MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 20 MAI 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese 

·         1277:  Papa Ioan al XXI-lea (în latină Ioannes XXI, în franceză Jean XXI, în portugheză Papa João XXI, în italiană Papa Giovanni XXI), născut Pedro Julião, la Lisabona, prin 1205-1220 - decedat la 20 mai 1277, la Viterbo, Statul Papal), cunoscut sub numele de Pedro Hispano^[1] a fost al 185-lea papă^[2] al Bisericii Universale, între 1276-1277, fiind singurul papă din istorie, de origine portugheză. Medic, filosof, logician, fizician și matematician, Pedro Hispano a avut în vedere o nouă teorie fondată pe logică și pe gramatică.

Pedro Julião / Pedro Hispano^[3] s-a născut la Lisabona, între 1205 și 1220; tatăl său era medicul Julião Rebelo^[4], iar mama sa Teresa Gil.

Și-a început studiile la școala catedrală din Lisabona, iar apoi a frecventat Universitatea din Paris,^[5][6] unde a studiat medicina și teologia, acordând o atenție deosebită conferințelor de dialectică, de logică și, mai ales, de fizică, precum și cele privitoare la metafizica lui Aristotel. La Universitatea din Paris a fost discipol al Sfântului Albert cel Mare.

Probabil că între 1235 și 1245 a predat logica în Spania și în Franța, la Toulouse.

Din 1245 până în 1250 Pedro Hispano a fost prezent la Siena, a predat medicina la Universitatea din Siena, unde a scris câteva opere, dintre care se distinge Summulæ Logicales care a fost, pentru universitățile europene, manualul de referință de logică aristotelică.

În 1272 a fost numit arhiepiscop al vechiului oraș Braga și al regiunii din jur, succedându-i lui Don Martinho Geraldes.

Din 1273 a deținut funcția de cardinal-episcop de Frascati.

Printre cei mai cunoscuți discipoli ai săi s-au numărat Toma d'Aquino și Bonaventura

După moartea papei Adrian al V-lea, survenită la 18 august 1276, Pedro Hispano a fost ales papă de conclavul din 8 septembrie^[8] și încoronat la 20 septembrie 1276, în catedrala San Lorenzo din Viterbo, de către cardinalul Giovanni Gaetano Orsini, luându-și numele de Ioan al XXI-lea.

De o simplitate remarcabilă, pontiful primea în audiență atât bogați și cât și săraci.

La 20 septembrie 1276 papa Ioan al XXI-lea a emis bula Licet felicis recordationis, în care se ratificau deciziile predecesorului său, papa Adrian al V-lea, privitoare la normele de desfășurare a lucrărilor conclavelor. În aceeași zi, a mai emis o bulă, îndreptată împotriva celor care luaseră parte la tulburările din timpul ultimului conciliu, adică din timpul conclavului.^[9]

Deși în mare parte scurtul său pontificat a fost dominat de puternica personalitate a Cardinalului Giovanni Gaetano Orsini(care i-a succedat ca papa Nicolae al III-lea), Ioan al XXI-lea a încercat să lanseze o cruciadă, pentru eliberarea Țării Sfinte, împins fiind de dorința de reunire cu Biserica Răsăriteană^[9]și a făcut tot ce a putut pentru menținerea unui climat de pace între țările europene precum Franța, Germania, Castilia, în spiritul unității creștine. În acest sens, i-a reconciliat pe Filip cel Îndrăzneț al Franței și pe Alfonso al X-lea al Castiliei.^[9][2] Fără succes, a încercat să-i reconcilieze pe Rudolf de Habsburg^[10]și pe Carol de Anjou.^[11]

A încercat, fără izbândă, să-i convertească pe tătari la creștinism.

Sarcofagul papei Ioan al XXI-lea, în Catedrala din Viterbo. Se poate citi citatul: „Pedro Hispano, cel ce strălucește în douăsprezece cărți^[12]”, din „Divina Comedie”, „Paradisul”, XII.

Pontificatul lui Ioan al XXI-lea a durat doar opt luni și 5 zile.^[13] A fost grav rănit, în timpul studiului, într-un accident survenit în palatul papal din Viterbo, aflat în construcție, la 14 mai 1277.^[14] În urma acestui accident, a murit la 20 mai 1277. A fost înhumat în catedrala din Viterbo. Mormântul său poate fi văzut și astăzi, pe culoarul din stânga.

Din cauza preocupărilor sale științifice (privitoare la optică și medicină) papa Ioan al XXI-lea, a fost bănuit de popor (atât în timpul vieții, cât și după moarte) de practicarea vrăjitoriei.^[13] Accidentul care i-a adus moartea, survenit la palatul papal de la Viterbo, a fost considerat de către detractorii săi drept un act de justiție cerească.^[9]

În 28 martie 2000, printr-un aranjament special al primarului Lisabonei, João Barroso Soares^[15], a fost acordat papei Ioan al XXI-lea un „mormânt de onoare” pe aleea centrală, cu aprobarea papei Ioan Paul al II-lea.

·         1285: A murit  Ioan al II- lea al  Ierusalimului, Regele Ciprului (b. 1259).

·         1506: A murit exploratorul italian  Cristofor Columb, primul european care a descoperit continentul american; (n. 1451). A navigat spre vest in Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute  maritime spre Asiaspre, dar a descoperit un nou continent, care avea sa se numeasca mai tarziu-America. Prima expediție pleacă din portul Palos de la Frontera cu navele Santa Maria – de aproximativ 30 metri lungime care era sub comanda sa, Pinta și Nina – două caravele mici de aproximativ 15 m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón și fratele său Vicente Yañez Pinzón și cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor. La 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, Rodrigo de Triana – un marinar de pe Pinta zărește pământul, descoperind astfel  Lumea Noua.
Ultimele luni ale vieții sale au fost marcate de boală și de încercări nereușite de a-și recupera privilegiile de la regele Ferdinand, deși pe atunci Cristofor era destul de bogat. A murit pe data de 20 mai 1506 în localitatea Valladolid.

Cristofor Columb. Portret postmortem de Sebastiano del Piombo, 1519

·         1622: Osman al II-lea, sultan otoman (n. 1604). Osman II a fost, probabil, primul sultan care a considerat corpul ienicerilor daunator stabilitatii imperiului, si a incercat sa  creeze o  noua  armata loiala, compusa din anatolieni, mesopotamieni, egipteni  și turkmeni. Drept urmare ienicerii au invadat  palatul imperial și l-au aruncat in închisoare pe tanarul sultan. Când călăul a fost trimis să-l sugrume pe Osman al  II-lea, el  a luptat cu acesta și  în cele din urmă a fost lovit din spate cu o săgeată, dupa care a fost apoi strangulat. Osman al II- lea  a fost primul sultan otoman  victima a unei revolte. Acest eveniment a intarit  puterea ienicerilor in treburile tarii mult timp dupa aceea.

·         1648:  Vladislav al IV-lea Vasa (poloneză Władysław IV Waza, latină Vladislaus IV Vasa, lituaniană Vladislovas IV Vaza; 9 iunie 1595 – 20 mai 1648) a fost prinț polonez și suedez, fiu a lui Sigismund al III-lea Vasa și a primei lui soții, Ana de Austria (cunoscută drept Ana de Habsburg). Vladislav al IV-lea a domnit ca rege al Uniunii polono-lituaniană de la 8 noiembrie 1632 până la moartea sa în 1648.

În 1610, adolescentul Vladislav a fost ales Țar al Rusiei de grupul "Șapte boieri" dar nu și-a asumat tronul moscovit din cauza opoziției tatălui său^[1]și a revoltei populare din Rusia. A folosit titlul de Mare Duce al Moscovei până în 1634. În tot acest timp, pe tronul Rusiei a fost instalat Mihail Romanov.

În latină: Vladislaus Quartus Dei gratia rex Poloniae, magnus dux Lithuaniae, Russiae, Prussiae, Masoviae, Samogitiae, Livoniaeque, necnon Suecorum, Gothorum Vandalorumque haereditarius rex, electus magnus dux Moschoviae.

În română: Władysław IV, by grace of God the King of Poland, Grand Duke of Lithuania, Ruthenia, Prussia, Masovia, Samogitia, Livonia, and hereditary King of the Swedes, Goths and Vandals, elected Grand Duke of Muscovy.

Tatăl lui Vladislav al IV-lea, Sigismund al III-lea Vasa, nepotul regelui Suediei, Gustav I, a reușit să urce pe tronul suedez în 1592, dar a fost detronat în 1599 de către unchiul său, Regele Carol al IX-lea. Acest lucru a dus la un conflict de lungă durată cu regii polonezi ai Casei de Vasa care pretindeau tronul suedez.

Prințul Vladislav la vârsta de 10 ani în 1605

Căsătoria lui Sigismund al III-lea Vasa cu Anne de Austria a fost motivată politic, fiind destinată pentru a lega tânăra Casă de Vasa de cea a Habsburgilor. Vladislav s-a născut pe 9 iunie 1595, la reședința de vară a regelui în Łobzów, lângă Cracovia, la câteva luni după ce Castelul Wawel a fost ars.

Mama lui Vladislav a murit pe 10 februarie 1598, la mai puțin de trei ani de la nașterea lui Vladislav. El a fost crescut de una dintre doamnele de la curte, Urszula Meierin. Urszula a devenit în cele din urmă un jucător puternic la curtea regală, câștigând multă influență. În jurul secolului al XVII-lea, Urszula începea să-și piardă din influență în timp ce Vladislav câștiga profesori și mentori noi, precum preoții Gabriel Prowancjusz, Andrzej Szołdrski și Marek Łętkowski și militarul Zygmunt Kazanowski. Majoritatea planurilor de studiu ale lui erau concepute de preotul Piotr Skarga, acesta fiind foarte respectat de Sigismund al III-lea. Vladislav a studiat mai mulți ani în cadrul Academiei din Cracovia, iar timp de doi ani la Roma.

La vârsta de 10 ani, Vladislav a primit propria sa curte ca prinț unde a format o prietenie cu Adam Kazanowski și fratele său, Stanisław. Tânărul Vladislav era interesat de arte (mai târziu avea să devină un important susținător al artelor) și vorbea și scria în limba germană, italiană și latină. Era plăcut de nobilimea poloneză, însă planurile tatălui său de a-i securiza tronul nu erau agreate iar în cele din urmă a dus la rebeliunea Zebrzydowski.

Tânărul Vladislav

Odată cu intensificarea intervenției poloneze în Moscova în 1609, familia regală s-a mutat la reședința lor din Vilnius, capitala Marelui Ducat al Lituaniei. La scurt timp după aceea, în același an, Vladislav în vârstă de 15 ani, a fost ales țarul Moscovei, de către consiliul aristocrației al celor Șapte Boieri, care l-au răsturnat pe țarul Vasili Shuysky în timpul războiului polono-moscovit. Alegerile au fost distruse de tatăl său, Sigismund, care urmărea ca populația Moscovei să se convertească de la ortodoxism la catolicism. Sigismund a refuzat să fie de acord cu cererea boierilor de a-l trimite pe prințul Vladislav la Moscova și de a fi convertit la ortodoxism. În schimb, a propus ca acesta să domnească în calitate de regent, iar această propunere a condus la reluarea ostilităților.

Vladislav a încercat să-și recapete tronul țarului prin organizarea unei campanii în 1616. În ciuda unor victorii militare, el a fost în impasibilitatea de a captura Moscova. Comunitatea a câștigat unele teritorii disputate în Armistițiul Deulino, dar Vladislav nu a fost în stare niciodată să guverneze în Rusia (în tot acest timp, tronul a fost deținut de Michael Romanov). El a deținut titlul de țar însă nu avusese nici o putere reală, până în anul 1634. Probabil, eșecul acestei campanii i-au arătat lui Vladislav limitele puterii regale din Polonia, iar factorii majori pentru acest eșec fiind autonomia semnificativă a militarilor, care nu îl vedeau pe Vladislav ca superior al lor, cât și lipsa de fonduri, după ce Parlamentul polonez a refuzat să subvenționeze războiul.

Înainte ca el să fie ales rege al Republicii, Vladislav a luptat în multe campanii, căutându-și gloria personală. După campania sa finală împotriva rușilor din 1617 - 1618, în 1619 el a mers la Silezia, unde a căutat o oportunitate de a-i ajuta pe Habsburgi în lupta lor împotriva cehilor, din Războiul de Treizeci de Ani.

În anul următor, Vladislav a luat parte la cea de-a doua fază a războiului polono-otoman, o serie de lupte lungi între Polonia și otomani pentru Moldova. În 1621, Vladislav a fost unul dintre comandanții polonezi în Bătălia de la Chocim, unde conform relatărilor, acesta a căzut bolnav, în ciuda faptului că el s-a dovedit a fi o voce a rațiunii, convingându-i pe comandanții polonezi să stea și să lupte. Sfatul său a fost corect și lupta s-a încheiat cu un tratat de pace care i-a adus reputația de apărător al credinței creștine, popularitatea sa crescând în Republică.

În 1623, în apropiere de Gdańsk, a fost martor la atitudinea arogantă a lui Gustav Adolphus, a cărui armată a găsit posibilitatea de a cere concesii de la Gdańsk. În 1624, regele Sigismund a decis că a venit momentul pentru Vladislav să călătorească în Europa de Vest, la fel ca mulți dintre colegii săi. Din motive de securitate, Vladislav a călătorit sub un nume fals, Snopkowski. Prima dată, el a călătorit în Wrocław, apoi în Munchen, unde s-a întâlnit cu Maximilian I, Elector de Bavaria. La Bruxelles a cunoscut-o pe Infanta Isabella Clara Eugenia a Spaniei, în Anvers pe Rubnes, în apropiere de Breda, l-a cunoscut pe Ambrosio Spinola. În timpul șederii sale cu Spinola, acesta a fost impresionat de tehnicile armatei occidentale, acest lucru fiind reflectat mai târziu când avea să devină rege (problemele militare au fost întotdeauna importante pentru el). Deși nu era un geniu militar, și era depășit de contemporanul său, hatmanul Stanisław Koniecpolski, Vladislav era cunoscut ca un comandant destul de abil pe cont propriu. În Roma, el a fost întâmpinat de Papa Urban al VIII-lea care l-a felicitat pentru lupta împotriva turcilor. În timpul șederii sale în Florența, Vladislav a fost impresionat de operă, și a decis să introducă acesta formă de artă și în Republică. în Genua și Veneția, a fost impresionat de șantierele navale locale.

După întoarcerea sa în Polonia, în 1626, a luptat împotriva suedezilor, în ultima fază a războiului polono-suedez, luând parte la Bătălia de la Gniew. Implicarea lui în acest conflict, care a durat până la Armistițiul Altmark în 1629, a fost destul de limitată, petrecându-și timpul în alte părți ale țării. În acea perioadă și după aceea, el a încercat să influențeze pentru susținerea candidaturii sale la tronul polonez, iar ca și tatăl său, succesiunea tronului polonez nu avea loc prin moștenire, ci prin procesul de alegeri regale. În timp ce Vladislav și Sigismund au încercat să asigure alegerile, acest lucru nu a fost privit cu ochi buni de nobilime, eșuând în mod repetat, până a fost inclus în Seim în anul 1631. Atacul de cord brusc a lui Sigismund de pe 23 aprilie 1632 cât și moartea sa în dimineața zilei de 30 aprilie, au forțat lucrurile pentru a fi discutate din nou.

Alegerile Seimului din 1632, au concluzionat în cele din urmă alegerea lui Vladislav. Decizia asupra problemei următorului rege al Republicii a fost luată pe 8 noiembrie, dar înțelegerea contractuală (Pacta conventa) nu era gata încă, motiv pentru care anunțul oficial a fost amânat până la 13 noiembrie. În Pacta converta, Vladislav s-a angajat să finanțeze o școală militară, să găsească o modalitate de a finanța flota navală, să mențină alianțele actuale, să nu ridice armata, să nu ofere birouri sau grade militare străinilor, să nu negocieze tratate sau să declare război fără acordul Seimului, să nu își ia o soție fără acordul Seimului, să-i convingă pe frații săi să depună jurământul pentru Republică, și să transfere profiturile de la Monetăria Roaială la Trezoreria Roială, și nu la tezaurul privat. Când rezultatele alegerilor au fost făcute publice de către Marele Mareșal Łukasz Opaliński, nobilimea care luase parte la alegeri a început festivitățile în cinstea noului rege. Vladislav a fost încoronat pe 6 februarie în anul următor

Vladislav al IV-lea, de Frans Luycx, ca. 1639

La începutul domniei sale, au existat planuri în ceea ce privea căsătoria lui Vladislav cu prințesa Elisabeta de Boemia, Prințesa Palatină (fiica lui Frederick al V-lea, Elector Palatin). Acest lucru nu a fost popular în rândurile nobililor catolici și a bisericii catolice, și când i-a devenit clar lui Vladislav că acest lucru nu i-ar convinge pe suedezi să-l aleagă pentru tronul lor, planul său a fost abandonat.

Împăratul Roman Ferninand al II-lea, a propus o căsătorie între Vladislav și arhiducesa Cecilia Renata de Austria (sora viitorului Frederick al III-lea), care a sosit la Varșovia undeva în primăvara anului 1636. În iunie a aceluiași an, Vladislav l-a trimis pe Jerzy Ossoliński la Curtea Imperială, pentru a lucra la îmbunătățirea relațiilor dintre Imperiu și Republică. Oamenii de încredere a regelui, părintele Walerian Magni și voievodul Kasper Doenhoff, au ajuns la Regensburg pe 26 octombrie 1636, împreună cu acordul și cu negocierile efectuate. Zestrea arhiducesei a fost stabilită la suma de 100.000 de zloți iar Împăratul a promis, de asemenea, să plătească zestrele celor două soții ale lui Sigismund: Anne și Constance. În plus, fiul lui Vladislav și a Ceciliei putea obține ducatul din Opole și Racibórz din Silezia. Cu toate acestea, înainte ca totul să fie confirmat și semnat, Frederick al II-lea a murit iar Frederick al III-lea a susținut ideea de a oferi ducatele din Silezia fiului lui Vladislav. În schimb, zestrea a fost scrisă și protejată de proprietățile din Boemia. La data de 16 martie 1637, a fost semnată o alianță de familie între Habsburgi și filiala poloneză a Casei de Vasa. Vladislav a promis să nu semneze pacte împotriva Habsburgilor, și să le transfere drepturile sale la tronul suedez în cazul dispariției liniei sale de moștenitori. În schimb, Habsburgii au promis să sprijine eforturile sale de a recâștiga coroana suedeză, și să-i transfere câteva teritorii în cazul în care ar câștiga războiul împotriva turcilor. Căsătoria a avut loc pe 12 septembrie 1637.

Vladislav al IV-lea aproape de sfârșitul vieții

Următorii câțiva ani nu au fost de succes în ceea ce privește planurile sale. În cele din urmă, el a încercat să evite opoziția din Seim formând alianțe secrete, relații și intrigi, care s-au dovedit fără succes. Aceste planuri includeau: scheme, cum ar fi sprijinirea Sfântului Împărat Roman la Inflanty în 1639, care spera să ducă la un posibil război; o tentativă de alianță cu Spania împotriva Franței în 1640 - 1641 iar în 1641 - 1643, cu Danemarca împotriva Suediei. Pe plan internațional, el a încercat să medieze între diverse facțiuni religioase ale creștinismului, folosind imaginea tolerantă a Republicii care avea să se prezinte ca mediator neutru. El a organizat o conferință la Toruń, care a început pe 28 ianuarie 1645, și care nu a reușit să ajungă la concluzii semnificative.

După moartea Ceciliei, în 1644, legăturile dintre Vladislav cu Habsburgii s-au slăbit. În schimb, relațiile cu Franța s-au îmbunătățit, iar într-un final Vladislav s-a căsătorit cu prințesa franceză Marie Louise Gonzaga de Navara, fiica lui Carol I Gonzaga, Prinț de Navara, în anul 1646.

Ultimul plan a lui Vladislav a fost de a orchestra un război major între puterile europene și Imperiul Otoman. Granița Imperiului se afla într-o stare constantă de război; unii istorici au estimat că la prima jumătate a secolului al XVII-lea, raidurile otomane și războaiele au dus la pierderea (deces sau înrobire) aproximativă de 300.000 de cetățeni ai Republicii la granițe. Vladislav spera, de asemenea, că războiul va rezolva problema de neliniște dintre cazaci, un grup militar care trăia în Ucraina, în apropiere de granița otomană, care ar putea găsi bogății într-o asemenea campanie, și încerca să le îndrepte atenția pentru a lupta cu Republica, în loc să lupte împotriva ei. Ca de obicei, el nu a reușit să-i inspire pe nobili, care rareori erau dispuși să ia în considerare sponsorizarea unui alt război, primind mai mult sprijin din partea puterilor străine, de la Roma, Veneția și Moscova. Cu promisiunile de fonduri pentru război, Vladislav a început să recruteze trupe printre cazaci în 1646. Opoziția din Seim îi cerea ca el să respingă trupele, susținând înrăutățirea sănătății lui Vladislav. Vladislav încă nu se dăduse bătut, și a încercat să reînvie planul în 1647, cu sprijinul magnatului Jeremi Wiśniowiecki (care organizase expediții militare în apropierea frontierei otomane), încercând fără succes să-i provoace pe turci să atace.

La data de 9 august 1647, fiul său cel tânăr, în vârstă de 7 ani, s-a îmbolnăvit și a murit, iar moartea singurului moștenitor legitim era o lovitură majoră pentru rege.

În timpul unei vânători în apropiere de Merkinė, la începutul anului 1648, Vladislav a suferit de o criză la rinichi. Starea lui s-a agravat din cauza unei medicații incorecte. Pe patul de moartea, el a avut timp să dicteze ultima dorință și să primească ultimele ritualuri. Vladislav a murit în jurul orei 2 noaptea pe 19 sau 20 mai 1648.

Trupul său a fost îngropat în Capela Sfântului Cazimir la Catedrala Vilnius. Nu a avut moștenitori de sex masculin legitimi. A fost urmat la tron de fratele său vitreg, Ioan al II-lea Cazimir de Vasa.

Vladislav a fost descris ca fiind un om deschis și prietenos, cu simț al umorului și optimist, capabil să farmece multă lumea care a interacționat cu el. Pe de altă parte, el a avut un temperament câteodată iritat iar când se înfuria, putea să acționeze fără să ia în considerare toate consecințele.

Vladislav a fost criticat ca risipitor. A trăit cu generozitate, cheltuind mai mult din trezoreria sa roială decât își putea permite. El a distribuit din averea sa curtenilor, care erau văzuți de popor cum profită de bunătatea regelui. A fost cunoscut și ca un curtezan, acesta având mai multe amante pe tot parcursul vieții, inclusiv în perioadele când era căsătorit.

·         1834: Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, marchiz de La Fayette, cunoscut simplu sub numele de Marchizul de La Fayette (născut la Château de Chavaniac, n. 6 septembrie 1757 – d. 20 mai 1834, Paris), aparținea nobilimii militare franceze. Este cunoscut mai cu seamă pentru faptele sale de arme din timpul Războiului de Independență al Statelor Unite ale Americii. Punctual, a participat la viața politică franceză, de la Revoluția Franceză până la Monarhia din Iulie, când s-a evidențiat ca unul dintre cei mai mari notabili liberali, de la «partida patriotă» până la «Carboneria franceză», trecând prin tabăra «constituționalilor» și «Clubul Feuillanților». Mirabeau, principalul său adversar în sânul «partidei patriote», îl supranumise «Gilles César», făcând referință la dictatorul roman.

Gilbert du Motier de La Fayette
* 1837: Landgraful Frederic al III-lea de Hesse-Kassel (11 septembrie 1747 – 20 mai 1837), născut Prințul Frederic de Hesse, a fost membru al Casei de Hesse-Kassel și general danez.

A fost fiul cel mic al lui Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel și a Prințesei Mary a Marii Britanii. A fost ultimul nepot în viață a regelui George al II-lea al Marii Britanii; a murit cu o lună înainte ca verișoara sa Victoria a Regatului Unit să acceadă la tron.

Tatăl său, atunci prinț ereditar (a domnit din 1760 și a murit în 1785) și-a părăsit familia în 1747 și s-a convertit la catolicism; în 1755 căsătoria s-a înheiat oficial. Tânărul prinț Frederic, împreună cu cei doi frați ai lui mai mari, au rămas cu mama lor și curând s-au mutat în Danemarca, la mătușa maternă Louise a Marii Britanii, care a murit în 1751. Cei doi frați ai lui s-au căsătorit cu prințese daneze, verișoarele lor primare, în 1763 și 1766. Numai fratele cel mare s-a întors în Kassel în 1785 când a devenit landgraf.

S-a căsătorit cu Prințesa Caroline de Nassau-Usingen (1762-1823), moștenitoarea unei bogate familii căreia linia masculină s-a stins. În 1781 el a cumpărat de la fratele său Carl castelul Rumpenheim, care a devenit reședința familiei. Descendenții săi sunt cunoscuți ca ramura Hesse-Kassel-Rumpenheim a Casei de Hesse, una din cele două ramuri care a supraviețuit până în prezent.

Copii:

• Wilhelm (24 decembrie 1787 - 5 septembrie 1867), căsătorit cu Louise Charlotte a Danemarcei (1789–1864); a fost tatăl Louisei de Hesse-Kassel, soția regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Karl Friedrich (9 martie 1789 - 10 septembrie 1802)
• Friedrich Wilhelm (24 aprilie 1790 - 25 octombrie 1876)
• Ludwig Karl (12 noiembrie 1791 - 12 mai 1800)
• Georg Karl (14 ianuarie 1793 - 4 martie 1881)
• Luise Karoline Marie Friederike (9 aprilie 1794 - 16 martie 1881)
• Marie Wilhelmine Friederike (21 ianuarie 1796 - 30 decembrie 1880), căsătorită cu Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1779–1860)
• Augusta Wilhelmine Luise (25 iulie 1797 - 6 aprilie 1889), căsătorită cu Prințul Adolphus, Duce de Cambridge (1774–1850)

* 1875: Amalia, Ducesă de Oldenburg, regină a Greciei (greacă Αμαλία, Βασίλισσα της Ελλάδος; 21 decembrie 1818 - 20 mai 1875) a fost soția regelui Otto al Greciei (1815–1867).

Regina Amalia a Greciei
portret de Joseph Karl Stieler
* 1884: Leopold Franz Julius, Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry (31 ianuarie1824 – 20 mai 1884), a fost prinț german din Casa de Saxa-Coburg-Gotha.

·         1896 - A murit compozitoarea şi pianista Clara Schumann, soţia compozitorului Robert Schumann (n. 1819).

