MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 3 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

Johannes Brahms, compozitor german

• 1287: Papa Honoriu al IV-lea (n. c. 1210)
• 1596: Sinan Pașa (n. 1506)
• 1682: Bartolomé Esteban Murillo (n. 31 decembrie 1617, Sevilia - d, 3 aprilie 1682, Cádiz) a fost un pictor spaniol din sec. al XVII-lea. Este una dintre cele mai importante figuri ale picturii baroce spaniole. Ultimul din cei 14 copii ai unei familii. Tatăl său, Gaspar Esteban, era un bărbier-chirurg, mama sa se numea María Pérez Murillo, Bartolomé a luat numele ei pentru semnarea operelor sale. La moartea părinților, cum era încă un copil, a fost crescut de o soră mai mare, Ana, căsătorită și ea cu un bărbier-chirurg pe nume Juan Agustín de Lagares, cu care Bartolomé a avut o relație foarte bună. S-a format în atelierul lui Juan Castillo, unde a cunoscut pictura flamingă. Din păcate nu se știe nimic despre călătoriile sale în afara Spaniei: se crede că Murillo a cunoscut acest tip de pictură datorită faptului că Sevilia era – în acel timp – un important centru comercial și aceasta a înlesnit contactele populației băștinașe cu negustorii din nordul Europei. Primele sale opere au fost influențate de Zurbarán, Ribera și de Alonso Cano, opere de mare realism și cu un stil deosebit care însă, cu timpul, a suferit o evoluție remarcabilă. Tablourile sale au căpătat importanță și datorită faptului că ele coincideau cu gustul burghez și aristrocratic mai ales în tematicile religioase.
  În 1645 a pictat 13 pânze pentru chiostrul bisericii San Francisco el Grande din Sevilia; acestea se numără printre pânzele care i-au adus cea mai mare faimă. S-a căsătorit în același an cu Beatriz Cabrera, cu care va avea, în final, 9 copii. Realizarea celor două tablouri pentru Catedrala din Sevilia au constituit pentru el izvorul inspirației și al specializării în cele două tematici, care i-au adus cea mai mare notorietate: nenumăratele «Preacurata cu Pruncul» și «Imaculata».
  După o perioadă de ședere la Madrid între 1658 și 1660, se întoarce în orașul natal, Sevilia, unde intervine în fondarea Academiei de Picturi din Sevilia, împărțind conducerea acesteia cu Herrera el Mozo. În această perioadă de maximă activitate a primit însărcinări importante în orașul său natal: pala pentru mănăstirea Sfântului Augustin, tablourile pentru biserica Santa Maria la Blanca, pala cea mare și capelele laterale ale bisericii mănăstirii franciscanilor capucini, pe care le-a terminat în 1665.
  Frescele Bisericii Capucinilor din Sevilia au fost salvate de la distrugere în perioada invaziei franceze din timpul Războiului spaniol de Independență iar mai apoi au fost restaurate de pictorul sevilian Joaquín Bejarano; drept mulțumire, călugării capucini i-au dăruit pânza centrală a palei principale, Extazul de la Porțiuncula a Sfântului Francisc de Assisi, în prezent conservată la Wallraf-Richartz-Museum din Köln.
  Murillo este cunoscut și pentru tablourile sale reprezentând fetițe și copii: de la candoarea Fetițelor cu flori la realismul viu al copiilor străzii, a pruncilor de țigani și de cerșetori, lucrări ce constituie un interesant și bogat material pentru studiul vieții populare al epocii. După o serie de lucrări dedicate parabolei Fiului risipitor, a început decorarea bisericii mănăstirii capucinilor din Cádiz, Nuntirea mistică a Sfintei Ecaterina din Alexandria, operă rămasă neterminată din cauza accidentului survenit.
  Într-adevăr, în 1681, pe când lucra sus pe schele, s-a prăbușit în gol căzătura i-a adus moartea după câteva luni de suferință. S-a stins din viață pe 3 aprilie 1682. 

  Bartolomé Esteban Murillo
  Murillo, autoportret din anul 1670
  Date personale
  Nume la naștere	Bartolomé Esteban y Pérez
  Născut	31 decembrie 1617 Sevilia, Spania
  Decedat	3 aprilie 1682 (64 de ani) Cádiz, Spania
  Naționalitate	Spaniolă
  Cetățenie	Spania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Pregătire	Juan del Castillo[*]
  Profesor pentru	Pedro Nuñez de Villavicencio[*], Fernando Marquez Joya[*]
  Mișcare artistică	baroc
  Opere importante	Preacurata cu Pruncul și Imaculata
  Influențat de	Zurbarán, Ribera și de Alonso Cano Bunavestire   "Adorația Magilor".   Preacurata (1655-1660)   Fecioara Rozariului cu Pruncul   "Two Trinities" (Cele două Treimi)   Sfânta Familie cu Ioan Botezătorul, prunc   Sfânta Familie cu păsările cerului (1645-1650)   Imaculata de la Soult   Imaculata, Prado   Sfântul Isidor, Catedrala din Sevilia   Sfântul Leandru, Catedrala din Sevilia   Sfântul Francisc Solano, Alcazar, Sevilia   Sfântul Rodriguez (1646-1655)   Rebeca și Eliazar   Vânzătoarele de fructe (1670)   Femei la fereastră   "Doi copii mâncând harbuz și struguri", Alte Pinakothek.   Cerșetorul   Pruncul Isus oferă pâine (1678)   Pruncul Isus și Ioan Botezătorul (1675-1680)   Copii săraci jucându-se (1665-1675)   Copil și câine (1655-1670)   Prânzul (1665-1675)   Portret de fată (1650)   Fată cu fructe și flori (1655-1660)

• 1827: Ernst Florens Friedrich Chladni (AFI: ['ɛʀnst 'floːʀɛns 'fʀiːdʀɪç 'kladnɪ]; n. 30 noiembrie 1756, Wittenberg, Germania, d. 3 aprilie 1827, Breslau, Silezia de Jos) a fost un fizician și muzician german.
  Chladni s-a născut în Wittenberg. Este considerat părintele acusticii, deoarece printre cele mai importante lucrări ale sale se numără studiile asupra vibrațiilor diferitelor plăci și determinările vitezei sunetului în diferite gaze.
  A dus o activitate de pionierat și în studiul meteoriților. 

  Ernst Chladni
  Ernst Chladni[1]
  Date personale
  Născut	30 noiembrie 1756[2][3][4][5]  Lutherstadt Wittenberg, Principatul Saxoniei[6][7]
  Decedat	3 aprilie 1827 (70 de ani)[2][3][4][5]  Breslau, Regatul Prusiei[8]
  Înmormântat	Wrocław
  Cetățenie	Germania  Sfântul Imperiu Roman  Regatul Prusiei
  Ocupație	fizician astronom matematician muzician geolog
  Activitate
  Studii	Universitatea Leipzig

• 1849: Juliusz Słowacki, poet polonez (n. 1809)
• 1868: Franz Berwald, compozitor suedez (n. 1796)
• 1897: Johannes Brahms, compozitor german (n. 1833)
• 1901: Marie Maxime Cornu (n. 16 iulie 1843, Orléans – d. 3 aprilie 1901, Paris) a fost un botanist și micolog francez, profesor pentru agricultură la Museum d’Histoire Naturelle (Muzeul de Historie Naturală) precum președinte al Société botanique de France (Asociația Botanică a Franței). Abrevierea numelui său în cărți științifice este Cornu. 

  Maxime Cornu
  Dr. Marie Maxime Cornu
  Date personale
  Născut	16 iulie 1843 Orleans
  Decedat	3 aprilie 1901 (67 de ani) Paris
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
  Frați și surori	Marie Alfred Cornu[*]
  Naționalitate	franceză
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	biolog botanist micolog profesor
  Activitate
  Domeniu	botanică
  Alma Mater	École Normale Supérieure
  Organizații	Société botanique de France[*] Académie d'Agriculture[*]
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*]

• 1905: Ion Pop-Reteganul, folclorist român (n. 10 iunie 1853)
• 1908: Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român, unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866, de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I. 

  Nicolae Haralambie
  Nicolae Haralambie
  Date personale
  Născut	27 august 1835  București, Țara Românească
  Decedat	3 aprilie 1908 (72 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	personal militar[*]
  Senator al României

  * 1910: Richard Wilhelm Heinrich Abegg (n. 9 ianuarie 1869,^{[1][2][3][4][5][6]} Gdańsk, Regatul Prusiei^[7] – d. 3 aprilie 1910,^{[1][2][3][4][5][6]} Koszalin, Imperiul German) a fost un chimist german și pionier al teoriei valenței.^[8] El a propus faptul că diferența dintre valența maximă pozitivă și negativă pentru un element chimic are tendința de a avea valoarea opt (regula Abegg, 1904) 

  Richard Abegg
  Richard Abegg
  Date personale
  Nume la naștere	Richard Wilhelm Heinrich Abegg
  Născut	9 ianuarie 1869[1][2][3][4][5][6]  Gdańsk, Regatul Prusiei[7]
  Decedat	3 aprilie 1910 (41 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Koszalin, Imperiul German
  Părinți	Q88967737[*]
  Frați și surori	Wilhelm Abegg[*] Waldemar Abegg[*]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	chimist fizician aeronaut[*]
  Activitate
  Domeniu	chimie
  Instituție	Universitatea din Wrocław Stockholm University[*] Universitatea Georg-August din Göttingen
  Alma Mater	Universitatea Christian-Albrecht Universitatea din Tübingen Universitatea Humboldt din Berlin
  Organizații	Academia Leopoldină
  Conducător de doctorat	August Wilhelm von Hofmann
  Doctoranzi	Friedrich Bergius Clara Immerwahr

