MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 24 MAI 2020

ISTORIE PE ZILE 24 Mai (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

* 1374: Algirdas (n. cca. 1296 - d. 24 mai 1374) a fost un Mare Duce al Lituaniei în perioada dintre 1345 - 1377. Fiul lui Gediminas, a fost frate cu Kęstutis. În perioada domniei sale a extins semnificativ hotarele statului Lituanian. A avut două soții, 12 fii și 8 fiice

După moartea Marelui Duce Gediminas, Lituania a fost împărțit între cei șapte fiii ai săi. Cel mai tânăr, Jaunutis a luat sub stăpânire capitala, Vilnius. Potrivit istoricilor, el nu a purtat titlul de Mare Duce, toți fii lui Gediminas păstrându-și păstrat independența completă și nici unul dintre ei nu s-a folosit de seniorat. În 1345 Kęstutis potrivit unor înțelegeri anterioare a ocupat Vilniusul și la cedat lui Algirdas. Jaunutis primind în schimb de la frați, orașul Zaslavl.

Algirdas și Kęstutis au semnat un contract prin care cei doi frați trebuiau să mențină o alianță strânsă și prietenie, toate noile achiziții trebuiau împărțite în mod egal. Noua ordine nu a întâmpinat vreo rezistență serioasă din partea fraților, cu excepția eșecurilor lui Jaunutis și Narimantas de a găsi sprijin în străinătate.

Lupta Lituaniei contra Teutonilor a fost condusă în principal de Kęstutis. Pe când Algirdas și-a îndreptat toate eforturile pentru a lărgi posesiunile Lituaniei în detrimentul teritoriilor rusești și de a spori influența Lituaniei asupra slavilor din vecinătate.

În 1350 Algirdas sa căsătorit a doua oară, cu fiica domnitorului Alexandr Mihailovici de Tver, ducesa Uliana.

În jurul anului 1355 Algirdas luptă contra rușilor punând stăpânire pe Briansk, după care supune și mai multe alte orașe din cnezatul Cernihiv. Toate cucerite fiind împărțite în trei: fiului său, Dmitri, el a dat Cernihiv și Trubcevsk, Kaributas a obținut Briansk și Novhorod-Siverskîi, nepotului Patrikius i-a revenit Starodubul.

În 1362 Algirdas înfrânge o armată a Hoardei de Aur, în Bătălia de la Apele Albastre. Astfel în mâinile lui Algirdas ajunge un vast teritoriu, cuprins între partea stângă a Nistrului, până la Marea Neagră, întregul bazin al Bugului de Sud și malul drept al Niprului.

Pentru posesia Volâniei Algirdas a trebuit să ducă o luptă înverșunată cu regele polonez Cazimir al III-lea. Litigiul de lungă durată fiind finalizat abia în 1377, sub succesorul lui Cazimir, Ludovic. Cu medierea lui Kęstutis, între Algirdas și Ludovic a fost încheiată o înțelegere prin care voievodatele Brest, Vladimir și Luțk au revenit Lituaniei, iar Chełm și Belz au fost cedate Poloniei.

* 1543: Nicolaus Copernic (germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului Solar.

Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez

Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni.

După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități ale timpului.

Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica și și-a cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obține titlul de doctor în aceste științe.

La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea opinia comună la acea vreme.

Statuia lui Copernic în fața Universității din Cracovia

În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze de astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie 1497acoperirea stelei Aldebaran de către Lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita Universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.

În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci și se documentează asupra ipotezei heliocentrice, pe care au susținut-o unii filozofi ai Antichității: Philolaos, Aristarh din Samos, Platon și convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu.

După 1497 a plecat la Viena, unde a studiat astronomia cu Regiomontanus. În 1501 este chemat la Roma, unde predă matematica și astronomia și, alături de Domenico Maria Novara, efectuează observații astronomice.

