MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 29 MAI 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMO; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; SFATURI UTILE
ARTE 29 Mai
INVITAȚIE LA OPERĂ; OPERETĂ; BALET 29 Mai
INVITAȚIE LA OPERĂ; OPERETĂ; BALET 29 Mai
My Fair Lady Extravaganza! HD Music Video 3-Hr Album - Nature Scenes! #ProfHowdy
MUZICĂ 29 Mai
Top 100 Beautiful Guitar Love Songs - 3 Hours Soft Relaxing Guitar Instrumental Music
The Best of Baroque Music Bets of Bach & Vivaldi
SAX Love Songs | Romantic Smooth Jazz Saxophone | Background Chill Out Music - Music For Relax,Study
HAPPY MUSIC - Romantic Guitar Love Songs Collection - Relaxing Guitar Instrumental Music
Las Mejores Melodias Instrumentales de Todos - Los Tiempos Mejor Musica Relajante
POEZIE 29 Mai
Dante Alighieri
Biografie
Dante s-a nascut in 1265, el spunand ca s-a nascut sub semnul gemenilor, fapt care ii plaseaza ziua de nastere in iunie. A fost membru al celebrei familii Alighieri din Florenta, loiala guelfilor, o alianta politica ce sustinea Papalitatea, in opozitie cu ghibelinii, care-l sustineau pe imparatul Sfantului Imperiu Roman. In 1277, cand Dante era in varsta de 12 ani, s-a logodit cu Gemma, fiica unui bogat negustor. Incheierea unei casatorii la o varsta atat de frageda era ceva obisnuit in vremea respectiva, fiind o ceremonie extrem de importanta, necesitand un act scris, semnat in fata unui notar. Dante a avut trei copii cu Gemma: Jacopo, Pietro si Antonia. Nu se stie prea mult despre educatia lui Dante, insa se banuieste ca a studiat acasa. Se stie ca a studiat poezia toscana, intr-o vreme in care scoala siciliana (Scuola poetica siciliana), un grup cultural din Sicilia, devenea cunoscuta in Toscana. Ulterior a descoperit poetii din Provence si cultura latina (mai ales poezia lui Vergiliu).
La varsta de noua ani, a cunoscut-o pe Beatrice Portinari, de care s-a indragostit la prima vedere. A vazut-o pe aceasta frecvent dupa varsta de 18 ani, insa nu a cunoscut-o niciodata prea bine. Se pare ca dragostea pentru Beatrice avea sa devina ratiunea poeziei si vietii lui Dante, alaturi de pasiunile sale politice. Dupa ce Beatrice a murit in 1290, Dante a incercat sa se refugieze in literatura latina. Se stie ca a citit De consolatione philosophiae a lui Boethius si De amicitia, scrisa de Cicero. Apoi, s-a dedicat studiilor filosofice in cadrul unor scoli religioase, cum ar fi cea dominicana de la Santa Maria Novella. A luat parte la disputele principalelor ordine monahice din Florenta, ordinul franciscan si cel dominican. Ordinul franciscan explica doctrina misticismului si a lui San Bonaventura, iar cel dominican prezenta teoriile Sfantului Toma D’Aquino. Pasiunea sa „excesiva” pentru filosofie avea sa fie ulterior criticata de Beatrice in Purgatoriul. Dante a fost si soldat, iar in 1289 a luptat in batalia de la Campaldino, alaturi de soldatii florentini, iar in 1294 s-a aflat printre cavalerii care au facut parte din escorta lui Carlo Martello d’Anjou (fiul lui Charles de Anjou), in timp ce acesta se afla in Florenta. El a devenit de asemenea doctor si farmacist. Dante nu intentiona sa aiba aceste profesii, insa o lege emisa in 1295 impunea nobililor care doreau sa ocupe o functie publica sa se inscrie intr-una dintre „Corporazioni di Arti e Mestieri”, astfel ca Dante a fost rapid admis in ghilda farmacistilor, putand sa isi inceapa apoi o cariera politica. Profesia pe care a ales-o nu ii era total nepotrivita, deoarece, la vremea respectiva, cartile erau vandute in farmacii. Ca politician, nu a reusit sa faca nimic important, insa a detinut diferite functii publice, de-a lungul unor ani in care Florenta se confruna cu nelinisti de natura politica. Ulterior, Dante a fost exilat din Florenta. In 1318, Guido Novello da Polenta, printul Ravennei, l-a invitat aici, iar Dante i-a acceptat oferta. La Ravenna a terminat Paradisul si la scurt timp a murit, probabil de malarie. Decesul sau a survenit in 1321 (la varsta de 56 de ani). Dante a fost inmormantat in Biserica San Pier Maggiore (ulterior denumita San Francesco).
Divina Comedie descrie calatoria lui Dante prin Infern, Purgatoriu si Paradis, condus mai intai de poetul roman Vergiliu si apoi de iubita sa Beatrice. In timp ce viziunea despre Iad, Infernul, poate fi o lectura antrenanta pentru cititorii moderni, ideile teologice exprimate in celelalte doua carti necesita rabdare si un grad ridicat de cultura pentru a putea fi intelese. Purgatoriul, cea mai lirica si umana dintre cele trei carti, cuprinde numele celor mai multi poeti; Paradisul, cea mai teologica dintre ele, are pasajele cele mai mistice, in care Dante incearca sa descrie lucruri pe care el insusi recunoaste ca nu le poate reda in cuvinte. Dante a scris Divina Comedie in dialectul sau regional. Creand un poem cu structura epica si scop filosofic, si-a dat seama ca limba italiana este cea mai potrivita pentru aceasta forma de exprimare inalta. Dintre celelalte opere ale sale amintim De vulgari eloquentia (Despre elocventa vulgului), o lucrare despre literatura populara si La Vita Nuova (Viata noua), povestea iubirii sale pentru Beatrice Portinari, care a devenit simbolul salvarii sale in Divina Comedie, carte ce cuprinde poezii de dragoste in dialect toscan.
La varsta de noua ani, a cunoscut-o pe Beatrice Portinari, de care s-a indragostit la prima vedere. A vazut-o pe aceasta frecvent dupa varsta de 18 ani, insa nu a cunoscut-o niciodata prea bine. Se pare ca dragostea pentru Beatrice avea sa devina ratiunea poeziei si vietii lui Dante, alaturi de pasiunile sale politice. Dupa ce Beatrice a murit in 1290, Dante a incercat sa se refugieze in literatura latina. Se stie ca a citit De consolatione philosophiae a lui Boethius si De amicitia, scrisa de Cicero. Apoi, s-a dedicat studiilor filosofice in cadrul unor scoli religioase, cum ar fi cea dominicana de la Santa Maria Novella. A luat parte la disputele principalelor ordine monahice din Florenta, ordinul franciscan si cel dominican. Ordinul franciscan explica doctrina misticismului si a lui San Bonaventura, iar cel dominican prezenta teoriile Sfantului Toma D’Aquino. Pasiunea sa „excesiva” pentru filosofie avea sa fie ulterior criticata de Beatrice in Purgatoriul. Dante a fost si soldat, iar in 1289 a luptat in batalia de la Campaldino, alaturi de soldatii florentini, iar in 1294 s-a aflat printre cavalerii care au facut parte din escorta lui Carlo Martello d’Anjou (fiul lui Charles de Anjou), in timp ce acesta se afla in Florenta. El a devenit de asemenea doctor si farmacist. Dante nu intentiona sa aiba aceste profesii, insa o lege emisa in 1295 impunea nobililor care doreau sa ocupe o functie publica sa se inscrie intr-una dintre „Corporazioni di Arti e Mestieri”, astfel ca Dante a fost rapid admis in ghilda farmacistilor, putand sa isi inceapa apoi o cariera politica. Profesia pe care a ales-o nu ii era total nepotrivita, deoarece, la vremea respectiva, cartile erau vandute in farmacii. Ca politician, nu a reusit sa faca nimic important, insa a detinut diferite functii publice, de-a lungul unor ani in care Florenta se confruna cu nelinisti de natura politica. Ulterior, Dante a fost exilat din Florenta. In 1318, Guido Novello da Polenta, printul Ravennei, l-a invitat aici, iar Dante i-a acceptat oferta. La Ravenna a terminat Paradisul si la scurt timp a murit, probabil de malarie. Decesul sau a survenit in 1321 (la varsta de 56 de ani). Dante a fost inmormantat in Biserica San Pier Maggiore (ulterior denumita San Francesco).
Divina Comedie descrie calatoria lui Dante prin Infern, Purgatoriu si Paradis, condus mai intai de poetul roman Vergiliu si apoi de iubita sa Beatrice. In timp ce viziunea despre Iad, Infernul, poate fi o lectura antrenanta pentru cititorii moderni, ideile teologice exprimate in celelalte doua carti necesita rabdare si un grad ridicat de cultura pentru a putea fi intelese. Purgatoriul, cea mai lirica si umana dintre cele trei carti, cuprinde numele celor mai multi poeti; Paradisul, cea mai teologica dintre ele, are pasajele cele mai mistice, in care Dante incearca sa descrie lucruri pe care el insusi recunoaste ca nu le poate reda in cuvinte. Dante a scris Divina Comedie in dialectul sau regional. Creand un poem cu structura epica si scop filosofic, si-a dat seama ca limba italiana este cea mai potrivita pentru aceasta forma de exprimare inalta. Dintre celelalte opere ale sale amintim De vulgari eloquentia (Despre elocventa vulgului), o lucrare despre literatura populara si La Vita Nuova (Viata noua), povestea iubirii sale pentru Beatrice Portinari, care a devenit simbolul salvarii sale in Divina Comedie, carte ce cuprinde poezii de dragoste in dialect toscan.
Baladã, mergi sã-l regãsesti
Baladã, mergi sã-l regãsesti pe Zeu,
cu el te du doamnei înainte
si îngenuncherea mea si cântul meu,
stãpânul meu sã i le spunã-n minte.
Sã mergi, baladã, asa închinatã,
încât chiar fãrã sot, prin lumea toatã,
sã îndrãznesti sã te petreci,
dar dacã vrei ca sigurã sã fii,
gãseste-l pe Amor în veci,
nu-i bine fãrã el sã umbli cãtre ea;
acea femeie care printre vii
i-e dat sã te audã-asa,
e fatã de mine mâniatã.
Cu tine el dacã nu se aratã,
cu usurintã te va rusina.
Prin dulce sunet când tu esti cu el,
începe aceste cuvinte,
dupã ce vei culege mila ei:
"Doamnã, solie sunt în asa fel
celui ce mã trimite, si când vrei
binevoieste sã-l asculti prin glasul
meu. Amor
la frumusetea ta îi duce pasul,
si-i schimbã chipul dupã cum îi place:
deci dacã la alta sã se uite îl fãcu,
sã-l întelegi, dar inima-i încoace.
Doamnã, în duhul sãu esti numai tu
si te slujeste în fiecare gând:
devreme fu al tãu, nu rãtãci nicicând."
Si dacã nu te crede, pe Amor
sã-l ia la întrebãri, el ce mã stie:
iar la sfârsit, fã-i rugãciune vie,
sã-mi porunceascã printr-un crainic sã mor;
si va vedea vasal ce se supune.
Spune-i celui ce-i cheie de milã întru toate,
mai înainte de-a sfârsi îngenuncherea,
si el va sti sã-mi facã iar dreptate:
"Pentru favoarea suavei mele rime,
rãmâi aici cu ea; chibzuind spune
despre robul tãu precum îti vine;
si dacã-l iartã pentru rugãciune,
un chip frumos fã sã-i vesteascã pace."
Nobila mea baladã, când îti place,
mergi cãtre tinta glorificatã-n tine.
Cu celelalte doamne tu glumind
Cu celelalte doamne tu glumind,
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.
Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,
si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;
de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.
Pe calea lui Amor, voi, cei umblati
Pe calea lui Amor, voi, cei umblati,
priviti-mã rãmasi pe loc,
durere ca a mea nu mai aflati;
primiti-mã-n auz, vã rog,
apoi închipuiti-vã aceea,
oricãrui chin sunt cãmara si cheia.
Amor, nu prin putina-mi bunãtate,
ci prin a sa noblete,
mã puse-n viatã de-asa suavitate,
încât în urma-mi se spunea în toate:
"Doamne, prin care demnitate
inima lui atât e-n frumusete?"
Azi am pierdut îndrãzneala întreagã
ce se urca din iubinda comoarã;
sunt fãrã ea în sãrãcie-amarã
atât, dacã vi-o spun, teama mã leagã.
Deci vrând sã fac precum acei
care-si ascund lipsa din rusine,
afarã mã arãt bucuros bine,
iar înãuntru, topiti plâng ochii mei.
Tudor Iosifaru, ziarist, poet, prozator şi dramaturg român
Informații biografice
Iosifaru, Tudor (n. la 29 mai 1965 în Râmnicu-Vâlcea – m. 24 mai 2009, Râmnicu-Vâlcea) – filolog; ziarist, poet, dramaturg. În anii studenţiei, a fost redactor la cunoscuta revistă « Echinox » din Cluj-Napoca. Beneficiind de burse de studii, a urmat un curs de administraţie publică la Konstanz – Germania 1991) şi altul de jurnalistică la Londra (1995). Profesor de limba engleză la Şcoala nr. 10 din Râmnic (1989-1996); şef de serviciu şi purtător de cuvânt al Primăriei Râmnicului (iunie-oct. 1966), după care a fost angajat director comercial la firma « Ioniţă Company »; în paralel, între 1990-1997, a practicat gazetăria (corespondent, comentator, redactor etc.) la diverse publicaţii: « Reporter », « Curierul de Vâlcea », « Actualitatea vâlceană » - toate din Râmnicu-Vâlcea, « Expres Magazin » şi « Evenimentul zilei » - Bucureşti; ulterior, a lucrat ca reporter la BBC - World Service (1994-1996, Londra şi Râmnicu-Vâlcea); din 2001, secretar general de redacţie, apoi redactor şef şi analist comentator la « Monitorul de Vâlcea »; realizator de emisiuni la RTV « Etalon ». Premiul de excelenţă pentru gazetărie, al Fundaţiei Culturale « Vâlcea 1 » (2001). În ultimii ani, a fost corespondent special al Agerpres (Rompres) şi preşedinte al Asociaţiei « Grupul Contra » care, în esenţă, îşi propunea să ia poziţie împotriva oricărui fel de abuzuri în Vâlcea şi în ţară. În anul 2008, i-a fost publicată piesa de teatru …Iar mâine nu mai vine (ME II, pag. 89; « Observator de Vâlcea », 25 mai 2009, ed. on line).
TEATRU/FILM 29 Mai
Mihail Sebastian
Biografie Mihail Sebastian
(pseud. lui Iosef M. Hechter), n. 18 oct. 1907, Braila - m. 29 mai 1945, Bucuresti.
Dramaturg, prozator si eseist.
Fiul lui Mendel Hechter si al Clarei (n. Weintraub).
Absolva liceul la Braila (1926) si termina in 1929 Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti, pregatindu-si doctoratul la Paris (1930-1931).
Debuteaza cu versuri, sub pseud. Eraclie Pralea, in rev. Lumea din Iasi (1926); cu pseud. SEBASTIAN publica din 1927 in Cuvantul, facand totodata parte din redactia ziarului (1927-1934). intre 1936 si 1940 este redactor la Revista Fundatiilor Regale, devenind, din 1941, prof. la Liceul "Cultura". in 1945 e consilier la Ministerul Afacerilor Externe. In 1932 ii apare jurnalul Fragmente dintr-un carnet gasit, iar in 1933 falsul roman Femei, ce contine patru nuvele unificate printr-un personaj. Romanul-jur-nal De doua mii de ani (1934), prefatat de Nae Ionescu, este confesiunea dramatica a unui individ ce aspira sa se integreze intr-o alta spiritualitate; ca raspuns la reactiile produse de roman, publica voi. polemic Cum am devenit huligan (1935). in acelasi an apare Orasul cu salcami, scris insa in 1931 si constituind o analiza a psihologiei feminine; in 1940 publica Accidentul, cel mai realizat roman al sau sub aspect strict estetic. In 1938 i se reprezinta comedia Jocul de-a vacanta, iar in 1942, sub un nume de imprumut (Victor Mincu), comedia Steaua fara nume. Postum ii sunt inscenate comediile Ultima ora (1946) si Insula (1947); acestei ultime piese, fiind neterminata, i s-a adaugat un act scris de actorul Mircea Septilici.
O eroare constanta care se face in analiza operei lui SEBASTIAN consta in ignorarea relatiilor ideatice subterane dintre romanele si piesele sale. Desigur, insusi scriitorul a semnalat in jurnalul sau de creatie reluarea unor aspecte din romanul Femei in piesa Jocul de-a vacanta, prin transmutarea lor dintr-o modalitate epica intr-una dramatica; apoi analiza celor trei varste ale feminitatii (incarnate, in Femei, de Renae, Marthe si Odette) reapare in comedia Steaua fara nume in trei ipostaze teatrale: Eleva, Mona, domnisoara Cucu. Dincolo de asemenea constatari, important este faptul ca teatrul devine la SEBASTIAN concretizarea plenara a programului teoretic expus in cateva din romanele sale. Astfel, din confesiunile si notatiile eseistice incorporate in Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) si De doua mii de ani reiese ca SEBASTIAN este un scriitor problematic, iesit din gandirea lui Max Stirner ("A fi unul singur, unul in absolut") si Kierkegaard, intrucat teoretizeaza acea "saritura de viata", adica necesitatea de a face saltul dintr-un stadiu inferior intr-altul superior al existentei. Aspiratia catre intensificarea trairii, indiferent de unghiul moral, denota lectura lui Nietzsche si Ibsen: "Ceva imi spune ca suntem incapabili sa traim pana la capat un moment de viata", ca "n-am fost niciodata deplin canalii sau deplin ingeri". Pe deasupra, S., ca si eroii sai, avand curajul de a crede in singuratate ca intr-o valoare absoluta, poarta sigiliul camilpetrescian al revelatiei existentelor umane ca si coexistente impenetrabile (ceea ce ne face sa traim este "lipsa noastra de imaginatie", faptul de a nu putea sa ne inchipuim "calvarul omului pe langa care mergem"). Dar, fapt extrem de important, aceasta constatare nu se transforma, ca la Camil Petrescu, intr-o drama moral-cognitiva, ci intr-o voluptuoasa savurare a unicitatii noastre pline de taina: "Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil [], sa duci cu tine acest mister, si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice." De aceea, individul traieste intotdeauna numai intre "dunga de obscuritate si una de lumina" dintre el si celalalt, intr-o lume in care conturele inselator luminoase sunt umbrite de un inevitabil sfuma-to. Clarificarea viziunii existentiale a lui SEBASTIAN se produce in De doua mii de ani, substantial jurnal romanesc, in care un tanar intelectual se formeaza spiritual sub influenta profesorului Ghita Blidaru (sub acest nume, cautat plebeian, se ascunde filosoful Nae Ionescu). Discipolului i se releva ca, in epoca moderna, exista o criza a valorilor produsa de trairea noastra obstinata in abstractii si problematizarea excesiva, de atragerea noastra in jocul ielelor, in dansul "cu prea multe naluci"; impotriva acestora exista o singura solutie; aceea a destituirii tuturor valorilor idealist-dezumanizante si a reabilitarii unicei valori certe: viata, cu "simplitatea si inconstienta" ei, cu senzatiile ei elementare si reconfortante ("foame, sete, frig") ce ucid in noi nelinistea si dezechilibrul de oameni care am pierdut contactul cu natura. A trai doar in orizontul steril al luciditatii, a ne supune si a supune lucrurile ce ne inconjoara unei (auto) analize destructive inseamna a trai "ca intr-un laborator, in care fiecare eprubeta inchide o formula, o serie de certitudini limitate". Astfel viata trece, de fapt, pe deasupra noastra, caci ratiunea carteziana exclude hazardul si visul, neaflandniciodata ca e "o noapte pentru fiecare zi, este o umbra pentru fiecare lumina", ca exista un "somn firesc al tuturor lucrurilor, pe care luciditatea treziei nu-1 percepe. Viata contine un mister organic, dupa cum "impenetrabila singuratate" a omului nu trebuie asediata si descifrata, ci conservata intr-o "sanatoasa, solida, incerta ignoranta" ce constituie, de altfel, "singurul lucru durabil in aceasta lume, in care adevarurile sunt instabile si riscate". Eroul din De doua mii de ani, ca si, mai apoi, Stefan Valeriu, din Jocul de-a vacanta (1939), propune, ca remediu, necesitatea de a ne reintegra intr-un fel de naturalitate vegetala, de a ne obisnui cu un fel de "lene de planta" ce corespunde pasivitatii, lipsei de agresivitate in fata existentei, datorita careia omul "nu va calca niciodata inaintea vietii ca s-o intampine, ci o va astepta sa vina la el". In acest program de re-"naturalizare" a umanului, inteligenta e inlocuita cu sensibilitatea, una instinctiv-vegetala; inca in Fragmente dintr-un carnet gasit, autorul misterios al jurnalului isi dezvaluie "aptitudinile de planta", faptul ca nu cunoaste "crize sufletesti", ci numai "anotimpuri". "Eu intram in tragic asa cum trebuie sa intre o planta in iarna. Am avut iernile mele sufletesti." Aceasta "lene" insolita te face sa te deprinzi cu binefacatoarele lucruri banale, sa te resemnezi a trai "cu ele, in orizontul lor scazut, in familia lor modesta", sa te lasi "in grija anotimpurilor, a foamei, a setei: viata se va descurca cu tine, cum se descurca linistit cu un pom, cu un animal". Astfel, "jocul de-a vacanta" inseamna jocul de-a uitarea al omului care vietuieste fara amintiri si fara aspiratii, in "locuri somnoroase" (cum este vila Weber in Jocul de-a vacanta si targul din Steaua fara nume), fara a sti "ora exacta" sau "ce e azi, ce va fi maine si ce a fost alaltaieri", inseamna a trai, ca o planta, o singura zi, "una lunga, lunga, lunga" ce-ti da sentimentul eternitatii. Personajele teatrale ale acestui Cehov liric sunt delicate si fragile precum plantele, de o vulnerabila sensibilitate, cu reactii sufletesti inexplicabile si neprevazute (femeia pare o gingasa Gioconda cu surasul indecis). Acestei "leni de planta" i se potriveste calatoria imaginara, care nu inseamna o eliberare a omului de sine, ci descatusarea de circumstante. Eroii aspira mereu sa evadeze din lumea uniformizanta a conventiilor cotidiene si, eliberati, sa "navigheze" (cum le place sa spuna) spre o alta lume, unde ii asteapta departarea, necunoscutul si uitarea visata, adica un ideal vag si difuz. Visul este forma lor de libertate, de iesire din contingentul meschin. Jocul de-a vacanta" constituie "jocul de-a reveria" pentru aceste personaje care, refuzand realul conventiilor rutiniere si dezumanizante, ar vrea sa fie niste "caraghiosi", niste "ridicoli", ar vrea - desi rusinati, nu indraznesc intru totul - sa fie un fel de Don Quijote ce-si construiesc o lume numai a lor, o "insula" pe care o vad ca "printr-un ochean de fum". Astfel, vila izolata din Jocul de-a vacanta, targul din Steaua fara nume, sau mansarda din Insula au aceeasi functie producatoare de miraje ca si magicul pod din Rata salbatica (S. admira la Ibsen nu conflictul ideologic, ci propensiunea catre himere a personajelor), toate acestea constituind un fel de "corabie a nebunilor" cu care eroii calatoresc prin spatiile largi ale fictiunii, ocolind, cu fantezista gratie, escalele prin porturile sordide ale realitatii. Cand insa visul pare a se materializa, cand acesta incepe sa ia insusi tiparul realului refuzat, ei fug din vis tocmai pentru ca sa mai poata reveni si altadata in lumea lui potentiala. Dar nu ca protagonisti in carne si oase, ci ca "imagini" la fel de pure ca si mirajul lor; iata un pasaj revelator din Steaua fara nume: "Profesorul: Sa te astept la gara?/Mona; Nu. Nu la gara. Asteapta-ma aici. Am sa vin. /Profesorul: Cand?/Mona: Mereu. In fiecare seara. [] acolo sus, langa Alcor, e o stea o stea care de asta-noapte poarta numele meu. Tu n-ai vazut-o niciodata, dar stii ca e acolo. Eu voi fi totdeauna aici". De aceea, daca exista un conflict in acest teatru poetic atunci nu este unul de probleme, ci de nostalgii. Generic vorbind, eroii nici nu se numesc cu adevarat: Mona si Marin Miroiu, Corina si Stefan Valeriu, Nadia si Manuel, fiind, de fapt, Necunoscutul si Necunoscuta care-si spun, constienti de impenetrabila lor singuratate: "Cine esti tu? Cine sunt eu? Nu stiu" si care nici nu vor sa stie, caci orice amanunt exact, indiscutabil, orice disonanta ar distruge vraja, ca si estetica tainei si a visului; ei stiu totul si totodata nimic unul despre celalalt, ramanand fara stare civila, un necunoscut si o necunoscuta, "stele fara nume" care nu se mai reintalnesc, caci nici un astru nu se opreste niciodata din drumul sau. Ca reflex al "lenei de planta" si al credintei in misterul fiintei, inca din De doua mii de ani, pe blazonul eroului lui SEBASTIAN stau inscrise aceleasi valori ca la Mateiu Caragiale (cel din epoca maturitatii): "Discretie, decenta, singuratate". Jocul de-a vacanta e, ca si Remember, o opera in care misterul ramane neatins (in Steaua fara nume, aparitia neasteptata a lui Grig risipeste aura enigmatica a Monei). Filonul de poezie pe care il descopera si il exploateaza eroii are aici aceleasi efecte ca si bufoneria in teatrul lui G. Ciprian: produce o stare de evanescenta, caci, dincolo de rampa, "inceteaza legea gravitatiei care ii lipeste pe oameni de pamant.". Cu cat e mai pitoresc conturata, in primul act, realitatea banala, cu atat mai izbitoare este irealitatea actului al Il-lea, cand personajele intra in zona de libertate a reveriei, cand totul devine miraj, artificiu, spectacol; in ultimul act, eroii se reintorc in real, "purificati" si liberi, ametiti de ceturile irealului pe care continua sa le inspire, ca pe un drog, pana la capat. Numai in Ultima ora regula jocului nu e respectata; piesa pare "realista" caci evadarea in imaginar isi pierde gratuitatea, devenind "reala", adica simpla lovitura de teatru.
