MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 17 MAI 2020

PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; SFATURI UTILE

ARTE 17 Mai

INVITAȚIE LA OPERĂ 17 Mai

L'ELISIR D'AMORE di Gaetano Donizetti | Daniele Rustioni direttore | Rosetta Cucchi regia

MUZICĂ 17 Mai

The Best of Baroque - Baroque Music for Studying & Brain Power

Beautiful Piano Music - Romantic Relaxing Music Wonderful Piano, Best Relax Music Ever

Best Elegant French Love Melodies By Orchestra - Mots D'amour Collection

POEZIE 17 Mai

Geo Dumitrescu

Biografie Geo Dumitrescu
Geo Dumitrescu (n. 17 mai 1920, Bucureşti - d. 28 septembrie 2004) a fost un poet şi scriitor român.

A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, impunându-se în lumea literară încă din primul an de studii. Debutează, în 1941, la doar douăzeci şi unu de ani (cu placheta Aritmetică). Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu puşca, conţinând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta iniţial titlul Pelagra) fusese scris în timpul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariţia. A fost şi un talentat gazetar, profesiune căreia i s-a dedicat încă din tinereţe, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare şi reviste literare, printre care Flacăra, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat şi la alte publicaţii, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa românească” şi continuând cu revistele „Contemporanul” şi „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susţinută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanţilor, cu o generoasă exigenţă. A fost director al revistei „România literară”.

Aventuri lirice (1963)
Nevoia de cercuri , (1966)
Jurnal de campanie (1974)
Africa de sub frunte (1978)
Versuri (1981)
Aş putea să arăt cum creşte iarba (1989)
Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri (1994)
Câinele de lângă pod (1997)
Poezii, ediţie completă şi definitivă (2000)
Biliard = Billard, ediţie revăzută (2001)

TEATRU/FILM 17 Mai

În regia Gelu Colceag

Biografie

Gheorghe (Gelu) Colceag (n. 17 mai 1949) este un actor și regizor român de teatru și film. Gelu Colceag s-a născut la data de 17 mai 1949 la ...(?). A absolvit în anul 1971 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L.Caragiale", secția actorie, la clasa prof. Constantin Moruzan, asistenți Mihai Mereuță și Lidia Ionescu.

A absolvit în anul 1986 cursuri postuniversitare de regie.

Este profesor universitar doctor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

Este cǎsǎtorit cu Roxana Colceag, fostă prim-solistă la "Operǎ", coregrafă, cu care are o fiicǎ, Ioana.

Filmografie

Ca regizor

"Agenția matrimonială" (2005) - serial TV

Ca actor

"Vis de Ianuarie" (1978), regia Nicolae Oprițescu (fostul meu coleg de clasă din liceu).

Ion Popescu Gopo

Biografie

Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923, București; d. 29 noiembrie 1989, București) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, actor, editor de film, scenarist și regizor de film.

Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957, premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1962).

Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.

Ion Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923 în orașul București. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca și pionierii animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din București, pe care nu a absolvit-o. A urmat în schimb la Moscova un curs de animație pe care l-a absolvit.

În animație debutează în anul 1949 alături de tatăl său și Matty Aslan cu scurt-metrajul de animație Punguța cu doi bani. Din anul 1950 începe lucreze la Studioul cinematografic București, în cadrul secției de animație. Primele desene animate erau zoomorfe și constituiau fabule educative în spiritul epocii.

În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Rățoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiași, Albina și porumbelul, apoi: Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică și Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc.

Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.

Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:^[2]

„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”

—Ion Popescu-Gopo

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost și cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovația lui Gopo:

„Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”

—Georges Sadoul

Însuși Ion Popescu-Gopo declara, peste ani:^[3]

„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”

—Ion Popescu-Gopo

Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.

El creează la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.

În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).

În paralel cu filmele sale de animație, Gopo abordează încă din anul 1956 și filmul cu actori în "Fetița mincinoasă". El a fost atât scenarist, cât și regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice și materiale.

„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă niște independențe în mișcare, m-am simțit ca un dinozaur cu membre lungi și neascultătoare", afirma el la începutul anilor '80.”

—Ion Popescu-Gopo

Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975).

Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.

Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.

În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).

Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.^[3]

Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

Regizor

· Albina si porumbelul (1951)

· Rățoiul neascultător (1951)

· 2 iepurași (1952)

· Marinică (1953)

· O muscă cu bani (1954)

· Șurubul lui Marinica (1955)

· Ariciul răutăcios (1955)

· Fetița mincinoasă (1956)

· Scurtă istorie (1957)
Animația a fost premiată la Cannes (prima de acest gen din România).

· Galateea - (1957)