MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 3 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

ISTORIE PE ZILE 3 Aprilie

Evenimente

1860: În Statele Unite începe să funcționeze Pony Express pentru livrare prin poștă. Foto: reclamă Pony Express.

• 801: Regele Ludovic cel Pios, pe atunci rege al Aquitainiei, capturează Barcelona de la mauri după un asediu de câteva luni.
• 1043: Eduard Confesorul este încoronat rege al Angliei în catedrala din Winchester.
• 1367: În Bătălia de la Nájera din timpul Războiului de o sută de ani, regele Henric al II-lea al Castiliei este învins de trupele engleze sub Sir John Chandos într-o luptă pe câmp deschis.
• 1860: Din inițiativa lui William Hepburn Russell, începe să funcționeze în Statele Unite Pony Express pentru livrare prin poștă. Compania devine un dezastru financiar,^[1] dar un mit național.
• 1897: Mihail Sadoveanu a debutat în ziarul umoristic „Dracul" din București.
• 1913: Vaporul cu turbină Vaterland („Patria”) este lansat la Hamburg ca fiind cea mai mare navă de pasageri din lume. În 1917, a fost confiscat de guvernul SUA și redenumit Leviathan.
• 1922: Iosif Stalin îi succede lui Vladimir Ilici Lenin ca lider al Uniunii Sovietice.
• 1933: Primul zbor peste muntele Everest, o expediție britanică, condusă de marchizul de Clydesdale și finanțată de către Lucy, Lady Houston.
• 1946: Generalul japonez Masaharu Homma este executat pentru conducerea în Filipine a Marșului Morții de la Bataan.
• 1948: Președintele american Harry Truman a semnat Planul Marshall de ajutorare cu 5 miliarde de dolari pentru 16 țări europene afectate de cel de-al doilea război mondial.
• 1966: Stația sovietică Luna 10 a devenit primul satelit artificial al Lunii.
• 1975: Bobby Fischer refuză să joace șah împotriva lui Anatoly Karpov, titlul de campion mondial revenind astfel lui Karpov.
• 1984: La doar șapte zile după ce a preluat funcția de președinte interimar al Guineei, Louis Lansana Beavogui este răsturnat printr-o lovitură de stat militară. Colonelul Lansana Conté devine șef al statului și colonelul Diarra Traoré șef al guvernului.
• 2005: Adriean Videanu (PD) este ales, din primul tur, primar general al Bucureștiului, cu 53,01% din voturi, urmat de Marian Vanghelie (PSD), cu 29,55%.

Nașteri

• 1245: Filip al III-lea al Franței, rege francez (d. 1285)
• 1367: Henric al IV–lea (n. 3 aprilie 1367, d. 20 martie 1413) s-a născut în Castelul Bolingbroke din Lincolnshire, din această cauză fiind cunoscut și sub numele de Henric de Bolingbroke. Tatăl său, Ioan de Gaunt era cel de-al treilea și cel mai în vârstă fiu supraviețuitor al regelui Eduard al III-lea, și se bucura de o poziție foarte influentă în timpul domniei lui Richard al II-lea. Totuși, Henric a avut o relație mai degrabă echivocă cu Richard: erau veri primari și tovarăși de joacă în copilărie, și au fost admiși împreună în Ordinul Jartierei în 1377, dar Henric a luat parte la Revolta Lorzilor Revendicatori ce avut loc în anul 1387 împotriva regelui. După ce și-a recâștigat influența, Richard nu l-a pedepsit pe Henric (mulți dintre ceilalți baroni rebeli au fost executați sau exilați), și chiar l-a înălțat în rang ca Duce de Derby.
  Relația dintre Henric și rege a ajuns la o a doua criză în 1398 când Richard l-a exilat pe Henric din regat pe o perioadă de zece ani - cu aprobarea lui Ioan de Gaunt - spre a evita un conflict sângeros între Henric de Bolingbroke și Henric de Derby (care fusese exilat pe viață). Oricum, în anul următor, Ioan de Gaunt a murit, și, fără a da explicații, Richard a anulat documentele legale care l-ar fi lăsat pe Henric să moștenească terenurile lui Gaunt în mod automat - în loc de aceasta, Henric trebuia să ceară aceste terenuri de la Richard. După niște ezitări, Henric s-a întâlnit cu exilatul Thomas Arundel, fostul (și viitorul) Arhiepiscop de Canterbury, care își pierduse această funcție din cauza implicării sale alături de Lorzii Reclamanți, iar Henric și Arundel s-au întors în Anglia în timp ce Richard se afla în campanie militară în Irlanda.
  Avându-l pe Arundel drept sfătuitor, Henric Bolingbroke a inițiat o campanie militară, confiscând terenuri de la cei care i se opuneau și ordonându-le soldaților săi să distrugă mare parte din regiunea Cheshire. Rapid, Henric a câștigat destulă forță și ajutor ca să fie proclamat regele Henric al IV-lea, întemnițându-l pe regele Richard (care a murit în închisoare în împrejurări suspecte) și înlăturându-l pe moștenitorul aparent al lui Richard, Roger Mortimer. Încoronarea lui Henric din 13 octombrie 1399, s-a remarcat prin faptul că, pentru prima oară de la Cucerirea Normandă, regele a ținut un discurs în limba engleză. Henric se consulta cu Parlamentul adesea, dar era uneori în opoziție cu el, în special în pricini ecleziastice. La sfaturile lui Arundel, Henric a fost primul rege englez care a admis arderea pe rug a ereticilor, în principal pentru a suprima mișcarea Lollard. În 1380, Henric s-a căsătorit cu Maria de Bohun; ei au avut două fiice și patru fii, unul dintre ei fiind viitorul Henric al V-lea al Angliei. În 1406, una dintre fiicele lor, Philippa, s-a căsătorit cu Eric de Pomerania, regele Danemarcei, Norvegiei și Suediei.
  Maria a murit în 1394 și în 1403 Henric s-a recăsătorit cu Ioana de Navara, fiica lui Carol de Évreux, regele Navarei. Ea era văduva lui Ioan al IV-lea al Bretaniei, cu care avusese patru fiice și patru fii, dar ea împreună cu Henric nu au avut copii. Faptul că în 1399 Henric avea patru fii, din prima lui căsătorie, a constituit fără îndoială un motiv important pentru care a fost acceptat pe tron. Spre deosebire de el, Richard al II-lea, nu avea copii iar moștenitorul aparent al lui Richard, Mortimer, avea doar șapte ani.
  Henric și-a petrecut mare parte din domnia sa apărându-se de comploturi, răscoale și tentative de asasinat. Prima lui problemă a fost să îl elimine pe regele Richard cel detronat, și, după ce a zădărnicit un prim complot de asasinat împotriva sa, probabil că a ordonat uciderea lui Richard prin înfometare pe la începutul anului 1400, deși nu există dovezi în acest sens. Trupul neînsuflețit al lui Richard a fost expus publicului în vechea catedrală a Sfântului Paul pentru a arăta susținătorilor săi că decedase.
  Revoltele au continuat în timpul primilor zece ani ai domniei lui Henric, inclusiv răscoala lui Owen Glendower care s-a autoproclamat Prinț de Wales și răscoala lui Henry Percy, primul conte de Northumberland. Succesul regelui în înăbușirea acestor răscoale era datorat parțial talentului militar a celui mai vârstnic fiu al său, Henric, care urma să devină regele Henric al V-lea al Angliei, deși tânărul Henric (care menținuse o relație strânsă cu Richard al II-lea) a reușit să acapareze destulă influență de la tatăl său în 1410.
  În 1406, soldații englezi au capturat pe viitorul rege Iacob I al Scoției care se îndrepta spre Franța. Iacob a rămas prizonierul lui Henric pe tot timpul domniei acestuia. Următorii ani ai domniei lui Henric au fost marcați de serioase probleme de sănătate. El suferea de o boală de piele ce îl desfigura și de atacuri acute de la o boală gravă în iunie 1405, aprilie 1406, iunie 1408, în timpul iernii dintre anii 1408-1409, decembrie 1412 și în sfârșit de un atac final în martie 1413.
  Istoricii Medicinei au dezbătut îndelung natura afecțiunii sau afecțiunilor sale. Boala lui de piele ar fi putut fi lepră (ceea ce în orice caz nu însemna același lucru în medicina modernă), poate psoriazis, un simptom al sifilisului sau o altă boală. Atacurilor acute le-au fost atribuite o mare varietate de explicații, de la epilepsie până la o formă acută de boală cardiovasculară. În 1413, a murit în Camera "Ierusalim" în casa starețului de la Westminster și a fost îngropat în Catedrala Canterbury. Corpul său a fost bine îmbălsămat, după cum s-a constatat la exhumare, câteva secole mai târziu. 

  Henric al IV-lea
  Din grația lui Dumnezeu, Rege al Angliei și Franței și Lord al Irlandei
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1366[1][2] Castelul Bolingbroke, Lincolnshire
  Decedat	20 martie 1413[1][2] (46 de ani) Westminster
  Înmormântat	Catedrala Canterbury
  Cauza decesului	skin disease[*]
  Părinți	Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster Blanche de Lancaster
  Frați și surori	Elizabeth of Lancaster, Duchess of Exeter[*] Catherine of Lancaster[*] Filipa de Lancaster Joan Beaufort, Contesă de Westmorland[*] John Beaufort, 1st Earl of Somerset[*] Thomas Beaufort, Duke of Exeter[*] Henry Beaufort[*]
  Căsătorit cu	Mary de Bohun(c. 1369-1394) Ioana de Navara (c. 1370-1437)
  Copii	Henric al V-lea Ioan, Duce de Bedford Thomas, Duce de Clarence Humphrey, Duce de Gloucester Blanche a Angliei Philippa, regină a Danemarcei
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Ocupație	monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Lancaster
  Domnie
  Domnie	30 septembrie 1399 - 20 martie 1413
  Încoronare	13 octombrie 1399
  Predecesor	Richard al II-lea
  Succesor	Henric al V-lea

• 1461: Anne a Franței (sau Anne de Beaujeu) (3 aprilie 1461 – 14 noiembrie 1522) a fost fiica cea mare a regelui Ludovic al XI-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Charlotte de Savoia. Anne a fost sora regelui Carol al VIII-lea al Franței, pentru care a fost regentă în timpul minoratului acestuia; și a Ioanei a Franței, care a fost pentru scurtă vreme soția regelui Ludovic al XII-lea. Ca regentă a Franței, Anne a fost una dintre cele mai puternice femei ale sfârșitului secolului al XV-lea și era numită Madame la Grand. Anne s-a născut la Castelul Genappe din ducatul de Brabant la 3 aprilie 1461, ca fiica supraviețuitoare cea mare a regelui Ludovic al XI-lea al Franței și a reginei Charlotte de Savoia. Fratele ei, Carol îi va succeda mai târziu tatălui lor sub numele de Carol al VIII-lea al Franței. Sora ei mai mică Joan a devenit pentru o scurtă perioadă, regină consort a Franței ca prima soție a regelui Ludovic al XII-lea. Anne a fost logodită inițial cu Nicholas, Duce de Lorena și a fost creată vicontesă de Thouars în 1468 în anticiparea căsătoriei. Totuși, Nicholas a rupt logodna pentru a se căsători cu Maria, Ducesă de Burgundia, apoi a murit pe neașteptate în 1473, determinându-l pe Ludovic șă-și ia înapoi fieful. În același an, la 3 noiembrie, Anne s-a căsătorit cu Petru al II-lea, Duce de Bourbon și a preluat conducerea provinciei Beaujolais când soțului ei i-a fost cedat titlul de Lord de Beaujeu de către fratelui lui Ducele de Bourbon. Anne avea 12 ani. 
  Reprezentare a Annei și a Sf. Ioan Evanghelistul
  În timpul minoratului fratelui Annei, Carol al VIII-lea al Franței, Petru și Anne au deținut regența Franței. Această regență a durat din 1483 până în 1491 și împreună au menținut autoritatea regală și unitatea regatului împotriva facțiunii Orléans, care a inițiat o revoltă în timpul războiului nebun din anii 1480. Ca regentă, Anne a fost una dintre cele mai puternice femei de la sfârșitul secolului al XV-lea.^[4]
  Ea i-a dat sprijinul lui Henric Tudor împotriva rivalului său, regele Richard al III-lea al Angliei, când Henric i-a cerut ajutorul pentru a-l elimina pe Richard, care a fost considerat de mulți a fi fost un uzurpator. Anne i-a furnizat trupe franceze pentru invazia din 1485, care a culminat cu Bătălia de la Bosworth la 22 august, unde Henric a fost învingător, și a acces la tron sub numele de Henric al VII-lea.
  Anne a făcut tratatul care a dus la încheierea Războiului de 100 de Ani, Tratatul de la Etaples și, în 1491 (în ciuda opoziției Austriei și a Angliei), a aranjat căsătoria fratelui ei Carol cu Anne, ducesă de Bretania, în scopul de a anexa Bretania coroanei franceze. Când Carol a încheiat regența în 1491, atât Anne cât și Petru au căzut victime mâniei noii regine, furioasă că independență ducatului ei a fost compromisă.
  Anne și Petru au avut un singur copil care a supraviețuit, Suzanne, născută la 10 mai 1491. Suzanne i-a succedat lui Petru ca Ducesă de Bourbon în 1503.^[5] Anne totuși, a fost întotdeauna elementul dominat în căsătorie și a rămas administratorul terenurilor Bourbon după moartea soțului ei, protejându-le de la abuzuri regale. În plus față de o personalitate puternică, Anne a fost o femeie extrem de inteligentă, perspicace și energică. Tatăl ei a numit-o "cea mai puțin nătângă femeie din Franța".^[6] Anne a fost brunetă, cu o frunte înaltă și sprâncenele arcuite fin. Ea a fost descrisă ca având ochi căprui, cu care își pironea interlocutorul, nas ascuțit arogant, buze subțiri, mâini subțiri, și "stătea dreaptă ca o lance" 

  Anne a Franței
  Date personale
  Nume la naștere	Anne de Beaujeu
  Născută	3 aprilie 1461 Castelul Genappe, Ducatul de Brabant
  Decedată	14 noiembrie 1522 (61 de ani) Castelul Chantelle, Allier, Franța
  Înmormântată	Souvigny Priory[*]
  Părinți	Ludovic al XI-lea al Franței[1][2] Charlotte de Savoia[2]
  Frați și surori	Jeanne a Franței, Ducesă de Berry Carol al VIII-lea al Franței
  Căsătorită cu	Petru al II-lea, Duce de Bourbon
  Copii	Suzanne, Ducesă de Bourbon
  Ocupație	politiciană
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Valois
  Ducesă de Bourbon

• 1643: Carol al V-lea Leopold (germană Karl V. Leopold von Lothringen; 3 aprilie 1643, Viena - 18 aprilie 1690, Wels, Austria Superioară) duce de Lorena (1675–1690). A fost al doilea fiu al lui Nicolas François, Duce de Lorena. Născut la Viena, el a devenit cumnat al împăratului Leopold I și ginere al împăratului Ferdinand al III-lea. A fost văr de gradul al doilea cu contemporanul său, regele Ludovic al XIV-lea al Franței, prin bunica regelui, Maria de Medici. Carol al V-lea a fost nepot al Ducelui Carol al IV-lea de Lorena, care a fost obligat să abdice în favoarea fratelui său mai mic, când Franța a invadat Lorena în 1634. Francezii s-au retras din ducat în 1661, dar apoi l-a invadat încă o dată în 1670.^[2]
  Carol al V-lea născut la 3 aprilie 1643 la Viena a fost fiul Ducelui Nicolas François de Lorena. Pretenția lui Carol asupra ducatului nu a fost recunoscută de unchiul său, Carol al IV-lea. Din moment ce perspectivele sale nu erau bune s-a alăturat oficial curții de la Viena în 1662. A devenit un militar distins în serviciul Habsburgilor și a concurat de două ori, fără succes, pentru alegerea ca rege al Poloniei.^[3]
  Din 1679 guvernator al Tirolului. Ca general imperial a contribuit în mod decisiv la victoria asupra trupelor otomane care asediau Viena (12 septembrie 1683). Trei ani mai târziu, în 1686, a reușit eliberarea cetății Buda. În 1687 i-a învins pe turci la Mohács.
  Fiul său, Leopold cel Bun (1679-1729), a purtat între 1690 și 1697 în mod simbolic titlul de duce de Lorena, iar din 1697 și 1729 a intrat efectiv în posesia ducatului său. Fiul lui Leopold cel Bun a fost Francisc Ștefan de Lorena, ultimul duce al Lorenei (1729-1737), soț al Mariei Terezia, ales în 1745 împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ducele s-a distins mai întâi în Bătălia de la Saint Gotthard în 1664. El a fost sub serviciul lui Montecuccoli, Imperial Generalissimo la momentul respectiv. Când a fost flancat de inamic, Charles a fost capabil să-l respingă și să ajute la câștigarea bătăliei.^[4] A continuat să fie implicat în războaiele habsburgilor purtate cu francezii. A fost prezent la Asediul de la Philippsburg din 1676.^[5] În 1676 a obținut rangul de feldmareșal.^[3] În acest timp, el a supraviețuit unei îmbolnăviri de variola,^[6] iar în 1678 a supraviețuit unei căzături de pe pod la Philippsburg. A fost numit vicerege în Tirol de către împărat..^[3] La Tratatul de la Nijmegen din 1679 a fost confirmat ca Duce de Lorena dar totuși nu a putut prelua conducerea provinciei. S-a logodit cu Marie Jeanne de Savoia în februarie 1662. Totuși a abandonat planul de căsătorie când a părăsit curtea franceză pentru cea imperială.^[8] Fratele său Ferdinand Philip de Lorena a murit în 1659 și Carol a moștenit ducatul de Bar de la el. În 1669, a încecat să fie ales rege al Polonoeo dar a fost învins în alegeri de Mihail Korybut Wiśniowiecki.^[9] În 1678 s-a căsătorit cu Eleanor de Austria, văduva lui Wisniowiecki.^[10][8] Ea era fiica împăratului Ferdinand al III-lea. Din această căsătorie el a obținut teritoriile Gonzaga și Mantua. A încercat din nou să câștige tronul Poloniei dar a pierdut în favoarea lui Ioan al III-lea Sobieski.^[11] Mariajul cu Eleonora s-a dovedit prosper pentru fmilia sa când nepotul său, Francisc I, a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman.
  • Leopold, Duce de Lorena (1679–1729) căsătorit cu Élisabeth Charlotte d'Orléans, prințesă a Franței; a avut urmași;
  • Charles Joseph de Lorena (1680–1715), arhiepiscop-elector de Trier și prinț-episcop de Osnabrück; a murit de variolă;
  • Éléonore de Lorenae (1682–1682) a murit după naștere;
  • Charles Ferdinand de Lorena (1683–1685) a murit în copilărie;
  • Joseph Innocent Emanuel de Lorena (1685–1705), general;
  • François Antoine Joseph de Lorena (1689–1715). Stareț de Malmedy, stareț de Stavelot.  

    Carol al V-lea
    Date personale
    Nume la naștere	Charles Léopold Nicolas Sixte
    Născut	3 aprilie 1643 Viena, Austria
    Decedat	18 aprilie 1690 (47 de ani) Wels, Austria
    Părinți	Nicolas François, Duce de Lorena[1] Claude Françoise de Lorraine[*][1]
    Frați și surori	Anne Marie Thérèse of Lorraine[*][1]
    Căsătorit cu	Eleanor de Austria
    Copii	Leopold, Duce de Lorena Charles Joseph, episcop de Olomouc François, stareț de Malmedy
    Cetățenie	Franța
    Ocupație	aristocrat[*] personal militar[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duke of Lorraine and Bar[*] (1675–1690)[1]
    Familie nobiliară	Casa de Lorena[1]
    Duce de Lorena
    Domnie	1675–1690

    * 1715: William Watson FRS (n. 3 aprilie 1715,^[2] Londra, Regatul Marii Britanii – d. 10 mai 1787,^[2] Londra, Regatul Marii Britanii) a fost un medic și om de știință englez, care s-a născut și a murit la Londra. Activitatea sa timpurie a fost în botanică. A devenit Fellow al Royal Society în 1741 și vicepreședinte în 1772. În 1746, el a arătat că capacitatea buteliei de Leyda poate fi mărită prin acoperirea acestuia în interior și în exterior cu folie de plumb. În același an, el a propus ca cele două tipuri de energie electrică - vitroasă și rășinoasă - pozitivă de DuFay să fie de fapt un surplus (o sarcină pozitivă) și o deficiență (o sarcină negativă) a unui singur fluid pe care l-a numit eter electric, și cantitatea de sarcină electrică a fost conservată. El a recunoscut că aceeași teorie a fost dezvoltată independent în același timp de Benjamin Franklin - cei doi au devenit ulterior aliați atât în chestiuni științifice, cât și politice. La 14 august 1747 a făcut un experiment de conducere a energiei electrice printr-un fir lung de 6.732 de metri la Shooter's Hill din Londra. 

    William Watson
    William Watson
    Date personale
    Născut	3 aprilie 1715[2]  Londra, Regatul Marii Britanii
    Decedat	10 mai 1787 (72 de ani)[2]  Londra, Regatul Marii Britanii
    Copii	William Watson[*] Mary Watson[*][3]
    Cetățenie	Regatul Marii Britanii
    Ocupație	botanist[*] medic fizician farmacist[*] biolog scriitor
    Activitate
    Premii	Membru al Societății Regale[*] Medalia Copley (1745)[

• 1770: Theodoros Kolokotronis, general grec (d. 1843)
• 1783: Washington Irving, scriitor american (d. 1859)
• 1812: Louise Marie Thérèse Charlotte Isabelle de Orléans, numită Louise-Marie a Franței (3 aprilie 1812 - 11 octombrie 1850) a fost fiică a Franței, regină a Belgiei ca soție a regelui Leopold I al Belgiei. Este strămoașa actualului rege al Belgiei Albert al II-lea, a prințului de Neapole Vittorio Emanuele, a Marelui Duce de Luxembourg Henri și a actualului prinț Napoléon - capul Casei Imperiale Franceze. 
  Portret al reginei, pictat de Gustaaf Wappers.
  Născută Louise Marie Thérèse Charlotte Isabelle d'Orléans la Palermo, Sicilia la 3 aprilie 1812, a fost cea mai mare fiică a viitorului rege Louis-Philippe I, rege al Franței și a soției lui Maria Amalia a celor Două Sicilii. A avut o educație religioasă și bourgeoise mulțumită mamei și mătușii sale, Louise Marie Adélaïde Eugénie d'Orléans cu care Louise-Marie a fost foarte apropiată.
  Din partea tatălui ei a fost descendentă a lui Philippe Égalité, Philippe d'Orléans, regent pentru Ludovic al XV-lea, Madame de Montespan, Ludovic al XIV-lea și Filip I, Duce de Orléans amândoi fii ai regelui Ludovic al XIII-lea. Din partea mamei sale, era descendentă a Mariei Theresa de Austria și Caterinei de Medici. După ce tatăl ei a urcat pe tronul Franței sub numele de Louis-Philippe I, când ea avea 18 ani, Louise a devenit prințesă de Orléans. La 9 august 1832, Louise s-a căsătorit cu regele Leopold I al Belgiei la Castelul Compiègne din Franța. Leopold era protestant așă că au avut două ceremonii, una catolică și alta calvinistă. Louise și Leopold au avut patru copii.
  • Prințul Louis Philippe Léopold Victor Ernst al Belgiei (24 iulie 1833 – 16 mai 1834); a fost prinț moștenitor al Belgiei de la naștere până la decesul din timpul copilăriei
  • Prințul Léopold Louis Philippe Marie Victor al Belgiei (9 aprilie 1835 – 17 decembrie 1909); s-a căsătorit prima dată cu Marie Henriette de Austria, apoi s-a logodit în secret într-o ceremonie religioasă cu Blanche Zélia Joséphine Delacroix; a fost al doilea rege al belgienilor
  • Prințul Philippe Eugène Ferdinand Marie Clément Baudouin Léopold George al Belgiei (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905), conte de Flandra; fiul său i-a succedat lui Leopold al II-lea sub numele de Albert I al Belgiei
  • Prințesa Marie Charlotte Amélie Auguste Victoire Clémentine Léopoldine a Belgiei (7 iunie 1840 - 19 ianuarie 1927); a fost soția împăratului Maximilian I al Mexicului.
  Louise a fost o soție devotată și o mamă iubitoare; a fost foarte timidă și adesea era văzută în public numai când soțul ei o forța. Datorită frumuseții și generozității sale a devenit populară la curtea belgiană.
  Regina Marie-Louise a murit de tuberculoză la Ostend la 11 octombrie 1850. A fost înmormântată lângă soțul ei în cripta regală de la Biserica Maicii Domnului din Laeken. 