·         1920: Emil Ábrányi, poet, jurnalist, traducător și politician maghiar (n. 1850)

·         1940: Carl Gustaf Verner von Heidenstam (n. 6 iulie 1859 Olshammar(Örebro) - d. 20 mai 1940 Övralid ) a fost un poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1916. Creația sa, înscrisă în registrul neoromantismului este animată de concepția idealismului estetic. A inovat lirica națională introducând în poezie elemente ludice și baroce.

Verner von Heidenstam provine dintr-o familie de diplomați și ofițeri. S-a născut în 1859 la conacul părintesc din Olshammar, lângă Vättern, unde și-a petrecut copilăria și în adolescență vacanțele de vară. Atmosfera din vechiul conac și copilăria lui lipsită de frați și surori, înclinația pentru fantezie și reverie în mijlocul naturii, au lăsat amprente puternice în opera lui de mai târziu. Astfel, conacul din Olshammar apare în poezia "När kastanjerna blommade (Când castanii înfloreau). La șaptesprezece ani se îmbolnăvește grav, abandonează școala și - conform indicațiilor medicale ale epocii - pleacă în lungi călătorii în sudul EuropaEuropei și în "Levant". La vârsta de douăzeci de ani pleacă la Roma pentru a studia pictura. Curând se căsătorește cu Emilia Uggla - împotriva dorinței familiei - și timp de șapte ani duce o viață instabilă, locuind în Italia, în Franța și în Elveția. Treptat se convinge că nu e dotat pentru pictură, ci pentru literatură. Are norocul să petreacă un timp în Elveția în preajma lui August Strindberg - care era deja un scriitor consacrat - prilej pentru Heidenstam de a cunoaște punctele de vedere radicale ale secolului al XIX-lea, însă fără să împărtășească și să înțeleagă gravele probleme sociale.

În 1887 se împacă cu tatăl său, care moare curând, și rămâne definitiv în Suedia. În 1888 este publicată prima sa culegere de poezii, Vallfart och vandringsår (Pelerinaj și ani de călătorii), care reprezintă o detașare față de lirica secolului al XIX-lea. Partea cea mai importantă a culegerii, Österländska minnem och myter (Mituri și amintiri orientale) reprezintă un protest atât împotriva ascetismului, cât și a cultului dezvoltării tehnicii și a progresului social. Ajunge, în această parte a culegerii, la un fel de admirație pentru lenea orientală, ca artă a unui mod de viață comod. Alte poezii din această culegere au coloratura poveștilor din "O mie și una de nopții", cu nota lor fantezistă și superficială, cu acceptarea indolenței ca mod de viață. Totuși, afișarea acestor "concepții", nu reprezintă decât un mod de a protesta împotriva unei literaturi învechite. Mica culegere de versuri de mai târziu, Ensamhetens tankar (Gândurile singurătății) îl prezintă pe Heidenstam ca un fin autoanalist, plin de nostalgia casei și a patriei. În proză, Heidenstam debutează cu un roman nesemnificativ, Endymion, tot pe motive orientale. Mai original este romanul Hans Alienus (1892), în care se dezbat probleme vechi și noi, lumea cavalerească și adânca filozofie. Hans Alienus, funcționar la Biblioteca Vaticanului, încearcă nu numai să se lămurească, ci să trăiască. Își caută dezlegarea în lumea frumosului și a plăcerii, în spiritul romantismului începutului secolului al XIX-lea.

Abia în 1895, Heidenstam publică culegerea de versuri, intitulată chiar Dikter (Versuri), în care devine el însuși, un patriot înflăcărat și un poet liric puternic, plin de o simțire caldă. Incursiunile istorice sunt profund personale și impregnate de un patriotism luminat. Vagabondajul său prin țări străine, ani de-a rândul, îl consideră acum ca pe o rătăcire regretabilă. În poezia För mig finns ingen väg fran hemmets dör (Pentru mine nu este nici o cale dincolo de poarta casei), Heidenstam remarcă "sentimentul de dragoste pentru patrie ca ceva instinctiv, aproape animalic" de care este animat.

Poezie

• Vallfart och vandringsår (Anii de pelerinaj și rătăciri) (1888)
• Endymion (1889)
• Hans Alienus (1892)
• Dikter (Poeme) (1895)
• Nya dikter (Noi poeme) (1915)

Romane istorice

• Karolinerna (Oamenii lui Carol) (1897-1898)
• Copacul Folkungarilor (1905-1907).

Carl Gustaf Verner von Heidenstam

·         1947: Philipp Eduard Anton von Lenard (n. 7 iunie 1862, Pressburg, Austro-Ungaria, astăzi Bratislava, Slovacia - d. 20 mai 1947, Messelhausen, Germania) a fost fizician german, profesor universitar la Breslau (Wrocław) și la Heidelberg, laureat al Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1905, pentru munca sa în domeniul razelor catodice.

Philipp Lenard s-a născut la Pressburg (astăzi Bratislava, Slovacia), Austro-Ungaria, pe 7 iulie 1862. A studiat cu Bunsen și Helmholtz, și a obținut doctoratul în anul 1886 la Universitatea Heidelberg. După posturile de la Aachen, Bonn, Breslau, Heidelberg (1896-1898), și Kiel (1898-1907), revine la Universitatea din Heidelberg în 1907.

Philipp Lenard a studiat comportamentul în aer, în afara tubului, a gazelor ionizate. A cercetat fotoelectricitatea, fosforescența și radiațiile catodice (radiațiile Lenard). A demonstrat că electronii pot străbate straturi relativ groase de substanță solidă, dovedind structura lacunară a atomilor. În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X^[2]. În anul 1905 a primit Premiul Nobel.

Philipp Lenard în 1900

·         1957 - A murit Gilbert Murray, filolog şi umanist britanic (n.02.01.1866).
* 1962: Josef Uridil (n. 24 decembrie 1895, Viena - d. 20 mai 1962, Viena) a fost un fotbalist și antrenor austriac de fotbal, care a antrenat interimar un singur meci al echipei naționale de fotbal a României, pe 29 aprilie 1934, și anume partida cu Iugoslavia din preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal din 1934, fiind primul antrenor străin din istoria echipei naționale. Austriacul avea și cetățenie română și lucra la Ripensia Timișoara

* 1969:Victor Daimaca (n. 22 august 1892, Turnu Severin - d. 20 mai 1969, București) a fost un pedagog și astronom român.

Este singurul român descoperitor de comete.

Victor Daimaca a urmat școala primară în orașul natal, apoi Liceul „Traian” pe care l-a absolvit în anul 1913. A obținut apoi licența în matematici la Facultatea de Științe a Univerității din București având ca profesori renumiți matematicieni și astronomi, printre care Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Țițeica, Anton Davidoglu, Nicolae Coculescu. A lucrat o vreme ca funcționar la București însă dorința de a regăsi cerul înstelat l-a determinat să ocupe o catedră de matematică în Târgu Jiu.^[1] Între anii 1929 - 1950 a fost profesor de matematică predând mai întâi la Școala de meserii din Vădeni și ulterior la Școala Normală de băieți din Târgu Jiu.

Din anul 1949 a lucrat la Institutul Astronomic din București.

S-a stins din viață la 20 mai 1969, la București.

* 1974: Jean Daniélou (n. 14 mai 1905, Neuilly-sur-Seine - d. 20 mai 1974, Paris) a fost un teolog iezuit, istoric și cardinal francez, membru al Academiei Franceze.

A studiat la Sorbona, apoi s-a alăturat Companiei lui Isus. Este hirotonisit în 1938. În 1942 își ia doctoratul în teologie și se dedică studiului Părinților Bisericii. A fost unul dintre fondatorii colecției „Sources chrétiennes”. Din 1944 este profesor la Institutul Catolic din Paris, unde ajunge decan. La cererea papei Ioan al XXIII-lea a participat ca expert la Conciliul Vatican II. În 1972 a fost ales membru al Academiei Franceze.

Jean Daniélou

* 1988: Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, la Brăila - d. 20 mai 1988, la București) a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 - 1988).

A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalități internaționale au urmat tratament cu Gerovital: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali. Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producția industrială în 1980.

Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei și ai lui Mărgărit Aslan, ambii intelectuali de origine armeană^[1]. Urmează cursurile Colegiului Romașcanu din Brăila. La 13 ani își pierde tatăl. Familia Aslan părăsește orașul natal și se mută la București. În 1915, Ana absolvă Școala Centrală din București. La 16 ani, visează să ajungă pilot și chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol - Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei și se înscrie la Facultatea de Medicină.

În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a îngrijit soldații în spitalele militare din spatele frontului de la Iași. După întoarcerea la București, în anul 1919, ea a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit Facultatea de Medicină. Este numită preparator la Clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat.

Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.

Invenții:

• 1952 - prepară vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de țări
• 1980 - a inventat, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, Aslavital, produs geriatric

Gerontolog Ana Aslan

·         1989: John Hicks, economist englez, laureat Nobel (n. 1904)

·         2000: Jean-Pierre Rampal, flautist francez (n. 1922)

·         2002: Stephen Jay Gould (n. 19 septembrie 1941 – d. 20 mai 2002) a fost un paleontolog, biolog evoluționist și istoric american al științei, de origine evreu. Gould a fost unul dintre cei mai influenți și citiți scriitori de ştiinţă popularizată a generației sale. Gould și-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale profesorale la Harvard University, iar cea de paleontolog la American Museum of Natural History din orașul New York. În ultimii ani ai vieții sale, Gould a predat biologia și evoluția la New York University, aflată în apropierea casei sale din SoHo.

Cea mai importantă contribuție științifică a lui Gould a fost teoria echilibrului punctat pe care a dezvoltat-o împreună cu Niles Eldredge și pe care cei doi au publicat-o în 1972.^[7] Teoria celor doi savanți americani propune un model în care lungi perioade temporale de stabilitate sunt punctate de momente rare de salt evoluționar „brusc”, numit cladogeneză. Teoria a contrastat total cu ideea relativ împământenită a gradualismului filetic, care susținea implicit că schimbările evoluționare sunt marcate printr-un caracter de schimbare continuă, graduală și chiar predictibilă a unei specii, pe care lumea științifică, anterior publicării teroriei echilibrului punctat, căuta să o identifice în modul în care fosilele sugerau o evoluție graduală.