Reîntors în Polonia (1511), Copernic și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark și a efectuat observații astronomice în turlele acestuia din urmă. Astfel, între anii 1503 și 1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus”, care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al Sistemului Solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul "Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

Scrieri:

• 1513: De revolutionibus orbium, lucrare retipărită la Nürnberg în 1543 și apoi la Amsterdam în 1617
• Despre revoluțiile sferelor cerești, care a marcat ruptura dintre concepțiile medievale și cele renascentiste referitoare la lume
• 1542: Trigonometria Copernici.

Nicolaus Copernic

* 1697: Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 2 noiembrie 1649,^[1][2][3] Halle (Saale), Archbishopric of Magdeburg[*] – d. 24 mai 1697,^[1][2][3] Weißenfels, Saxe-Weissenfels[*]), a fost Duce de Saxa-Weissenfels-Querfurt și membru al Casei de Wettin. El a fost fiul cel mare al Ducelui Augustus de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin.

După decesul tatălui său, la 4 iunie 1680, și pierderea arhiepiscopiei de Magdeburg (care a fost secularizat de Brandenburg și inclus în ducatul de Magdeburg), Johann Adolf și-a dedicat eforturile pentru a finaliza neterminatul castel Neu-Augustusburg, care a fost început de tatăl său în 1660; construcția castelului a fost reluată la 18 august 1680. Sfințirea capelei castelului a avut loc la 1 noiembrie anul 1682, iar castelul a fost în cele din urmă finalizat în anul 1694. Un teatru mare a fost construit mai înainte de această dată și a susținut Opera germană fondată în 1685.^[4]

La moșia sa Johann Adolf a creat cea mai importantă grădină a vremii sale din centrul Germaniei. În 1690 au fost construite țevi pentru a furniza apă castelului din zona Selauer. Orașul Weissenfels a prosperat până la punctul în care a devenit nu numai un centru administrativ, dar, de asemenea, un centru economic.

Johann Adolf a fost patron al artelor urmând modelul tatălui și a altor mermbri ai familiei sale; capelmaiestru al curții a fost numit Johann Philipp Krieger. De asemenea, Johann Adolf a descoperit talentul muzical al fiului doctorului curții sale și l-a încurajat pe tânărul Georg Friedrich Händel să caute să facă o carieră în muzică.

Ca și tatăl său (care a fost președintele ei), Johann Adolf a fost acceptat în Societatea Fruitbearing.

După decesul Electorului Johann Georg al II-lea de Saxonia în 1680, voința tatălui său Johann Georg I a fost contestată de către noul elector Johann Georg al III-lea cu privire la apanajul fiilor săi mai mici; el a refuzat să recunoască principatele și liniile colaterale ale verilor săi. Acest lucru a adus unele dificultăți lui Johann Adolf, după ce a recunoscut ca o amenințare electoraul de Saxonia asupra propriilor sale teritorii. Conflictul a putut fi soluționat doar de Contractul de la Torgau (12 mai 1681), precum și alte două contracte semnate la Dresda în 1682 și 1688; cu aceste pacte, Johann Adolf și-a asigurat domnia peste Querfurt și locul său în Consiliul Superior-Saxon (Kreistag).

După moartea sa, cei trei fii n viață, Johann Georg, Christian și Johann Adolf al II-lea, și-au asumat succesiv domnia asupra ducatului de Saxa-Weissenfels.

La Altenburg la 25 octombrie 1671, Johann Adolf s-a căsătorit cu Johanna Magdalena de Saxa-Altenburg. Ei au avut 11 copii:

1. Magdalene Sibylle (n. 3 septembrie 1673, Halle – d. 28 noiembrie 1726, Eisenach); s-a căsătorit la 28 iulie 1708 cu Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Eisenach.
2. August Frederic (n. 15 septembrie 1674, Halle – d. 16 august 1675, Halle).
3. Johann Adolf (n. 7 iunie 1676, Halle – d. 18 iunie 1676, Halle).
4. Johann Georg, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 13 iulie 1677, Halle – d. 16 martie 1712, Weissenfels).
5. un fiu (n./d. 24 iulie 1678, Halle).
6. Johanna Wilhelmine (n. 20 ianuarie 1680, Halle – d. 4 iulie 1730, Halle).
7. Frederic Wilhelm (n. 18 ianuarie 1681, Weissenfels – d. 20 noiembrie 1681, Weissenfels).
8. Christian, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 23 februarie 1682, Weissenfels – d. 28 iunie 1736, Sangerhausen).
9. Anna Marie (n. 17 iunie 1683, Weissenfels – d. 16 martie 1731, Sorau); s-a căsătorit la 16 iunie 1705 cu contele Erdmann II de Promnitz.
10. Sofia (n. 2 august 1684, Weissenfels – d. 6 mai 1752, Rosswald, Silezia); s-a căsătorit prima dată la 16 octombrie 1699 cu Georg Wilhelm, Margraf de Brandenburg-Bayreuth, și a doua oară la 14 iulie 1734 cu Joseph Albert, Conte de Hoditz și Wolframitz.
11. Johann Adolf al II-lea, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 4 septembrie 1685, Weissenfels – d. 16 mai 1746, Leipzig).

După decesul soției sale în 1686, Johann Adolf s-a recăsătorit la Querfurt, la 3 februarie 1692 cu Christiane Wilhelmine de Bünau. Căsătoria a fost una morganatică. El și-a sfătuit fiii săi să-i arate respectul cuvenit, și, să împartă domeniile familiei cu copiii care ar rezulta din a doua căsătorie. După cinci ani de căsnicie, Christiane Wilhelmine a fost creată contesă imperială (Reichgräfin) în 1697, la cererea soțului ei. Ei nu au avut copii

 
Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels

* 1734: Georg Ernst Stahl (n. 22 octombrie 1659 - d. 24 mai 1734) a fost un chimist și medic german. El a fost, de asemenea, discipolul chimistului Johann Joachim Becher, care a pus bazele teoriei flogisticului.

Georg Ernst Stahl

* 1866: Louis Philippe Marie Léopold d’Orléans (15 noiembrie 1845 – 24 mai1866) a fost Prinț de Condé, membru al Casei de Orléans, fiul ducelui de Aumale.

Louis d’Orléans cu mama sa, Maria Carolina Augusta de Bourbon-Două Sicilii (Victor Mottez, 1851).

Louis d’Orléans s-a născut la 15 noiembrie 1845 la Castelul Saint-Cloud, ca fiul cel mare al lui Henri d'Orléans, duce de Aumale și a soției acestuia, Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii. Prin tatăl său, el a fost nepotul regelui Louis-Philippe și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. Prin mama sa, a fost strănepotul regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a reginei Maria Carolina a Austriei (fiica împărătesei Maria Tereza).

La naștere a primit titlul de Prinț de Condé, ca fiul cel mare al ducelui de Aumale, moștenitor al prinților de Condé. Ultimul Condé, Louis Henri, Prinț de Condé, s-a sinucis în 1830, și a lăsat imensa sa avere tatălui lui Louis. Louis d’Orléans a fost denumit le petit Condéde către familia regală.^[1]

După izbucnirea revoluției din februarie 1848, familia lui a plecat în exil în Anglia reginei Victoria. Familia regală s-a stabilit la Twickenham unde a cumpărat o casă care va deveni „Casa de Orléans”. A studiat la Royal High School din Edinburgh, unde l-a avut ca profesor pe Leonhard Schmitz

La 12 mai 1866 el a primit vestea morții bunicii sale, Maria Amalia a celor Două Sicilii, care l-a afectat grav; acest lucru împreună cu o răceală i-au agravat considerabil sănătatea. Dr. Gingeot i-a ordonat să se odihnească, însă d’Orléans a ignorat recomandarea.

După o ameliorare de scurtă durată, din nou sănătatea lui s-a deteriorat rapid, astfel încât doctorul Gingeot a solicitat opinia unui al doilea medic. În seara zilei de 24 mai, Louis d'Orléans a murit de tuberculoză la Sydney, în prezența doctorului Gingeot, a valetului său și a arhidiaconului McEnroe.

După decesul său, titlul de Prinț de Condé n-a mai fost deținut de nimeni.