• 1933: Anna de Noailles, scriitoare franceză de origine română (n. 1876)
• 1944: Octav Băncilă (n. 4 februarie 1872,^[1] Botoșani, România – d. 3 aprilie 1944,^[1] București, România) a fost un pictor realist român. Datorită influențelor pe care le-a avut din copilărie din partea deputatului socialist Ion Nădejde, a feministei marxiste jurnalista Sofia Nădejde (sora lui) și a lui Nicolae Beldiceanu care au înființat revista Contemporanul, principiile care l-au călăuzit în viață precum și întreaga carieră plastică a lui Octav Băncilă au fost tributare ideilor socialiste, fapt pentru care a fost și un fervent activist politic de stânga. Ca urmare, a înființat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor Partidul Muncitor, care a avut o viață scurtă, deoarece a fuzionat în scurt timp de la înființare cu Partidul Țărănesc. Cu toate că la sfârșitul vieții a fost un simpatizant al ideilor comuniste, el nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român.^[2]
  Octav Băncilă a făcut studiile la Școala de Arte Frumoase din Iași și i-a avut ca profesori pe Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Constantin Stahi. A urmat în perioada 1893-1898, Academia de Arte Frumoase din München care era în acea perioadă condusă de Nikolaos Gyzis și a fost influențat de Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth, Heinrich von Zügel și mai ales de Franz von Lenbach.
  Octav Băncilă a lăsat posterității o operă caracterizată de un realism critic foarte puternic, artistul fiind cunoscut ca un deschizător de drumuri și ca Pictorul răscoalelor de la 1907. Atașat celor mulți și exploatați, pictorul a avut patru mari tematici cu care a făcut epocă în pictura românească. Acestea au fost: tematica proletariatului, tematica țărănească, tematica evreiască și tematica țigănească. La toate acestea se mai adaugă tematica militară, Octav Băncilă fiind unul dintre primii artiști plastici români care au criticat prin opera lor, starea materială precară a armatei române la sfârșitul secolului al XIX-lea.
  În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și sociale din România. A susținut acțiunile muncitorești din Lupeni, Valea Jiului și a folosit arta pentru a ataca tendințele antisemite din societatea românească. Începând din anul 1905, tematica proletariatului a făcut parte integrantă din creația artistului, primele lucrări Muncitorul și Muncitor în repaus fiind unele dintre cele mai bune din întreaga sa carieră.
  Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan Luchian în anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului. Octav Băncilă a avut meritul de a fi pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele reprezentări plastice înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la schimbarea iconografiei țăranului existentă până atunci. Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu și mulți alți adepți ai curentelor tradiționaliste care au apărut după anul 1920, a căror atenție a fost îndreptată către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907. Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu. Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae Grigorescu.
  Majoritatea picturilor care fac obiectul tematicii țărănești, înfățișează felurite aspecte ale muncii pe ogoare. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișurile pădurilor sau pe câmp, țărani secerând și culegând recolta, țărani care ară și seamănă țarina, țărani cu căruțe cărând lemne și vreascuri din pădure. Apar de asemenea femei care spală rufe, care torc fuioare, femei care aduc apă sau aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă zugrăvesc prânzul sau cina sărăcăcioasă pe care doar țăranul și-o putea permite. Artistul și-a surprins personajele în cele mai importante și permanente îndeletniciri și destul de des în ipostaze melancolice sau de odihnă. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii săi. Realismul muncii, a luptei cu greutățile vieții și cu exploatarea care era în acele timpuri o obișnuință, a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână posterității ca documente vii ale condițiilor în care și-a dus traiul țărănimea din România.
  În toată opera creată cu tematică evreiască, Octav Băncilă a deosebit clasele sociale și a evidențiat antagonismul dintre ele. A înfățișat viața evreilor săraci din Iași, a dezvăluit suferințele caracteristice ființelor exploatate, a criticat pe zarafii bogați și pe cămătari și a redat cauzele care au determinat valul de emigrări de la începutul secolului al XX-lea. Fasciștii și antisemiții epocii de atunci și-au exprimat ostilitatea contra lui Octav Băncilă, acesta fiind detestat atât de bogătașii evrei cât și de cei creștini. Artistul a avut popularitate în rândul celor umili deoarece omenia lui s-a revărsat deopotrivă asupra celor asupriți indiferent de cultură, naționalitate sau religie.
  Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație viața țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi. Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care a evocat căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia ori stânjenelul. Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre necunoscut, Nomazii, etc. Toate compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva trist, dar melodios. Sunt ca niște cântece de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră cu întrepătrunderi de roșuri închise și movuri care-și susură aleanul. Această pribegie care se dezvăluie privitorului, face să se înțeleagă simpatia pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți să-și câștige traiul din îndeletnicirile mărunte.
  Prin tematica militară, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei. Astfel, în anul 1898, Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în care era organizată și condusă armata română. În plus față de tematicile care l-au consacrat în arta plastică românească, Octav Băncilă a creat numeroase portrete, naturi statice, tablouri cu flori și peisaje, toate aceste făcând deliciul caselor de licitații contemporane. Octav Băncilă s-a născut în data de 27 ianuarie 1872 în apropierea orașului Botoșani în comuna Corni, în familia lui Vasile Băncilă și a Profirei, născută Necule.^[4] Profira a făcut parte dintr-un neam de răzeși scăpătați, înrudită cu cea a cronicarului Ion Neculce.^[4][5] Vasile și Profira au avut cinci copii, pe: Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan și Octav. După nașterea lui Octav, Vasile și Profira s-au mutat în Botoșani unde și-au deschis o prăvălie.^[4] Negustoria a mers foarte prost și Vasile a fost nevoit în scurt timp să-și ipotecheze casa. Cum o nenorocire nu vine de una singură, tatăl lui Octav a decedat în anul 1876 și grijile familiei au rămas în sarcina mamei sale. La vârsta de opt ani, Octav s-a mutat la Iași, adus fiind de către surorile mai mari Sofia și Ecaterina, care erau căsătorite cu frații Ioan și Gheorghe Nădejde. În capitala Moldovei, Octav a locuit la surorile lui, cu predilecție pe strada Sărăriei la Sofia și Ioan Nădejde, unde a copilărit alături de cei șase copii ai acestora. La Iași s-a mutat și Profira Băncilă, în mahalaua Țicăului, foarte aproape de casa Sofiei de pe Sărăriei, unde Ioan Nădejde a fondat revista Contemporanul, în vecinătatea bojdeucii lui Ion Creangă.^[5] Profira era atât de săracă încât nu și-a putut crește singură copiii - ci doar pe Elena, fiica cea mică. Elena s-a căsătorit mai târziu cu pedagogul Ion Teodorescu și a locuit la Broșteni unde Octav Băncilă a poposit verile pentru a picta peisaje și scene de muncă. Pentru a avea un venit, Profira presta munci prost plătite și de multe ori umile. Adesea , ea lucra mult cu acul, așa cum Octav o va înfățișa mai târziu în câteva portrete.^[4]
  • 

    Mama... - 1908
    (pictură - foto a/n)
   
  • 

    ... - 1909
    (desen)
   
  • 

    ... - 1910
    (desen)
  Octav Băncilă a urmat cursurile gimnaziale de la școala primară din Iași și două clase la gimnaziul Ștefan cel Mare. În școală, profesorii l-au considerat greu de cap și de multe ori îndărătnic, sfios, scump la vorbă dar neastâmpărat. A avut ca profesori liberali și conservatori-junimiști, mulți dintre ei făcând parte din grupul lui Gheorghe Panu. Dintre ei s-au remarcat „independenții” Gheroghe Nădejde și Nicolae Beldiceanu de care Octav Băncilă s-a simțit cel mai atras, mai ales că-l vedea și acasă, căci era colaborator al revistei Contemporanul. Profesorii săi, ținând cont de orientările politice diferite la care au aderat, duceau discuții aprinse între ei și Beldiceanu și Nădejde care aveau idei socialiste, de aceea se autointitulau independenți, făceau notă aparte. Octav Băncilă l-a evocat mai târziu pe Nicolae Beldiceanu când l-a caracterizat într-un interviu pe colegul său de gimnaziu Avram Steuerman-Rodion:
  

  Ioan Nădejde (1910)
  

  Sofia Nădejde (n. Băncilă), 1910

  „ Steuerman-Rodion... a devenit curând poetul de talent, care a activat în mișcarea socialistă. Parcă-l văd și acum venind la școală de pe strada Albineț, cu geanta la subțioară, și plină de cărți, mai grea decât dânsul, așezându-se tăcut în bancă, solitar în mijlocul băieților, străin de jocurile și ghidușiile lor și înapoindu-se acasă tot atât de tăcut și singur. Era foarte apreciat și iubit de Nicolae Beldiceanu, ca și de toți profesorii.^[6]”

  — Ziarul Adevărul, 19 septembrie 1933, interviu dat de Octav Băncilă lui C. Săteanu.

  Reciproc, Avram Steuerman-Rodion i-a dedicat un articol lui Octav Băncilă, încă de la primele manifestări artistice pe care pictorul le-a avut.

  „Odinioară, Băncilă - cu care am fost coleg în prima clasă gimnazială - se îndărătnicise până a nu da nici cea mai mică speranță despre viitorul său intelectual. Care nu ne-a fost mirarea noastră, a băieților harnici, când mai târziu aflarăm pe Băncilă, rând pe rând, elev al Școlii de belle arte, artist premiat la Munchen, când îl văzurăm pe cât de talentat pe atât de pasionat; noi toți ajunși oameni cu titluri, dar mediocri înainte de toate, am adus cel mai sincer omagiu celui mai "leneș" dintre vechii noștri colegi, dar și celui mai bogat în talent și în imaginație. El singur din generația noastră gimnazială a ajuns cineva.^[6]”

  —Ziarul Lumea, Iași, 1 octombrie 1899

  Încă din primii ani de gimnaziu, Octav Băncilă a fost preocupat de desen, caietele sale fiind pline de schițe și desene care reprezentau oameni,^[5] unele dintre ele executate destul de stângaci.^[6] Mutându-se la Iași, Octav se juca împreună cu verii săi prin curtea casei unde s-a înființat revista Contemporanul.^[6] De acolo se puteau vedea peste gard mahalalele sărace,^[7] valea Țicăului și dincolo de ele spinările verzi ale dealurilor Ciricului și Șorogarilor.^[6] Octav Băncilă a păstrat o vie amintire a copilăriei sale de pe strada Sărăriei:^[8]
  

  Nicolae Beldiceanu

  „Într-un rând, îmi amintesc bine și cu drag (Ion Creangă, fiind la noi, m-a luat la el, în vestita bojdeucă, pe care mai târziu am pictat-o. Sfătos și prietenos cum era cu copiii, căci avea un dar dumnezeesc de a cuceri sufletele lor - Creangă, cogeamitea cum era, m-a apucat pe mine după cap, încolăcindu-și mâna înapoia gâtului, și așa am parcurs strada Sărăriei până la bordeiul său. Am intrat în casă. Creangă fiind întâmpinat de motanii săi favoriți. Apoi, am ieșit amândoi în cerdac, de unde am admirat fermecătoarea panoramă a Ciricului și a Șorogarilor, la ale căror poale se văd pitoresc iezăturile, grădinile și bojdeucile din valea Țicăului”^[9]

  Copilăria lui Octav Băncilă a fost marcată de activitatea revistei Contemporanul la care asista pe furiș și unde asculta cum Nicolae Beldiceanu citea la lumina lămpii poezii.^[8] Astfel, el a declarat^[9] că a fost și el un mic stâlp, o țărușă a Contemporanului. Când veneau revistele de la tipografie, Octav ajuta la descărcarea lor din căruța cu care soseau și le aranja în ordine, scria benzile, lipea timbrele și ducea revistele la poștă.^[9] De multe ori ducea manuscrisele la tipografie sau „mă duceam la unii și la alții după manuscrise, ca trimis special”.^[8][9]
  Un rol deosebit în stabilirea carierei^[7] sale l-a avut Ioan Nădejde,^[5] care a văzut un desen făcut de Octav pe când se juca în păpușoiul din ograda casei din strada Sărăriei.^[9] Desenul înfățișa un chip de om foarte expresiv, a-i cărui ochi erau marcați cu cărbune negru și părul, mustățile și barba erau făcute din mătasea porumbului.^[8] Acest desen l-a determinat pe Ioan Nădejde să-l înscrie pe Octav Băncilă la Școala de belle arte din Iași,^[9] care în acele vremuri funcționa în clădirea din josul străzii Muzelor, pe locul unde era o dată Universitatea veche și mai apoi Facultatea de medicină. 

