe cele sufleteşti. Cu rugăciunea tămăduia toate bolile trupeşti, iar cu cuvintele şi cu sfaturile de Dumnezeu insuflate, vindeca sufletele omeneşti, povăţuindu-le spre pocăinţă şi spre toată fapta bună.
Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspră şi degera trupul ei de frig; însă duhul ei ardea totdeauna cu văpaia dragostei dumnezeieşti. Şi fiind pusă egumenă surorilor, a arătat mare silinţă, îngrijind de mântuirea acelora. Înfrânarea ei era fără de măsură, căci mulţi ani a petrecut nemâncând pâine, ci hrănindu-se numai cu verdeţuri şi cu legume, iar untdelemn şi vin n-a gustat niciodată în toată vremea vieţii sale. De multe ori petrecea în post câte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustând nimic. Trei ani, urmând smereniei vameşului, nu şi-a ridicat ochii cei trupeşti spre cer; iar cu cei sufleteşti totdeauna privea spre Dumnezeu, Care este întru cei de sus, şi pe Acela pe scaun înalt şi preaînălţat, înconjurat de Serafimi, prin dumnezeiasca gândire ca prin oglindă îl vedea şi nu-şi lipea mintea de cele pământeşti. Iar când, după obicei, înălţa rugăciunile cele de miezul nopţii în singurătate, era strălucită şi luminată de sus cu lumină cerească.
Incă a fost şi făcătoare de minuni. Pe un balaur cumplit 1-a omorât cu rugăciunea, pe o femeie, căreia de mulţi ani îi curgea sânge, a tămăduit-o; duhuri necurate a gonit din oameni şi multe alte minuni a făcut, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Iar după fericitul ei sfârşit, mormântul ei făcea minuni, dând tămăduiri bolnavilor; căci până şi prin praful cel luat de pe moaştele ei dăruia vedere orbilor, ca să se slăvească pentru dânsa Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinţii Săi. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu