MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 6 MAI 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

· 1638: Cornelius Otto Jansen, filosof și teolog olandez (n. 1585)
* 1787: Prințesa Carolina de Orania și Nassau-Dietz, Prințesă de Nassau-Weilburg (Wilhelmine Carolina; 28 februarie 1743, Leeuwarden – 6 mai 1787, Kirchheimbolanden)^[1] a fost fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania, Stadtholder al Țărilor de Jos și a soției acestuia, Anne, Prințesă Regală.

Bunicii materni au fost regele George al II-lea al Marii Britanii și regina Caroline de Ansbach.

Prințesa Carolina s-a născut la Leeuwarden.^[1] În 1747, s-a declarat că poziția de Stadtholder poate fi moștenită de femei, lucru care a transformat-o pe tânăra Prințesă Carolina moștenitoarea prezumptivăpentru poziția de Stadtholder. Totuși, în 1748, părinții ei au avut un moștenitor masculin, Prințul Willem; Carolina a devenit a doua în linia de succesiune.

Tatăl Prințesei Carolina a murit în 1751; micul prinț în vârstă de trei ani a devenit Willem al V-lea, Prinț de Orania iar mama ei regentă. În 1759 mama ei a murit iar Willem avea doar 10 ani. Atunci, bunica paternă a Carolinei, Marie Louise de Hesse-Kassel a fost numită regentă. Prințesa Marie-Luise a condus până în 1765 când a murit. Willem avea 16 ani dar tot nu era suficient de mare pentru a domni de drept, așa încât Prințesa Carolina a fost numită regentă. Ea a domnit până când fratele ei a împlinit 18 ani.

La 5 martie 1760, la Haga, în timpul regenței bunicii ei, Prințesa Carolina s-a căsătorit cu Karl Christian de Nassau-Weilburg.^[1] Ei au avut 15 copii dintre care 7 au atins vârsta adultă:

Georg Wilhelm Belgicus de Nassau-Weilburg (18 decembrie 1760 - 27 mai 1762)
Wilhelm Ludwig Karl Flamand de Nassau-Weilburg (12 decembrie 1761 - 16 aprilie/26 aprilie 1770)
Augusta Carolina Maria de Nassau-Weilburg (5 februarie 1764 - 25 ianuarie 1802). Călugăriță la Quedlinburg și Herford.
Wilhelmine Luise de Nassau-Weilburg (28 septembrie 1765 - 10 octombrie 1837), căsătorită la Kirchheim la 9 ianuarie 1786 cu Heinrich al XIII-lea, Prinț Reuss de Greiz (16 februarie 1747 - 29 ianuarie 1817), a avut copii
Frederic Wilhelm, Duce de Nassau (25 octombrie 1768 - 9 ianuarie 1816).
Karoline Luise Friederike de Nassau-Weilburg (14 februarie 1770 - 8 iulie 1828), căsătorită la Kirchheim la 4 septembrie 1787 cu Karl Ludwig Fürst zu Wied (1763-1824), fără copii
Karl Ludwig of Nassau-Weilburg (19 iulie 1772 - 27 iulie 1772)
Karl Wilhelm Friedrich de Nassau-Weilburg (1 mai 1775 - 11 mai 1807), necăsătorită și fără copii
Amalie Charlotte Wilhelmine Louise de Nassau-Weilburg (7 august 1776 - 19 februarie 1841), căsătorită prima dată la Weilburg la 29 octombrie 1793 cu Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym; au avut copii. S-a căsătorit a doua oară la Schaumburg la 15 februarie 1813 cu Friedrich Freiherr von Stein-Liebenstein zu Barchfeld (1777-1849); au avut copii
Henriette de Nassau-Weilburg (22 aprilie 1780 - 2 ianuarie 1857). Căsătorită cu Ducele Louis de Württemberg, al doilea fiu al lui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg.
Karl de Nassau-Weilburg (1784 - la scură vreme după)
Patru copii care nu au apucat să fie botezați (1767, 1778, 1779, 1785)

* 1796: Adolph Freiherr Knigge, cu numele complet Freiherr Adolph Franz Friedrich Ludwig Knigge, a fost un scriitor german iluminist. S-a născut la 16 octombrie1752 în Bredenbeck lângă Hanovra și a decedat la 6 mai 1796 în Brema. Titlul german Freiherr se traduce cu „baron”.

Knigge a fost un scriitor și iluminist german. A devenit foarte cunoscut datorită cărții sale Über den Umgang mit Menschen (Despre relațiile umane) publicată pentru prima dată în 1788.

În ciuda intenției lui Knigge de a reda în această carte o sociologie practică a relațiilor dintre oameni, cartea a fost înțeleasă greșit încă de cititorii timpului său, fiind privită în special ca un cod de comportament. Dar tocmai această eroare la recepția intenției scriitorului a dus la răspândirea cărții și reeditarea ei în repetate ediții, numele „Knigge” fiind folosit în Germania până și în zilele noastre sinonim cu codul bunelor maniere.

Mai puțin cunoscut este faptul că baronul Knigge a fost un adevărat spirit revoluționar, adept al iluminismului - o mișcare ideologică și culturală antifeudală – și că a militat pentru introducerea parlamentarismului în Germania. Datorită romanelor sale, satirelor la adresa aristocrației, dramelor și autobiografiei sale, Knigge a fost unul dintre cei mai citiți autori din Germania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în același timp un ghimpe în ochii aristocrației căreia îi aparținea prin origine.

· 1859: Alexander von Humboldt, naturalist și explorator german (n. 1769)
* 1894: Prințesa Marie Luise Franziska Amalie de Saxa-Coburg și Gotha,(germană Marie Luise Franziska Amalie, Prinzessin von Sachsen-Coburg und Gotha, Herzogin zu Sachsen; 23 octombrie 1848 – 6 mai1894) a fost prințesă a Casei de Saxa-Coburg și Gotha prin naștere și Ducesă de Bavaria prin căsătoria cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria. Amalie a fost al patrulea copil și a doua fiică a Prințului August de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Prințesa Clémentine de Orléans. Fratele ei mai mic a fost Ferdinand I al Bulgariei.

Din copilărie, Amalie trebuia să devină mireasa Prințului Leopold al Bavariei. Totuși, Ducele Maximilian Emanuel, copilul cel mic al Ducelui Maximilian Joseph și a Prințesei Ludovika de Bavaria, s-a îndrăgostit de ea și s-a confesat surorii sale, Elisabetei, împărăteasă a Austriei ("Sisi").

Împărăteasa a devenit hotărâtă să asigure fericirea fratelui ei favorit. Ea l-a invitat pe Leopold într-o o vizită extinsă cu familia imperială, printre care se găsea și fiica ei de cincisprezece ani, Arhiducesa Gisela. Leopold a înțeles că o căsătorie cu Gisela era privită cu simpatie de împăratul Franz Joseph. Tentația de a deveni ginerele împăratului a fost prea puternică pentru a rezista și Leopold s-a logodit cu Gisela după numai câteva zile. După o perioadă suficientă de timp care să-i permită Amaliei să-și revină, împărăteasa Elisabeta a înslenit întâlnirea dintre Max și Amelie.