C.D. Stahi - autoportret

Gheorghe Panaiteanu-Bardasare
Detaliile despre activitatea lui Octav Băncilă la Școala de belle-arte din Iași sunt destul de lapidare și puțin cunoscute.^[10] El însuși a vorbit foarte puțin despre acei ani de studiu în interviurile pe care le-a dat de-a lungul anilor. Se știe că Octav Băncilă a fost înscris de Ioan Nădejde la această școală înainte de a termina cursurile gimnaziale.^[10] Pictorul a declarat că au existat intervenții semnificative pentru înscrierea sa la Belle Arte, făcute de unii prieteni ai familiei care activau în cercul Contemporanului.^[9] Astfel, la o vârstă care nu depășea șaisprezece ani, cu gimnaziul neterminat el a reușit să intre la cursurile Școlii de belle arte^[10] „unde a urmat cu multă silință la toate cursurile practice și teoretice în desen și în pictură până la finele anului școlar 1892 - 1893”.^[11] Directorul Școlii de belle arte a fost George Panaiteanu-Bardasare pictor renumit și prim director al instituției. Octav Băncilă a primit în timpul școlii diferite medalii la concursurile organizate de către școală. La terminarea ei, în anul 1893, Octav Băncilă a primit premiul întâi^[12] în fața comisiei condusă de directorul școlii de atunci, Constantin Stahi, pentru compoziția Caritatea.^[10] Profesorii lui Octav Băncilă au fost Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Emanoil Bardasare la pictură și Constantin Stahi la gravură și xilografie^[13] În anul 1893, Octav Băncilă a absolvit Școala de belle arte după care a urmat cursurile de istoria artelor, anatomie și estetică, precum și de sculptură, obținând o medalie de bronz clasa a III-a la concursul de bust antic (1888-1889).^[14]

Studiu de desen pentru xilografie (1891)
Octav Băncilă a fost foarte atașat de Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, dovadă stând faptul că mai târziu i-a făcut portretul.^[14] Băncilă l-a prins pe Panaiteanu în ultimii ani de profesorat, acesta fiind trecut la pensie în anul 1892.^[14] Panaiteanu fusese elevul lui Giovanni Schiavoni și a lui Gheorghe Asachi, stătuse mulți ani la Munchen (până în 1859) și la reîntoarcerea sa în țară a fost militant fervent pentru înființarea Școlii de belle arte și a Pinacotecii din Iași.^[14] El a fost susținut în demersurile sale artistice de către Mihail Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza, într-un mod similar ca și Theodor Aman la București.^[14] Gheorghe Panaiteanu-Bardasare a fost un foarte bun portretist și a avut o serie de elevi care au continuat activitatea lui Gheorghe Asachi,^[15] printre ei remarcându-se Constantin Stahi pe care l-a caracterizat^[15] mai târziu Octav Băncilă în fața studenților săi „ ...a fost un mare desenator, iar gravurile lui pot concura la orice expoziție internațională, dar păcat că prea a fost robul naturii”.^[16] Similar lui Stahi a fost și Emanoil Bardasare care se lansase în arta picturii fiind considerat un copil genial.^[15] Panaiteanu era nemulțumit de lâncezeala capitalei Moldovei după eșecul spiritului înnoitor care se manifestase în perioada 1848 - 1859.^[15] De aceea el și-a motivat elevii să părăsească Iașiul și să-și desăvârșească studiile în Occident, acolo unde fusese și el.^[15]
Octav Băncilă a preluat în arta sa tot ce a putut de la profesorii săi ieșeni. Acest lucru se poate vedea în lucrarea sa Caritate pe care a făcut-o la vârsta de douăzeci și unu de ani.^[15] Ea are o temă alegorică și exprimă mai mult un simț moral decât o imagine critică a realității.^[15] Caritatea dezvăluie privitorului sentimentele profunde ale pictorului, care, sensibil la necazurile oamenilor s-a agățat în acel moment de o înfățișare cu tentă umanitaristă. Stilul practicat a fost unul care duce spre decorativismul picturii murale. Modul de abordare arată calități personale de netăgăduit, calități care nu mai apar atât de pregnant în alte picturi executate înaintea perioadei sale de studii din străinătate.^[15] Așa sunt lucrările Fata ieșind din baie (1893), Nud (1893) cu care a participat la concursul pentru bursă, Secerișul (1892) cu care a participat la concursul de compoziție, Nostalgie, Vrăjitoarea și câteva din portretele de familie. Au mai rămas trecerii timpului, câteva plăci de lemn pe care Octav Băncilă a făcut xilografie semnate de el (1891) și care au și contrasemnătura pictorului Constantin Stahi. 
Cu toate că trebuia să plece în străinătate încă din anul 1893, Octav Băncilă a reușit să plece de abia în anul 1894, cu toate că a câștigat premiul concursului din 1893 care-i oferea o bursă în acest scop.^[15] Ministerul nu a alocat fondurile necesare și ca urmare a acordat un ajutor financiar premianților în valoare de două sute de lei pentru fiecare.^[15] Cu acești bani, Octav Băncilă s-a deplasat la București în luna martie a anului 1894 și a protestat în fața ministerului pentru nerespectarea clauzelor concursului de la Iași.^[15][17]

Nikolaos Gyzis

Octav Băncilă - portret realizat de Francisc Șirato
Octav Băncilă s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din München în toamna anului 1894 și a urmat cursurile acestei academii până în anul 1898. Pe tot acest parcurs, bursa obținută de la autoritățile administrative din România, a rămas nesigură. În cele din urmă, oficialitățile române au suprimat bursa pentru economii bugetare care au fost dictate de consecințele crizei economice care a existat în România la sfârșitul secolului al XIX-lea.^[15] Suprimarea burselor de studii a cauzat revoltă în cercurile intelectualității românești, dovadă stând versurile scrise de către Anton Bacalbașa sub pseudonimul de Wunder,^[18] în revista umoristică Moș Teacă: Nu-ți zidi castele-n Spania, nu visa vreo Sibilă / Când virtutea e lovită cu a răutății bilă, / Când talentu-i ros de cei mari cu'a disprețului lor pilă / Când la Iași se taie bursa chiar și lui Octav Băncilă.^[19][20][21] În toți acești ani, Octav Băncilă a lucrat intens la München de unde a trimis în țară o serie de tablouri care au fost expuse în expozițiile care se făceau în București și Iași. A revenit adesea în România din cauza suspendării bursei care în cele din urmă i-a fost redată. La academia müncheneză, Băncilă i-a avut ca profesori pe Nikolaos Gyzis și Raub (vezi capitolul Controverse, incertitudini), și a lucrat în atelierul lui Haschbé (vezi capitolul Controverse, incertitudini) unde a realizat studii în ulei și cărbune.^[18]
În acele vremuri, pictura germană trecea printr-o perioadă de rătăciri și confuzii, fapt care a determinat apariția în anul 1892, a curentului secesionist intitulat „Secesiunea müncheneză”.^[18] Pictorii münchenezi doreau ruperea cu trecutul și militau pentru o artă înnoitoare. Astfel, ei s-au depărtat de realitate și au trecut la fel de fel de alegorii, reverii sau fantezii idealizante, care s-au dovedit în final a fi un semn al decăderii, nefast pentru artă. „Secesiunea müncheneză” a avut o mulțime de adepți, ea răspândindu-se la Viena sub numele de „Secesiunea vieneză”, la Berlin sub numele de „Secesiunea berlineză” și mai apoi în întreaga Germanie.^[18] Octav Băncilă s-a remarcat prin meritul de a nu se fi lăsat influențat decât trecător de către acest curent, care pe atunci era unul la modă.^[18] La München, secesioniștii aveau expozițiile lor exclusiviste și de multe ori zgomotoase pe când cei care se opuneau curentului secesionist expuneau la Glaspalast. Lucrările celor din urmă afișau o artă mai variată și mai amplă, o artă care valorifica învățămintele trecutului.^[18] Octav Băncilă a văzut aceste manifestări pe viu și în cele două Pinacoteci, cea veche și cea nouă, totul întărindu-i înclinația spre realism. La Kunstverein și Glaspalast au expus și pictorii români care făceau și ei studii acolo:^[22] Ludovic Bassarab, Nicolae Vermont, Ipolit Strâmbu precum și sculptorii Oscar Spaethe și Frederic Storck.^[18]
• Cei care l-au influențat pe Octav Băncilă
• 

  Franz von Lenbach
 
• 

  Heinrich von Zügel
 
• 

  Leopold Graf von Kalckreuth
 
• 

  Fritz Mackensen
 
• 

  Fritz von Uhde
La München existau pictori secesioniști care au continuat să abordeze în opera lor tematica realistă a celor mulți, care nu s-au depărtat de arta cu un conținut viu și au folosit în tehnica lor mijloace adecvate.^[18] Așa erau Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth și Heinrich von Zügel. Pe aceștia, Băncilă i-a prețuit cu precădere și mai ales pe Franz von Lenbach, un realist münchenez care a căutat să reprezinte oamenii cu tipicul lor chiar dacă a urmat căile Renașterii în opera lui.^[18] Lenbach a pictat și portretul unei verișoare de-a lui Băncilă și lucrarea a apărut în reproducerile expozițiilor care s-au făcut la Glaspalast.^[23]
Octav Băncilă s-a întors de la studii în România în anul 1898, după München și după călătoria pe care a făcut-o la Paris și Italia 
În anul 1900, Octav Băncilă deschide în luna septembrie o expoziție în sala de decoruri aflată în Teatrul Național din Iași.^[29] A expus pe simezele sălii peste o sută de picturi în ulei, acuarele, guașe, pasteluri și desene. Majoritatea lucrărilor au fost realizate în perioada dintre terminarea Școlii de belle arte și momentul deschiderii expoziției.^[30] A fost de fapt expunerea muncii pe care Octav Băncilă a făcut-o pe tărâmul picturii timp de șapte ani, incluzându-se aici și perioada müncheneză a studiilor sale.^[29] Au fost înșiruite pe pereții expoziției și compozițiile cu tematică socială O afacere bună, Recrutul, Emigrantul, Ignoranța și Doi vagabonzi.^[29][30] Un loc de frunte în galeria expoziției l-au avut și o serie de alegorii müncheneze, care au rămas a fi totuși convenționale: un portret de fată romanticizată intitulat Melancolie și chipul unei fete neprihănite încadrat de flori numit Între crini.^[29] Tuturor acestor lucrări făcute în spiritul capitalei Bavariei li s-au alăturat tablouri de inspirație alegorică antică, care erau la modă pe atunci la München: Bancantă, Bancante și un Bachus încununat cu lauri, obez, gol până la brâu și cu o căutătură porcină.^[29][31]

Nostalgie (1891)
Tematica socială, care arată înclinarea spre realism a pictorului Octav Băncilă, a fost prezentă prin o serie de portrete cum a fost Nostalgie în care a pozat verișoara sa Victoria,^[31] Vrăjitoarea^[31] care a fost lucrată la Iași în anii studenției.^[29] În Vrăjitoarea, Băncilă a înfățișat o bătrână ghicitoare vicleană care încurajează visele unei fete tinere. În această pictură, Băncilă a reușit să realizeze o psihologie profundă a personajelor, fapt care iese în evidență în primul rând prin contrastul dintre candoarea tinerei și viclenia ghicitoarei.^[29] Alte compoziții sociale au fost Toamnă, Un alcoolic, Țigănci și Bavarezul^[31] în care este reprezentat un boem cu beretă și barbă blondă înconjurat de capete de tineri și bătrâni de la țară sau de la oraș.^[29][31]

Aparul - variantă din 1906
Tematica rurală a fost slab reprezentată la această expoziție. Au fost câteva capete de expresie și doar două mai elaborate: La fântână^[31] și Idila.^[29] Au mai fost peisaje din Comuna Bucium dintre care s-a remarcat în critica timpului, un nuc cu frunze arămii și un peisaj îngălbenit de toamnă. Expoziția a fost completată de lucrări cu flori, o guașă care reprezenta niște motani, un nud și acuarela Plantonul (o santinelă adormită în post).^[32] În final au urmat portretele.
Ca o scurtă sinteză, poate fi concluzionată opinia ca expoziția a prezentat un cumul de probleme sociale și artistice care au fost dezbătute multă vreme după ce ea s-a închis.^[32] Chiar dacă expoziția nu a avut un succes binemeritat și Băncilă a vândut foarte puține lucrări, artistul a început din acel moment să intre în conștiința multora ca un artist îndrăzneț în plină afirmare.^[32]
În acele timpuri, cele mai rentabile lucrări erau portretele. De aceea, Octav Băncilă a pictat portretele personalităților ieșene. În anul 1901 a deschis o expoziție în palatul Neuschotz (azi complexul hotelier Select din Iași).^[33] Evenimentul a inclus numeroase lucrări cu peisaje din Bucium, flori și multe portrete de evrei săraci dintre care s-a remarcat, Aparul.^[32] Cel mai reușit portret a fost cel al Adelaidei Neuschotz, soția baronului Jacob de Neuschotz. Adelaida a fost înfățișată în mărime naturală, plină de demnitate, cu chip luminos și blând, cu rochie albă cu dantelă și cu multe accesorii decorative. Compoziția se remarcă printr-o strălucire sobră. Această lucrare a fost prezentă mai târziu la expoziția internațională de la Berlin.^[32]
Expoziția din 1901, din cauză că Octav Băncilă nu a avut timpul necesar pregătirii ei, ea fiind prea apropiată de precedenta, nu a însemnat un pas semnificativ înainte în cariera pictorului.^[32] O explicație în acest sens a fost faptul că portretele realizate între cele două evenimente expoziționale, au putut fi catalogate ca și concesive în modul de realizare. C. Săteanu, un fervent susținător al artelor, consemna în presa vremii că pentru artele plastice lumea manifesta mai puțin interes comparativ cu celelalte arte.^[32] El a mai susținut că Băncilă a trebuit să facă față concurenței și ca urmare, a organizat o tombolă a biletelor de intrare pentru câștigarea a două dintre tablourile expuse.
Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan Luchian în anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului.^[38] Octav Băncilă a avut meritul de a fi pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele reprezentări plastice înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la schimbarea iconografiei țăranului existentă până atunci.^[39] Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu^[40] și mulți alți adepți ai curentelor tradiționaliste care au apărut după anul 1920,^[39] a căror atenție a fost îndreptată către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907.^[38] Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu.^[39] Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae Grigorescu.^[38]
• Modalități de prezentare a vieții țărănilor în pictura românească.
• 

  Nicolae Grigorescu
  Fata cu zestrea
 
• 

  Ion Theodorescu-Sion
  Țărănci la răscruce
 
• 

  Ștefan Luchian
  La împărțitul porumbului
 
• 

  Apcar Baltazar
  Durus arator
 
• 

  Ș. Dimitrescu
  Crucea de pe deal
Pictorul Octav Băncilă a făcut parte din grupul artiști, prozatori și poeți români care au ilustrat în operele lor viața de mizerie a țăranilor din acele vremuri. Astfel, el este alături de Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu sau Ary Murnu.^[41] S-au remarcat în literatură cu aceeași tematică și Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Spiridon Popescu, Paul Bujor și inegalabilul George Coșbuc.^[39] Răscoala țărănească din 1907 a început în Județul Botoșani, adică exact în locul de naștere al lui Octav Băncilă.^[39]
După o documentare serioasă, Octav Băncilă a început să lucreze în vara anului 1907 primele schițe și tablouri care fac parte din ciclul compozițiilor intitulate 1907.^[42] Familia pictorului a menționat^[42] că Băncilă a început această activitate încă de la Broșteni unde l-a folosit pe moșneagul Lupu Erhan ca model pentru realizarea picturii Înainte de 1907. În luna decembrie a anului 1907, artistul a expus două tablouri în cadrul unei librării din Iași.^[40] Din comentariile presei de atunci, respectiv a relatărilor periodicelor Arta Română și Revista de Iași, precum și a ziarului Opinia, se deduce că cele două tablouri expuse au fost compozițiile 1907 (aflat astăzi la Muzeul Național de Artă al României) și Înainte de 1907.^[40] Cel din urmă tablou nu a fost specificat nominal în niciuna dintre reviste. Între Revista din Iași și Arta Română au existat polemici intense privitoare la cele două tablouri. Astfel, profesorul Ilie Bărbulescu a comentat în prima dintre ele într-un spirit reacționar,^[43] în timp ce A.D. Atanasiu^[44] i-a luat apărarea lui Băncilă în cea de-a doua.^[42] În luna decembrie 1907, ziarul Voința Națională^[45] a publicat un articol la rubrica Știri din Iași, faptul că Octav Băncilă a realizat două tablouri de mare actualitate, unul dintre ele fiind intitulat Cap de țăran bătrân, iar cel de al doilea o scenă crâncenă din răscoalele țărănești.^[42]
• Lucrări din ciclul de compoziții 1907
• 

  1907
 
• 

  Înainte de 1907
 
• 

  Cap de țăran bătrân
 
• 

  Propagandistul
 
• 

  Blestemul
 
• 

  Prevestirea răscoalelor
• 

  La sfat
 
• 

  Recunoașterea
 
• 

  Înmormântarea
 
• 

  Historia
• În perioada 1907 - 1916, Octav Băncilă și-a perfecționat abilitățile tehnice, și-a aprofundat ideile, totul fiind dublat de o voință neclintită care l-a dus în final la o creație excepțională de o mare măiestrie artistică.^[65] Încrederea în viitorul lumii proletare, crezul în cauza celor mulți și obidiți și faptul că era posesorul unei inimi iubitoare și a unui suflet viu, el a variat neîncetat tehnica picturală imediat după ce și-a fixat conceptual tematica și modul de realizare cromatic al lucrărilor - chiar dacă a avut inegalități și contradicții de execuție de care nu a scăpat niciodată.^[65] În acești ani, Băncilă a continuat să îndeplinească funcția de profesor de gimnaziu, funcție care-i consuma o parte importantă din timpul pe care și l-ar fi dorit alocat picturii. Artistul era nemulțumit de lâncezeala caracteristică unui oraș de provincie cum era Iașiul. Viața artistică era lipsită de însuflețire chiar dacă existau și câțiva sculptori și pictori de valoare, cum au fost Constantin Stahi, Emanoil Bardasare și mai apoi Gheorghe Popovici, toți trei directori ai Școlii de belle arte.^[65] Semnificativ este faptul că nici măcar studenții și profesorii de la școala de artă din Iași, nu au înfățișat atmosfera peisajului ieșean, chiar dacă văile șerpuitoare și colinele minunate ies în evidență toamna târziu când albăstruiul norilor se contopește cu coamele dealurilor verzui-argintii.^[65] Excepție există doar în opera lui Theodor Pallady și Octav Băncilă. La Pallady se regăsesc imagini urbane, priveliști din vii, case de pe dealuri și la Băncilă peisaje de la Bucium sau din valea Păcurarilor. Văile Sărăriei și Copoului cu panorame dinspre Repedea nu au fost înfățișate de aproape niciun pictor peisagist al epocii.^[65]
  • Lucrări care au fost prezente la expoziția din anul 1914
  • 