  Louise Marie Thérèse Charlotte Isabelle de Orléans
  Regină a Belgiei
  Date personale
  Născută	3 aprilie 1812 Palermo, Sicilia
  Decedată	11 octombrie 1850 (38 de ani) Ostend, Belgia
  Înmormântată	Church of Our Lady of Laeken[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii
  Frați și surori	Clementine de Orléans Marie de Orléans Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Louis, Duce de Nemours François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale
  Căsătorită cu	Leopold I al Belgiei
  Copii	Louis-Philippe Leopold al II-lea al Belgiei Prințul Filip, Conte de Flandra Charlotte a Belgiei Louis-Philippe[1]
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	watercolourist[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Queen consort of Belgium[*] (1832–1850) Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg-Gotha Casa de Orléans
  Domnie
  Domnie	9 august 1832 – 11 octombrie 1850

• 1822: Edward Everett Hale (n. 3 aprilie 1822,^{[1][2][3][4][5][6]} Boston, SUA – d. 10 iunie 1909,^{[1][2][3][4][5][6]} Roxbury[*], SUA) a fost un autor, istoric american și misionar unitarian.
  Edward Everett Hale a scris în 1869 The Brick Moon, o nuvelă inspirată din lucrările lui Jules Verne, notabilă ca o primă lucrare care descrie un satelit artificial. Scrisă în același stil ca și celelalte lucrări ale lui Hale, are un realism pseudo-jurnalistic de a prezenta o poveste de aventuri foarte puțin bazată pe realitate. Lucrări: 
• Illustrious Americans, coauthored by E. E. Hale, Entered into the Library of Congress by W. E. Scull, 1896, Public Domain
• Old and New. Edited by Hale. v.1 (1870); v.6 (1872–1873); v.8 (1873); v.11 (1875).
• The Man Without a Country
• The Life of Christopher Columbus. Arc Manor LLC. 2008 [1891]. ISBN 978-1-60450-238-1. Accesat în 16 mai 2011.
• Boy's heroes. D. Lothrop and Company. 1885.  

  Edward Everett Hale
  Edward Everett Hale
  Date personale
  Nume la naștere	Edward Everett Hale
  Născut	3 aprilie 1822[1][2][3][4][5][6]  Boston, SUA
  Decedat	10 iunie 1909 (87 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Roxbury[*], SUA
  Părinți	Nathan Hale[*]
  Frați și surori	Lucretia Peabody Hale[*] Susan Hale[*]
  Cetățenie	SUA
  Religie	protestantism
  Ocupație	scriitor teolog[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*] romancier[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Harvard
  Premii	Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

• 1831: Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (3 aprilie 1831 – 16 decembrie 1909) a fost soția regelui Miguel I al Portugaliei dar numai după detronarea acestuia. Adelaide s-a născut la Kleinheubach, în apropiere de Miltenberg, Bavaria. A fost fiica lui Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1802–1838), care a murit la șapte ani după nașterea ei, și a Prințesei Agnes de Hohenlohe-Langenburg.
  Bunicii paterni au fost Karl Thomas, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1783–1849) și soția lui, Sophie de Windisch-Graetz. Bunicii materni au fost Charles Louis, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și Amalia, Contesă de Solms-Baruth. La 24 septembrie 1851, Adelaide s-a căsătorit cu Miguel I al Portugaliei. Mireasa avea 20 de ani iar mirele aproape 49.
  Miguel a servit ca regent al Portugaliei pentru nepoata sa și s-a logodit cu Maria a II-a a Portugaliei, dar a confiscat tronul pentru el la 23 iunie 1828. El a fost un conservator pasionat și admirator al lui Klemens Wenzel von Metternich. A invalidat Carta Constituțională scrisă de fratele său, Pedro I al Braziliei, și a încercat să conducă în conformitate cu conceptul de monarhie absolută. Acest lucru a dus la războaie așa-numitele Liberale (1828-1834), de fapt un război civil prelungit între constituționaliști progresivi și absolutiști autoritari.
  Războiul s-a sfârșit în 1834 cu detronarea lui Miguel care a renunțat la toate pretențiile sale asupra tronului Portugaliei în schimbul unui venit anual. A fost obligat să trăiască în exil. În timp ce el a rămas membru senior al liniei portugheze a Casei de Braganza, drepturile sale de succesiune nu au fost restaurate. La 15 ianuarie 1837, sprijinul său pentru Infantele Carlos, Conte de Molina, primul pretendent carlist la tronul spaniol, a dus la eliminarea drepturilor lui asupra tronului.
  Soțul Adelaidei, Miguel, a murit la 14 noiembrie 1866 înainte ca cel mai mare copil să ajungă la maturitatea. Adelaide își va petrece următorii ani încercând să asigure căsătorii proeminente pentru copiii ei.
  În 1895, la doi ani după căsătoria ultimei ei fiice, Adelhaid, o catolică devotată, s-a retras la mănăstirea Sainte-Cécile de Solesmes în nord-vestul Franței. 

  Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
  Date personale
  Nume la naștere	Sophie Amalie Adelheid Luise Johanne Leopoldine von Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
  Născută	3 aprilie 1831 Kleinheubach
  Decedată	16 decembrie 1909 (78 de ani) Ryde, Isle of Wight
  Înmormântată	Monastery of São Vicente de Fora[*]
  Părinți	Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Agnes de Hohenlohe-Langenburg
  Frați și surori	Charles, 6th Prince of Löwenstein-Wertheim-Rosenberg[*]
  Căsătorită cu	Miguel I al Portugaliei
  Copii	Infanta Maria das Neves Infantele Miguel, Duce de Braganza Infanta Maria Theresa Infanta Maria Josepha Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães Infanta Maria Anne Infanta Maria Antonia
  Cetățenie	Germania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	maică
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Casa de Braganza

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1853: Alfons Oscar Saligny (n. 3 aprilie 1853, Focșani - d. 4 mai 1903, București) a fost un chimist român, membru corespondent al Academiei Române (1902), fratele lui Anghel Saligny și al Sofiei Saligny, respectiv fiul lui Alfred Saligny. După Unirea Principatelor, li s-a cerut străinilor stabiliți în România să declare dacă vor să devină cetățeni români. Pentru că Alfred Saligny a cerut cetățenia română, copiii săi au fost de la început cetățeni români.
  Studiile primare le face în familiile și în pensionul de copii, deschis de tatăl său în orașul Focșani, după care urmează gimnaziul din Focșani. Studiile secundare au fost urmate de frații Alfons și Anghel, împreună cu sora lor Sofia, la Potsdam, în Prusia. După studiile secundare, Alfons Saligny urmează studii de chimie la Berlin, cu renumitul profesor Hofmann, și obține titlul de doctor în chimie în baza unei teme de chimie organică. Se întoarce în țară, în anul 1875, și ocupă postul de chimist la laboratorul Eforiei, de la Spitalul Colțea, și pe cel de profesor de mineralogie la Școala de Poduri și Șosele.
  La 17 aprilie 1889, prin Decretul nr. 1346, Alfons Saligny este numit profesor la catedra de chimie generală și aplicată a Școlii de Poduri și Șosele, pe care o va conduce până la sfârșitul vieții sale, în anul 1903. Între 1879 și 1899, Alfons Saligny deține, în paralel, funcția de șef al laboratorului Monetăriei Statului, iar între 1899 și 1903 pe cea de sub-șef de serviciu la Căile Ferate Române.
  Alfons Saligny a înființat în București primul laborator de încercări pe materialele de construcții din România, a cărui experiență și competență au fost folosite de fratele său, Anghel Saligny, pentru a da girul calității și rezistenței materialelor de construcții și structurilor metalice folosite la ridicarea podului Carol I peste Dunăre și a viaductelor care traversează Lunca Dunării. 

  Alfons Oscar Saligny
  Chimistul Alfons Oscar Saligny
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1853 Focșani, Principatul Moldovei
  Decedat	4 mai 1903, (50 de ani) București, România
  Părinți	Alfred Saligny
  Frați și surori	Anghel Saligny Sofia Saligny
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	chimist
  Activitate
  Educație	Facultatea de Chimie a Universității din Berlin
  Alma mater	Universitatea Humboldt din Berlin
  Organizație	Universitatea Politehnica din București
  Cunoscut pentru	Înființarea în București a primului laborator de încercări pe materialele de construcții din România
  Membru corespondent al Academiei Române

• 1863: Henry Van de Velde, arhitect și designer belgian (d. 1957)
• 1880: George Valentin Bibescu, pilot român (d. 1941)
• 1880: Otto Weininger, filosof austriac (d. 1903)
• 1889: Grigoraș Dinicu, compozitor, violonist român (d. 1949)
• 1893: Leslie Howard, actor englez (d. 1943)
• 1893: Prințesa Maud, Contesă de Southesk (Maud Alexandra Victoria Georgina Bertha Carnegie; 3 aprilie 1893 – 14 decembrie 1945) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui Eduard al VII-lea. Maud și sora ei mai mare, Alexandra, au fost singurele nepoate pe linie feminină ale unui suveran britanic care au primit titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord". 