La 20 septembrie 1875, la Ebenthal, Austro-Ungaria, Amalie s-a căsătorit cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria. Maximilian Emanuel și Amalie au avut trei fii:^[1]

Siegfried August Maximilian Maria, Duce în Bavaria (10 iulie 1876 – 12 martie 1952)^[1]
Christoph Joseph Clemens Maria, Duce în Bavaria (22 aprilie 1879 – 10 iulie 1963). S-a căsătorit cu Anna Sibig (18 iulie 1874 – 1 ianuarie 1958)^[1]
Luitpold Emanuel Ludwig Maria, Duce în Bavaria (30 iunie 1890 – 16 ianuarie 1973)^[1]

· 1904: Alexander Williamson, chimist britanic (n. 1824)

· 1910: Eduard al VII-lea (n. Albert Edward, la 9 noiembrie 1841 - 6 mai 1910) a fost rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice și împărat al Indiei de la 22 ianuarie 1901, până la moartea sa, la 6 mai 1910. El a fost primul monarh britanic din Casa de Saxa-Coburg-Gotha, care a fost redenumită în Casa de Windsor de fiul său, George V.

Prințul Albert Edward în costum de marinar, de Winterhalter, 1846. Colecția Regală , Palatul St. James.

Eduard s-a născut la 9 noiembrie 1841 la ora 10:48 la Palatul Buckingham.^[1] Mama lui a fost Regina Victoria, singura fiică a prințului Edward Augustus, Duce de Kent și nepoată a regelui George al III-lea. Tatăl lui a fost prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha verișor și soț al reginei Victoria. În familie, pe tot parcursul vieții sale a fost cunoscut sub numele Bertie.^[2]

Fiind cel mai mare fiu al unui suveran britanic a primit în mod automat la naștere titlurile de Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. Ca fiu al prințului Albert el a primit, de asemenea, titlurile de Prinț de Saxa-Coburg-Gotha și Duce de Saxonia. Regina Victoria și-a numit fiul Prinț de Wales și Conte de Chester la 8 decembrie 1841. A fost numit Conte de Dublin la 17 ianuarie 1850, Cavaler Garter la 9 noiembrie 1858 și Cavaler Thistle la 24 mai 1867.^[3] În 1863, el a renunțat la drepturile sale de succesiune la Ducatul de Saxa-Coburg-Gotha în favoarea fratelui său mai mic, Prințul Alfred.

În 1861 și-a început studiile la Trinity College, Cambridge. Eduard a sperat să urmeze o carieră în cadrul Armatei Britanice, dar acest lucru îi era interzis deoarece era moștenitor al tronului. Gradele sale militare au fost onorifice. În septembrie a fost trimis în Germania cu pretextul de a urmări manevre militare, dar, de fapt cu scopul de a se mijloci o întâlnire între el și prințesa Alexandra a Danemarcei, fiica cea mare a prințului Christian al Danemarcei. Regina Victoria și Prințul Albert deja deciseseră ca Eduard și Alexandra ar trebui să se căsătorească. Tinerii s-au întâlnit la 24 septembrie sub auspiciile surorii mai mari a lui Eduard, prințesa Victoria.

În decembrie 1861 soțul reginei Victoria moare pe neașteptate iar regina se retrage din viața publică. La scurt timp după ce decesul Prințului Albert, regina a organizat pentru Eduard un amplu turneu în Orientul Mijlociu, cu vizite în Egipt, Ierusalim, Damasc, Beirut și Constantinopol.^[4] După revenirea în Marea Britanie, Eduard și Alexandra s-au căsătorit la Capela St George, Windsor la 10 martie 1863. Eduard avea 21 de ai iar Alexandra 18. Eduard va fi ultimul monarh până în 1981 care se va căsători în timp ce era Prinț de Wales.

Prințul Albert Edward și Prințesa Alexandra, 1862.

Eduard și soția sa s-au stabilit la Casa Marlborough, reședința lor din Londra și la Casa Sandringham din Norfolk ca reședință de la țară. Căsătoria lor a stârnit dezaprobare în unele cercuri deoarece cele mai multe relații ale reginei Victoria erau germane iar Danemarca era în dispută cu Germania pentru teritoriile Schleswig și Holstein. După căsătorie, regina Victoria și-a exprimat neliniștea în legătură cu viața lor și a încercat să le dicteze pe diverse probleme, inclusiv numele copiilor.

Eduard a avut metrese pe tot parcursul vieții lui de bărbat căsătorit. A socializat cu actrițe: Lillie Langtry; Lady Randolph Churchill (mama lui Winston Churchill);^[5]Daisy Greville, Contesă de Warwick; actrița Sarah Bernhardt; Alice Keppel; cântăreața Hortense Schneider; prostituata Giulia Barucci; și umanista Agnes Keyser. Cât de departe a mers în aceste relații sociale nu este întotdeauna clar. Întotdeauna Eduard a făcut tot posibilul să fie discret însă nu a putut împiedica bârfa și speculațiile.^[6]

În 1869, Sir Charles Mordaunt, membru al Parlamentului britanic a implicat numele lui Eduard în divorțul său. Eduard a fost chemat ca martor la acest proces la începutul anului 1870. S-a dovedit că Eduard a vizitat casa lui Mordaunts în timp ce acesta nu era acasă. Deși nimic mai mult n-a fost dovedit iar Eduard a negat adulterul, imaginea a fost afectată.^[7]^[8]

Ultima metresă a lui Eduard, frumoasa Alice Keppel a fost invitată de soția lui Eduard, Alexandra, la Palatul Buckingham la capătul patului soțului ei când acesta era pe moarte în 1910.^[9] Una dintre stră-strănepoatele Alicei Keppel, Camilla Parker Bowles a devenit metresa, apoi soția Prințului Charles, stră-strănepot al regelui Eduard. Au existat zvonuri că bunica Camillei, Sonia Keppel (născută în mai 1900) a fost fiica nelegitimă a regelui Eduard. Totuși, Eduard nu a recunoscut niciodată nici un copil nelegitim.^[10] Se consideră că Alexandra era la curent cu aceste aventuri pe care a trebuit să le accepte

În timpul văduviei reginei Victoria, Eduard a reprezentat-o pe mama sa la ceremonii și adunări publice. Totuși, mama sa nu i-a permis lui Eduard un rol activ până în 1898.^[12] Și-a supărat mama fiind de partea Danemarcei în problema teritoriilor disputate cu Germania (regina Victoria era pro-germană) și, în acelaș an, 1864, a supărat-o din nou făcând un efort special pentru a se întâlni cu Garibaldi.^[13]

Eduard a fost patron al artelor și al științelor și a ajutat la deschiderea Colegiului Regal de Muzică. În 1891 a fost implicat într-un nou scandal, după ce a dezvăluit că a jucat cărți pe bani cu un an în urmă. Prințul a fost obligat să apară ca martor în instanță pentru a doua oară când unul dintre jucători a intentat proces de calomnie celorlalți jucători care l-ar fi acuzat că a înșelat.^[14] În același an, Eduard a fost implicat într-un conflict personal cu Lordul Charles Beresford care l-a amenințat că va dezvălui presei detalii din viața privată a lui Eduard, ca protest împotriva amestecului prințului în aventura cu Contesa de Warwick. Prietenia dintre cei doi bărbați a fost stricată iremediabil iar amărăciunea lor a durat pe tot parcursul vieții lor.^[15]

În 1892, fiul cel mare al lui Eduard, Albert Victor, s-a logodit cu Prințesa Victoria Mary de Teck. La câteva săptămâni după logodnă, Albert Victor a murit de pneumonie. Era al doilea copil a lui Eduard care murea. În 1871, fiul său ma mic, John a murit la 24 de ore după naștere.

Regele Eduard al VII-lea.

După moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, Eduard a devenit rege al Regatului Unit și Împărat al Indiei. A ales să domnească sub numele de Eduard al VII-lea în loc de Albert Eduard - numele ales de mama sa pentru el^[16]

A donat casa părinților, Casa Osborne din Isle of Wight statului și a continuat să locuiască la Sandringham.^[17] Își permitea să fie mărinimos; finanțele sale erau bine manageriate de Sir Dighton Probyn.

Eduard VII și Alexandra au fost încoronați la Westminster Abbey la 9 august 1902 de arhiepiscopul de Canterbury Frederick Temple în vârstă de 80 de ani. Inițial, încoronarea lui Eduard a fost programată pentru 26 iunie, însă cu două zile mai devreme de această dată Eduard a fost diagnosticat cu apendicită. Operația a fost făcută de Sir Frederick Treves într-o vreme în care rata mortalității pentru apendicită era mare.^[18] La două săptămâni după operație s-a anunțat că regele este în afară de orice pericol. Treves a fost răsplătit cu titlul de baronet ^[19] iar operația de apendicită a intrat în obișnuința medicală.

Eduard a renovat palatele regale, a reintrodus ceremoniile tradiționale și a creat noi decorații, cum ar fi "Ordinul de Merit" pentru recunoașterea contribuțiilor la dezvoltarea artelor și științelor.^[20] Ca rege, principalele interese ale lui Eduard au fost: domeniul afacerilor externe și chestiunile militare și navale. Vorbind fluent limbile franceză și germană el a făcut o serie de vizite în străinătate iar vacanța anuală o făcea la Biarritz și Marienbad. Una dintre cele mai importante vizite în străinătate a fost vizita oficială din Franța în primăvara anului 1903 ca oaspete al președintelui Émile Loubet.

Eduard, în principal prin mama sa și prin socrul său, s-a înrudit cu aproape toți monarhii europeni și era numit "unchiul Europei"^[21] Wilhelm al II-lea al Germaniei, Nicolae al II-lea al Rusiei, Ernest Louis, Mare Duce de Hesse și Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha erau nepoți ai lui Eduard; regina Victoria Eugenia a Spaniei, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, Prințesa Moștenitoare Maria a României, Prințesa Moștenitoare Sofia a Greciei și Împărăteasa Alexandra Feodorovna a Rusiei erau nepoatele sale; Regele Haakon al VII-lea al Norvegiei era nepotul său prin alianță; regele George I al Greciei și regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei erau cumnații săi; regele Albert I al Belgiei, regele Carol I al Portugaliei și regele Manuel al II-lea al Portugaliei, țarul Ferdinand al Bulgariei, regina Wilhelmina a Olandei și Prințul Ernst August, Duce de Braunschweig-Lüneburg, erau verișorii săi. Relația dificilă cu nepotul său Wilhelm al II-lea al Germaniei a creat tensiuni între Germania și Marea Britanie

COPII

Nume	Naștere	Deces	Soț/Soție (ani naștere & deces) și copii^[23]^[24]
Albert Victor, Duce de Clarence	8 ianuarie 1864	14 ianuarie 1892	Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A murit la vârsta de 28 de ani de gripă.
George al V-lea	3 iunie 1865	20 ianuarie 1936	S-a căsătorit cu Prințesa Mary de Teck (1867-1953). A avut șase copii (5 fii și 1 fiică) inclusiv pe regii Eduard VIII și George VI. Primul fiu a renunțat la tron în decembrie 1936 pentru a se putea căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorțată. Prin cel de-al doilea fiu, este bunicul actualului monarh al Regatului Unit, Elisabeta a II-a.
Louise a Marii Britanii	20 februarie 1867	4 ianuarie 1931	S-a căsătorit cu Alexander Duff, Duce de Fife (1849-1912), nepotul nelegitim al regelui William al IV-lea. A avut trei copii, 2 fiice și un fiu (născut mort).
Victoria Alexandra a Marii Britanii	6 iulie 1868	3 decembrie 1935	Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A murit la vârtsa de 67 de ani cu o lună înaintea tatălui ei.
Maud a Marii Britanii	26 noiembrie 1869	20 noiembrie 1938	S-a căsătorit în 1896 cu vărul ei primar Prințul Carl al Danemarcei (1872–1957) care în 1905 a devenit regele Haakon al VII-lea al Norvegiei. A avut un singur copil, viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Este bunica actualului monarh al Norvegiei, Harald al V-lea.
Prințul Alexander John	6 aprilie 1871	7 aprilie 1871	S-a născut prematur și a murit a doua zi.

· 1919: Lyman Frank Baum, scriitor american (n. 1856)
* 1922: Prințesa Maria Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach (Marie Alexandrine Anne Sophie Auguste Helene; 20 ianuarie 1849 – 6 mai 1922) a fost fiica cea mare și al doilea copil al lui Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Prințesa Sofia a Olandei.^[1]

Prin mama ei, Maria a fost a doua în linia de succesiune la tronul olandez după nepotul ei, Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach din 1900 până la nașterea Prințesei Iuliana în 1909. Cum era de așteptat ca nepotul ei să renunțe la drepturile sale de moștenire asupra tronului olandez în favoarea păstrării titlului său de Mare Duce, Maria ar fi fost moștenitoarea coroanei olandeze în cazul unui eventual deces al verișoarei Wilhelmina (mama Prințesei Iuliana). Nașterea Iulianei a schimbat substanțial succesiunea.

Ca fată tânără, Maria și verișoara ei, Prințesa Pauline, erau considerate posibile mirese pentru Albert Edward, Prinț de Wales (viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit).^[2]

Planul nu s-a împlinit, mama lui, regina Victoria credea că dinții Mariei erau "aproape negri"^[2]; ambele fete erau considerate "delicate însă nu frumoase".^[3] Mai târziu prințul s-a căsătorit cu Prințesa Alexandra a Danemarcei.

La 6 februarie 1876 la Weimar, Maria s-a căsătorit cu Prințul Heinrich VII Reuss de Köstritz.^[1] Cuplul a avut următorii copii:

un fiu (1877)
Prințul Heinrich XXXII Reuss de Köstritz (1878–1935); căsătorit cu Prințesa Maria Adelheid de Lippe-Biesterfeld (1895–1993)
Prințul Heinrich XXXIII Reuss de Köstritz (1879–1942); căsătorit prima dată cu Prințesa Victoria Margaret a Prusiei (1890–1923) și a doua oară cu Allene Tew (1876–1955)
Prințesa Johanna Reuss de Köstritz (1882–1883)
Prințesa Sophie Renate Reuss de Köstritz (1884–1968); căsătorită cu Prințul Heinrich XXXIV Reuss (1887–1956)
Prințul Heinrich XXXV Reuss de Köstritz (1887–1936); căsătorit prima dată cu Prințesa Maria de Saxa-Altenburg (1888–1947) și a doua oară cu Prințesa Maria Adelheid de Lippe-Biesterfeld (1895–1993)

· 1924: Carel Steven Adama van Scheltema, poet olandez (n. 1877)

· 1938: A murit poetul Octavian Goga, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române (n. 20 mart.1881).
* 1938: Erast Tarangul (n. 1870, Volovăț, Bucovina - d. 6 mai 1938, Cernăuți, România) a fost un avocat, consilier aulic, prefect al districtului Suceava (1905-1912) și consilier guvernial în Bucovina (1912-1918).

A fost unul din cei 18 copii ai arhipresviterului stavrofor Constantin Tarangul (1824-1910), paroh de Volovăț (1868-1910), protoiereu al Rădăuților - înnobilat în anul 1908, la jubileul de 60 de ani al împăratului Franz Joseph al Austriei, ca Edler von Valea Utsei când a devenit și Cavaler al Ordinului Franz Joseph^[1] - și ai Mariei, născută Turcan (1835-1922), din Crasna.^[2]

După ce a absolvit liceul la Rădăuți, Erast a urmat studii juridice la Viena, susținându-și doctoratul la Cernăuți.^[2]

După absolvire, a fost angajat ca practicant la Guvernul Țării (Bucovina) din Cernăuți și a fost translator pentru limba română pe lângă Consiliul de Miniștri din Viena. În anul 1905 a fost numit prefect al districtului Suceava, iar în 1912 a fost avansat la rangul de consilier guvernial. După unirea Basarabiei cu România din 1918 a fost subsecretar de stat pentru finanțe în Guvernul provizoriu al Bucovinei, prezidat de Iancu Flondor. A fost senator de Suceava și Siret și a activat în această calitate în anii 1919-1921.^[2]

În perioada cât Erast Tarangul a fost prefect al districtului Suceava, datorită strădaniilor sale și ale primarului Franz Ritter von Des Loges, s-au întreprins demersuri insistente pentru ca orașul Suceava să beneficieze de utilități specifice unei localități urbane, printre care o uzină electrică și o rețea de distribuire a apei potabile.^[3]

În contextul venirii trupelor ruse în orașul Suceava, în 1915, din considerente tactice, director al Gimnaziului greco–oriental din oraș a fost numit catihetul ortodox dr. Erast Tarangul, exponent al aceleiași religii cu invadatorii.^[4]

A fost căsătorit cu Victoria Voitchi, fiica profesorului de teologie morală de la Facultatea de Teologie din Cernăuți, și au avut trei copii

* 1948: Knud Gunnar Jensen (n. 31 martie 1863, la Copenhaga – d. 6 mai 1948, la Frederiksberg) a fost un medalist și un sculptor danez.

· 1949: Maurice Maeterlinck, poet belgian, laureat al Premiului Nobel (n. 1862). Este considerat cel mai important dramaturg al simbolismului; (n. 29 august 1862). În anul 1911 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

· 1952: Maria Montessori, medic și pedagog italian (n. 1870)
* 1954: Cecilie de Mecklenburg-Schwerin (Cecilie Auguste Marie; 20 septembrie 1886 – 6 mai 1954) a fost Prințesă Moștenitoare a Germaniei și Prusiei ca soție a lui Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, fiul cel mare al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

Cecilie de Mecklenburg-Schwerin

Cecilie a fost fiica cea mică a lui Francisc al III-lea de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Anastasia Mihailovna a Rusiei.^[1]Frații ei mai mari au fost: Prințesa Alexandrine, viitoare regină a Danemarcei, și Prințul Frederic Francisc, viitorul Mare Duce de Mecklenburg. Și-a petrecut mare parte din copilărie la Schwerin la reședința regală de la Ludwiglust și la castelul de vânătoare de la Gelbensande, situat la doar câțiva kilometri de coasta Marii Baltice.

Tatăl ei suferea de astm și severe dificultăți de respirație iar climatul rece și umed din Mecklenburg nu era bun pentru sănătatea lui. Ca urmare, Cecilie a petrecut o mare parte din timp cu familia ei la Cannes în sudul Franței. Riviera franceză era frecventată de membri ai familiilor regale europene și acolo Cecilie a ajuns să cunoască mulți membri din diferite case regale: împărăteasa Eugénie, văduva lui Napoleon al III-lea al Franței, regele Eduard al VII-lea, unchiul viitorului ei soț și multe rude rusești.

În timpul unei vizite din iarna anului 1897, soar Ceciliei, Alexandrine, l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Christian, Prințul Moștenitor al Danemarcei (viitorul rege Christian al X-lea), la scurtă vreme după decesul timpuriu al tatălui ei la vârsta de 46 de ani. Nunta surorii ei a avut loc la Cannes în aprilie 1898.

După decesul tatălui ei, mama ei a început s-o ducă în lunile de vară în vizită la familia ei din Rusia. Cecilie a locuit în casa bunicului matern, Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei. Vizitele au încetat numai după ce s-a căsătorit.

Prințesa Cecilie în 1908.

În timpul festivităților la nunta fratelui ei în Schwerin, în iunie 1904, ducesa Cecilie în vârstă de 17 ani l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Prințul Wilhelm. Kaiserul Wilhelm al II-lea și-a trimis fiul cel mare la festivități în calitate de reprezentant personal. Mai înaltă decât multe femei din timpul ei, cu 1,82 m, Cecilie era la fel de înaltă ca prințul moștenitor german. Wilhelm a fost impresionat de frumusețea ei.

La 4 septembrie 1904, cei doi tineri și-au sărbătorit logodna la castelul de vânătoare Gelbensande din Mecklenburg-Schwerin. Kaiserul german le-a făcut cadou de logodnă o locuință din lemn construită în apropiere. La 5 septembrie au fost făcute primele fotografii oficiale ale cuplului.

Nunta Ducesei Cecilie de Mecklenburg-Schwerin cu Prințul Moștenitor german Wilhelm a avut loc la 6 iunie 1905 la Berlin. A fost considerată nunta anului. Au participat peste cincizeci de persoane din diferite case regale europene inclusiv Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei, reprezentând pe fratele său, țarul Nicolae al II-lea, Arhiducele Franz Ferdinand, reprezentând pe împăratul austriac Franz Josef, precum și reprezentanți din Danemarca, Italia, Belgia, Portugalia și Țările de Jos. În ziua nunții ei, Kaiser Wilhelm al II-lea i-a acordat nurorii sale Ordinul Louise.

Ceremonia nunții a avut loc la Capela Regală și, de asemenea, la Catedrala Berlin din apropiere. Cuplul regal a primit drept cadou de nuntă bijuterii de neprețuit, argintărie și porțelan. La dorința miresei, a fost cântat celebrul marș de nuntă a lui Richard Wagner din Lohengrin alături de muzica din Maeștrii cântăreți din Nürnbergdirijată de Richard Strauss. Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin a devenit Prințesă Moștenitoare a Germaniei și era de așteptat ca într-o zi să devină împărăteasă a Germaniei.

Ca Prințesă Moștenitoare, Cecilie a devenit rapid unul dintre cei mai iubiți membri ai Casei imperiale germane. Ea a fost cunoscută pentru eleganța și simțul ei pentru modă. Nu a durat mult până când stilul ei a fost copiat de multe femei de-a lungul Imperiului German.
După încheierea festivităților de nuntă, noul cuplu princiar și-au stabilit reședința de vară la Palatul Marble din Potsdam. În fiecare an, la începutul sezonului curții în luna ianuarie, cei doi urmau să revină la palatul Prințului Moștenitor din Berlin. Primul copil al Ceciliei s-a născut la 4 iulie 1906 și a primit tradiționalul nume Hohenzollern de Wilhelm. La acea vreme, monarhia germană părea să fie foarte sigură.

Deși în public căsătoria Prințului și a Prințesei Moștenitoare părea să fie perfectă, au apărut repede fisuri din cauza ochilor rătăcitori ai Prințului Moștenitor. Foarte devreme, Prințul Wilhelm a început o serie de aventuri care au tensionat relația dintre soț și soție. În ciuda infidelității soțului ei, până la 1917, Cecilie a născut șase copii:

Prințul Wilhelm al Prusiei (1906–1940); s-a căsătorit cu Dorothea von Salviati, au avut copii.
Prințul Louis Ferdinand al Prusiei, Șeful Casei de Hohenzollern (1907–1994); s-a căsătorit cu Kira Kirillovna a Rusiei, au avut copii.
Prințul Hubertus al Prusiei (1909–1950); s-a căsătorit cu baroneasa Maria von Humboldt-Dachroeden, fără copii; a doua oară s-a căsătorit cu Prințesa Magdalena Reuss de Köstritz, au avut copii.
Prințul Friedrich Georg al Prusiei (1911–1966); s-a căsătorit cu Lady Brigid Guinness, au avut copii.
Prințesa Alexandrine a Prusiei (1915–1980), care a avut sindromul Down.
Prințesa Cecilie a Prusiei (1917–1975); s-a căsătorit cu arhitectul american Clyde Kenneth Harris, au avut copii.

Cecilie a avut un impact considerabil într-o serie de domenii, inclusiv în educația femeilor. Mai multe școli și drumuri au fost numite după ea. La 6 decembrie 1906 Prințesa a botezat vaporul "Prințesa Moștenitoare Cecilie". Pentru Cecilie, care era pasionată de mare din copilărie, gestul i-a adus o mare bucurie și onoare. Spre sfârșitul anului 1910, cuplul princiar german a început un tur care a inclus Ceylon, India și Egipt. După ce s-a întors la Berlin, viața Ceciliei era compusă din participarea constantă la parade militare, banchete de gală, ceremonii oficiale și alte îndatoriri la curte, inclusiv vizite ale altor curți regale. În mai 1911, Cecilie și Prințul Moștenitor au vizitat curtea rusă imperială din Sankt-Petersburg. Vizita a coincis cu ziua de naștere a țarului rus. A urmat în iunie 1911 o vizită la Londra la regele George al V-lea și la regina Maria la Palatul Buckingham. Regina Maria a fost deosebit de mândră de cuplu imperial și a menținut contactul cu Prințesa Cecilie până la moartea ei în 1953. Vizita la Londra din 1911 a fost ultima vizită a Ceciliei în calitate de reprezentant al Imperiului German.

Prințesa Cecilie cu cumnata sa, Prințesa Victoria Luise a Prusiei, cca 1910-1915.

În momentul izbucnirii războiului în 1914, Cecilie era din nou însărcinată. Tragedia a lovit-o foarte mult atunci când prima ei fiică s-a născut cu sindromul Down. Având în vedere natura afecțiunii și ridigitatea protocolului curții de Hohenzollern, starea copilului nu a fost făcută public.
Toată lumnea aștepta de la Cecilie să-și continue atribuțiile neafectată, ea trebuind să facă vizite regulate răniților în război în efortul de a-i susține moral. Soțul Ceciliei a servit pe frontul de vest sub comanda directă a feldmareșalul Hindenburg. În ultima fază a războiului mari dificultăți au afectat poporul german. Pentru Cecilie, care prin mama ei avea legături de familie strânse cu curtea rusă, revoluția rusă din martie 1917 a afectat-o foarte mult. Unchii ei, Marii Duci Serghei, Nicolae și George au fost toți uciși.

Situația politică și economică în ultimul an de război a devenit și mai fără speranță. La 6 noiembrie 1918, noul cancelar german, Prințul Max de Baden, s-a întâlnit cu ministrul Wilhelm Solf pentru a discuta despre viitorul Imperiului German. Amândoi erau de părere că monarhia ar putea supraviețui numai cu eliminarea Kaiserului și a fiul său, Prințul Moștenitor și înființarea unei regențe în numele tânărului fiu al Prințesei Cecilie. O astfel de idee a dispărut repede după ce Friedrich Ebert a devenit cancelar și o republică avea să fie declarată câteva zile mai târziu.
Atât Kaiserul cât și Prințul Moștenitor au trecut granița pentru a căuta exil în neutra Olandă. Monarhia s-a prăbușit odată cu înfrângerea Germaniei la sfârșitul războiului. Cecilie cu copiii ei locuiau la Potsdam în timpul perioadei revoluționare. S-a mutat cu copii și cu soacra ei în siguranța relativă a Palatului Neues. Aici era când împărăteasa Auguste Viktoria și-a informat nora: "Revoluția a izbucnit. Kaiserul a abdicat. Războiul este pierdut

Cecilie și Wilhelm în mai 1930.

Cecilie și fiicele ei în 1934, Postdam.

Fosta Prințesă Moștenitoare germană privea realist noua situație politică cu care se confrunta familia ei și Germania. Fosta împărăteasă a plecat în exil alăturându-se soțului ei. Cecilie era pregătită să facă același lucru însă a vrut să rămână în Germania, împreună cu copiii ei, dacă era posibil. I s-a permis acest lucru și la 14 noiembrie ea a plecat de la Palatul Neues și s-a întors la Postdam. Cecilie a redus personalul de uz casnic cu 50%.^[2] Tutorele copiilor ei, de asemenea a părăsit serviciul și ca urmare cei doi fii ai ei mai mari, prinții Wilhelm și Louis Ferdinand, pentru prima dată au frecventat o școală din apropiere.^[2] Cecilie a empatizat cu situația dificilă a poporului german.

Lui Wilhelm i s-a permis întoarcerea în Germania în 1923. Din fericire pentru familia Hohenzollern ei și-au păstrat proprietățile private importante din Germania, ca urmare a unui acord provizoriu elaborat între familia Hohenzollern și statul prusac în noiembrie 1920.^[3] Castelul Oels, un castel cu 10.000 de hectare de teren funcțional în Silezia (astăzi situat în Polonia), a asigurat venituri substanțiale pentru familia Ceciliei. În absența soțului ei, Cecilie a devenit figura centrală în Casa de Hohenzollern. Fosta Prințesă Moștenitoare nu trăia cu iluzia că imperiul va fi restaurat, spre deosebire de socrul ei exilat în Doorn în Țările de Jos.

La 13 noiembrie 1923 Cecilie și-a întâlnit soțul la Castelul Oels. Anii de separare, precum și comportamentul lui Wilhelm a făcut ca mariajul să fie doar cu numele, însă Cecilie era determinată să păstreze lucrurile împreună chiar și la distanță. Ea a început să locuiască din ce în ce mai mult la Potsdam, în timp ce soțul ei locuia în Silezia. Cuplul se reunea când era necesar, în cazul evenimentelor de familie cum ar fi nunți, botezuri, înmormântări.

În 1927 s-a ajuns la un acord financiar final între Hohenzollerni și statul prusac. Cecilie a rămas activă în mai multe organizații de caritate, cum ar fi Fundația reginei Luise, Uniunea Femeilor Patriei, și Doamnele Ordinului Sf. Ioan, păstrându-se departe de orice implicare politică. Odată cu venirea la putere a Partidului Național Socialist al lui Adolf Hitler, în 1933, toate astfel de organizație de caritate s-au dizolvat.

În perioada 1933-1945, Cecilie a locuit la Potsdam. Fiul ei cel mare, Prințul Wilhelm, și-a pierdut poziția sa ca posibil moștenitor, atunci când s-a căsătorit morganatic cu Dorothea von Salviati la 3 iunie 1933. Chiar dacă casa regală a fost detronată în mod oficial, normele sale interne încă persistau. Părinții prințului au fost mult mai înțelegători cu fiul lor decât Kaiserul exilat. Cecilie nu a fost perturbată și a fost încântată când a devenit bunică pentru prima oară la 7 iunie 1934.
În 1935, al doilea fiu al Cecilie a lucrat, după ce a studiat economie și a muncit pentru o perioadă în Statele Unite ca mecanic pentru Ford. Al treilea fiul, Hubertus, după ce s-a ocupat o perioadă de timp cu agricultura, a intrat în armată și a devenit pilot. Cel mai tânăr fiu, Friedrich, a intrat în afaceri. În luna mai 1938 Prințul Louis Ferdinand s-a căsătorit cu Marea Ducesă Kira a Rusiei, fiica pretendentul la tronul Rusiei, Marele Duce Kiril Vladimirovici. A fost ultima mare ocazie de familie înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939.

Palatul Cecilienhof din Postdam, reședința Ceciliei

O perioadă de calm relativ pentru familia Cecilie și pentru Germania s-a sfârșit odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939. Nepotul de frate al soțului Ceciliei, în vârstă de 24 de ani, Prințul Oskar, a murit la cinci zile după invazia Poloniei. Altă tragedie personală a avut loc când fiul ei Prințul Wilhelm care a luat parte la invazia Franței, a fost rănit în timpul luptelor în Valenciennes și a murit la spital la Nivelles la 26 mai 1940.^[4]Funerariile sale au avut loc la Postdam la 28 mai.

Peste 50.000 de oameni s-au aliniat în drum spre locul de veci al Prințului. Rata imensă de participare și respectul pentru prințul care a murit ca un erou l-au înfuriat pe Adolf Hitler.^[5] Ca urmare nici un prinț din fostele dinastii germane nu a mai fost lăsat să servească pe front și în 1943 Hitler a ordonat ca toți să fie dați afară din forțele armate.^[5]

În 1941, fostul Kaiser Wilhelm al II-lea a murit. La vârsta de 55 de ani, soțul Ceciliei a devenit Șeful Casei de Hohenzollern.^[6] În timp ce în cadrul monarhiei acest lucru ar fi însemnat o schimbare mare pentru Cecilie și soțul ei, schimbarea era potențial periculoasă din cauza unui lider ce în ce mai paranoic al statului german nazist. Cecilie și soțul ei s-au retras la Castelul Oels pentru a trăi o viață liniștită, departe de pericolele de la Berlin. În februarie 1945, Cecilie a părăsit casa ei din Postdam.

Cecilie a părăsit Crucea Roșie în februarie 1945 pentru sanatoriul dr. Paul Sotier (medicul personal al Kaiserului Wilhelm al II-lea) Fürstenhof la Bad Kissingen în Bavaria. La 20 septembrie 1946 ea a sărbătorit împlinirea vârstei de 60 de ani împreună cu soțul și copiii ei. Tragedia a lovit încă o dată la 8 aprilie 1950 când un alt fiu, Prințul Hubertus, a murit de apendicită.

La începutul anului 1951, sănătatea fostului Prinț Moștenitor s-a deteriorat și la 20 iulie el a murit. La brațul fiului ei, Prințul Louis Ferdinand, Cecilie și-a luat rămas bun definitiv de la soțul ei. Ea a rămas la Bad Kissingen până în 1952, când s-a mutat la un apartament din cartierul Frauenkopf din Stuttgart.

În 1952 au fost publicate memoriile Ceciliei, "Amintiri". Tragedia a lovit din nou, atunci când sora Ceciliei, regina-mamă daneză Alexandrine a murit la data de 28 decembrie a aceluiași an. La 3 ianuarie 1953 Cecilie a participat la înmormântarea ei la Catedrala Roskilde din Danemarca. Din acest moment, fosta Prințesă Moștenitoare germană nu s-a mai recuperat niciodată complet. A murit la 6 mai 1954, ziua când soțul ei ar fi împlinit 72 de ani dacă ar mai fi trăit. Înmormântarea a avut loc la 12 mai și rămășițele ei au fost îngropate lângă prințul moștenitor Wilhelm.

* 1961: Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, România – d. 6 mai 1961 Cluj, Republica Populară Română) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român.

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,^[7] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.^[8] Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.

Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona,Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937),subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).

Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.^[9]^[10] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an

OPERA

Volume

1919 - Poemele luminii
1921 - Pașii profetului
1924 - În marea trecere
1929 - Lauda somnului
1933 - La cumpăna apelor
1938 - La curțile dorului
1942 - Poezii, ediție definitivă
1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

Vârsta de fier 1940-1944
Cântecul focului
Corăbii cu cenușă
Ce aude unicornul

Dramaturgie

1921 - Zamolxe, mister păgân
1923 - Tulburarea apelor, dramă
1925 - Daria, dramă în patru acte
1925 - Ivanca
1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic
1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte
1930 - Cruciada copiilor
1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze
1942 - Opera dramatică, 2 vol.
1944 - Arca lui Noe
1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.
1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii
1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.
Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur volum, Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

1919 - Pietre pentru templul meu
1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente
1945 - Discobolul, aforisme și însemnări
1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965
Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filozofice

1922 - Cultură și cunoștință
1924 - Filosofia stilului
1925 - Fenomenul originar
1925 - Fețele unui veac
1926 - Daimonion
1931 - Eonul dogmatic
1933 - Cunoașterea luciferică
1934 - Censura transcendentă
1934 - Orizont și stil
1936 - Spațiul mioritic
1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română
1937 - Geneza metaforei și sensul culturii
1939 - Artă și valoare
1940 - Diferențialele divine
1941 - Despre gândirea magică
1941 - Religie și spirit
1942 - Știință și creație
1947 - Despre conștiința filosofică
1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea
1968 - Zări și etape
1969 - Experimentul și spiritul matematic
1972 - Isvoade
1977 - Ființa istorică
1977 - Încercări filosofice

Volume traduse în limba franceză

1988 - L'Eon dogmatique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1989 - L'Éloge du village roumain, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1992 - L'Étoile la plus triste, (La Différence, trad. Sanda Stolojan).
1993 - L'Être historique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Mariana-Georgeta Piscoci).
1993 - Les Différentielles divines, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1995 - Trilogie de la Connaissance, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1996 - Trilogie de la Culture, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

Volume traduse în limba bulgară

1985 – Нeподoзирани стъпала - антология, изд. Haродна Култура, София (Nebănuitele trepte, antologie, 200 de poezii traduse de Ognean Stamboliev și Nikolai Zidarov, Editura Narodna Kultura, Sofia, 1985)
2012 – Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint,Bulgaria, 2012)

Corespondență

Corespondență, 1989
Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995
De amicitia: Lucian Blaga - Ion Breazu (corespondență), 1995
Corespondență de familie, 2000

Traduceri

J. W. Goethe, Faust, 1955
Din lirica universală, 1957
Din lirica engleză, 1958

Ediții de referință

Opere, ediție îngrijită de Dorli Blaga, vol. I-XII, București, Editura Minerva, 1974-1995
Opere, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, București, Editura Minerva, 1982-1993

· 1978 - A murit Ethelda Bleibtrey, prima femeie din SUA care a obţinut medalia de aur la înot la Jocurile Olimpice (n.07.02.1902).

· 1991: Virgil Calotescu (n. 16 ianuarie 1928, Dobroteasa, județul Argeș - d. 6 mai 1991, București) a fost un prolific regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu.
A absolvit în anul 1950 Facultatea de Istorie a Universității din București.

FILMOGRAFIE

1952 -- Daruri smulse naturii; 1954 -- Aurul alb; 1957 -- Pe urmele lui 1907; 1957 -- Însemnări din Portul Roșu; 1958 -- Ultima generație de săraci; 1960 -- Reconstituirea, scenariul Gheorghe Enoiu, imaginea Pantelie Țuțuleasa; ^[1] 1961 -- Negru pe alb; 1962 -- Scoicile nu au vorbit niciodată; 1963 -- Ochii orașului meu; 1963 -- Mărturiile unei mese de restaurant; 1963 -- Afacerea Splaiul; 1964 -- România orizont '64; 1964 -- Diferite imagini; 1964 -- Camera albă; 1966 -- Ritmuri și imagini; 1966 -- Insula sclavilor; 1967 -- Românii și Marele Octombrie;	Subteranul (1967) Sâmbătă morților (1968) Colegialitate (1968) Roadele pământului (1969) Războiul domnițelor (1969) Eroii nu mor niciodată (1970) Evocări (1971) O sută de gloanțe (1972) Necazurile Sfintei Fecioare (1972) Dragostea începe vineri (1973) Trei scrisori secrete (1974) Doftana (1974) Transfăgărășanul (1975) Mastodontul (1975) Ultima noapte a singurătății (1976) Pagini de istorie (1976) Cetăți și biserici fortificate în Transilvania (1976)	O viață închinată fericirii poporului (1978) Drumuri în cumpănă (1978) Acțiunea „Autobuzul” (1978) Ultima frontieră a morții (1979) Rețeaua “S” (1980) Portretul unei generații (1980) Partidul, inima țării (1981) Ana și "hoțul" (1981) Buletin de București (1983) Amurgul fântânilor (1983) Al patriei erou între eroi (1983) Căsătorie cu repetiție (1985) Partidul, patria, poporul (1986) Păstrează-mă doar pentru tine (1987) Misiunea serial tv (1989)

* 1992: Marlene Dietrich (pronunțat: [maɐˈleːnə ˈdiːtrɪç]; n. 27 decembrie 1901Schöneberg (astăzi în Berlin) – d. 6 mai 1992, Paris) a fost o actriță și cântăreață germană.

Este prima actriță germană care a ajuns celebră în Hollywood. De-a lungul carierei, Dietrich s-a reinventat constant, începând a fi cântăreață de cabaret, fată din cor și actriță în filme germane în Berlinul anilor '20, stea de la Hollywood de-a lungul anilor '30, și în final, o interpretă internațională, devenind una din idolii secolului al XX-lea. Dietrich a fost bisexuală.^[2] În 1939 Dietrich a devenit cetățeană a Statelor Unite

Printre aparițiile notabile se numără:

Lux Radio Theater: The Legionnaire and the Lady ca partener Clark Gable (1 august 1936)
Lux Radio Theater: Desire ca partener Herbert Marshall (22 iulie 1937)
Lux Radio Theater: song of Songs ca partener Douglas Fairbanks, Jr (20 decembrie 1937)
The Chase and Sanborn Program cu Edgar Bergen și Don Ameche (2 iunie 1938)
Lux Radio Theater: Manpower ca partener Edward G Robinson și George Raft (15 martie 1942)
The Gulf Screen Guild Theater: Pittsburgh ca partener John Wayne (12 aprilie 1943)
Theatre Guild on the Air: Grand Hotel ca partener Ray Milland (24 martie 1948)
Studio One: Arabesque (29 iunie 1948)
Theatre Guild on the Air: The Letter ca partener Walter Pidgeon (3 octombrie 1948)
Ford Radio Theater: Madame Bovary ca partener Claude Rains (8 octombrie 1948)
Screen Director's Playhouse: A Foreign Affair ca partener Rosalind Russell și John Lund (5 martie 1949)
MGM Theatre of the Air: Anna Karenina (9 decembrie 1949)
MGM Theatre of the Air: Camille (6 iunie 1950)
Lux Radio Theater: No Highway in the Sky ca partener James Stewart (21 aprilie 1952)
Screen Director's Playhouse: A Foreign Affair ca partener Lucille Ball și John Lund (1 martie 1951)
The Big Show cu Tallulah Bankhead (2 octombrie 1951)
The Child, cu Godfrey Kenton, piesă de teatru pentru radio de Shirley Jenkins, producător Richard Imison pentru BBC, 18 august 1965
Dietrich's appeal to save the Babelsburg studios was broadcast on BBC radio

· 1994: A murit Moses David Rosen, rabin şef al Cultului Mozaic din România; (n. 1912). A fost șef-rabinul Cultului Mozaic din România (1948-1994) și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România (1964-1994). În anul 1957 a devenit deputat în Marea Adunare Națională și în 1992 Membru de Onoare al Academiei Române. Încă din adolescenţă intră în vizorul Siguranţei ca element suspect, propagandist socialist şi subversiv, fiind arestat în 1927 condamnat în 1928 la o lună de închisoare pentru lezmajestate. Înainte de instaurarea dictaturii antonesciene a fost internat în lagărele de la Miercurea Ciuc şi Caracal (iulie-septembrie 1940), fiind considerat periculos din cauza simpatiilor sale comuniste. După 23 august 1944 a activat din nou în cadrul PSD, făcând parte din gruparea pro-comunistă. Din 1945 până în 1946 a obţinut trei funcţii religioase importante în cadrul comunităţii evreieşti din Capitală: rabin la Sinagoga Mare din Capitală, membru al Sfatului Rabinic şi preşedintele Secţiei Cultului, iar în iunie 1948 a fost ales şi apoi învestit la Templul Coral şef-rabin al cultului mozaic, după ce l-a discreditat ruşinos pe fostul rabin-şef Dr. Alexandru Şafran, având susţinere totală din partea PMR (PCR), din rândurile căruia făcea parte din februarie 1948. A colaborat sistematic cu regimul comunist, susţinând politica internă şi externă a partidului, propaganda şi diplomaţia comunistă, inclusiv emigrarea masivă a etnicilor evrei (practic, vânzarea lor pe mărfuri sau valută, astfel că în 1990 mai rămăseseră în ţară vreo 3% din cei cca. 400.000). A tolerat sau chiar a negociat uneori demolarea a 63 de temple şi sinagogi bucureştene (de exemplu, Templul Mic Spaniol, sinagogile Reşit Daat, Beth El, Aizic Ilie, Adat Ieşurun, Gaster, Spilman, Caritatea, Hirsch, Malbim, Zissu), în cadrul politicii guvernamentale de sistematizare din anii ’80 ! A fost un propagandist major al minciunilor regimului comunist privind situaţia religioasă din Romania si a sprijinit acţiunile Securităţii de dezinformare a Occidentului în toate contactele sale oficiale cu străinii. A conlucrat la conceperea şi aplicarea strategiei Securităţii pentru deconspirarea şi distrugerea reputaţiei preotului ortodox Valerian Trifa, participant la rebeliune ca lider al tineretului legionar, care era în America liderul ortodocşilor români ce refuzau vehement să intre sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe Române, deteminând grăbirea expulzării din SUA a acestuia şi, implicit, slăbirea exilului românesc şi a rezistenţei sale faţă de regimul Ceauşescu. Din 1957 a fost ales mereu deputat în Marea Adunare Naţională, până în 1989. În septembrie 1980, a fost editat în România vol. IX al Operelor lui Mihai Eminescu, cuprinzând publicistica, cu articolele antisemite scrise de Eminescu. Moses Rosen s-a adresat Academiei Române cerând interzicerea publicării acestui volum și retragerea lui din tipografii. La data de 1 iulie 1991, rabinul Moses Rosen a oficiat o comemorare a 400.000 de evrei victime ale Holocaustului de pe teritoriul României (inclusiv Transilvania de nord). Atunci a fost menționată pentru prima dată cifra de 400.000 evrei victime ale Holocaustului din România. Întrebat de ce nu s-a menționat pănă atunci această cifră, Moses Rosen a afirmat că „din 1941 până în 1991 nimeni n-a pomenit această cifră pentru că evreii au fost așa de terorizați în România încât nici măcar nu îndrăzneau să verse lacrimi pentru morții lor”. Pe baza acuzațiilor sale, Senatul Statelor Unite ale Americii a emis la 11 iulie 1991 (la numai zece zile de la comemorare) o rezoluție care „condamnă resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din România”. Câteva citate din “opera” controversata a acestui rabin :
„Datorită cârmuirii înţelepte şi pline de omenie a domniei voastre (tov. N. Ceauşescu) aţi acordat şi acordaţi bunăvoinţă şi înţelegere problemei reunirii familiilor evreeşti în Ţara Sfântă, dând posibilitatea oricărui evreu ce o doreşte.” „Alături de credincioşii celorlalte culte, vă exprimăm şi cu acest prilej profunda recunoştinţă pentru deplina libertate religioasă de care ne bucurăm, pentru posibilităţile largi de a ne cultiva tradiţiile, de a ne respecta credinţa şi de a trăi în armonioasă frăţie cu credincioşii celorlalte culte, uniţi prin comunitate de idealuri în serviciul patriei comune.” S-a vorbit aici despre libertatea cultelor religioase din ţara noastră. Îmi exprim indignarea faţă de faptul că unii mai vorbesc despre lipsa libertăţii religioase într-o ţară cu atât de multe lăcaşuri de cult şi cu posibilităţi de a ne ruga oricând dorim. De aceea nu trebuie să tăcem când auzim astfel de lucruri.”

· 1995: Maria Pia de Saxe-Coburgo e Bragança, pretendentă la tronul Portugaliei (n. 1907)

· 2013: Giulio Andreotti (n. 14 ianuarie 1919, Roma, Italia – d. 6 mai 2013, Roma, Italia) a fost un politician italian. S-a născut la Roma. A fost prim-ministrul Italiei de trei ori, între 1972 și 1973, între 1976 și 1979 și între 1989 și 1992. De asemenea a fost ministrul afacerilor externe al Italiei în perioada 1983-1989.

Giulio Andreotti a reprezentat Democrazia Cristiana, partidul creștin-democrat italian.

A fost căsătorit cu Livia Danese.

* 2018: Jamal Naji (în arabă جمال ناجي; n. 1 noiembrie 1954, Aqabat Jaber[*], Statul Palestina[*] – d. 6 mai 2018, Amman, Iordania) a fost un romancier iordanian de origine palestiniană care s-a remarcat prin operele sale cu un profund caracter social, concentrându-se pe conflicte și probleme ce au avut un impact major asupra populațiilor din Orientul Mijlociu. Pe lângă romanele distinse cu numeroase premii de-a lungul anilor, Jamal Naji și-a câștigat locul printre autorii de seamă ai lumii arabe prin intermediul povestirilor pe care le-a scris, având astfel o contribuție semnificativă în ceea ce privește dezvoltarea literaturii arabe contemporane. Jamal Naji este de asemenea recunoscut pentru scenariile redactate în timpul carierei sale, care au fost destinate unor emisiuni televizate

Jamal Naji Mohammad Esmail, cunoscut în literatură sub numele de Jamal Naji, s-a născut în anul 1954 într-o tabără de refugiați, Aqabat Jaber, aflată în guvernoratul Jericho, în estul Cisiordaniei. Copilăria a petrecut-o în locul natal însă, în anul 1967, ca urmare a Războiului de Șase Zile, Jamal Naji se mută în Amman, Regatul Hașemit al Iordaniei, unde studiază artele frumoase în cadrul Centrului de Instruire din Amman (Amman Trainig Center), fiindu-i acordată și o diplomă în acest domeniu.^[2]

Jamal Naji și-a început cariera în a doua jumătate a anilor '70, lucrând ca profesor într-un sat din Arabia Saudită. Tot acolo a redactat primul rău roman, Aṭ-ṭariq ʾilā Balḥāriṯ (Drumul către Balharith), publicat la începutul anilor '80. Până la finalul vieții a continuat să scrie, cu precădere romane și povestiri în limba arabă, fiind ulterior traduse în diverse alte limbi precum engleză, franceză, bulgară, turcă, rusă.^[3]

Pe tot parcusul vieții sale, Jamal Naji a încurajat evoluția pe plan cultural și intelectual atât în Iordania, cât și pe teritoriul altor țări din Orientul Mijlociu, ocupând diverse funcții importante în vederea sprijinirii acestui demers. A fost Președintele și Cofondatorul Asociației Scriitorilor Iordanieni (Jordanian Writers' Association) și redactor-șef al revistei culturale Al-Awraq (Al-Awraq Cultural Magazine) din anul 2001 până în 2003, directorul Centrului pentru Studii Intelectuale și Politice (Center for Intellectual and Political Studies) din anul 1995 până în 2004, dar și Președintele Centrului Cultural Arab din Amman (Arab Cultural Center) din anul 2009 până în 2016. A fost membrul unor varii asociații culturale, participând, în același timp, la numeroase conferințe cu dezbateri pe diverse teme literare și intelectuale.^[4]

Jamal Naji moare în data de 6 mai 2018 la vârsta de 63 de ani în urma unui infarct în Amman, capitala Regatului Hașemit al Iordaniei, lăsând în urmă capodopere de o importanță incontestabilă pentru literatura arabă contemporană

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf și Dreptul Iov, mult răbdătorul; Sf Mc Varvar; Dezlegare la pește

VA URMA