    În pădure
   
  • 

    La masă
   
  • 

    Santinelă
   
  • 

    Ursarul sau Portretul lui Grigore Chirileanu
   
  • 

    La culesul porumbului
   
  • 

    Spre casă sau După muncă
   
  • 

    Pribeagul
   
  • 

    Către casă
   
  • 

    Pâinea noastră de toate zilele (1914)
  Este de remarcat ideea că majoritatea artiștilor moldoveni care au activat la Iași, ca Mihai Cămăruț, Corneliu Baba sau Costache Agafiței, trăiau mai mult un vis al picturii, ei nu vedeau natura și oamenii din jur.^[65] Mai târziu, după Băncilă, au mai existat pictori români care s-au ocupat de peisajele ieșene. Aceștia au fost Ștefan Dimitrescu și Nicolae Tonitza.^[65]
  Începând din anul 1910 și până în 1913, Octav Băncilă a lucrat asiduu pentru a deschide o expoziție în anul 1914 la București în sala Ateneului Român.^[66] El a expus între acești ani și prin vitrinele ieșene, dar în data de 2 februarie 1914 s-a prezentat la deschiderea expoziției din București cu circa șaizeci de lucrări. A adus cu el picturi în care a reprezentat viața țărănimii și a muncitorilor din acele vremuri. Dintre lucrările cu tematică proletară s-au remarcat Întrunirea, Fierarii, La nicovală și Muncitorul datat în anul 1911.^[66] Începutul tematicii proletare în opera lui Băncilă a fost stabilit cu lucrarea Muncitori din anul 1905.^[66] Reprezentarea în spirit critic a vieții satelor s-a remarcat în picturile Pribeagul, Pâinea noastră de toate zilele, Propagandistul.^[66] A avut pe simeze și tablouri cu scene din munca rurală, a câmpului, cum au fost Culesul porumbului, Întoarcerea la câmp, Întoarcerea cosașilor. În acest an a expus și lucrarea din ciclul 1907 intitulată Historia.^[66] A mai expus o serie de tipologii umane din Iași, scene de familie, peisaje de la mănăstirea Agapia, peisaje cu nomazi precum și multe, multe flori. Expoziția din 1914 s-a dovedit a fi un mare succes, aproape toate lucrările expuse s-au vândut și Băncilă a încasat o sumă importantă de bani, circa douăzeci de mii lei care era atunci o sumă considerabilă.^[66] În interviul pe care Octav Băncilă l-a dat ziarului Rampa, pictorul și-a spus crezul despre destinația pe care o are arta:

  „... eu înțeleg ca arta să fie pusă totdeauna în serviciul progresului omenirii și al națiunii. Când intri în orice lăcaș de artă, într-o expoziție de pictură, de exemplu, și când ieși de acolo să te simți mai om; desenul și culorile aruncate pe pânză să-ți scormonească sufletul. Și apoi pentru că e vorba de țara noastră, trebuie să zugrăvească stările de lucruri de la noi. Din punctul de vedere tehnic, artistul trebuie să fie alături de natură și în pânzele lui să vezi un lucru: adevărul!^[67]”

  —Octav Băncilă, Ziarul Rampa, 8 februarie 1914

  • Lucrări din perioada 1910 - 1914
  • 

    Curățatul cartofilor
   
  • 

    Valea Agapiei - 1915
   
  • 

    Lemnarul
   
  • 

    Bătrână
   
  • 

    În atelier (1914)
   
  • 

    Cosaș la munte
  Elogii aduse expoziției din 1914 au apărut în presa socialistă: în ziarul România muncitoare^[66] un articol al aceluiași M. Gh. Bujor, în revista Facla^[67] unde s-a publicat o scrisoare militant socialistă primită de la muncitorul Gheorghe Niculescu-Mizil^[68] (militant socialist al perioadei clandestine, tatăl lui Paul Niculescu-Mizil), în ziarul Rampa^[67] un articol interviu cu Octav Băncilă și revista Flacăra^[66] cu un articol critic semnat de Gala Galaction:

  „... Băncilă a atras atențiunea lumii noastre, în chip deosebit, acum cinci ani. Pentru ce? Pentru că o notă specială, dureroasă și revoluționară striga în pânzele lui. Mărturisim că nota aceasta îl impune preocupării și condeiului nostru. În general Octav Băncilă este un pictor hirsut și trist. Nu găsesc în cele vreo șaizeci de pânze, pe care le expune azi, niciuna în care pictorul să se fi jucat sau să fi avut vreun gând șăgalnic. Pictura lui îți spune silință serioasă și aspră. Imperfecțiunile constatate par că vor cădea în pânzele viitoare, mulțumită sforțărilor neobosite de care îl simți capabil pe acest muncitor bărbos și gânditor. Stângăciile acestui pictor nu te supără!... Octav Băncilă nu se joacă, ci cugetă și simte. Să salutăm în Octav Băncilă pe artistul îndrăgostit de cei mulți, de cei buni, de cei mai nedreptățiți dintre noi!”

  —Gala Galaction, Revista Flacăra, 15 februarie 1914

   
  
  Grevistul (1914)
  Anul 1915, prin simplul fapt că a fost premergător celui în care a izbucnit primul război mondial, a fost unul de profunde frămânatări ideologice și sociale.^[69] Într-o perioadă de plin avânt al socialismului și al ideilor de tip bolșevic venite din Rusia, România nu putea face notă discordantă tendințelor acelor vremuri.^[69] Octav Băncilă, un fervent adept al socialiștilor, ura armata de pe vremea aceea și a considerat-o un instrument al claselor dominante ale societății, formate din numeroși latifundiari și o clasă a burgheziei nou înfiripate.^[69] Presa timpului și grupurile politice treceau de la o tabără la alta în funcție de cum vechile partide sau facțiuni ale acestora se pronunțau pro sau contra intrării României în război.^[69] Proletariatul stimulat de acțiunile de propagandă ale socialiștilor au închegat câteva acțiuni și greve în București și Galați, împotriva războiului, militând pentru pace.^[69] Octav Băncilă a susținut poziția proletariatului, deci a socialiștilor, în paginile ziarului Lupta:
  

  Pax (1916)

  „... încă câteva luni vor fi de ajuns pentru a fi doborâtă baraca ademenitoare și înșelătoare a patriotismului rău înțeles. Peste civilizația răscolită de atâta sânge și doliu, se va ridica mândru și puternic colosul proletar și pe fondul roșu de incendiu se va desena gestul său salvator... Proletariatul se va trezi din coșmarul acesta îngrozitor și, recăpătându-și pornirea lui firească și sănătoasă, va zdrobi monstrul militarist. Proletariatul își va asuma astfel marele rol de făurar al păcii.^[69]”

  —Octav Băncilă în interviul acordat ziarului Lupta, 10 mai 1915

  Octav Băncilă a organizat în data de 1 noiembrie 1915 o mare expoziție la București.^[69] Una dintre vedetele expoziției a fost lucrarea intitulată Pax, care înfățișează un muncitor vânjos a cărui musculatură este lăsată să se vadă de sub șorțul ce-i atârnă de la gât.^[69] El este aplecat într-o parte și frânge cu picioarele o sabie groasă îndoită deja, de forța sa.^[69] Pe cap, muncitorul poartă o bonetă frigiană, simbol al revoluției din 1780.^[69] Acest tablou a fost expus pentru prima oară la Iași în vitrina unei librării.^[69] Există o lucrare similară lui Pax (1916) în care muncitorul are capul descoperit.^[69] Alte lucrări cu tematică proletară expuse în 1915 au mai fost Grevistul și În zi de grevă.^[70] Grevistul se remarcă prin duritatea portretului care înfățișează un muncitor la bustul gol cu privirea întunecată și cu-o pipă în gură.^[71] El întruchipează îngrijorarea maselor proletare în fața evenimentelor mondiale ale vremii.^[71]
  O compoziție militantă antirăzboinică a fost Muncitorul, Revoluția și Dreptate, unde apar trei personaje simbolice: Muncitorul, care are un ciocan în mână și o coasă în cealaltă, și are pe o parte, Dreptatea, care are în mână o cumpănă, și în cealaltă parte Revoluția care are un steag roșu în vînt.^[70] O altă lucrare pe aceeași temă este Plugarii, cu patru boi la plug, mânați de un copil și un moșneag.^[70] Lucrarea mai este cunoscută și ca La arat sau Bunicul și nepotul. Ea a fost și mai este confundată cu alte lucrări ulterioare care au aceeași tematică.^[70]
  • 

    Dimineața la sapă
   
  • 

    În zi de grevă
   
  • 

    Plugarii
  Majoritatea lucrărilor pe care Octav Băncilă le-a expus în anul 1915 au avut ca tematică viața rurală.^[71] Din cele peste o sută de lucrări expuse s-au remarcat Dimineața la sapă, April, Spălătoreasa, Semănătorul, Doina, La arat, La semănat, La ghilit, La prășit, Popas în pădure, La sfârșitul unei zile de muncă.^[71] A mai expus tipologii umane ca Mihăiță, Micul Răzvrătit, Lelea Frăsina, Maica Kiriachia, Cărturăreasa, Kol-Nidre, Căruțe cu nomazi.^[71] A expus doar trei portrete din care se știe Portretul Anei Băncilă (soția sa) în grădină și Portretul actorului ieșean C. B. Penel.^[71] Ca o completare, deloc de neglijat, a mai expus paisprezece lucrări cu flori.^[71]
  • 

    La prășit
   
  • 

    Maica Kiriachia
   
  • 

    Baba Frăsina
   
  • 

    Ana Băncilă
   
  • 

    Căruță cu nomazi - 1921
  Expoziția din anul 1915 a fost cel mai mare succes al lui Octav Băncilă.^[71] A vândut toate tablourile cu o săptămână înainte de închiderea expoziției. Presa socialistă a fost plină de elogii la adresa poziției realist critice a pictorului Băncilă.^[71] Revista Flacăra^[72] a reprodus pe copertă compoziția Dimineața la sapă și în interior Semănătorul împreună cu o cronică favorabilă semnată de N. Pora.^[73] Câteva săptămâni mai târziu în aceeași revistă a apărut și un articol negativ în care autorul a considerat că „Băncilă este un artist mediocru, lipsit de tehnică, iar subiectele tablourilor sale nu aduc nimic nou”.^[73] Paul Bujor a reacționat și în aceeași revistă a publicat opinia cum că „... umilul profesor de gimnaziu Octav Băncilă va fi cineva în țara noastră. Țara noastră se va mândri cu el, cum se mândrește cu un Grigorescu, cu un Luchian și cu câțiva din pictorii ei de valoare. Și de ce? Pentru că pictorul Băncilă e un suflet de elită și un muncitor neadormit”^[74].^[73]
  Ca o concluzie, se poate spune că activitatea pe care Octav Băncilă a efectuat-o începând din anul 1907 și până în 1916 a însemnat pentru el faza de apogeu a carierei sale artistice.^[75] A realizat o seamă de lucrări care au rezistat timpului și a avut reușite remarcabile, așa cum a obținut cu picturile din ciclul 1907 și cu expozițiile din anul 1914 și 1915, care nu se vor mai repeta.^[75] După trei/patru luni după închiderea expoziției de la București din anul 1915, respectiv în luna martie 1916, Octav Băncilă s-a prezentat la concursul pentru obținerea unui post de profesor la Școala de belle arte din Iași.^[75] În sala Ateneului Român au expus patru candidați și presa, înainte de a se pronunța comisia, l-a considerat apriori câștigător.^[76] În data de 1 aprilie 1916, Octav Băncilă a fost numit profesor la catedra de pictură a Școlii de belle arte din Iași.^[77]
  Artiștii ieșeni, animați de Gheorghe Popovici, au decis să deschidă o mare expoziție în 1916.^[76] Fiind convins că nu are nicio legătură cu majoritatea contemporanilor săi, Octav Băncilă a luat hotărârea să nu participe la Expoziția artiștilor ieșeni. În cadrul acelei expoziții s-au prezentat peste o sută cincizeci de tablouri.^[76] Au expus atunci și mai tinerii Adam Bălțatu și Aurel Băeșu care erau mari admiratori ai lui Octav Băncilă.^[77] Aceștia, aveau în preocupările lor și o apropiere de realismul critic a lui Băncilă, așa cum a dovedit-o că o avea și Ștefan Dimitrescu mai târziu.^[77]
  La vărsta de patruzeci și patru de ani, profesor la catedra de pictură de la Iași, Băncilă era însuflețit de idei novatoare.^[77] El dorea să schimbe atmosfera de lâncezeală provincială din viața artelor plastice ieșene. Dacă în literatură exista o boemă vie datorată lui Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu sau George Topârceanu, atmosfera plasticii era inundată de banalitate și mediocritate. 
  Copil cu umbrelă (1906)
  Octav Băncilă a realizat pe parcursul întregii lui cariere artistice circa 1.500 de lucrări în ulei, acuarele, guașe și desene.^[93] Toate aceste lucrări au fost create în diferite genuri artistice pornind de la portret la peisaj, de la flori la naturile moarte. El a pus în mijlocul preocupărilor lui pictura cu caracter social care i-a și dat măsura talentului și muncii sale creative.^[93] Se poate constata studiind opera pe care a lăsat-o Octav Băncilă, o raritate în ceea ce privește lipsa personajelor umane în pictura sa.^[93] Mai rar de atât, oamenii pe care i-a pictat să nu fie la muncă sau foarte preocupați de către aceasta.^[93] Se poate concluziona că această abordare reprezintă înnoirea pe care Băncilă a adus-o față de înaintașii săi.^[93] El a ajuns să înfățișeze o critică socială mult mai incisivă decât ce au realizat Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu și Ștefan Luchian.^[93] Înaintașii, enumerați mai înainte, au avut o măiestrie artistică deosebită în crearea de opere care au inspirat un patriotism înalt, și care în final au avut o importantă influență asupra lui Băncilă.^[93] După analiza monografică pe care Anton Coman i-a făcut-o, întreaga operă a pictorului se împarte în trei faze artistice distincte:
  1. Faza căutărilor și a începutului de dumerire (1892 - 1907)^[94] - este perioada în care pictorul s-a lăsat influențat de pictura müncheneză, lucrările sale reprezentând tematici alegorice idealizante și în care nu a ținut cont de realitățile românești ale timpului.^[94] El s-a rezumat în această fază la înfățișarea unor stări sufletești cum sunt dorurile nedefinite, melancolia și a evocat un umanitarism care nu avea nimic concret și dinamic.^[94] Chiar și în acei ani, 1893 - 1905, a executat și picturi de critică socială peste care a aruncat în schimb, un val de reverie peste realitățile adânci ale oamenilor.^[94] A pictat nimfe, fete melancolice, fauni și portrete mai puțin importante, dar tot acum a dat startul tematicii evreiești pictând evreii săraci din Târgu Cucului.^[94]
  2. Faza maturității artistice (1907 - 1916)^[94] - ea este caracterizată de spirit combativ cu un conținut revoluționar. Băncilă a ilustrat în operele acestei perioade nu numai răscoalele țărănești din 1907, ci și condițiile mizere ale răsculaților.^[94] El a adus pe pânze, imagini semnificative ale țărănimii muncitoare dar și lupta proletariatului în reprezentări pline de tâlc ca Revoluția, Muncitorul (1911), Întrunirea (1914), Grevistul (1915) și Dreptatea.^[94] Caracteristica măiestriei artistice din această perioadă este variația tehnicii, a procedeelor, a meșteșugului.^[94]
  3. Faza de lentă eclipsare a avântului creator (1916 - 1944)^[86] - ea este caracterizată de un conținut nu tocmai unitar, de o combativitate mai scăzută și împreună cu picturile realizate pe linia realismului critic, artistul a readus tematici mai apropiate sau mai depărtate de frământările mulțimii.^[86] Constrâns de realitățile financiare cu care se confrunta, el a făcut o seamă de concesii în opera sa și a realizat o serie de lucrări comandate de către cei cu dare de mână.^[86] Perioada interbelică a fost una în care se acreditau tot felul de opinii referitoare la sfârșitul războaielor în lume și drumul spre o fericire mondială. Influențat de o asemenea retorică, Băncilă și-a pierdut o parte din combativitatea perioadei de maturitate și nu a mai reușit să-și înnoiască tematica.^[86] A repetat subiectele vechi, fără originalitate și expozițiile sale erau din ce în ce mai pline de lucrări cu flori, fructe și capete de expresie.^[86]
  Toată opera pe care a lăsat-o Octav Băncilă posterității, și mai ales cea realizată în perioada de maturitate artistică, se situează pe o clasă superioară și de nestrămutat față de cea a înaintașilor săi.^[93] Ea denotă în final un avânt revoluționar care a dat o valoare deosebită realismului său critic. 

  Octav Băncilă
  Fotografie - [1941]
  Date personale
  Nume la naștere	Octav Băncilă
  Născut	4 februarie 1872[1]   Comuna Corni, Principatul României
  Decedat	3 aprilie 1944 (72 de ani)[1]   București, România
  Părinți	Vasile Băncilă, Profira Neculce
  Frați și surori	Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan
  Căsătorit cu	Ana Popovici
  Copii	10
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	pictor, activist
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Studii	Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, Academia de Arte Frumoase din München
  Pregătire	Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, Constantin Stahi
  Profesor pentru	Aurel Băeșu, Corneliu Baba, Adam Bălțatu, Nicolae Popa, Mihai Cămăruț, Petre Hârtopeanu, Costache Agafiței, Max W. Arnold, Traian Cornescu
  Mișcare artistică	realism
  Opere importante	Ciclul 1907
  Influențat de	Franz von Lenbach, Heinrich von Zügel[*], Leopold Graf von Kalckreuth[*], Fritz Mackensen[*], Fritz von Uhde
  Premii	1942 - Premiul Național al Moldovei
  Cariera politică
  Activitate
  Partid politic	Fondator Partidul Muncitor

  * 1945: Ernő Grünbaum (n. 29 martie 1908, Oradea - d. 3 aprilie 1945, lagărul de concentrare Mauthausen) a fost un pictor, litograf și grafician româno-maghiar de origine evreiască. Este considerat ca un protagonist al expresionismului român și maghiar, respectiv al cubismului în România. Fiind născut într-o familie cu lipsă de mijloace financiare, nu a avut posibilitatea să studieze la o universitate. De aceea, după ce a muncit ca tăbăcar și tâmplar a intrat ca ucenic gravor la tipografia Sonnenfeld.^[1]. Dorind să lucreze ca pictor, Ernő Grünbaum a fost angajat la marea tipografie orădeană Adolf Sonnenfeld, unde l-a avut coleg de muncă pe Alex Leon, un prieten al lui Marc Chagall. Aici i s-a deschis posibilitatea de a intra în legătură cu noul curent al avangardei europene.
  Prima sa expoziție personală a fost ținută la Clubul ziariștilor din Oradea, iar după aceea a participat în continuare la expoziții. Un an mai târziu, lucrările lui Ernő Grünbaum se puteau deja admira la Expoziția tinerilor artiști, organizată în Palatul Veiszlovits. În anii următori, lucrări ale lui Grünbaum au fost adesea prezente în expoziții, el fiind tot mai mult lăudat și apreciat de criticii săi.
  În 1944 a fost închis în ghetoul din Oradea, de unde a fost deportat în lagărul de concentrare Auschwitz. De aici a fost mutat în mai multe lagăre și a decedat la Mauthausen.^[1]
  Astăzi se cunosc puține lucrări de ale lui, multe fiind distruse în cel de-al Doilea Război Mondial. 

  Ernő Grünbaum
  Ernő Grünbaum, autoportret, 1935
  Date personale
  Născut	29 martie 1908  Oradea, Austro-Ungaria
  Decedat	anii 1940 (31 de ani)  Lagărul de concentrare Mauthausen-Gusen, Austria
  Cetățenie	Ungaria
  Ocupație	pictor litograf[*] ilustrator[*]
  Activitate
  Mișcare artistică	expresionism  Ororile războiului   Bărbat fumând trabuc 1   Bărbat fumând trabuc 2

  * 1946: Gheorghe Nichifor (n. 21 august 1886, București - d. 3 aprilie 1946, București) a fost un matematician și pedagog român, profesor la Universitatea din Cluj și la Școala Politehnică din București.
  A fost autorul unor manuale de geometrie descriptivă, precum și al unor lucrări de matematică elementară și de popularizare a științei, prin care a contribuit la ridicarea nivelului învățământului matematic din România.
  A înființat, împreună cu Gheorghe Țițeica, Ion Ionescu, A. Ioachimescu și V. Cristescu, revista Gazeta matematică și, împreună cu G. G. Longinescu, revista de popularizare a științei Natura.
  Gheorghe Nichifor este tatăl medicului și muzicianului Ermil Nichifor și bunicul compozitorului Șerban Nichifor. 

  Gheorghe Nichifor
  Matematicianul Gheorghe Nichifor
  Date personale
  Născut	21 august 1886 București
  Decedat	3 aprilie 1946 (59 de ani) București
  Copii	Ermil Nichifor
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	matematician
  Activitate
  Domeniu	Matematică
  Instituție	Universitatea din Cluj Școala Politehnică din București
  Cunoscut pentru	manuale de geometrie descriptivă

  * 1946: Thomas Frederick Dixon Jr. (n. 11 ianuarie 1864 - d. 3 aprilie 1946) a fost un supremacist american, politician, avocat, preot baptist, romancier, dramaturg și regizor. Caracterizat drept un „rasist profesionist”,^[9] Dixon a redactat două romance bestseller,The Leopard's Spots: A Romance of the White Man's Burden—1865–1900 (1902) și The Clansman: A Historical Romance of the Ku Klux Klan (1905), care au descris într-un mod pozitiv politica confederată, a susținut cauza pierdută a Confederației, s-a opus acordării de drepturi persoanelor de culoare și a glorificat organizația Ku Klux Klan. Regizorul D.W.Griffith a ecranizat lucrarea The Clansman în Nașterea unei Națiuni (1915), film care a contribuit la renașterea Klanului în secolul XX. Tatăl lui Dixon, Thomas Dixon Sr., și unchiul său de pe partea maternă, Leroy McAfee, s-au alăturat Klanului în epoca reconstrucției cu scopul de a „instaura ordinea” într-o perioadă tumultoasă. McAfee a fost liderul Ku Klux Klan în Piedmont, Carolina de Nord.^[15][16] Dixon Jr. a rămas impresionat de unchiul său căruia i-a dedicat lucrarea The Clansman: „În memoria unui lider irlandezo-scoțian din Sud, unchiul meu, Colonelul Leroy McAfee, Grand Titan al Imperiului Invizibil Ku Klux Klan”.^[17] Dixon a menționat că una dintre cele mai vechi amintiri pe care le are include o paradă a organizației KKK pe străzile satului într-o noapte cu lună plină din 1869 când acesta avea cinci ani.^[15] Într-o altă amintire din copilărie, un soldat confederat acuza un bărbat de culoare de viol și cerea ajutorul familiei lui Dixon. Mama lui Dixon a lăudat Klanul după ce a spânzurat și împușcat presupusul violator în centrul orașului. 

  Romane[modificare | modificare sursă]

  • The Leopard's Spots: A Romance of the White Man's Burden—1865–1900 (1902)
  • The One Woman: A Story of Modern Utopia (1903)
  • The Clansman: A Historical Romance of the Ku Klux Klan (1905)
  • The Traitor: A Story of the Fall of the Invisible Empire (1907)
  • Comrades: A Story of Social Adventure in California (1909)
  • The Root of Evil (1911)
  • The Sins of the Father: A Romance of the South (1912)
  • The Southerner: A Romance of the Real Lincoln (1913)
  • The Victim: A Romance of the Real Jefferson Davis (1914)
  • The Foolish Virgin: A Romance of Today (1915)
  • The Fall of a Nation. A Sequel to The Birth of a Nation (1916)
  • The Way of a Man. A Story of the New Woman (1918)
  • The Man in Gray. A Romance of North and South (1921)
  • The Black Hood (1924)
  • The Love Complex (1925). ^[19]
  • The Sun Virgin (1929) (On Francisco Pizarro.)
  • Companions (1931) (Based on The One Woman.)
  • The Flaming Sword (1939)

  Teatru[modificare | modificare sursă]

  • From College to Prison, piesă de teatru, Wake Forest Student, Ianuarie 1883.^[19]
  • The Clansman (1905).
  • The Traitor (1908)^[19]
  • The Sins of the Father (1909)^[19]
  • Old Black Joe, one act (1912)
  • The Almighty Dollar (1912)
  • The Leopard's Spots (1913)
  • The One Woman (1918)
  • The Invisible Foe (1918).
  • The Red Dawn: A Drama of Revolution
  • Robert E. Lee,, piesă de teatru în cinci acte (1920)
  • A Man of the People. A Drama of Abraham Lincoln (1920).

  Cinematografie[modificare | modificare sursă]

  • Nașterea unei națiuni (1915)
  • The Fall of a Nation (1916) (pierdut)
  • The Foolish Virgin (1916)
  • The One Woman (1918)
  • Bolshevism on Trial (1919)
  • Wing Toy (1921) (lost)
  • Where Men Are Men (1921)
  • Bring Him In (1921)
  • Thelma (1922)
  • The Mark of the Beast (1923)
  • The Brass Bowl (1924)
  • The Great Diamond Mystery (1924)
  • The Painted Lady (1924)
  • The Foolish Virgin (1924) (pierdut)
  • Champion of Lost Causes (1925)
  • The Trail Rider (1925)
  • The Gentle Cyclone (1926)
  • The torch; a story of the paranoiac who caused a great war (scenariu, 1934)
  • Nation Aflame (1937) 

    Thomas Frederick Dixon Jr.
    Date personale
    Născut	11 ianuarie 1864[1][2][3][4][5][6][7][8]  Shelby, Carolina de Nord, SUA
    Decedat	3 aprilie 1946 (82 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Raleigh, Carolina de Nord, SUA
    Frați și surori	A. C. Dixon[*]
    Cetățenie	SUA
    Religie	Bisericile baptiste
    Ocupație	regizor de film avocat romancier[*] politician scenarist dramaturg
    Activitate
    Mișcare politică	Cauza Pierdută a Confederației

• 1950: Kurt Weill, compozitor german (n. 1900)
• 1970: Nikolaus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg (germană Nikolaus Friedrich Wilhelm von Holstein-Gottorp, Erbgroßherzog von Oldenburg; 10 august 1897 – 3 aprilie 1970) a fost fiul cel mare al Marelui Duce Frederic Augustus al II-lea de Oldenburg și a celei de-a doua soții, Ducesa Elisabeth Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin. A fost pretendentul la titlu din 1931 până la moartea sa. Nikolaus s-a născut la Oldenburg ca al treilea copil și primul fiu al al Marelui Duce Frederic Augustus al II-lea de Oldenburg. Mama lui, Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, a fost a doua soție a Marelui Duce.
  Bunicii paterni au fost Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și Elisabeta de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt.
  El a fost verișor primar cu regina Juliana a Țărilor de Jos și a participat la nunta acesteia cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld în 1937 împreună cu soția sa. Nikolaus s-a căsătorit la 26 octombrie 1921 la Arolsen cu Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (1899–1948), singura fiică a lui Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției acestuia, Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe.^[2]
  Ei au avut nouă copii:
  • Anton-Günther, Duce de Oldenburg (16 ianuarie 1923 – 20 septembrie 2014); căsătorit cu Prințesa Ameli de Löwenstein-Wertheim-Freudenberg
  • Ducesa Rixa de Oldenburg (28 martie 1924 – 1 aprilie 1939)
  • Ducele Petru de Oldenburg (n. 7 august 1926)
  • Ducesa Eilika de Oldenburg (n. 2 februarie 1928) căsătorită cu Emich, al 7-lea Prinț de Leiningen, fiul cel mare al Marii Ducese Maria Kirillovna a Rusiei. Copil fiind, Eilika a fost domnișoară de onoare în 1937 la nunta Juliana a Țărilor de Jos cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld.^[1]
  • Ducele Egilmar de Oldenburg (n. 14 octombrie 1934)
  • Ducele Friedrich August de Oldenburg (n. 11 ianuarie 1936); căsătorit prima dată cu Prințesa Marie Cécile a Prusiei; a doua oară cu Donata contesă de Castell-Rüdenhausen
  • Ducesa Altburg de Oldenburg (n. 14 octombrie 1938)
  • Ducele Huno de Oldenburg (n. 3 ianuarie 1940)
  • Ducele Johann de Oldenburg (n. 3 ianuarie 1940); căsătorit cu Ilka Gräfin zu Ortenburg. Fiica lor Eilika s-a căsătorit cu Arhiducele Georg de Austria
  Soția lui a murit în 1948 iar el s-a recăsătorit la 20 septembrie 1950 la Güldenstein cu Anne-Marie von Schutzbar gennant Milchling (1903–1991), fiica lui Rudolf von Schutzbar și Rose Marston.^[2] Nu au avut copii. 

  Nikolaus
  Mare Duce Ereditar de Oldenburg
  Date personale
  Nume la naștere	germană Nikolaus Friedrich Wilhelm
  Născut	10 august 1897 Rastede, Germania de Vest
  Decedat	3 aprilie 1970 (72 de ani) Rastede, Germania
  Părinți	Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
  Frați și surori	Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg Duchess Altburg of Oldenburg[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont Anne-Marie von Schutzbar gennant Milchling
  Copii	Anton-Günther, Duce de Oldenburg Ducesa Rixa Ducele Petru Ducesa Eilika, Prințesă de Leiningen Ducele Eigilmar Ducele Friedrich August Ducesa Altburg, baroneasă de Erffa Ducele Huno Ducele Johann
  Cetățenie	Germania
  Religie	Luteranism
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp

• 1990: Sarah Lois Vaughan (n. 27 martie 1924 în Newark, New Jersey – d. 3 aprilie 1990 în Hidden Hills, California)^[3] a fost o cântăreață americană de muzică jazz,^[4] catalogată de criticul Scott Yanow de la allmusic drept „una dintre cele mai minunate voci ale secolului al XX-lea”. 

  Sarah Vaughan
  Sarah Vaughan în concert (1946).
  Date personale
  Nume la naștere	Sarah Lois Vaughan
  Născută	27 martie 1924  Newark, New Jersey Newark, New Jersey, SUA[1]
  Decedată	3 aprilie 1990 (66 de ani)  Hidden Hills, California Hidden Hills[*], SUA[2]
  Înmormântată	New Jersey
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Ocupație	Cântăreață
  Activitate
  Alte nume	Sassy
  Gen muzical	Jazz, bebop
  Ani de activitate	1942 — 1989
  Case de discuri	Columbia, Mercury, Roulette, Pablo
  Premii	Premiul Grammy pentru întreaga carieră[*] Premiul Primetime Emmy[*] New Jersey Hall of Fame[*]

• 1991: Graham Greene, scriitor englez (n. 1904)
• 1997: Mariana Drăghicescu (n. 18 septembrie 1952, cătunul Prisăcina, satul Bogâltin, comuna Cornereva, regiunea Severin [actualul județ Caraș-Severin], d. 3 aprilie 1997, Toronto, Canada) a fost o cântăreață română de muzică populară din regiunea Banat. Tiberiu Ceia o numește „Privighetoarea Banatului” A absolvit Liceul de Filologie-Istorie. A studiat canto popular la Școala Populară de Artă. A cântat încă din copilărie, în cadrul Casei de Cultură din Băile Herculane. Primul ei șlagăr, constituind și debutul alături de Orchestra de muzică populară „Lazăr Cernescu” din Caransebeș, a fost piesa „Duce-m-aș și m-aș tot duce (La măicuța mea, la cruce)”, imprimată la Radio Timișoara în 1972. În ciuda succesului radiofonic, cântecul a fost cenzurat de către autoritățile comuniste.
  Cântăreața se specializează pe repertoriul bănățean. Continuă să colaboreze cu orchestra „Lazăr Cernescu” din Caransebeș (dirijată de Nicolae „Laci” Perescu), apoi se alătură orchestrei Banatul din Timișoara (aflată sub conducerea lui Gelu Stan). Culege folclor din regiunea vizată și creează adaptări ale melodiilor și textelor culese.^[2]
  Efectuează numeroase turnee naționale. Realizează imprimări la Radio Timișoara și București și la casa de discuri Electrecord, în care prezintă o parte din repertoriul cules și adaptat. Despre discurile ei se scriu peste 30 de recenzii. Participă în festivaluri și concursuri de muzică populară și este recompensată cu mai multe premii. 

  Mariana Drăghicescu
  Date personale
  Nume la naștere	Mariana Drăghicescu
  Născută	18 septembrie 1952  cătunul Prisăcina, Bogâltin, Cornereva, Regiunea Severin (azi jud. Caraș-Severin)
  Decedată	3 aprilie 1997 (44 de ani)  Toronto
  Cetățenie	România
  Ocupație	interpretă, culegătoare de folclor
  Activitate
  Origine	Română
  Gen muzical	Folclor
  Ani de activitate	1971-1997
  Case de discuri	Electrecord

• 1998: Mary Cartwright, matematiciană engleză (n. 1900)
• 1998: Wolf Vostell (n. 14 octombrie 1932 în Leverkusen, Germania - d. 3 aprilie 1998 în Berlin, Germania) a fost un artist plastic, unul dintre părinții artei video și mediale apărută în anii 1960. 

  Wolf Vostell
  Wolf Vostell
  Date personale
  Născut	14 octombrie 1932[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Leverkusen, Germania[10]
  Decedat	3 aprilie 1998 (65 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Berlin, Germania[11]
  Înmormântat	Cimitirul Civil din Madrid[*]
  Căsătorit cu	Mercedes Guardado[*][12]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	sculptor[*] pictor video artist[*] ilustrator[*]
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Studii	Academia de Arte Frumoase din Düsseldorf
  Mișcare artistică	Fluxus

• 1999: Traian Iordache (n. 10 octombrie 1911, București, România – d. 3 aprilie 1999, România) a fost un fotbalist și antrenor român care a jucat pe postul de atacant. A devenit împreună cu Ștefan Dobay golgeterul Diviziei A în sezonul Divizia A 1936-1937 cu echipa Unirea Tricolor București, înscriind 21 de goluri.
• 2000: Terence Kemp McKenna (n. 16 noiembrie 1946,^[1][2][3] Paonia[*], SUA – d. 3 aprilie 2000,^[1][2][3] San Rafael[*], SUA) a fost un etnobotanist american, mistic, psihonaut, lector, autor și avocat pentru utilizarea responsabilă a plantelor psihedelice care apar în mod natural. El a vorbit și a scris despre o varietate de subiecte, inclusiv medicamente psihedelice, entogeni pe bază de plante, șamanism, metafizică, alchimie, limbaj, filozofie, cultură, tehnologie, mediu și originile teoretice ale conștiinței umane. El a fost numit „ Timothy Leary al anilor ’90”, ^[4] [5] „una dintre autoritățile de frunte pe fundamentele ontologice ale șamanismului”, ^[6] și „vocea intelectuală a culturii Rave ”. ^[7]
  McKenna a formulat un concept despre natura timpului bazat pe tiparele fractale pe care el a afirmat că le-a descoperit în Yi-Jing, pe care el a numit-o teoria noutății, ^[6] [8] propunând acest lucru prevăzut sfârșitul timpului și o tranziție a conștiinței în anul 2012. ^{[9] [10] [11]} Promovarea sa a teoriei noutății și a legăturii sale cu calendarul Maya este considerată ca fiind unul dintre factorii care conduc la convingerile pe scară largă despre escatologia din 2012 . ^[12] Teoria noutății este considerată pseudoștiință . 

  Terence McKenna
  Date personale
  Născut	16 noiembrie 1946 Paonia, Colorado, Statele Unite ale Americii
  Decedat	3 aprilie 2000 (53 de ani) San Rafael, California, Statele Unite ale Americii
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer al creierului[*])
  Căsătorit cu	Kathleen Harrison (1975–1992; divorțat)
  Copii	Finn McKenna & Klea McKenna
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	scriitor filozof antropolog ethnobotanist[*]
  Limbi	limba engleză
  Studii	Universitatea Berkeley din California
  Activitatea literară
  Subiecte	Șamanism, ethnobotany, ethnomycology, Metafizică, droguri psihedelice, Alchimie
  Opere semnificative	The Archaic Revival, Food of the Gods, The Invisible Landscape, Psilocybin Magic Mushroom Grower's Guide, True Hallucinations.

• 2006: Harry McGilberry (n. 19 ianuarie 1950 - d. 3 aprilie 2006) a fost un cântăreț american de muzică R&B și soul, iar mai apoi membru al trupei The Temptations între 1995 și 2003.
• 2010: Eugène Ney Terre'Blanche (n. 31 ianuarie 1941, Ventersdorp – 3 aprilie 2010, Ventersdorp) a fost un bur (locuitor de rasă albă și limbă afrikaans) din Africa de Sud. El a întemeiat, pe 7 iulie 1973, Afrikaner Weerstandsbeweging (AWB) („Mișcarea de rezistență afrikaner”)^[1], formațiune politică având ca scop impunerea supremației persoanelor de rasă albă, în perioada regimului de apartheid din acea țară, dar și recent, odată cu recrudescența organizației. El a fost omorât în somn, se pare că de către doi angajați ai săi^[2]. A fost până la moarte un militant ardent pentru secesiunea populației de rasă albă din Africa de Sud și formarea unui stat separat, pe baze rasiale, în sudul continentului african. 

  Eugène Terre'Blanche
  Date personale
  Născut	31 ianuarie 1941 Ventersdorp, Africa de Sud
  Decedat	3 aprilie 2010 (69 de ani) Ventersdorp, Africa de Sud
  Cauza decesului	omor (traumatism fízic[*])
  Căsătorit cu	Martie Terre'Blanche
  Cetățenie	Africa de Sud
  Religie	Biserica protestantă afrikaner (APK)
  Ocupație	politician poet dramaturg agricultor[*]
  Conducător al Afrikaner Weerstandsbeweging
  În funcție 1973 – 1997
  În funcție 2008 – 2010
  Partid politic	Afrikaner Weerstandsbeweging (AWB)
  Profesie	polițist, fermier, activist politic

• 2014: Michael, Prinț al Prusiei (n. 1940)
• 2015: Petre Anghel, scriitor român, profesor universitar și conducător de doctorat (n. 1944)
• 2015: Paul Grigoriu (n. 6 martie 1945, Bacău – d. 2 aprilie 2015, Buciumeni, Dâmbovița^[1]) a fost un jurnalist și scriitor român, realizator de emisiuni la postul public Radio România. Născut la 6 martie 1945 la Bacău, Paul Grigoriu este absolvent al Facultății de limbi romanice, clasice și orientale – Universitatea București (secția franceză-spaniolă), iar din 1969 a lucrat la Radiodifuziunea Română, Redacția emisiunilor pentru străinătate (REPS), secția franceză. După 1990 a devenit realizator al emisiunii „Matinal” de la Radio România Actualități.
  A fost redactor-șef al Programului III (Radio România Tineret) și – din 1992 – director general adjunct al Radiodifuziunii Române. Între octombrie 1994 – septembrie 1995 a fost director general interimar al Societății Române de Radiodifuziune. Director general adjunct (șef al canalelor naționale) până în anul 2002, când demisionează din funcție. A fost realizator de emisiuni, profesionist de excepție și moderator al cotidianului program „Sfertul academic”.
  Cariera jurnalistică a lui Paul Grigoriu este marcată de prestațiile estivale de la Radio Vacanța – până în 1989 – și de radioprograme precum „Noapte albastră” sau „k-drane". Succesul de public – nemaiîntâlnit până la el (si nici dupa) – i l-a adus populara emisiune „Matinal”, al cărei inițiator a fost după 1990.^[2] Radiogenia și talentul său publicistic au făcut din această emisiune vârful de lance al audienței Radioului național, într-un moment în care concurența cu posturile comerciale se acutiza din ce în ce mai mult. Personalitate de prim-plan a Radiodifuziunii Române (pentru mulți chiar o emblemă vie a acesteia), „Domnul Radio" a marcat prin prestația sa inspirată secțiunea postdecembristă a istoriei radioului românesc.
  A avut și o activitate literară intensă, debutând cu poezie în 1967, în revista Amfiteatru. Prima sa carte apărută a fost Anatomia unei străzi (1992), urmată de Vară franceză (Un romantic la Paris) (1998), Moștenirea tinichigiului (2000), Radio.grafii. 1969-1989 (2000), Canguri la toate (Comando la antipozi) (2001), Dincolo de marele zid (2008), Doi pentru o copilarie (2015), Cutele si cutrele istoriei (2015). În 2013 Paul Grigoriu a lansat si volumul G de la Gugiumeni. Falsă monografie, la Editura Casa Radio.^[3]
  A primit din partea Președinției României două importante distincții: Ordinul Meritul Cultural și Ordinul Național „Serviciul Credincios”.

Sărbători

* În calendarul ortodox: Sf Cuv Nichita Mărturisitorul și Ilirie; Denia Acatistului Bunei Vestiri

• Ziua Jandarmeriei Române

VA URMA