Louis d'Orléans, Prinț de Condé în jurul anului 1863

* 1898: Arhiducele Leopold Ludwig de Austria (n. 1823)

• 1914: Pompiliu Eliade, istoric literar român (n. 1869)
• 1919: Amado Nervo, poet mexican (n. 1870)

* 1944: Nicolae Petrașcu (născut Nicolae Petrovici; n. 5/17 decembrie 1859, Tecuci, România – d. 24 mai 1944, București, România) a fost un diplomat, scriitor, memorialist, publicist, istoric de artă și critic de artă și literar român.

Ca elev, a trimis câteva poezii la Convorbiri literare, fără a-i fi publicate. Student fiind, frecventează seratele de la „Intim club”. Aici cunoaște pe unii dintre scriitorii importanți ai țării, printre care pe Duiliu Zamfirescu, cu care leagă o strânsă prietenie. În anul 1879, are loc debutul său literar, prin versuri publicate în revista ieșeană Jurnalu pentru toți. În 1883, este introdus la ședințele din București ale Junimii.

La recomandarea lui Titu Maiorescu, ține, începând din 1892, un curs facultativ de istoria literaturii române la Universitatea din București. Colaborează cu articole la ziarul Constituționalul, în care sprijină activitatea politică a Junimii. Treptat se desprinde de principiile literare și politice ale Junimii. Publică articole pe teme diverse și de critică literară în Convorbiri literare, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Ateneul român, Vieața nouă, Viața socială. Pentru scurt timp, a fost redactor al revistei Convorbiri literare.

Împreună cu D. C. Ollănescu, întemeiază societatea „Amicii literaturii și artei române”. Începând din noiembrie 1896, editează și este director al revistei Literatură și artă română, care apare până în anul 1910. L-a înlocuit pe Ion Luca Caragiale la Direcția Teatrelor, pe timpul lipsei acestuia din țară. Conferențiar la Societatea de Radio (o conferință în 1931; 3 conferințe în 1932; 4 conferințe în 1933; 16 conferințe în 1934; 9 conferințe în 1935).

S-a remarcat prin campania dusă pentru reorganizarea teatrelor naționale și a conservatoarelor de muzică și artă dramatică. A susținut necesitatea ca scriitorii și artiștii să fie sprijiniți de către stat. A fost un prețuitor al artelor plastice și a publicat câteva monografii ale unor artiști pe care i-a cunoscut și pe care i-a susținut în revista sa. În romanul, cu referiri autobiografice, Marin Gelea, în care personajul principal îl prezintă pe arhitectul Ion Mincu, Petrașcu face o descriere a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Scrieri: 

• Mihail Eminescu, București, 1892
• Noi în 1892, București, 1892
• Figuri literare contimpurane, București, 1893
• Vasile Alecsandri, București, 1894
• Scriitori români contimporani, București, 1898
• Carmen Sylva, București, 1899
• Marin Gelea, București, 1905
• Zvârcoliri, în colaborare cu I. Gr. Periețeanu, București, 1907
• Dimitrie C. Ollănescu (Ascanio), București, 1926
• Ion Mincu, București, 1928
• Duiliu Zamfirescu, București, 1929
• Nicolae Grigorescu, București, 1930
• Anghel Demetriescu, București, 1931
• Ioan Georgescu, București, 1931
• Dimitrie Bolintineanu, București, 1932
• G. Demetrescu Mirea, București, f.a.
• Artiști români contemporani, București, f.a.
• Icoane de lumină, volumele I-IV, București, 1935-1941
• Icoane de lumină, ediție îngrijită și prefațată de Dumitru Petrescu, București, 1972

Nicolae Petrașcu

* 1948: Jacques Feyder (n. 21 iulie 1885,^[1][2] Ixelles, Belgia – d. 24 mai1948,^[3][4][2] Prangins[*], Elveția) a fost un actor belgian, scenarist și regizor care a lucrat mai ales în Franța, dar și în Statele Unite, Marea Britanie sau Germania. Este cunoscut ca regizor de filme mute în anii 1920, iar în anii 1930 a devenit asociat cu realismul poetic al cinematografiei franceze. A devenit cetățean francez în 1928.

* 1949: Alexei Viktorovici Șciusev (n. 26 septembrie 1873, Chișinău – d. 24 mai1949, Moscova; în rusă Алексей Викторович Щусев) a fost un arhitect, istoric și teoretician al artei, arhitect–academician al Academiei de Arte a Imperiului Rus, membru al Academiei de Științe a URSS.

* 1954: William Van Alen (n. 10 august 1883 — d. 24 mai 1954) a fost un arhitect american, cel mai bine cunoscut și recunoscut ca șef-arhitect al clădirii emblematice Chrysler Building, realizată în maniera arhitecturii Art Deco în anii 1929 - 1930).

Numele arhitectului William Van Alen a fost folosit pentru a denumi Van Alen Institute, o organizație non-profit dedicată îmbunătățirii designului și a perceperii acestuia în rândul publicului larg printr-un program de expoziții, competiții, publicații, ateliere lucrative și forumuri. Fondat în 1894 ca Societatea de Arte Frumoase a Arhitecților (conform originalului Society of Beaux-Arts of Architets), Institutul a fost redenumit în 1996 după Van Alen, care a fost cel mai mare contribuabil la bunul mers al acestuia. Reorganizat pentru a se adresa absolut tuturora, având sediul în New York City, proiectele Institutului se adresează unei colaborări interdisciplinare naționale și internaționale între designeri, factori de decizie, studenți, amatori pasionați, educatori și lideri ai comunităților locale.

* 1959: John Foster Dulles (n. 2 februarie 1888 – d. 24 mai 1959) a fost un diplomat american, care a îndeplinit funcția de Secretar de Stat (ministru al Afacerilor Externe) al Statelor Unite ale Americii, de la 21 ianuarie 1953 la 22 aprilie 1959, sub președintele republican Dwight D. Eisenhower.

Geopolitician de renume, el a consacrat noțiunea de respingere (în englezărollback) a Uniunii Sovietice.

John Foster Dulles

* 1974: 

Duke Ellington (1899-1974)

Edward Kennedy "Duke" Ellington (n. 29 aprilie 1899, d. 24 mai 1974) a fost un un compozitor și pianist american. De-a lungul timpului a fost conducătorul mai multor formații de jazz. După ce și-a înființat propria sa formație muzicală, a fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical. De-a lungul vieții a scris peste 2000 de cântece și compoziții, de la jazz la muzică religioasă și muzică clasică. A compus muzică pentru patru filme. A susținut concerte în săli renumite, precum la Carnegie Hall din New York, Filarmonica din San Francisco și Opera din Chicago.

Edward Kennedy Ellington

* 1988: Igor Vieru (n. 23 decembrie 1923, Cernoleuca, Regatul României – d. 24 mai 1988, URSS ) aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unot tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.

Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunându-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimându-i o înfățișare aparte.

Vieru tindea spre o manieră de creație în care culoarea vine să transmită tot mai clar și mai pregnant întreaga complexitate a noilor valori spirituale și intelectuale ale contemporanului moldovean. El nu avea un gen preferat, ci le explora pe toate câte puțin.

Igor Vieru în anul 1970

* 1990: Gabriel Chaborschi (n. 30 august 1924, Târgu Cărbunești, județul Gorj – d. 24 mai 1990, Râmnicu Vâlcea) a fost un muzician român de origine poloneză, dirijor, compozitor, folclorist și profesor.

O scurtă perioadă de timp a părăsit Craiova. În anul 1946, a înființat fanfara și orchestra de teatru a Fabricii de postav Buhuși și corul tineretului din Piatra Neamț.

A revenit în Craiova în anul 1948, ca profesor de muzică la Liceul „Frații Buzești” și apoi la Școala Normală, azi Universitatea din Craiova (Facultatea de mecanică). În anul 1954, a trecut la Școala de Arte din Craiova, implicându-se ca îndrumător muzical în Craiova, Bechet și Novaci. Între anii 1955 – 1958 a fost directorul "Casei Creației Populare" din Craiova.

Când a fost numit instructor metodist la Casa de Cultură din Râmnicu Vâlcea, a înființat orchestra simfonică și a condus corul Căminului Cultural din comuna Păușești-Măglași.

În 1971 a înființat fanfara Clubului Elevilor din Râmnicu Vâlcea (în prezent Palatul Copiilor).^[3] A înființat fanfara elevilor de la Liceul pedagogic (1973), cu sprijinul Fanfarei Garnizoanei Râmnicu Vâlcea, împreună cu Constantin Nechez, profesorul Constantin Andrei și profesorul Gheorghe Șoană.

A lucrat la Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Vâlcea ca dirijor. A fost un pasionat culegător de folclor muzical, ocupându-se de cântecul popular. A fost profesor de muzică la Colegiul „Alexandru Lahovari” (1960-1969)^[4] și la Școala nr.5.

Pe lângă faptul că a creat mai multe coruri și fanfare, Gabriel Chaborschi a fost și compozitor, realizând lucrări corale mixte, prelucrări folclorice, coruri bărbătești și orchestrații.

Gabriel Chaborschi

• 1993: Tibor Cseres, scriitor, ziarist, critic și istoric literar maghiar (n. 1915)
• 1995: Harold Wilson, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1916)

* 2010: Paul Dedrick Gray (8 aprilie 1972 – 24 mai 2010), cunoscut și ca The Pigsau #2, a fost un muzician american, cunoscut mai ales ca basist și membru fondator al formației metal premiată cu Grammy, Slipknot.

Paul Gray cu Slipknot în 2008

* 2011: Fănică (Fănuș) Neagu^[2] (n. 5 aprilie 1932, Grădiștea-de-Sus, județul interbelic Râmnicu Sărat — acum în județul Brăila, România – d. 24 mai2011, București) a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg român. A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri. A îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 și membru titular în anul 2001.

În anul 1954 debutează cu povestirea „Dușman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960 are loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960 publică „Somn de la amiază”, iar în 1962 „Dincolo de nisipuri”. În anul 1967 publică „Vara buimacă”, piesa „Scoica de lemn”, care peste ani se va juca la Teatrul Nottara din București. În anul 1979 „Cartea cu prieteni”. În anul 1981 „Insomnii de mătase”. În anul 1985 „A doua carte cu prieteni”. În anul 1985 i se joacă piesele „Echipa de zgomote” la Teatrul Majestic și „Olelie” la Teatrul Național din București. În anul 1987 „Întâmplări aiurea și călătorii oranj”, volum de publicistică. În anul 1988 „Scaunul singurătății”, roman. În anul 1993 i se joacă la Teatrul Național din București și la Teatrul Național din Timișoara piesa „Casa de la Miezul Nopții sau Paiața sosește la timp”. În anul 1994 republică „Dincolo de nisipuri”, nuvele, la Editura Porto-Franco, Galați.

Este prezent în:

• Les Lettres Nouvelles^[3], coordonator Maurice Nadeau, număr special din februarie 1976, Écrivains roumains d'aujourd'hui, p. 111-125 cu un fragment din Îngerul a strigat (L'Ange a crié), în traducerea lui Fernand Bloch.

Opere antume:

• 1960 - Ningea în Bărăgan, povestiri;
• 1962 - Dincolo de nisipuri, nuvele;
• 1968 - Îngerul a strigat, roman;
• 1976 - Frumoșii nebuni ai marilor orașe, roman;
• 1979 - Cartea cu prieteni, însemnări;
• 1981 - Insomnii de mătase, însemnări;
• 1987 - Întâmplări aiurea și călătorii oranj, publicistică;
• 1988 - Scaunul singurătății, roman;
• 2001 - Amantul Marii Doamne Dracula, roman

* 2019: Murray Gell-Mann, fizician evreu-american, laureat Nobel (n. 1929)

Sărbători

* În Calendarul creștin ortodox

• Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat;
• Duminica a 6-a după Paști - Vindecarea orbului din naștere

• Ziua europeană a parcurilor - [1]
• Slovenia: Ziua culturii
• Bulgaria: Ziua scrierii slavone, a învățământului și culturii bulgare
• Eritreea: Ziua națională
• România: Ziua limbii bulgare (Legea nr.100/2015)

VA URMA