Majoritatea cercetărilor empirice ale lui Gould s-a bazat pe studierea melcilor de uscat, Poecilozonites și Cerion. Gould și-a adus contribuții de asemenea la biologia evoluţionară, primind multe aprecieri de valoare la adresa cărții sale Ontogeny and Phylogeny, în română, Ontologie și filogenie. În teoria evoluționară, Gould s-a opus selecționismului strict, socio-biologiei aplicată la oameni și psihologiei evoluţionare. El a dus campanie împotriva creaționismului și a propus că știința și religia trebuie să fie considerate ca două domenii diferite, sau „magisteria”, a căror domenii de autoritate nu se suprapun.^[8]

Multe din eseurile publicate de către Gould în revista Natural History au fost retipărite în antologii, ca de exemplu Ever Since Darwin (1977) și The Panda's Thumb (Degetul mare al ursului Panda) (1980), în timp ce lucrările sale populare includ volumele The Mismeasure of Man (Reaua măsura a omului) (1981, a doua ediție, revăzută, în 1996), Wonderful Life (Viața minunată) (1989) și Full House: The Spread of Excellence from Plato to Darwin (Casa globală: Diseminarea excelenței de la Platon la Darwin) (1996).

·         2005 - A încetat din viaţă Paul Ricoeur, unul dintre cei mai importanţi filozofi francezi contemporani (n. 27 februarie 1913).

·         2009: Oleg Ivanovici Iankovski, actor rus de teatru și film (n. 1944)

·         2009: Pierre Gamarra, scriitor francez (n. 1919)
* 2011: Serafim Saka (ortografiat și Saca; 16 martie 1935 în satul Vancicăuți, județul interbelic Hotin, Regatul României, azi regiunea ucraineană Cernăuți - d. 20 mai 2011, Chișinău, Republica Moldova) a fost un scriitor român din Republica Moldova

·         2012: A murit cântărețul si compozitorul englez de muzica pop, Robin Gibb (Bee Gees) (n. 1940 )

·         2013: Gheorghe Buzatu (n. 6 iunie 1939, Sihlea, Vrancea – d. 20 mai 2013, Iași^[2]) a fost un istoric român, cu preocupări referitoare la istoria contemporană a României.^[3] În activitatea de istoric, a fost un istoric apropiat al regimului comunist^{[necesită citare]} și unul dintre preopinenții reabilitării mareșalului Antonescu. După revoluție a susținut teze controversate (că evreii ar fi fost de vină pentru Holocast, că evreii ar fi instaurat comunismul în România) și a prezentat într-o lumină pozitivă Mișcarea legionară.^[4]

Înainte de Revoluția din 1989 a fost membru al Partidului Comunist Român, pentru ca în legislatura 2000-2004 să fie ales senator de Iași, pe listele partidului Partidul România Mare. Din postura de parlamentar, a introdus un amendament prin care Holocaustul era definit drept „exterminarea sistematică, în masă, a populației evreiești din Europa, organizată de către autoritățile naziste”, ceea ce reprezenta o disculpare a statului român.^[4]

În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2000-2004, Gheorghe Buzatu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Australia și Republica Lituania și a înregistrat 456 luări de cuvânt.

Gheorghe Buzatu s-a născut la data de 6 iunie 1939 în comuna Sihlea (județul Vrancea).^[3] După absolvirea studiilor liceale la Râmnicu Sărat (în 1956), a urmat cursurile Facultății de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (1956-1961). În anul 1971, a obținut doctoratul în istorie.^[3]

După absolvirea facultății, a lucrat ca cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D.Xenopol” al filialei Iași a Academiei Române (1961-1992), apoi, ca cercetător științific principal I al „Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei din Iași a Academiei Române” (1992-1997).

A fost profesor universitar de „istorie contemporană și relații internaționale” la Universitatea din Craiova, începând din anul 1997. Buzatu a fost profesor consultant la Universitatea „Ovidius” din Constanța.

În paralel, a îndeplinit și funcțiile de secretar științific al Institutului "A. D. Xenopol" din Iași (1975-1990), precum și pe cea de director al Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei Iași a Academiei Române (din 1992).

În iunie 2007, senatul universității Ovidius din Constanța i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

În decembrie 2008 „Academia Oamenilor de Știință din România” (a nu se confunda cu „Academia Română”) l-a ales pe Gh. Buzatu ca membru corespondent.

·         2013: Raymond Daniel Manczarek Jr. (n. 12 februarie, 1939, Chicago, Illinois - d. 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania) a fost un muzician american, membru fondator al trupei The Doors alături de Jim Morrison. Pianist școlit după principiile muzicii clasice și interpret de jazz, a reușit să aducă trupei The Doors un sunet inconfundabil, prin melanjul de rock, sonorități inspirate din Bach și fragmente de jazz.

Manzarek în 2007
* 2017: Victor Dan Găureanu, mai cunoscut ca Dan Găureanu (n. 15 noiembrie1967, Nicolae Bălcescu, Coțușca, Botoșani, România – d. 20 mai2017,^[2][3] Craiova, România) a fost un scrimer român specializat pe sabie.

A fost laureat cu bronz pe echipe la Campionatul Mondial din 1994 și din 2001. A participat la două editie ale Jocurilor Olimpice: Barcelona 1992 și Sydney 2000.^[4] A fost campion a României în 1993, 1994, și 1998.^[5]

După ce s-a retras din competiție a devenit antrenor de scrimă si a pregatit lotul olimpic de sabie alături de Mihai Covaliu și Florin Zalomir.

• 2019: Niki Lauda, pilot austriac de Formula 1 (n. 1949)
• 2019: Remus Opriș, deputat român PNTCD (n. 1958)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Odovania Înjumătățirii Cincizecimii; Sf Mc Talaleu; Sf Cuv Talasie; Sf Lidia din Filipi; Dezlegare la pește

·      

·         Ziua internațională a metrologiei

·         Ziua națională a statului Camerun

VA URMA