MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 17 MAI 2020 

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ap Andronic și soția sa, Iunia; Sf Cuv Nectarie și Teofan; Duminica a 5-a după Paști - a Samarinencei

Sf Ap Andronic și soția sa, Iunia

Sfântul Apostol Andronic împreună cu Sfânta Iunia, ajutătoarea sa, a fost vestit în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli, fiindcă a crezut în Hristos, mai înainte de Sfântul Apostol Pavel. Aceştia au fost rude ale Sfântului Apostol Pavel, precum mărturiseşte singur de aceasta în epistola cea către Romani, unde zice: Închinaţi-vă lui Andronic şi Iuniei, rudeniile mele şi împreună robiţi cu mine, care sunt vestiţi între apostoli şi care au crezut în Hristos mai înainte de mine.

Sfântul Andronic a fost episcop în Panania. El însă a fost propovăduitor şi învăţător nu numai al unei cetăţi şi ţări, ci şi a toată lumea; pentru că, alergând pretutindeni fără preget, a smuls din temelie înşelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos. Şi, având împreună ajutătoare pe minunata Iunia şi, murind cu ea pentru lume, dar vieţuind numai pentru Hristos, pe mulţi i-a atras la dumnezeiasca cunoştinţă. Ei au stricat capiştile idoleşti, au zidit biserici dumnezeieşti, au izgonit duhurile cele necurate din oameni şi au tămăduit patimile celor neputincioşi. Ei au plătit datoria cea de obşte a firii, ca nişte oameni buni platnici şi, ducându-se din aceste de aici, au luat de la Domnul cununa apostoliei şi a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei necredincioşi, ale căror sfinte moaşte, împreună cu moaştele multor sfinţi mucenici, s-au aflat în locaşurile cele din Evghenia şi s-au adeverit prin descoperire, precum se scrie despre aceasta în 22 zile ale lunii februarie.

Sf Cuv Nectarie și Teofan

(Sursă: http://xristianos.gr/)

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați buni din familia nobiliară Apsaradon din Ioanina, familie ce a jucat un rol important in viața orașului. Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie. Însă, bogățiile, slava și buna creștere n-au putut birui dumnezeiasca dragoste dintru ei. De la o vârstă tânără au îmbrățișat viața monahală în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele de „orașul călugarilor”. Schima monahală au luat-o în 1495, fiind tunși de către un oarecare stareț pe nume Sava.

Sfântul Cuvios Sava din Ioannina (pomenit în ziua de 3 februarie)

(Sursă: http://1.bp.blogspot.com/)

Sfinții au ucenicit lângă Bătrânul timp de 10 ani întregi, in schitul Sf.Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei până la adormirea sa din anul 1505, culegând roadele vieții sihăstrești.

După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte la izvorul cel nesecat al pustniciei, ca să pună temelie bună pentru viața lor călugărescă pe mai departe. În Grădina Maicii Domnului au fost primiţi de fostul patriarh al Constantinopolului sfântul Nifon al 2-lea (pomenit la 11 august), ce se nevoia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.

În răstimpul şederii lor aici au cerut şi primit de la luminatul lor părinte duhovnicesc, sfântul Nifon, rânduială şi canon de vieţuire duhovnicească. După ce prin învăţăturile sale i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte şi să-şi continue acolo luptele lor duhovniceşti. Ascultând sfaturile sfântului Nifon, care a fost al doilea lor părinte duhvnicesc, şi făgăduind să nu se abată de la cele spuse lor, s’au întors la chilia lor. Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care şi-au însuşit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiţi să o părăsescă pentru a doua oară.

S’au dus în locurile cele mai retrase din insulă unde au aflat după dorirea inimii un loc potrivit pentru asceză şi liniştire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon. Ea era zidită într’o peşteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunsesră în adâncitura peşterii formând o groapă foarte mare. Cu mulţi ani în urmă, în acel loc se nevoise un pustnic vestit pentru viaţa sa sfântă, Antonie. Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa şi fusese dăriut de Dumnezeu, pentru multa sa curăţie, cu harisma străvederii. Îndată, sfinţii Nectarie şi Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaş, şi obţinând aprobările trebuinciose au purces la reconstrucţia bisericii şi a chiliilor. Acest lucru s’a dovedit în faptă o luptă istovitoare şi trudnică. Toată ziua cuvioşii lucrau la tăierea de bucăţi de stâncă ca astfel să umple cu pietre şi pământ acea groapă şi apoi să înceapă zidirea. În cele din urmă pe la 1506-1507 au ridicat cu ale lor cheltuieli, biserica sfântului Ioan Botezătorul şi odată cu ea s-au finalizat într-un timp scurt şi zidirea chiliilor şi a celorlalte clădiri necesare.

Ieromonahii Nectarie şi Teofan au mai fost ctitori şi ai unei alte mănăstiri. După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile şi părinţii lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcţionat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n’au încetat să apară şi aici. Ultima ispită a fost şi cea mai dureroasă. N’a venit din partea necredincioşilor turci, ci de la înşişi stăpânitorii bisericeşti şi boierii din partea locului pentru care pricină, după cum ei înşişi fac referire în autobiografia lor, n’au vrut să se [mai] împărtăşească. Văzând tot acest război şi răutate că se înteţeşte, şi-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care proroceşte le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviţi lor, ci retrăgeţi-vă în mănăstire şi vă liniştiţi”.

După 4 ani de şedere în părţile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 şi s’au strămutat pe stâncile Meteorelor căutând acolo un nou loc pentru desăvârşire şi asceză. Li s’a dat de către părinţii mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât şi clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putinţa să stea mai mult acolo. Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit. Din mulţimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime şi cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viaţa isihastă şi care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce vieţuise în acel vârf necălcat de picior de om.

Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvîrşire pustie şi nelocuită de mulţi ani, cei doi cuvioşi au început să vieţuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion şi a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518. Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuţă ce era cu totul ruinată. Din aceasta – care fusese sfinţită cu hramul sfinţilor Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăţi de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă şi unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.

Din această pricină, şi-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă şi osteneli trupeşti uriaşe având şi sprijinul ucenicilor lor, Benedict şi Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei şi, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.

Pentru mai bine de 30 de ani, au ţinut neştirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor şi a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum şi a praznicelor Împărăteşti şi la pomenirea sfinţilor mari; în timp ce în celelalte zile de peste săptămână jumătate din noapte o afieroseau slavoslovirii lui Dumnezeu. Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă şi cu desăvârşire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii tuturor sfinţilor, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni şi, slăbit de îndelungata-i boală, se afla la porţile morţii. Şi, în timp ce toţi părinţii şi fraţii se tânguiau şi plângeau în jurul său cântând înlăcrimaţi Paraclisul, s’a petrecut o minune. Dintr’odată o stea străvezie şi strălucitoare a stătut deasupra chiliei cuviosului învăluind-o într-o lumină cerească! Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s’a mutat la veşnicele sălaşuri. În aceiaşi clipă steaua suprafirească s’a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.

După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s’a odihnit întru Domnul şi cuviosul Nectarie. Mormântul lor şi moaştele lor (mâna dreaptă a cuviosului Nectarie şi mâna stângă a cuviosului Teofan, nestricate, cu tot cu piele) constituie până astăzi izvor de puteri şi minuni pentru vieţuitorii mănăstirii şi evlavioşii închinători. Amin! (Tâlcuire din greacă săvârșită de Mănăstirea Nera)

+ * + * +

(Sursă: http://www.roussanou.gr/)

(Sursă: http://poimin.gr/)

+ * + * +

Mănăstirea Varlaam, Meteora, Grecia

(Sursă: http://metamorfosi-vrilission.gr/)

Duminica a 5-a după Paști - a Samarinencei

Ev Ioan 4, 5 - 42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata și s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Și au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veșnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Și mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Și mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Ap Fapte 9, 11 - 30

În zilele acelea, Apostolii, cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe Domnul Iisus. Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul. Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică, de vreme ce era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul şi, aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, proroci. Şi, sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.

Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii) - Despre rugăciunea în duh și în adevăr - Pr. Ilie Cleopa

Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii)

Zis-a un bătrân: "Precum vederea este mai mare decât toate simțurile, așa și rugăciunea este mai mare decât toate faptele cele bune" (Pateric, cap. 22)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, și pururea însetând de mântuirea sufletelor omenești, umblând prin locurile Palestinei, a ajuns și la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înțelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoștința adevărului și printre alte învățături tainice pe care i le dă, îi vorbește și despre adevărata închinăciune făcută în duh și în adevăr, zicându-i: “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23).

Fiindcă ne va fi cuvântul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh și în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălța cu mintea și cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeiești, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet și din trup. Când mintea se înalță nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se ostenește la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creștinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh și în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh și în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa și nu va lucra și cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Toate poruncile Tale sunt adevăr “(Psalm 118, 86).

Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu și s-ar ruga cu mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea și dreapta credință și de nu îl va mărturisi prin cuvintele și faptele sale, după învățătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfânt când zice: “Aproape este Domnul de toți cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr” (Psalm 144, 18).

Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gândi-toare, adică tainică, pe care o face omul cu mintea, în inima sa. Când ne rugăm cu mare credință și evlavie și când, cu darul lui Dumnezeu, se unesc gândurile minții cu simțurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh și în adevăr, adică din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creștine.

Când auzim pe marele Apostol Pavel, zicând: “Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea” (I Corinteni 14, 15), să înțelegem că despre rugăciunea în duh și în adevăr vorbește aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce se face de cineva cu mintea în inima sa. La fel, când auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6), să știm și să înțelegem că despre rugăciunea cea tainică și gânditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.

Despre aceeași înaltă rugăciune, vorbește Sfântul Apostol Pavel când zice: “Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă și psalmistul care zice: “Dintru adânc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. Același lucru ne spune și înțeleptul Solomon, zicând: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfânt, face ca inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: “Neîncetat vă rugați” (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga și psalmistul David, zicând: “Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta” (Psalm 118, 145).

Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorocița, fiind îndurerată, care “grăia întru inima sa și buzele ei numai se mișcau, dar glasul ei nu se auzea” (I Regi 1, 13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul în primejdie la ieșirea din Egipt, și cu toate că nimeni nu auzea rugăciunea lui, Dumnezeu, luând aminte la graiurile inimii lui, i-a zis: “Ce strigi așa către Mine?” (Ieșirea 14, 15). Cu această rugăciune făcută în duh, s-a rugat însăși Preasfânta și Preacurata Fecioară Maria, în sfânta sfintelor, timp de 12 ani, fiind povățuită la aceasta de însuși Sfântul Duh.

Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți, despre rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea duhovnicească a inimii, amintite mai sus, sunt destule pentru a ne îndemna și pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua și noaptea cu gura, cu mintea și mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfințenie dreapta credință și suntem fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe și dacă știm că poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după cuvântul psalmistului: “Legea Ta este adevărul” (Psalm 118, 142), apoi să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul și cu adevărul, adică cu mintea pogorâtă în inimă și de aici "să înălțăm rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minții", spune Sfântul Isaac Sirul.

Dar și cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi, “învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh și în adevăr, fără a lucra și toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge cu un singur picior.

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit pe scurt despre sfânta rugăciune, despre felul cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. La aceasta am fost îndemnat să vorbesc de femeia samarineancă din Evanghelia de astăzi, care, deși păgână, L-a întrebat pe Iisus Hristos la fântâna lui Iacob, unde și cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).

Să vedem cine era această femeie și cum a fost câștigată de Mântuitorul pentru Împărăția Cerurilor. Samarineanca, și toți locuitorii din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de templul din Ierusalim și respectând numai primele cinci cărți ale lui Moise. De aceea, între iudei și samarineni era o veche dușmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alții. De aceea a și refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, care i-a zis: “Dă-Mi să beau!” Pe lângă credința ei rea, samarineanca era și o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbați în desfrânare și acum avea al șaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credință și desfrânată în fapte, ea aștepta venirea Mântuitorului în lume, era însetată de "apa vie" a credinței în Hristos și se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.

Să vedem acum în ce fel a vânat la credință pe samarineanca aceasta păgână și păcătoasă.

Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii "apa cea vie", adică învățătura Sfintei Evanghelii. Și după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit și rugător: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez” (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencii, i-au deșteptat credința în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credința dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia și fapta bună, căci credința, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Și cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie și în căința păcatelor? Prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusință duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conștiința să-și mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: "Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici", samarineanca a mărturisit: "Nu am bărbat". Adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbați și acum trăiesc în fărădelegi cu altul!

Vedeți cum vânează Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii? Vedeți cât de mare este puterea spovedaniei? Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuți principale: credință tare în Dumnezeu, și pocăință, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căință și înnoirea vieții prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, și-a recunoscut păcatele și a cerut "apa cea vie", adică botezul creștin, harul Duhului Sfânt și învățarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge și o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toți, pentru fiecare creștin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie și în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate ulițele și striga în auzul tuturor: “Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El” (Ioan 4, 29-30).

Vedeți cum o femeie păcătoasă a reușit să tragă la credința în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toți, mamele și credincioșii noștri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvântul Evanghliei în casele și familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii și soții lor în sărbători la biserică sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cât de puțin își împlinesc credincioșii nostri această datorie!

Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, așa cum citim în Viețile Sfinților, pe 26 februarie, și în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif și Fotinos și surorile ei Fotis și Fotos. Apoi râvnind pentru Hristos, au plecat toți la Cartagena și de acolo la Roma, predicând cu bărbăție cuvântul Evangheliei și convertind pe mulți să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toți în temniță, chinuindu-i cumplit. Apoi văzând că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele și se face pomenirea lor la 26 februarie.

 

Iubiți credincioși,

Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o lecție de catehizare creștină și o călăuză pe calea mântuirii pentru noi toți. În această Evanghelie, preoții învață cu câtă înțelepciune trebuie să câștige sufletele oamenilor pentru viața veșnică, știind că nu este meșteșug mai mare și mai greu decât acela de a vâna pe cei păcătoși la pocăință. În Evanghelia de astăzi, creștinii buni învață că "apa cea vie", dătătoare de viață a credinței ortodoxe și toate izvoarele mântuirii se află numai la fântâna vieții care este Biserica. Aici ne așteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm, și să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele și să-I cerem iertare și mântuire.

Aici, la Biserică, păcătoșii vorbesc de Dumnezeu, își recunosc păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare și așteaptă cu smerenie și speranță Sfânta Împărtășanie, iertarea păcatelor. Aici cei necredincioși și răucredincioși se convertesc la dreapta credință ca femeia samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinței. Aici, mai ales aici la Biserică, învățăm să ne rugăm în duh și în adevăr, învățăm să ne mărturisim și să ne plângem păcatele, învățăm să ne smerim și să ne iubim unii pe alții. Aici învățăm cum putem convinge și aduce la Hristos pe frații noștri care zac în întunericul păcatelor și al nepocăinței.

La Biserică învățăm a mărturisi pe Hristos pe pământ, învățăm a ne ruga în duh și în adevăr și a dobândi viața veșnică. Deci să venim regulat la Sfânta Biserică și să lucrăm cu râvnă ogorul mântuirii noastre, știind că nu este mântuire în afară de Biserică. Iată, Hristos ne așteaptă la fântână, ne cheamă la Biserică, ne învață să ne rugăm, ni se descoperă prin învățătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curățăm de patimi, ne hrănește și ne adapă cu Trupul și Sângele Său din sfântul potir și ne dă putere de sus să ne pocăim. Să părăsim păcatele și să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăția Lui în vecii vecilor. Amin.

VA URMA