  Prințesa Maud de Fife
  Contesă de Southesk
  Date personale
  Nume la naștere	Maud Alexandra Victoria Georgina Bertha Carnegie
  Născută	3 aprilie 1893 East Sheen Lodge, Richmond-upon-Thames
  Decedată	14 decembrie 1945 (52 de ani) Londra
  Cauza decesului	bronșită
  Părinți	Alexander Duff, 1st Duke of Fife[*] Louise a Marii Britanii
  Frați și surori	Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife
  Căsătorită cu	Charles Carnegie, al 11-lea Conte de Southesk
  Copii	James Carnegie, al 3-lea Duce de Fife
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Saxa-Coburg-Gotha

• 1895: Eugen Cristescu (n. 3 aprilie 1895, Oituz, Bacău, România – d. 12 iunie 1950, Mănăstirea Văcărești, România), a fost șeful Serviciului Special de Informații al României în perioada 12 noiembrie 1940 - 1 martie 1945. Imediat după preluarea puterii, după reușita puciului anticarlist, Ion Antonescu l-a eliminat pe Mihail Moruzov din fruntea Serviciului Special de Informații-SSI, care aparținea de Marele Stat Major al armatei și l-a numit în locul său pe Eugen Cristescu (la data de 15 noiembrie 1940), trecând această instituție în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri. Moruzov, arestat împreună cu adjunctul său, Niky Ștefănescu, au fost încarcerați la penitenciarul Jilava, care se afla în custodie legionară. La scurt timp după arestare ei au fost asasinați de o echipa de legionari (Masacrul de la Jilava) în noaptea de 26-27 noiembrie 1940.
  Horia Sima, vice prim ministru, președintele partidului de extremă-dreaptă (fascist) Garda de Fier și șeful mișcării legionare era interesat de eliminarea lui Moruzov pentru a ascunde faptul că fusese informator ^{[necesită citare]}, iar Antonescu avea profunde resentimente față de cel care, consi­dera el, făcea și desfă­cea jocurile oculte la Palatul Regal. (Moruzov adunase despre viitorul mareșal un consistent dosar com­promițător). Antonescu l-a urmărit pe Moruzov chiar și după moarte, încercând să distrugă imaginea de profesionist celui care, după părerea unor autori, ridicase spionajul românesc la nivelul elitei mondiale^[1].
  Noul director general al SSI, absolvent al seminarului teologic din Iași și al Facultății de drept a Universității din Iași în iunie 1920. și-a început cariera în secția de informații (Siguranță) din Direcția Generală a Poliției, unde a fost avansat treptat, până la funcția de director. S-a remarcat prin modul în care a combătut mișcarea legionară. A fost demis din această funcție de către Carol al II-lea deoarece adunase informații asupra Elenei Lupescu, amanta regelui (și viitoare soție), fapt denunțat de către Moruzov. A îndeplinit funcția de director general clasa I la Președinția Consiliului de Miniștri.^[2] A fost trimis în străinătate de Statul român pentru specializare în tehnica polițienească la Viena, Varșovia, Cracovia, Praga, Berlin, Haga, Bruxelles, Paris, Roma, Napoli, Genova. În urma insistențelor lui Nicolae Titulescu în vremea când acesta era Ministrul României la Londra a fost admis pentru studii la Scotland Yard la Londra asupra problemelor internaționale de poliție. Din cauză că România se pregătea de război, SSI-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat în principal asupra Uniunii Sovietice, iar pe linie internă, împotriva partidului comunist și a mișcării legionare. Astfel, după unele surse, la 23 august 1944, din cei 1.150 membri ai Partidului Comunist^[4], mai mult de jumătate ar fi fost informatori ai serviciilor secrete, printre aceștia numărându-se și lideri marcanți ca Emil Bodnăraș^{[necesită citare]}.
  SSI-ul a avut de supravegheat organizațiile de spionaj străine care activau în România, cele maghiare, bulgare și cele 11 agenții germane. SSI și-a făcut datoria, reușind să culeagă informații de peste Prut, dar și să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potențial militar și economic al URSS. Una dintre marile realizări a SSI a fost aflarea datei raidului american asupra Ploieștiului - 1 august 1943 - cu o săptămână înainte ca acesta să aibă loc.
  Deși loial aliaților germani, la ordinul lui Antonescu, SSI a tatonat șansele unui eventual armistițiu, ajutându-se de șeful confreriei masonice, Jean Pangal, de Grigore Gafencu, fost ministru de externe și de mulți alții.
  La fel ca predecesorul său, Mihail Moruzov, Cristescu a condus serviciile secrete românești cu suficient profesionalism, considerându-se «funcționar de stat», adică obligat să servească interesele statului mai presus de orice. Cristescu a reușit performanța de a nu-și politiza instituția. A asigurat o ordine financiară strictă. El a introdus sistemul de remunerare a personalului pe criterii de calitate și merit, fiind „complet interzis ca un salariat să se intereseze de situația celuilalt”.
  În declarația sa din 6 octombrie 1944 afirma: „SSI a fost un serviciu de informații al statului român, public, nu clandestin, condus de legi, norme și regulamente precise”, accentuând că SSI este un serviciu de informații și nu unul de execuții și crime. După istoricul Cristian Troncotă, conform documentelor de arhivă, Cristescu nu ar fi fost implicat în «seria asasinatelor de stat» din timpul lui Carol al II-lea, adică lichidarea liderilor legionari, iar sub regimul antonescian, în masacrele de la Jilava, Snagov și Strejnic. În procesul pogromului de la Iași, judecat în anul 1948, Cristescu a fost audiat ca martor și nu ca inculpat^[5].
  În timpul războiului, agenții americani și britanici prinși și anchetați de SSI, locotenent-colonelul George Chastelain, căpitanul Ivor Porter și căpitanul Mețianu Silviu (român)^[3] au primit un regim de arest deosebit de blând. Activitatea opoziției a fost tolerată și protejată (deși Hitler îl sfătuia pe Antonescu spunând că un om ca Iuliu Maniu ar fi fost de mult spânzurat în Germania). Între anii 1943-1944, SSI i-a protejat și pe unii opozanți de stânga sau comuniști: Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front)^{[necesită citare]}. Printre agenții SSI s-au numărat cântăreața Maria Tănase, scriitorul Zaharia Stancu și multe alte personalități ^{[necesită citare]} a căror activitate e greu de reconstituit, întrucât în arhiva SSI nu există nici un dosar de informator din perioada 1928-1944, fie pentru că SSI nu întocmea dosare, fie pentru că au fost distruse.
  Generalul Aurel Aldea, participant direct la evenimentele din 23 August 1944, în mărturiile sale cuprinse în dosarele Securității, declară:

  „Eugen Cristescu, șeful Serviciului Secret, chemat de generalul Sănătescu la Palat, a refuzat să vină. Cum s-a aflat mai târziu, s-a consultat cu generalul Tobescu Constantin de la Inspectoratul General al Jandarmeriei și împreună s-au dus la Legația Germaniei, pentru a comunica ceea ce se petrece la Palat.”^[6] Conform altei opinii ^[7] cei doi fugari au parcurs un lung periplu prin diferite localități ale țării, căutând să stea cât mai mult în umbră până la limpezirea situației politice și militare.

  La data de 1 septembrie 1944, Eugen Cristescu și-a înaintat demisia, acceptată formal de generalul Constantin Sănătescu, iar eliberarea de jure a acestuia s-a făcut prin Decretul nr. 568/1 martie 1945^[8] . Din mărturia generalului Aldea reiese că în momentul crucial, prin faptul că a fugit să ceară ajutor german pentru a-și salva patronul (și propria persoană), «omul lui Antonescu» s-a impus asupra «funcționarului de stat». De altfel, Cristescu a fost considerat întotdeauna - și s-a mândrit cu asta - ca omul de taină al lui Ion Antonescu - declarându-i colegului de celulă Gabriel Bălănescu:

  „Este cea mai mare cinste a vieții mele că am fost la un pas în urma acestui om (Antonescu)” 

  După 23 august 1944, Cristescu s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din județul Muscel, unde a fost arestat. La 24 septembrie 1944, în cadrul grupei Antonescu, a fost transportat și anchetat în URSS, apoi retransmis României.

  La 17 mai 1946, prin sentința Tribunalului Poporului, au fost condamnați la moarte 11 acuzați: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin Vasiliu, Gheorghe Alexianu, generalul Constantin Pantazi, Radu Lecca, generalul Nicolae Macici, Eugen Cristescu, ș.a. Alți zece acuzați au fost condamnați la închisoare. În urma intervenției ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, regele Mihai I a comutat pedeapsa ultimilor șapte condamnați, printre care Pantazi, Leca, Macici și Cristescu, la muncă silnică pe viață. După mărturia lui Lucrețiu Pătrășcanu la propriul său proces, Cristescu i-ar fi promis, contra salvării de la moarte, lista agenților britanici în România.

  A decedat la 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcărești. Cu toate acestea au circulat zvonuri care au susținut că ar fi fost văzut în libertate și pe deplin sănătos ulterior acestei date. Există bănuiala că ar fi fost folosit și de către comuniști, până prin anii 1960^[10]. Singurul document oficial cu valoare de probă este actul de deces cu nr.607, din 13 iunie 1950, care a fost eliberat de spitalul central al Penitenciarului Văcărești, unde este menționat că: „moartea lui Eugen Cristescu se datorează sclerozei cardiovasculare, iar cadavrul nu prezintă nici un semn de violență” ^[9].

  SSI-ul a fost desființat. La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221 și sub coordonarea consilierilor sovietici lua ființă Direcția Generală a Securității Poporului (D.G.S.P.).

  Eugen Cristescu
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1895, comuna Grozești, județul Bacău.
  Decedat	12 iunie 1950. Penitenciarul Văcărești.
  Naționalitate	Român
  Cetățenie	România
  Religie	creștin ortodox
  Ocupație	Șeful Serviciului Special de Informații al Președinției Consiliului de Miniștri.
  Directorul general al Serviciului Special de Informații al Președinției Consiliului de Miniștri.
  Candidat	Ion Antonescu la 6 septembrie 1940
  În funcție 12 noiembrie 1940 – 1 martie 1945
  Precedat de	Mihail Moruzov
  Succedat de	generalul-locotenent Gheorghe Pintilie, la 30 august 1948, la Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP)
  Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
  Profesie	funcționar public, polițist.

• 1900: Camille Chamoun, politician libanez, președinte al Libanului (d. 1987)
• 1906: Matei Alexandrescu, poet român (d. 1979)
• 1915: Bondoc Ionescu-Crum s-a născut pe 3 aprilie 1915 în comuna bulgărească Bregova, părinții săi fiind români. Ajunge de mic în România și locuiește la Brașov unde urmează Liceul Andrei Șaguna.
  În 1934, la Concursurile Inter-școlare de pe Câmpia Libertății din Blaj, obține victoria în cinci probe și stabilește un nou record național la săritura în lungime cu 7,03 m. Anul următor, la Jocurile Balcanice, care au loc la Istanbul, cucerește titlul de vicecampion pentru aceeași probă. In 1936, participă la Jocurile Olimpice de la Berlin. In același an câștigă Campionatul Balcanic de la Atena. După cel de-al II-lea Război Mondial, este antrenor de fotbal timp de 10 ani în cadrul clubului „Știința” Craiova. Devine antrenor de fotbal și la Tractorul, CSU și Hidromecanica Brașov.
  A încetat din viață pe 24 iunie 1994.
  Post-mortem i se conferă „Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945” pentru merite militare aduse României și primește titlul de cetățean de onoare al Brașovului. După 1989, o stradă din Brașov îi poartă numele.
  Așadar, a fost primul săritor de peste 7 m la lungime, profesor de educație fizică, antrenor de fotbal care a pus bazele viitoarei Universitatea Craiova. 
• 1922: Doris Day, actriță și cântăreață americană (d. 2019)
• 1924: Marlon Brando, Jr. (n. 3 aprilie 1924 – d. 1 iulie 2004) a fost un actor american câștigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului 20. S-a făcut remarcat mai ales datorită rolurilor din filmele Un tramvai numit dorință și On the Waterfront, ambele regizate de către Elia Kazan la începutul anilor 1950. Stilul său actoricesc, combinat cu aparițiile sale publice ca outsider al Hollywood-ului anilor 1950 și 1960, au avut o influență majoră asupra generației de actori ce i-au urmat.
  Inițial, Marlon Brando a obținut multe laude, cât și o nominalizare la Academy Award pentru performanța rolului lui Stanley Kowalski în adaptarea filmului lui Tennessee Williams` din 1951, numit A Streetcar Named Desire, un rol pe care l-a interpretat cu succes pe Broadway. A fost primit cu mai multe laude performând drept Terry Malloy în On the Waterfront, portretul său de rebel motociclist, lider de gang Johnny Strabler în The Wild One s-a dovedit a rămâne o imagine în cultura populară. Ulterior, în ciuda unei anumite etichete de paria care i-a fost conferită, a interpretat la superlativul absolut, stabilind un nou standard estetic, rolul lui Vito Corleone din primul film din seria lui Francis Ford Coppola închinate unui boss mafiot, Nașul (The Godfather).
  Marlon Brando a fost de asemenea un activist social puternic implicat, susținând mai multe probleme, printre care și cea a mișcării amerindienilor.
  El a fost clasificat pe locul patru într-un clasament al actorilor americani de film ai tuturor timpurilor, întocmit de Institutul American de Film. Filmografie: 
• 1950 - Bărbații (The Men); rol: Kenneth "Ken" Wilcheck/"Bud"
• 1951 - Un tramvai numit dorință (A Streetcar Named Desire); rol: Stanley Kowalski
• 1952 - Viva Zapata!; rol: Emiliano Zapata
• 1953 - Iulius Cezar (Julius Caesar); rol: Marc Antoniu
• 1953 - Sălbaticul (The Wild One); rol: Johnny Strabler/Naratorul
• 1954 - Pe chei (On The Waterfront); rol: Terry Malloy (Premiul Oscar pentru cel mai bun actor)
• 1954 - Désirée; rol: Napoleon Bonaparte
• 1955 - Băieți și fete (Guys and Dolls); rol: Sky Masterson
• 1956 - Mica ceainărie (The Teahouse of The August Moon); rol: Sakini
• 1957 - Sayonara; rol: Maj. Lloyd "Ace" Gruver, USAF
• 1958 - Leii tineri (The Young Lions); rol: Lt. Christian Diestl
• 1959 - Orfeu în Infern (The Fugitive Kind); rol: Valentine "Snakeskin" Xavier
• 1961 - One-Eyed Jacks; rol: Rio
• 1962 - Revolta de pe Bounty (Mutiny on The Bounty); rol: 1st Lt. Fletcher Christian
• 1963 - Americanul urât (The Ugly American); rol: Ambasadorul Harrison Carter MacWhite
• 1964 - Bedtime Story; rol: Freddy Benson
• 1965 - Misiune sinucigașă (Morituri); rol: Robert Crain
• 1966 - Urmărirea (The Chase); rol: Șeriful Calder
• 1966 - Omul din Sierra (The Appaloosa); rol: Matt Fletcher
• 1967 - Contesa din Hong Kong (A Countess from Hong Kong); rol: Ogden Mears
• 1967 - Imagini într-un ochi de aur (Reflections in a Golden Eye); rol: Maj. Weldon Penderton
• 1968 - Candy; rol: Grindl
• 1968 - The Night on The Following Day; rol: Șoferul
• 1969 - Prețul libertății (Queimada!); rol: Sir William Walker
• 1972 - Vizitatorii nocturni (The Nightcomers); rol: Peter Quint
• 1972 - Nașul (The Godfather); rol: Don Vito Corleone (Premiul Oscar pentru cel mai bun actor)
• 1972 - Ultimul Tango la Paris (The Last Tango in Paris); rol: Paul
• 1976 - Reglare de conturi (The Missouri Breaks); rol: Robert E. Lee Clayton
• 1978 - Superman; rol: Jor-El
• 1979 - Apocalipsul acum (Apocalypse Now); rol: Colonelul Walter E. Kurtz
• 1980 - Formula (The Formula); rol: Adam Steiffel
• 1989 - Un anotimp alb și uscat (A Dry White Season); rol: Ian McKenzie
• 1990 - Novicele (The Freshman); rol: Carmine Sabatini
• 1992 - Cristofor Columb (Christopher Columbus: The Discovery); rol: Tomás de Torquemada
• 1995 - Don Juan DeMarco; rol: Dr. Jack Mickler
• 1996 - Insula doctorului Moreau (The Island of Dr. Moreau); rol: Dr. Moreau
• 1997 - Prețul morții (The Brave); rol: McCarthy
• 1998 - Bani de-a gata (Free Money); rol: Warden Sven "The Swede" Sorenson
• 2001 - Scor final (The Score); rol: Max  

  Marlon Brando
  Date personale
  Nume la naștere	Marlon Brando Junior
  Născut	3 aprilie 1924 Omaha, Nebraska
  Decedat	1 iulie 2004 (80 de ani) Los Angeles, California
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență respiratorie)
  Părinți	Marlon Brando, Sr.[*] Dodie Brando[*]
  Frați și surori	Jocelyn Brando
  Căsătorit cu	Tarita Teriipaia[*] (1962–1972) Movita Castaneda[*] (1960–1962)[1] Anna Kashfi[*] (1957–1959)[1]
  Copii	Stephen Blackehart[*] Cheyenne Brando[*] Christian Brando[*] Simon Teihotu Brando[*] Rebecca Brando[*] Miko Castaneda Brando[*]
  Cetățenie	SUA
  Religie	ateism
  Ocupație	actor de film regizor de film actor de teatru[*] actor de televiziune[*]
  Alma mater	Actors Studio[*] Shattuck-Saint Mary's[*][1] The New School[*][1] Stella Adler Studio of Acting[*]
  Ani de activitate	1944–2004
  Premii Oscar
  Cel mai bun actor (1954) pentru Pe chei Cel mai bun actor (1972) pentru Nașul
  Premii Globul de Aur
  Cel mai bun actor - dramă (1972) pentru Nașul
  Premii Emmy
  Primetime Emmy Award for Outstanding Supporting Actor in a Miniseries or a Movie[*] (1979) pentru Roots: The Next Generations[*]
  Alte premii
  Theatre World Award[*] (1946) Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor într-un rol secundar (1996) pentru Insula doctorului Moreau

• 1926: Virgil Ivan Grissom (3 aprilie 1926 – 27 ianuarie 1967) (Lt Col, USAF), cunoscut sub numele de Gus Grissom, a fost unul dintre primii astronauți ai Programului Mercury al NASA, pilot de încercare, inginer mecanic și pilot al United States Air Force. El a fost al doilea american care a zburat în spațiu și primul membru al NASA Astronaut Corps care a zburat în spațiu de două ori.^{[note 1]}
  Grissom a fost ucis, împreună cu colegii astronauți Ed White și Roger Chaffee în timpul unui test și exercițiu de antrenament desfășurat la 27 ianuarie 1967 pentru misiunea Apollo 1 la baza Cape Kennedy Air Force Station din Florida, atunci când modulul de comandă al rachetei (CM-012) a fost distrus de un incendiu. El a fost primul dintre membrii grupului Mercury Seven care a murit. A fost distins cu Crucea pentru Distincție în Zbor și, post-mortem, cu Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale. 

  Virgil I. Grissom
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1926 Mitchell, Indiana, S.U.A.
  Decedat	27 ianuarie 1967 (40 de ani) Cape Canaveral, Florida, S.U.A.
  Înmormântat	Cimitirul național Arlington[*]
  Cauza decesului	accident (smoke inhalation injury[*])
  Căsătorit cu	Betty Grissom[*]
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	pilot de încercare
  Astronaut NASA
  Alte nume	Virgil Ivan Grissom
  Stare	Mort în misiune
  Alma mater	Purdue University, B.S. 1950
  Organizație	NASA
  Rang	Locotenent-colonel, USAF
  Timp în spațiu	5 ore și 7 minute
  Selecție	Grupul NASA 1959
  Misiuni	Mercury-Redstone 4, Gemini 3, Apollo 1
  Emblema misiunii
  Decorații	Congressional Space Medal of Honor

• 1927: Luigi Ionescu (n. 3 aprilie 1927, Pâncești, județul Bacău - d. 4 octombrie 1994, București) a fost un cântăreț român de muzică ușoară. Începe să cânte de la o vârstă tânără (chiar din timpul liceului) la Bacău. Numele lui rămâne legat de o serie apreciabilă de șlagăre românești sau internaționale interpretate în limba română, cum ar fi "Marina, Marina". Piesa de referință a carierei lui rămâne "Lalele" compusă de Temistocle Popa. În anul 2001, grupul Suprem pune în circulație o inedită versiune a hitului (aranjament, remix DJ Phantom), în care se pot auzi și fragmente din înregistrarea originală, cu vocea lui Luigi Ionescu. Din 1946 participă la concursurile pentru tineret. Este remarcat de marii compozitori ai vremii: Ion Vasilescu, Elly Roman, Henry Mălineanu care scriu pentru el. Gelu Solomonescu, redutabil pianist și șef de formație, îl îndrumă către Teatrul de Revistă "Constantin Tănase". În urma audiției susținute în 1951 este angajat, desfășurându-și apoi întreaga carieră- de o uimitoare longevitate- în cadrul teatrului, până în 1987 când se retrage din viața artistică. 

  Luigi Ionescu
  Luigi Ionescu
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1927
  Decedat	4 octombrie 1994 (67 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	muzician
  Activitate
  Tipul de voce	Bariton

• 1930: Helmut Josef Michael Kohl (n. 3 aprilie 1930, Ludwigshafen, Germania – d. 16 iunie 2017, Ludwigshafen, Germania) a fost un politician german al Uniunii Creștin-Democrate (CDU), cancelar al Republicii Federale Germania din 1982 până în 1998.
  Mandatul său de cancelar a durat 17 ani, cu doi ani mai mult decât cel al lui Konrad Adenauer. Acesta a fost cel mai lung mandat al unui cancelar german de la Otto von Bismarck. Kohl este considerat principalul arhitect al Reunificării Germaniei, și împreună cu președintele francez François Mitterrand este considerat de asemenea arhitectul Tratatul de la Maastricht, care a format Uniunea Europeană.^[9]
  Kohl a fost descris de către președinții americani George W. Bush și Bill Clinton ca fiind "cel mai bun lider european al celei de-a doua jumătăți a secolului 20". 

  Helmut Kohl
  Date personale
  Nume la naștere	Helmut Josef Michael Kohl
  Născut	3 aprilie 1930 Ludwigshafen, Germania
  Decedat	16 iunie 2017 (87 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Oggersheim[*], Ludwigshafen am Rhein, Germania[1]
  Înmormântat	Old Cemetery[*]
  Părinți	Hans Kohl[*] Cäcilie Kohl[*]
  Căsătorit cu	Maike Kohl-Richter[*] (8 mai 2008–16 iunie 2017) Hannelore Kohl[*] (27 iunie 1960–5 iulie 2001)
  Număr de copii	2
  Copii	Walter Kohl Peter Kohl[*]
  Cetățenie	Republica de la Weimar  Germania Nazistă  RFG  Germania
  Religie	Romano-catolic
  Ocupație	politician istoric politolog[*]
  Cancelar federal al Germaniei
  În funcție 1 octombrie 1982 – 27 octombrie 1998
  Precedat de	Helmut Schmidt
  Succedat de	Gerhard Schröder
  Circumscripția	Renania-Palatinat
  Prim-ministru al Renania-Palatinat
  În funcție 19 mai 1969 – 2 decembrie 1976
  Precedat de	Peter Altmeier
  Succedat de	Bernhard Vogel
  Președintele Uniunii Creștin-Democrate
  În funcție 1973 – 1998
  Precedat de	Rainer Brazel
  Succedat de	Wolfgang Schäuble
  Premii	Ordinul Meritul Germaniei în grad de mare cruce, versiune specială[*] (26 octombrie 1998) German Leo Baeck Award[*] (1997) Premiul Jawaharlal Nehru[*] (1990) Ordinul de Merit al Republicii Austria[*] (1973) Premiul Carol cel Mare (1 noiembrie 1988) cetățean de onoare al orașului Berlin[*] Order of Merit of Baden-Württemberg[*] Q65825337[*] (1998) Premiul Eric-M.-Warburg[*] (1996) ...mai multe...
  Partid politic	CDU
  Alma mater	Universitatea din Heidelberg
  Profesie	Jurist

• 1940: Neagu Udroiu, jurnalist, scriitor, diplomat român
• 1941: Eric Braeden (născut Hans-Jörg Gudegast, 3 aprilie 1941, Bredenbek, Schleswig-Holstein, Germania) este un actor german-american cunoscut cel mai bine pentru interpretarea personajului Victor Newman din serialul Tânăr și neliniștit. 

  Eric Braeden
  Eric Braeden în cadrul festivalului de televiziune de la Monte Carlo din 2013
  Date personale
  Nume la naștere	Hans-Jörg Gudegast
  Născut	3 aprilie 1941 (78 de ani) Bredenbek, Schleswig-Holstein, Germania
  Cetățenie	SUA  Germania
  Ocupație	actor actor de film producător de film actor de televiziune[*]
  Alma mater	University of Montana[*]
  Înălțime	1,85 m
  Premii Emmy
  Cel mai bun actor într-un serial dramatic 1998 Tânăr și neliniștit
  Alte premii
  Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*]

• 1948: Jakob Gijsbert "Jaap" de Hoop Scheffer (n. 3 aprilie, 1948) este un politician olandez, care din 2004 până în 2009 a fost secretar general al NATO (al 11-lea). 

  Jaap de Hoop Scheffer
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1948 (71 de ani) Amsterdam, Țările de Jos
  Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
  Religie	romano-catolic
  Ocupație	politician diplomat jurist profesor universitar[*] avocat
  Al 11-lea Secretar General al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord
  În funcție 5 ianuarie 2004 – 1 august 2009
  Precedat de	George Robertson
  Succedat de	Anders Fogh Rasmussen
  Ministru al Afacerilor Externe ale Țărilor de Jos
  În funcție 22 iulie 2002 – 3 decembrie 2003
  Precedat de	Jozias van Aartsen
  Succedat de	Ben Bot
  Premii	Ordinul Orania-Nassau în grad de mare cruce[*] (2009) Crucea Recunoașterii[*] Ordinul Trei Stele, clasa I[*] Ordinul Național „Steaua României” în grad de mare cruce[*] Marele Ordin al regelui Tomislav[*] Grand Order of King Petar Krešimir IV[*] Knight Commander of the Order of St Michael and St George[*] Grand Cross of the Order of Merit of the Republic of Poland[*] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*] ...mai multe...
  Partid politic	CDA
  Alma mater	Universitatea din Leiden

• 1952: Andrei Cornea (n. 3 aprilie 1952, București) este eseist, istoric al artei, clasicist, publicist și filosof român. Este cunoscut pentru traducerea integrală în limba română, sub îndrumarea lui Constantin Noica, a dialogului „Politeia” al lui Platon din greaca veche. Scrie de asemenea un editorial politic săptămânal în Revista 22. Este fiul mai mic al profesorului, criticului și istoricului literar de origine evreiasca Paul Cornea. Își ia licența în istoria și teoria artei la Academia de Arte Frumoase în 1976, pentru ca apoi, în 1980, să își ia licența în filologie clasică la Universitatea București. Urmează apoi un doctorat în filologie clasică la Universitatea București, în 1994. Între 1976 și 1987, este muzeograf la Muzeul Național de Artă, între 1987 și 1990 este cercetător la Institutul de Istorie a Artei, iar din 1990 la Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“. În prezent, este profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, departamentul de studii culturale, specializarea studii europene. Colaborator permanent al revistei 22.
  Debutează publicistic cu un articol despre Jan Brueghel cel Bătrîn în revista Liceului Nicolae Bălcescu, azi Sfîntul Sava.
  Debut editorial cu volumul De la portulan la vederea turistică (Sport-Turism, 1977). 

  Cărți publicate[modificare | modificare sursă]

  Studii despre artă[modificare | modificare sursă]

  • De la portulan la vederea turistică: ilustratori străini și realități românești în secolele XVIII-XIX (Sport-Turism, 1977);
  • Primitivii picturii românești moderne (Meridiane, 1980);
  • Forme artistice și mentalități culturale în epoca romano-bizantină (Meridiane, 1984).

  Studii despre Antichitate[modificare | modificare sursă]

  • Scrieri și oralitate în cultura antică (Cartea Românească, 1988; reed. Humanitas, 2006);^[2]
  • Platon. Filozofie și cenzură (Humanitas, 1995);
  • Când Socrate nu are dreptate (Humanitas, 2005; trad. par Anne-Marie Frotin et Eugenia Duta, Les Presses de l'Université Laval, Quebec, Canada, 2009);
  • Scriere și oralitate (Humanitas, 2006);
  • O istorie a neființei în filozofia greacă. De la Heraclit la Damascios (Humanitas, 2010).

  Eseuri filosofice[modificare | modificare sursă]

  • Penumbra (Cartea Românească, 1991; reed. Polirom, 1998);
  • Turnirul Khazar. Împotriva relativismului postmodern (Nemira, 1997; reed. Polirom, 2003);
  • De la Școala din Atena la Școala de la Paltiniș (Humanitas, 2004);
  • Noul, o veche poveste (Humanitas, 2008);
  • Realitatea și umbra (Humanitas, 2013).
  • Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății (Humanitas, 2014).

  Publicistică[modificare | modificare sursă]

  • Mașina de fabricat fantasme (Clavis, 1995);
  • Cuvintelnic fără frontiere (Polirom, 2002).

  Literatură[modificare | modificare sursă]

  • Povești impertinente și apocrife (Humanitas, 2009);
  • Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia (Humanitas, 2015);
  • Lantul de aur (Humanitas, 2017).
  • Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie (Humanitas, 2019);

  Volume colective[modificare | modificare sursă]

  • Războiul de 30 de zile: jurnal colectiv de campanie. Contributori:Mircea Mihăieș, Toma Roman, Tia Șerbănescu, Cornel Nistorescu, Alina Mungiu-Pippidi, Vladimir Tismăneanu, Grigore Cartianu, Sorin Roșca Stănescu, Andrei Cornea, Ioana Lupea, Andrei Oișteanu, Cristian Pîrvulescu, Doina Jela, Sever Voinescu, Ovidiu Șimonca, Cristian Ghinea, Robert Turcescu, Ion Cristoiu, Carmen Mușat; Ed. Curtea Veche, 2007
  • Despre Noica. Noica inedit (Centenar Constantin Noica – 1909/2009) - Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Alexandru Dragomir, Andrei Cornea; Ed. Humanitas, 2008;
  • Cărțile care ne-au făcut oameni, coord. de Dan C. Mihăilescu - Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ștefan Câlția, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuțiu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleșu, Victor Rebengiuc, Alex Ștefănescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu; Ed. Humanitas, 2010;
  • Cine sunt? Ce sunt? Concursul Humanitas in licee - Ioana Pârvulescu, Vlad Zografi, Andrei Cornea, Cătălin Strat; Ed. Humanitas, 2014;
  • Cum să fii fericit în România, coord. de Oana Bârna, texte de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, Horia-Roman Patapievici; Ed. Humanitas, 2017;

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Platon, Republica, Philebos, Opere, editori Constantin Noica & Petru Creția, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. V (ed. a II-a reviz., Edit. Teora, București, 1998, 2 vol.).
  • Platon, Theaitetos; Ed. Humanitas, București, 2012;
  • Aristotel, Metafizica; Ed. Humanitas, București, 2001; reeedit. 2007;
  • Aristotel, Despre generare și nimicire, Polirom, Iași, 2009;
  • Plotin, Opere, vol I (2003), vol II (2006), vol III (2009);
  • Epicur și epicureismul antic. Viața și opera lui Epicur, fragmente doxografice, in­ter­pre­tare, note. Cartea a fost publicată sub egida Centrului de Editare și Traducere „Traditio“ al Uni­versității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, în coeditare cu Editura Hu­ma­nitas, 2016. 

    Andrei Cornea
    Andrei Cornea
    Date personale
    Născut	3 aprilie 1952 (67 de ani)
    Cetățenie	România
    Ocupație	scriitor, filosof, istoric al artei, clasicist, profesor universitar
    Activitate
    Limbi	limba română[1]

• 1954: Alec Baldwin (n. 6 mai 1954,^{[1][2][3][4][5]} Amityville[*], SUA) este un cunoscut actor de film american. Născut cu numele Alexander Rae Baldwin III, într-o familie cu șase copii (patru băieți și două fete), este cel mai mare dintre cei patru frați, deveniți în timp, cu toții, actori. Filmografie: 
• Alice (1990)
• Locomotiva Thomas și prietenii săi
• 1998: Locomotiva Thomas Sezonul 5 (narator)
• 2000: Thomas și Calea Magică (Domnul Conductor/narator)
• 2000 : Nuremberg ( Procurorul -șef al SUA Robert H. Jackson )
• 2002: Locomotiva Thomas Sezonul 6 (narator)
• Ghinionistul (2003)
• Cârtița (2006)
• 30 Rock (2006)
• Cel mai scurt drum spre fericire (2007)
• Madagascar 2 (2008) (Makunga)
• E tare complicat! (2009)
• Rock pentru totdeauna (2012)
• Din dragoste pentru Roma (2012)
• Eroi de legendă (2012)  

  Alec Baldwin
  Date personale
  Nume la naștere	Alexander Rae Baldwin III
  Născut	6 mai 1954 (65 de ani)[1][2][3][4][5]  Amityville[*], SUA
  Părinți	Alexander Rae Baldwin Jr.[*]
  Frați și surori	Daniel Baldwin[*] William Baldwin[*] Stephen Baldwin[*]
  Căsătorit cu	Kim Basinger (1993–2002)
  Copii	Ireland Baldwin[*]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	Irlandezi
  Ocupație	actor de televiziune[*] actor de film actor de personaj[*] actor de teatru[*] podcaster[*] blogger actor de voce[*] actor regizor de film producător de film
  Alma mater	Universitatea George Washington New York University Tisch School of the Arts[*] Lee Strasberg Theatre and Film Institute[*]
  Premii Emmy
  Premiul Primetime Emmy[*] Primetime Emmy Award for Outstanding Supporting Actor in a Comedy Series[*] (2017) pentru Saturday Night Live
  Alte premii
  Theatre World Award[*] (1986) Premiul Globul de Aur Premiul Emmy (2008) Screen Actors Guild Award (2007)

  * 1959: Vasile Ghiorghe Gliga este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatele 2008-2012 și 2012-2016 din partea PSD Mureș.
  Vicepresedinte al Federatiei Mondiale de Dans Sportiv.
  Presedinte al Federatiei Romane de Dans Sportiv.
  Fondator al Asociatiei Artistilor Lutieri din Romania.
• 1961: Eddie Murphy (n. Edward Regan Murphy la 3 aprilie 1961) este un actor american, regizor, producător, actor și cântăreț. Se află pe locul cinci al actorilor cu cele mai mari încasări din istorie.^[4][5] El are o prezență constantă în spectacolul de televiziune Saturday Night Live între 1980 - 1984, și el a lucrat ca actor solo de comedie. Se află pe locul 10 în lista celor mai mari comici din toate timpurile.^[6]
  Melodia „Party All the Time”, lansată de Eddie Murphy în 1985 s-a clasat pe locul al doilea în Billboard Hot 100, unde a stat timp de trei săptămâni, în urma piesei „Say You, Say Me” de Lionel Richie 

  Eddie Murphy
  Eddie Murphy la Festivalul de Film de la Tribeca (2010)
  Date personale
  Nume la naștere	Edward Regan Murphy
  Născut	3 aprilie 1961 (58 de ani) Brooklyn, New York
  Frați și surori	Charlie Murphy
  Căsătorit cu	Nicole Mitchell (1993–2006) (divorțat) 5 copii Tracey Edmonds (2008) (neoficial)
  Număr de copii	10[1][2]
  Copii	Bria Murphy[*][2] Myles Murphy[*][3][2] Shayne Murphy[*][2] Zola Ivy Murphy[*][2] Bella Murphy[*][2] Izzy Oona Murphy[*][2] Max Charles Murphy[*][2] Angel Murphy Brown[*][2]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Religie	Bisericile baptiste
  Ocupație	umorist[*] actor de film scenarist actor de televiziune[*] textier[*] actor de voce[*] cântăreț producător de film regizor de film cantautor
  Ani de activitate	1976–prezent
  Alte premii
  Mark Twain Prize for American Humor[*] (2015) Premiile Grammy Premiul Globul de Aur Premiul Saturn Screen Actors Guild Award Zmeura de Aur pentru cel mai prost scenariu (1990) pentru Harlem Nights[*]

  * 1963: Henry Van de Velde (n. 3 aprilie 1863, Antwerpen - d. 25 octombrie 1957^[1][2], Zürich) a fost un arhitect și designer belgian-flamand. Este cel mai cunoscut pentru artefactele, piesele de mobilier și clădirile sale realizate în stilul Art Nouveau. Ulterior, Van de Velde a adăugat portofoliului său artistic și artefacte realizare în maniera Art Deco.
  Alături de Victor Horta, Van de Welde este considerat unul din fondatorii și printre cei mai importanți reprezentanți ai stilului și curentului artistic Art Nouveau din Belgia. Henry Van de Velde a petrecut cea mai mare parte a vieții sale de maturitate artistică în Germania, având o influență decisivă asupra arhitecturii și designului german de la începutul secolului al 20-lea. 

  Henry van de Velde
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1863 Antwerp, Belgia
  Decedat	25 octombrie 1957 Oberägeri, Elveția
  Căsătorit cu	Maria van de Velde[*]
  Naționalitate	belgian
  Cetățenie	Belgia  Germania
  Ocupație	arhitect designer pictor profesor universitar[*] inginer
  Activitate
  Alma Mater	Royal Academy of Fine Arts[*]
  Numele firmei	Universitatea din Gent[*]
  Clădiri semnificative	Casa "Bloemenwerf" din Ukkel (1895) Kunstgewerbeschule, Weimar (1907) Teatrul Werkbund din Köln (1914) Biblioteca Universit "Boekentoren" din Ghent (1933) Haus Schulenburg din Gera   Kunstgewerbeschule din Weimar   Scoala de Arte Frumoase din Weimar   Villa Dürckheim din Weimar   Scoala de Arte Frumoase din Weimar   Logo der NMBS (1936)   Pagina pentru Nietzsches Ecce homo (Editura Insel, 1908)   Scaun realizat de Henry Van de Velde pentru casa Bloemenwerf din Ukkel în stilul Art Nouveau

• 1967: Cristi Puiu (n. 3 aprilie 1967, București) este un regizor și scenarist român contemporan. Fiul Iulianei și a lui Emilian Puiu. A făcut pictură de la 10 ani. În 1990, după căderea regimului comunist, a participat la o expoziție în Lausanne, Elveția, împreună cu alți tineri artiști români. Doi ani mai târziu, a trecut examenul de admitere la Ecole Superieure d'Arts Visuels din Geneva, departamentul de Pictură. La finalul primului an, a abandonat cursurile de pictură, pentru a le începe pe cele de film, la aceeași scoală pe care a absolvit-o în 1996. În anul 2004 a fondat cu Anca Puiu și Alex Munteanu casa de producție cinematografică Mandragora.
  Cristi Puiu locuiește în București și este căsătorit cu producătoarea de film Anca Puiu. Cei doi au împreună trei copii: Smaranda, Ileana și Zoe. A debutat ca regizor în 2001 cu filmul Marfa și banii, film care a obținut mai multe premii internaționale. Unii critici de film^[cine?] consideră că acesta este filmul care a inaugurat noul val românesc în cinematografie. A continuat cu un film de scurt-metraj, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea în 2004, film de asemenea premiat. Al doilea film de lung-metraj, Moartea domnului Lăzărescu, 2005, face parte dintr-un proiect de șase povestiri scrise de Cristi Puiu în 2003. Filmul a obținut numeroase premii internaționale. A mai regizat, în 2010, lung-metrajul de ficțiune Aurora, în care a interpretat personajul principal (Viorel). Filmul a câștigat trei premii Gopo, a avut premiera în secțiunea Un Certain Regard de la Cannes și a fost premiat la Karlovy Vary (East of West Award). În 2013, a lansat „Trois exercices d'interprétation”, după un text al lui Soloviov, iar în 2016 a apărut filmul Sieranevada care a fost proiectat în premieră în competiția de la Cannes.
  În 2020, a apărut Malmkrog, al șaselea lungmetraj al lui Cristi Puiu, care a deschis noua secțiune Encounters a Festivalului de Film de la Berlin, aflat la a 70-a ediție. Puiu a fost recompensat cu premiul pentru regie al secțiunii Encounters, acesta fiind al doilea premiu pe care Cristi Puiu îl primește la Berlin, după Ursul de Aur pentru scurtmetraj la ediția din 2004. Cristi Puiu este co-scenarist la primele sale filme de lung-metraj, Marfa și banii și Moartea Domnului Lăzărescu, alături de Răzvan Rădulescu. Cristi Puiu este scenaristul filmului său de scurt-metraj, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea. Apoi, în colaborare cu Răzvan Rădulescu, a scris scenariul la Niki Ardelean, colonel în rezervă, 2003, film regizat de Lucian Pintilie. În 2006 regizorul german, Didi Danquart, a realizat filmul Offset după un scenariu scris de Cristi Puiu si Răzvan Rădulescu. Pentru filmul Aurora a scris singur scenariul după doi ani de prospecțiuni și documentare. În 2020, a scris scenariul filmului Malmkrog, după „Trois entretiens”, un text al filozofului rus Vladimir Soloviov. 

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  Regizor[modificare | modificare sursă]

  • 1995 – Before Breakfast
  • 1996 – 25.12. Bucharest, North Railway Station
  • 2001 – Marfa și banii^[5][6]
  • 2004 – Un cartuș de Kent și un pachet de cafea
  • 2005 – Moartea domnului Lăzărescu
  • 2010 – Aurora
  • 2016 – Sieranevada ^[7]
  • 2020 – Malmkrog

  Scenarist[modificare | modificare sursă]

  • Marfa și banii (2001)
  • Hacker (2003) - serial TV
  • Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003)
  • Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (scurt-metraj 2004)
  • Moartea domnului Lăzărescu (2005)
  • Offset (2006)
  • Aurora (2010)
  • Sieranevada (2016)
  • Malmkrog (2020)  
• Jump to navigationJump to search

  Cristi Puiu
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1967 (52 de ani)[1][2][3]  București, RS România[1]
  Cetățenie	România
  Ocupație	regizor de film scenarist

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
* 1968: Sebastian Philip Bierk, cunoscut profesional sub numele de Sebastian Bach, (n. 3 aprilie 1968,^[1][2] Freeport, Bahamas) este un cantautor canadian, care a atins succes comercial și critic ca muzicianul reprezentativ (în engleză, frontman) al formației americane Skid Row între 1987 și 1996. Bach continuă să fie un muzician cu o carieră solo, actor pe Broadway, având, de asemenea apariții în film și în televiziune. Sebastian Bach s-a născut în Insulele Bahamas și a fost crescut în Peterborough, Ontario.^[4] La sfârșitul anilor 2000 a locuit în Red Bank, statul  New Jersey.^[5] În august 2011, casa sa din New Jersey a fost sever lovită de Uraganul Irene și declarată nelocuibilă. Diverse artefacte aparținând trupelor KISS și Skid Row (incluzând master tapes ale formație Skid Row) fuseseră în casă, dar nici care dintre ele nu au fost deteriorate^[6] dar obiectele de artă ale tatălui său, cărți, comic books, și alte artefacte KISS (din turul lor din 1979) au fost deteriorate în grade diferite. 

Sebastian Bach (cantautor)
Sebastian Bach (cantautor)
Date personale
Născut	3 aprilie 1968 (51 de ani)[1][2]  Freeport, Bahamas
Părinți	David Bierk[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	cântăreț actor actor de film textier[*] producător muzical actor de televiziune[*]
Activitate
Studii	Lakefield College School[*]
Gen muzical	rock
Instrument(e)	voce[*]
Case de discuri	Atlantic Records
Prezență online
site web oficial facebook Twitter Internet Movie Database Myspace

* 1971: Florin Ciurariu (n. 3 aprilie 1971) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.
• 1973: Constantin Sava alias ca DJ Sava (n. 3 aprilie 1973, Buzău) este un producător, DJ și compozitor român.^[1][2] A început să mixeze în 1990, fiind rezidentul localului No Limit din orașul său natal pe o perioadă de zece ani.^[3] După ce a lucrat pentru o serie de cluburi de pe litoralul românesc,^[4] DJ Sava a semnat un contract de management cu o companie locală, care a promovat primele sale discuri single – Gone Away (2005) și Remember (2006).^[5][6] Primul album de studio al muzicianului a fost lansat la finele anului 2007 și poartă numele Love Drops;^[7] discul, imprimat sub egida Cat Music, conține colaborări cu interpretul Connect-R care au atins cele mai înalte poziții din clasamentele de specialitate – Sunshine (2007) și The Reason (2008).^[8][9]
  Începând cu primăvara anului 2009 DJ Sava a contactat-o pe interpreta de muzică dance-house Raluka în vederea producerii unor discuri single care s-au dovedit a fi de succes:^[10] September (2009), I Like (The Trumpet) (2010) și Love You (2010).^[11][12][13] Ca răsplată pentru eforturile din planul muzical, DJ Sava a fost invitat să mixeze în deschiderea concertului susținut de Tiësto în Chișinău.^[14] De asemenea, muzicianul a primit o serie de nominalizări și premii în cadrul unor gale cu notorietate. 

  Dj Sava
  Date personale
  Nume la naștere	Constantin Sava
  Născut	3 aprilie 1973 (46 de ani)  Buzău, România Buzău, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	Producător muzical, DJ
  Activitate
  Gen muzical	Muzică dance, electronică
  Ani de activitate	anii 1990 – prezent
  Case de discuri	Cat Music
  Interpretare cu	Connect-R, Raluka, Faydee, Irina Rimes, Alina Eremia, What's Up

  * 1977: Birgit Minichmayr (n. 3 aprilie 1977, Linz, Austria Superioară) este o actriță austriacă. Pe lângă diferite roluri în filme, ea a jucat și teatru. Filmografie:
  * 1977: Bruce Edward Washington, Jr. (3 aprilie 1977– 10 iulie 2015),^[1], cunoscut după numele de scenă, Hussein Fatal, a fost un rapper american și membru al grupului Outlawz. A fost cunoscut pentru colaborarea cu Tupac Shakur. 

  Hussein Fatal
  Washington în 2009
  Date personale
  Nume la naștere	Bruce Edward Washington, Jr.
  Născut	3 aprilie 1977 Montclair, New Jersey, U.S.
  Decedat	10 iulie 2015 (38 de ani) Banks County, Georgia, U.S.[1]
  Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Ocupație	rapper[*] muzician actor
  Activitate
  Alte nume	Hussein Fatal
  Gen muzical	hip-hop
  Ani de activitate	1990–2015
  Case de discuri	Thugentertainment, 1Nation/ Death Row Records
  Colaborare cu	2Pac, Outlawz, Tha Dogg Pound, Scarface, Tear Da Club Up Thugs, Ja Rule, Gangsta Boo

  * 1978: Ion-Bogdan Mihăilescu (n. 3 aprilie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
• 2000: Abschied. Brechts letzter Sommer ca Barbara Brecht (Regie: Jan Schütte)
• 2001: Spiel im Morgengrauen ca Steffi (Regie: Götz Spielmann)
• 2001: Taking Sides – Der Fall Furtwängler ca Emmi Straube, u. a. cu Harvey Keitel (Regie: István Szabó)
• 2001: Der Zerrissene ca Kathi (TV-Aufzeichnung einer Aufführung des Wiener Burgtheaters)
• 2001: Tatort ca Barbara Mühlbacher (urmare : Böses Blut)
• 2003: Liegen lernen ca Tina (Regie: Hendrik Handloegten)
• 2003: Polterabend ca Monika Scheidt (Regie: Julian Pölsler)
• 2004: Der Untergang ca Gerda Christian (Regie: Oliver Hirschbiegel)
• 2004: Hotel ca Petra (Regie: Jessica Hausner)
• 2004: Das Wiener Burgtheater ca Birgit Minichmayr (Regie: Erna Cuesta)
• 2005: Spiele Leben ca Tanja (Regie: Antonin Svoboda)
• 2005: Daniel Käfer – Die Villen der Frau Hürsch ca Mirz Schlömmer (Regie: Julian Pölsler)
• 2006: Fallen ca Brigitte, u. a. cu Nina Proll (Regie: Barbara Albert)
• 2006: Das Parfum – Die Geschichte eines Mörders ca Grenouilles Mutter, u. a. cu Dustin Hoffman (Regie: Tom Tykwer)
• 2006: Kronprinz Rudolf ca Mizzi Kaspar (Regie: Robert Dornhelm)
• 2007: Midsummer Madness ca Maja (Regie: Alexander Hahn)
• 2007: Krankheit der Jugend (Regie: diverse)
• 2008: Polizeiruf 110 ca Aglaia (urmare : Kellers Kind) (2007/08)
• 2008: Kirschblüten – Hanami ca Karolin (Regie: Doris Dörrie)
• 2009: Alle anderen ca Gitti (Regie: Maren Ade)
• 2009: Der Knochenmann, ca Birgit, u. a. cu Josef Hader (Regie: Wolfgang Murnberger)
• 2009: Das weiße Band – Eine deutsche Kindergeschichte, ca Frieda (Regie: Michael Haneke)  

  Birgit Minichmayr
  Date personale
  Născută	3 aprilie 1977 (42 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Linz, Austria[7]
  Cetățenie	Austria
  Ocupație	cântăreață actriță de teatru[*] actriță de film
  Alte premii
  Romy[*] Nestroy Award[*] Culture Medal of Upper Austria[*] (2009) Pro meritis scientiae et litterarum[*] (2012) Birgit Minichmayr

• 1978: Thomas Haas, tenismen german
• 1985: Leona Louise Lewis (n. 3 aprilie 1985, Londra, Regatul Unit)^[2] este o cântăreață de muzică pop, soul și R&B. Ea a devenit cunoscută în urma participării la emisiunea-concurs The X Factor, pe care a câștigat-o la finalul anului 2006.^[3]
  Albumul de debut al interpretei, intitulat Spirit a stabilit noi recorduri mondiale, fiind comercializat în peste șase milioane de exemplare pe plan internațional.^[4][5][6] Cântecul „A Moment Like This” a fost descărcat de pe internet de peste 50.000 ori în primele treizeci de minute de la apariție, stabilind astfel un nou record în Regatul Unit.^[7][8] De asemenea, „Bleeding Love” este numit cel mai bine vândut single al anului 2007,^[9][10] cu aproape 1 milion de exemplare în evidențele din Marea Britanie și 3,5 milioane în S.U.A..^[11][12] Vânzările înregistrate confirmă succesul interpretei, iar Lewis beneficiază de cel mai puternic debut al unei cântărețe engleze în Statele Unite ale Americii.^[4][13][14]
  Cel de-al doilea album al interpretei, intitulat Echo, a debutat pe cea mai înaltă treaptă a clasamentului britanic și a primit două discuri de platină în Regatul Unit,^[15] semnificând vânzări de peste 600.000 de copii în regiunea respectivă.^[16] La finele anului 2009, Leona Lewis a înregistrat cântecul principal al coloanei sonore a filmului științifico-fantastic Avatar.^[17][18] Piesa, intitulată „I See You (Theme from Avatar)”, a fost nominalizată la Globul de Aur, la categoria „Cel mai bun cântec original”.^[19][20] Debutează ca actriță în 2014, în filmul Pe o rază de soare.^[21] În 2016 joacă pentru prima dată pe Broadway, interpretând rolul Grizabellei din producția Cats.^[22]
  Având un timbru de mezzo-soprană,^[23] Lewis posedă o întindere vocală de aproximativ patru octave.^[24] Genurile muzicale abordate de Leona Lewis variază de la pop clasic până la R&B contemporan sau soul.^[25]
  Leona Lewis este vegetariană de la vârsta de doisprezece ani,^[26] dar și o susținătoare a drepturilor animalelor^[27] iar pentru acțiunile caritabile întreprinse, interpreta a fost numită „Personalitatea anului 2008” de către PETA. Leona Lewis este vegetariană de la vârsta de doisprezece ani,^[26] dar și o susținătoare a drepturilor animalelor.^[27] Interpreta a mărturisit că nu poartă „haine, pantofi sau poșete din piele”,^[216] fiind numită de Organizația Pentru Protecția Animalelor „cea mai sexy vegetariană” din lume în anii 2008 și 2009.^[217][218] În toamna anului 2008, afaceristul egiptean Mohamed Al-Fayed i-a oferit interpretei suma de un milion de lire sterline,^[219] pentru a deschide sezonul reducerilor în magazinele sale,^[220] însă Lewis a refuzat propunerea pentru că unul dintre aceste magazine comercializa haine confecționate din piele naturală.^[221] Pentru acțiunile sale, Leona Lewis a fost numită „Personalitatea anului 2008” de către PETA.^[28][29]
  În vara anului 2009 interpreta i-a oferit unui bărbat 100 de dolari în schimbul iepurelui pe care îl plimba în lesă pe o stradă din Londra.^[222] Ulterior, Lewis s-a alăturat unei campanii a Societății Mondiale pentru Protecția Animalelor, filmând un videoclip de promovare. Interpreta își motiva alegerea făcută astfel: „Un motiv pentru care animalele sunt atât de vulnerabile la cruzime este acela că nu există un acord universal între națiuni care să confirme faptul că animalele suferă și simt durerea. Campania pentru o declarație universlă pentru bunăstarea animalelor ar putea fi începutul sfârșitului cruzimii asupra animalelor din întreaga lume.”.^[223]
  În toamna anului 2009 cântăreței i s-a oferit suma de un milion de lire sterline pentru a apărea într-un pictorial al revistei Playboy din America, însă Lewis a refuzat propunerea.^[224][225] În octombrie 2009, Muzeul Madame Tussaud's din Londra a dezvăluit statuia de ceară a interpretei, care a fost realizată în patru luni, iar costurile de producție s-au ridicat la suma de 150.000 de lire sterline.^[226][227]
  La data de 14 octombrie 2009, Leona Lewis a lansat o autobiografie ilustrată, intitulată Dreams.^[228] În timpul lansării, eveniment care a avut loc într-o librărie din Londra, interpreta a fost agresată de Peter Kowalczyk, un bărbat în vârstă de douăzeci și nouă de ani.^[229][230] Conform martorilor, acesta a lovit-o cu pumnul în față pe Lewis, iar la scurt timp el a fost mobilizat de către garzile de corp, deși râdea isteric.^[231] Ulterior bărbatul a fost internat într-un ospiciu pentru o perioadă nedeterminată de timp.^[232]
  Pe parcursul anului 2009 Leona Lewis s-a implicat în producerea primului său parfum.^[233][234] Intitulat „Leona Lewis — Eau de Parfum”, produsul a început să fie comercializat în cea de-a doua jumătate a anului, conținând aromă de mandarine și lemn de cedru.^[235][236] La finele anului 2009 Lewis își anunța intenția de a lansa o linie vestimentară ecologică, alături de Stella McCartney; proiectul va căpăta contur pe parcursul anului 2010. Leona Lewis a fost implicată într-o relație de lungă durată cu Lou Al-Chamaa, un electrician pe care îl cunoaște de la vârsta de unsprezece ani.^[239] Într-un interviu acordat publicației Daily Mirror interpreta a mărturisit că ea și Al-Chamaa au fost prieteni buni în copilărie, iar adolescența și-au petrecut-o pe acceași stradă și în aceleași locuri.^[240] Interpreta are tatuate la încheietura mâinii stângi câteva litere și simboluri ebraice, simbolizând relația celor doi.^[241] Fiind întrebată ce reprezintă tatuajul, Lewis a preferat să nu dezvăluie semnificația acestuia, numindu-l „ceva extrem de privat”.^[242] Într-un interviu acordat unei publicații, la finele anului 2009, Lewis mărturisea că, după ce a câștigat concursul The X Factor, relația sa cu Lou Al-Chamaa a trecut prin câteva momente dificile; de asemenea, interpreta se declara nesigură de această relație.^[243] Cei doi concubini s-au despărțit în iunie 2010 din cauza lipsei de comunicare și a programului încărcat al Leonei Lewis. 

  Leona Lewis
  Leona Lewis pe covorul roșu (Los Angeles, 23 noi. 2009)
  Date personale
  Nume la naștere	Leona Louise Lewis
  Născută	3 aprilie 1985 (34 de ani)  Islington, Londra, Anglia Londra, Regatul Unit
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	Cântăreață, muziciană, textieră
  Activitate
  Studii	Sylvia Young Theatre School[*]
  Gen muzical	R&B, pop, soul
  Tipul de voce	Mezzo-soprană[1]
  Ani de activitate	2006 — prezent
  Case de discuri	J Records (S.U.A.) Sony BMG (Internațional) Syco (Regatul Unit și Irlanda)
  Interpretare cu	Jimmy Page, Take That

• 1985: Jari-Matti Latvala, pilot finlandez de raliuri
• 1986: Amanda Bynes, actriță americană
• 1987: Alexandru Tudose (n. 4 martie 1987) este un jucător român de fotbal, care evoluează la echipa malaeziană Marcerra Kuantan. A făcut parte din Echipa națională de tineret a României. A fost sub contract cu FC Steaua București între 2005 și 2010, dar de-a lungul carierei a mai fost împrumutat la UTA Arad și Gloria Buzău. În trecut, Tudose a fost căpitanul echipei naționale de fotbal U-17 a României.
• 1988: Tiberiu Dolniceanu (n. 3 aprilie 1988, Iași) este un fost scrimer român specializat pe sabie.^[1] A cucerit trei medalii de bronz la Campionatul Mondial (în 2013, 2014 și 2015) iar o medalie de argint la Jocurile Europene din 2015. A fost campion european în 2013. Cu echipa României, a fost vicecampion olimpic la Londra 2012 și campion mondial în 2009.
• 1989: Iveta Luzumová, handbalistă din Cehia
• 1990: Crina Pintea (n. Ailincăi, 3 aprilie 1990, în Podu Turcului)^[3] este o handbalistă din România care joacă pentru echipa națională a României pe postul de pivot.
  În vara anului 2015, după mai mulți ani competiționali petrecuți la HC Zalău, Crina Pintea a fost în discuții pentru un transfer la HCM Baia Mare,^[4] stârnind nemulțumirea lui Gheorghe Tadici, antrenorul echipei zălăuane.^[5] Din acest motiv, Pintea nu a putut juca la nicio echipă în prima parte a turului sezonului 2015-2016. Pe 14 octombrie 2015, clubul german Thüringer HC a făcut public oficial că a semnat cu handbalista română un contract pe o durată de doi ani.^[6]
  Pintea a jucat apoi la formația franceză Issy Paris Hand, iar din ianuarie 2019 a evoluat la Győri Audi ETO KC^[7]. Pe 1 martie 2019 s-a făcut public că handbalista a semnat un contract cu CSM București, pentru care joacă începând din vara anului 2019.
• 1990: Dorothea Wierer, biatlonistă italiană
• 1997: Zhao Xintong (n. 3 aprilie 1997,^[2] Xi'an, Republica Populară Chineză^[2]) este un jucător chinez de snooker.
  A disputat semifinala Campionatului Chinei din 2018, pierzând 4-6 contra lui Mark Selby.
  S-a perfecționat și la Sheffield în Anglia.

VA URMA