Dramaturg, prozator si eseist.
Fiul lui Mendel Hechter si al Clarei (n. Weintraub).
Absolva liceul la Braila (1926) si termina in 1929 Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti, pregatindu-si doctoratul la Paris (1930-1931).
Debuteaza cu versuri, sub pseud. Eraclie Pralea, in rev. Lumea din Iasi (1926); cu pseud. SEBASTIAN publica din 1927 in Cuvantul, facand totodata parte din redactia ziarului (1927-1934). intre 1936 si 1940 este redactor la Revista Fundatiilor Regale, devenind, din 1941, prof. la Liceul "Cultura". in 1945 e consilier la Ministerul Afacerilor Externe. In 1932 ii apare jurnalul Fragmente dintr-un carnet gasit, iar in 1933 falsul roman Femei, ce contine patru nuvele unificate printr-un personaj. Romanul-jur-nal De doua mii de ani (1934), prefatat de Nae Ionescu, este confesiunea dramatica a unui individ ce aspira sa se integreze intr-o alta spiritualitate; ca raspuns la reactiile produse de roman, publica voi. polemic Cum am devenit huligan (1935). in acelasi an apare Orasul cu salcami, scris insa in 1931 si constituind o analiza a psihologiei feminine; in 1940 publica Accidentul, cel mai realizat roman al sau sub aspect strict estetic. In 1938 i se reprezinta comedia Jocul de-a vacanta, iar in 1942, sub un nume de imprumut (Victor Mincu), comedia Steaua fara nume. Postum ii sunt inscenate comediile Ultima ora (1946) si Insula (1947); acestei ultime piese, fiind neterminata, i s-a adaugat un act scris de actorul Mircea Septilici.
O eroare constanta care se face in analiza operei lui SEBASTIAN consta in ignorarea relatiilor ideatice subterane dintre romanele si piesele sale. Desigur, insusi scriitorul a semnalat in jurnalul sau de creatie reluarea unor aspecte din romanul Femei in piesa Jocul de-a vacanta, prin transmutarea lor dintr-o modalitate epica intr-una dramatica; apoi analiza celor trei varste ale feminitatii (incarnate, in Femei, de Renae, Marthe si Odette) reapare in comedia Steaua fara nume in trei ipostaze teatrale: Eleva, Mona, domnisoara Cucu. Dincolo de asemenea constatari, important este faptul ca teatrul devine la SEBASTIAN concretizarea plenara a programului teoretic expus in cateva din romanele sale. Astfel, din confesiunile si notatiile eseistice incorporate in Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) si De doua mii de ani reiese ca SEBASTIAN este un scriitor problematic, iesit din gandirea lui Max Stirner ("A fi unul singur, unul in absolut") si Kierkegaard, intrucat teoretizeaza acea "saritura de viata", adica necesitatea de a face saltul dintr-un stadiu inferior intr-altul superior al existentei. Aspiratia catre intensificarea trairii, indiferent de unghiul moral, denota lectura lui Nietzsche si Ibsen: "Ceva imi spune ca suntem incapabili sa traim pana la capat un moment de viata", ca "n-am fost niciodata deplin canalii sau deplin ingeri". Pe deasupra, S., ca si eroii sai, avand curajul de a crede in singuratate ca intr-o valoare absoluta, poarta sigiliul camilpetrescian al revelatiei existentelor umane ca si coexistente impenetrabile (ceea ce ne face sa traim este "lipsa noastra de imaginatie", faptul de a nu putea sa ne inchipuim "calvarul omului pe langa care mergem"). Dar, fapt extrem de important, aceasta constatare nu se transforma, ca la Camil Petrescu, intr-o drama moral-cognitiva, ci intr-o voluptuoasa savurare a unicitatii noastre pline de taina: "Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil [], sa duci cu tine acest mister, si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice." De aceea, individul traieste intotdeauna numai intre "dunga de obscuritate si una de lumina" dintre el si celalalt, intr-o lume in care conturele inselator luminoase sunt umbrite de un inevitabil sfuma-to. Clarificarea viziunii existentiale a lui SEBASTIAN se produce in De doua mii de ani, substantial jurnal romanesc, in care un tanar intelectual se formeaza spiritual sub influenta profesorului Ghita Blidaru (sub acest nume, cautat plebeian, se ascunde filosoful Nae Ionescu). Discipolului i se releva ca, in epoca moderna, exista o criza a valorilor produsa de trairea noastra obstinata in abstractii si problematizarea excesiva, de atragerea noastra in jocul ielelor, in dansul "cu prea multe naluci"; impotriva acestora exista o singura solutie; aceea a destituirii tuturor valorilor idealist-dezumanizante si a reabilitarii unicei valori certe: viata, cu "simplitatea si inconstienta" ei, cu senzatiile ei elementare si reconfortante ("foame, sete, frig") ce ucid in noi nelinistea si dezechilibrul de oameni care am pierdut contactul cu natura. A trai doar in orizontul steril al luciditatii, a ne supune si a supune lucrurile ce ne inconjoara unei (auto) analize destructive inseamna a trai "ca intr-un laborator, in care fiecare eprubeta inchide o formula, o serie de certitudini limitate". Astfel viata trece, de fapt, pe deasupra noastra, caci ratiunea carteziana exclude hazardul si visul, neaflandniciodata ca e "o noapte pentru fiecare zi, este o umbra pentru fiecare lumina", ca exista un "somn firesc al tuturor lucrurilor, pe care luciditatea treziei nu-1 percepe. Viata contine un mister organic, dupa cum "impenetrabila singuratate" a omului nu trebuie asediata si descifrata, ci conservata intr-o "sanatoasa, solida, incerta ignoranta" ce constituie, de altfel, "singurul lucru durabil in aceasta lume, in care adevarurile sunt instabile si riscate". Eroul din De doua mii de ani, ca si, mai apoi, Stefan Valeriu, din Jocul de-a vacanta (1939), propune, ca remediu, necesitatea de a ne reintegra intr-un fel de naturalitate vegetala, de a ne obisnui cu un fel de "lene de planta" ce corespunde pasivitatii, lipsei de agresivitate in fata existentei, datorita careia omul "nu va calca niciodata inaintea vietii ca s-o intampine, ci o va astepta sa vina la el". In acest program de re-"naturalizare" a umanului, inteligenta e inlocuita cu sensibilitatea, una instinctiv-vegetala; inca in Fragmente dintr-un carnet gasit, autorul misterios al jurnalului isi dezvaluie "aptitudinile de planta", faptul ca nu cunoaste "crize sufletesti", ci numai "anotimpuri". "Eu intram in tragic asa cum trebuie sa intre o planta in iarna. Am avut iernile mele sufletesti." Aceasta "lene" insolita te face sa te deprinzi cu binefacatoarele lucruri banale, sa te resemnezi a trai "cu ele, in orizontul lor scazut, in familia lor modesta", sa te lasi "in grija anotimpurilor, a foamei, a setei: viata se va descurca cu tine, cum se descurca linistit cu un pom, cu un animal". Astfel, "jocul de-a vacanta" inseamna jocul de-a uitarea al omului care vietuieste fara amintiri si fara aspiratii, in "locuri somnoroase" (cum este vila Weber in Jocul de-a vacanta si targul din Steaua fara nume), fara a sti "ora exacta" sau "ce e azi, ce va fi maine si ce a fost alaltaieri", inseamna a trai, ca o planta, o singura zi, "una lunga, lunga, lunga" ce-ti da sentimentul eternitatii. Personajele teatrale ale acestui Cehov liric sunt delicate si fragile precum plantele, de o vulnerabila sensibilitate, cu reactii sufletesti inexplicabile si neprevazute (femeia pare o gingasa Gioconda cu surasul indecis). Acestei "leni de planta" i se potriveste calatoria imaginara, care nu inseamna o eliberare a omului de sine, ci descatusarea de circumstante. Eroii aspira mereu sa evadeze din lumea uniformizanta a conventiilor cotidiene si, eliberati, sa "navigheze" (cum le place sa spuna) spre o alta lume, unde ii asteapta departarea, necunoscutul si uitarea visata, adica un ideal vag si difuz. Visul este forma lor de libertate, de iesire din contingentul meschin. Jocul de-a vacanta" constituie "jocul de-a reveria" pentru aceste personaje care, refuzand realul conventiilor rutiniere si dezumanizante, ar vrea sa fie niste "caraghiosi", niste "ridicoli", ar vrea - desi rusinati, nu indraznesc intru totul - sa fie un fel de Don Quijote ce-si construiesc o lume numai a lor, o "insula" pe care o vad ca "printr-un ochean de fum". Astfel, vila izolata din Jocul de-a vacanta, targul din Steaua fara nume, sau mansarda din Insula au aceeasi functie producatoare de miraje ca si magicul pod din Rata salbatica (S. admira la Ibsen nu conflictul ideologic, ci propensiunea catre himere a personajelor), toate acestea constituind un fel de "corabie a nebunilor" cu care eroii calatoresc prin spatiile largi ale fictiunii, ocolind, cu fantezista gratie, escalele prin porturile sordide ale realitatii. Cand insa visul pare a se materializa, cand acesta incepe sa ia insusi tiparul realului refuzat, ei fug din vis tocmai pentru ca sa mai poata reveni si altadata in lumea lui potentiala. Dar nu ca protagonisti in carne si oase, ci ca "imagini" la fel de pure ca si mirajul lor; iata un pasaj revelator din Steaua fara nume: "Profesorul: Sa te astept la gara?/Mona; Nu. Nu la gara. Asteapta-ma aici. Am sa vin. /Profesorul: Cand?/Mona: Mereu. In fiecare seara. [] acolo sus, langa Alcor, e o stea o stea care de asta-noapte poarta numele meu. Tu n-ai vazut-o niciodata, dar stii ca e acolo. Eu voi fi totdeauna aici". De aceea, daca exista un conflict in acest teatru poetic atunci nu este unul de probleme, ci de nostalgii. Generic vorbind, eroii nici nu se numesc cu adevarat: Mona si Marin Miroiu, Corina si Stefan Valeriu, Nadia si Manuel, fiind, de fapt, Necunoscutul si Necunoscuta care-si spun, constienti de impenetrabila lor singuratate: "Cine esti tu? Cine sunt eu? Nu stiu" si care nici nu vor sa stie, caci orice amanunt exact, indiscutabil, orice disonanta ar distruge vraja, ca si estetica tainei si a visului; ei stiu totul si totodata nimic unul despre celalalt, ramanand fara stare civila, un necunoscut si o necunoscuta, "stele fara nume" care nu se mai reintalnesc, caci nici un astru nu se opreste niciodata din drumul sau. Ca reflex al "lenei de planta" si al credintei in misterul fiintei, inca din De doua mii de ani, pe blazonul eroului lui SEBASTIAN stau inscrise aceleasi valori ca la Mateiu Caragiale (cel din epoca maturitatii): "Discretie, decenta, singuratate". Jocul de-a vacanta e, ca si Remember, o opera in care misterul ramane neatins (in Steaua fara nume, aparitia neasteptata a lui Grig risipeste aura enigmatica a Monei). Filonul de poezie pe care il descopera si il exploateaza eroii are aici aceleasi efecte ca si bufoneria in teatrul lui G. Ciprian: produce o stare de evanescenta, caci, dincolo de rampa, "inceteaza legea gravitatiei care ii lipeste pe oameni de pamant.". Cu cat e mai pitoresc conturata, in primul act, realitatea banala, cu atat mai izbitoare este irealitatea actului al Il-lea, cand personajele intra in zona de libertate a reveriei, cand totul devine miraj, artificiu, spectacol; in ultimul act, eroii se reintorc in real, "purificati" si liberi, ametiti de ceturile irealului pe care continua sa le inspire, ca pe un drog, pana la capat. Numai in Ultima ora regula jocului nu e respectata; piesa pare "realista" caci evadarea in imaginar isi pierde gratuitatea, devenind "reala", adica simpla lovitura de teatru.
OPERA
Fragmente dintr-un carnet gasit, Bucuresti, 1932; Femei, Bucuresti, 1933 (alta ed., Brasov, 1991); De doua mii de ani, cu o pref. de Nae Ionescu, Bucuresti, 1934 (alte ed., 1990; 1995); Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni. Bucuresti, 1935; Orasul cu salcami, Bucuresti, 1935; Corespondenta lui Marcel Proust, Bucuresti, 1939; Jocul de-a vacanta, Bucuresti, 1939; Accidentul, Bucuresti, 1940 (alta ed., Brasov, 1991); Opere. Teatru, Bucuresti, 1946; Ultima ora, Bucuresti, 1954; Opere alese, I, ed. ingrijita si studiu introductiv de V. Mandra, Bucuresti, 1956; Opere alese, I-II, ed. ingrijita si perf. de V. Mandra, Bucuresti, 1962; Intilniri cu teatrul, studiu introductiv si antologie de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1969; Eseuri. Cronici. Memorial, ed. ingrijita si pref. de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1972; Orasul cu salcami. Accidentul, Bucuresti, 1974 (ed. noua, 1976); Jocul de-a vacanta. Steaua fara nume, Postfata de A. Anghelescu, Bucuresti, 1975; Opere, I, ed., pref., tabel cronologic, note si comentarii de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1994; Jurnal. 1935-1944, text ingrijit de Gabriela Omat, pref. si note de L. Volo-vici. Bucuresti, 1996.
Fragmente dintr-un carnet gasit, Bucuresti, 1932; Femei, Bucuresti, 1933 (alta ed., Brasov, 1991); De doua mii de ani, cu o pref. de Nae Ionescu, Bucuresti, 1934 (alte ed., 1990; 1995); Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni. Bucuresti, 1935; Orasul cu salcami, Bucuresti, 1935; Corespondenta lui Marcel Proust, Bucuresti, 1939; Jocul de-a vacanta, Bucuresti, 1939; Accidentul, Bucuresti, 1940 (alta ed., Brasov, 1991); Opere. Teatru, Bucuresti, 1946; Ultima ora, Bucuresti, 1954; Opere alese, I, ed. ingrijita si studiu introductiv de V. Mandra, Bucuresti, 1956; Opere alese, I-II, ed. ingrijita si perf. de V. Mandra, Bucuresti, 1962; Intilniri cu teatrul, studiu introductiv si antologie de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1969; Eseuri. Cronici. Memorial, ed. ingrijita si pref. de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1972; Orasul cu salcami. Accidentul, Bucuresti, 1974 (ed. noua, 1976); Jocul de-a vacanta. Steaua fara nume, Postfata de A. Anghelescu, Bucuresti, 1975; Opere, I, ed., pref., tabel cronologic, note si comentarii de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1994; Jurnal. 1935-1944, text ingrijit de Gabriela Omat, pref. si note de L. Volo-vici. Bucuresti, 1996.
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 29 Mai
At the Hospital | Funny Clip | Mr. Bean Official
GÂNDURI PESTE TIMP 29 Mai
Mihail Sebastian - Citate:
SFATURI UTILE 29 Mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu