MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 11 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca El să fie cu tine.”

                                               Sfântul Ioan Gură de Aur

B.

Decese

·         323 i.I.Hr.: Alexandru Macedon (n. 20/21 iulie  356), moare in Babilon din cauza malariei (conform opiniei unora), sau a fost otrăvit (conform altora). Misterul morții celui mai mare cuceritor al antichității nu a fost nici acum dezlegat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare  imperiu cucerit  pana la acea dată, care se întindea de la marginea Chinei, până în Egipt și Europa. din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost otrăvit (conform altora).
* 1183: Henric cunoscut drept Tânărul Rege (28 februarie 1155 – 11 iunie 1183), a fost al doilea din cei cinci fii ai regelui Henric al II-lea al Angliei și ai reginei Eleanor de Aquitania însă primul care a supraviețuit copilăriei. A fost rege al Angliei și Duce de Normandia,^[1] Conte de Anjou și Maine.

Se cunosc puține despre tânărul prinț Henric înainte de căsătoria și încoronarea sa. Copiii mamei sale din prima căsătorie cu regele Ludovic al VII-lea al Franței au fost Maria a Franței, Contesă de Champagne și Alix a Franței, Contesă de Blois. Henric a avut un frate mai mare, William al IX-lea, Conte de Poitiers (d. 1156) iar frații lui mai mici au fost: Matilda, Ducesă de Saxonia, Richard I al Angliei, Geoffrey al II-lea, Duce de Bretania, Eleanor a Angliei, regină a Castiliei, Joan a Angliei, regină a Siciliei și Ioan al Angliei.

După moartea fratelui său mai mare, William, în decembrie 1156, el a devenit moștenitor al tronului Angliei.^[2] În 1158 a fost logodit cu Margareta, fiica cea mare a regelui Ludovic al VII-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Constance a Castiliei.^[2] La 2 noiembrie 1160, la Neubourg,^[3] după ce s-a obținut o dispensă papală de la Papa Alexandru al III-lea, cei doi copii (el în vârstă de 5 ani iar ea 2 ani) s-au căsătorit.^[4] Căsătoria a fost o încercare de a rezolva în cele din urmă lupta dintre conții de Anjou și regii francezi asupra posesiei districtului de frontieră Norman Vexin, pe care Ludovic al VII-lea l-a achiziționat de la bunicul lui Henric, Geoffrey Plantagenet, Conte de Anjou, în jurul anului 1144. Prin termenii înțelegerii, Margareta urma să aducă castelul de la Norman Vexin noului ei soț.

În iunie 1170, la vârsta de 15 ani, Henric a fost încoronat rege în timpul vieții tatălui său, obicei inițial practicat de dinastia franceză capețiană și adoptat de regii englezi Ștefan și Henric al II-lea.

Căsătoria formală a avut loc la 27 august 1172 la Catedrala Winchester, când Henric a fost încoronat rege al Angliei pentru a doua oară, de data asta împreună cu Margareta, de către arhiepiscopul de Rouen.

Henric

·         1294: Moare filosoful si naturalistul englez Roger Bacon. Roger Bacon (n. cca. 1214 – d.1294 ), supranumit „Doctor mirabilis”, a fost unul dintre cei mai mari filozofi ai evului mediu timpuriu. Contribuția sa cea mai de seamă în dezvoltarea stiintei   a constat  în promovarea metodei experimentale: „Fără experiență nu se poate cunoaște nimic temeinic. Există două maniere de a ajunge la cunoaștere : prin raționament și prin experiență . Numeroși sunt cei ce au dovezi despre ceea ce poate fi cunoscut, dar cum ei nu fac experiențe… nu pot evita ce este dăunător„. Nu trebuie confundat cu filosoful Francis Bacon (1561 – 1626) sau cu pictorul Francis Bacon (1909 – 1992).

·         1488: Regele Iacob al III-lea al Scoției

·         1557: Ioan al III-lea al Portugaliei (portugheză: João III, AFI ʒuˈɐ̃ũ) (7 iunie1502–11 iunie 1557), supranumit o Piedoso („Cel Pios”), a fost al cincisprezecilea rege al Portugaliei și al Algarve.

Născut în Lisabona, a fost fiul regelui Manuel I al Portugaliei, și a reginei consoartă Maria de Aragon (a treia fiică a lui Ferdinand al II-lea de Aragonși a Elisabetei I a Castiliei). Ioan i-a urmat pe tron tatălui său în 1521, la numai nouăsprezece ani. În perioada în care el a urcat pe tron, Imperiul Portughez se afla la culmea puterii sale mercantile și coloniale, iar capitala lui, Lisabona, ocupa o poziție de importanță globală din punct de vedere comercial. În timpul domniei sale, posesiunile portugheze din Asia și Lumea Nouă au fost extinse, în special prin colonizarea portugheză a Braziliei. Politica lui Ioan al III-lea de întărire a bazelor portugheze din India (precum Goa) a asigurat monopolul portughez asupra comerțului cu mirodenii, și datorită acestui fapt Ioan al III-lea a fost numit „Regele Băcan”.

Pe durata domniei sale, portughezii au devenit primii europeni care au intrat în contact atât cu China, în timpul Dinastiei Ming, cât și cu Japonia, în perioada Muromachi. A abandonat teritoriile musulmane din Africa de Nord, în favoarea comerțului cu India și investițiilor din Brazilia. În Europa, a îmbunătățit relațiile Portugaliei cu regiunea baltică și Rhinelandul, sperând că va stimula astfel comerțul țării.

Ioan a fost responsabil pentru evanghelizarea Orientului Îndepărtat și Braziliei, parțial prin trimiterea acolo a misionarilor iezuiți. Atât iezuiții, cât și Inchiziția portugheză, introdusă în 1536, aveau să devină instituții cheie în Portugalia și pe cuprinsul imperiului. Iezuiții au avut un rol important în medierea relațiilor dintre portughezi și nativi, iar Inchiziția a scutit Portugalia de conflictele civile și războaiele religioase din Franța și din alte țări ale Europei secolului XVI. În ultimii ani ai domniei lui Ioan, colonia portugheză Brazilia își începuse dezvoltarea rapidă ca producătoare de zahăr, ceea ce a compensat declinul gradual al veniturilor din Asia, și acea dezvoltare a continuat pe durata domniei nepotului și succesorului său, Sebastian al Portugaliei, care a devenit rege după ce Ioan a murit de apoplexie, în 1557.

Prințul Ioan, fiul cel mare al regelui Manuel, s-a născut pe 6 iunie 1502. Evenimentul a fost marcat de o capodoperă a teatrului portughez, „Piesa Vizitării, sau Monologul Văcarului” de Gil Vicente, pusă în scenă în camera reginei.

Tânărul prinț a fost declarat moștenitor al tronului în 1503, și a primit o educație aleasă, avându-i printre profesori pe astrologul Tomás de Torres și pe Diogo de Ortiz, Episcop de Viseu. Unul dintre profesorii săi a fost Luís Teixeira, un umanisteducat în Italia. Cronicarul lui Ioan a afirmat că „D. Ioan al III-lea făcea cu ușurință față problemelor, compensându-și pe timpul domniei lipsurile din cultură cu deprinderile dobândite din experiențe” (António de Castilho, Elogio d'el-rei D. João de Portugal, terceiro, do nome). În 1514 a primit o casă proprie, și în câțiva ani a început să-și ajute tatăl în chestiunile administrative.

Când avea șaisprezece ani s-a stabilit că se va căsători cu verișoara lui primară, Eleonora de Habsburg, fiica cea mare a lui Filip cel Frumos de Austria-Burgundia și a Ioanei de Castilia, dar până la urmă ea s-a căsătorit cu tatăl lui Ioan, regele Manuel I, care rămăsese văduv. Ioan s-a simțit profund ofensat : cronicarii au notat că de atunci a devenit melancolic, și nu a mai fost ca înainte. Unii istorici pretind că acesta a fost unul din motivele principale care aveau să-l determine pe Ioan să devină un credincios fervent.

Pe 19 decembrie 1521, la vârsta de nouăsprezece ani, a fost încoronat rege în Biserica Saint Dominique din Lisabona, începându-și astfel domnia de 36 de ani, care a fost caracterizată de activitate intensă în politica internă și externă, în special în ceea ce privește celelalte state europene.

Căsătoria sorei lui Ioan, Elisabeta a Portugaliei, cu Carol Quintul, Împărat Roman, i-a permis regelui portughez să stabilească o alianță mai strânsă cu Spania și Sfântul Imperiu Roman. Pentru a-și întări legăturile cu Austria, s-a căsătorit cu verișoara lui primară pe linie maternă, Ecaterina de Habsburg, sora mai mică a lui Carol Quintul. Acel mariaj i-a dat nouă copii lui Ioan, dar majoritatea au murit de mici. La moartea lui Ioan, numai nepotul său Sebastian supraviețuise pentru a moșteni coroana.

Ioan al III-lea a continuat să centralizeze statul portughez, după modelul absolutist al predecesorilor săi. A organizat Adunări numai de trei ori, la intervale foarte mari de timp : în 1525 la Torres Novas, în 1535 la Évora și în 1544 la Almeirim. A încercat de asemenea să restructureze viața administrativă și judiciară din ținuturile sale.

Spre sfârșitul domniei lui Ioan al III-lea, Portugalia a intrat într-o perioadă problematică din punct de vedere economic, social și politic, care a avut drept rezultat slăbirea puterii statului.

Toți copiii lui Ioan al III-lea au murit înaintea lui, deși unul dintre fii, numit tot Ioan, avusese un copil cu Ioana a Spaniei înainte să moară. Fiul postum, nepotul lui Ioan al III-lea, avea să devină Sebastian I al Portugaliei. Sebastian nu a avut urmași. După moartea sa timpurie, coroana a revenit unchiului său, cardinalul Henric. Nici el nu a avut copii, și domnia sa a durat doar doi ani (1578-1580). Criza dinastică ce a urmat i-a permis lui Filip al II-lea al Spaniei să preia controlul în Portugalia în numele dinastiei habsburgice.

Jump to navigationJump to search

Ioan al III-lea

Rege al Portugaliei

Portret al lui Ioan al III-lea de Antonis Mor

·         1574: Oastea moldo-cazaca, asediata si lipsita de apa, s-a predat turcilor la Rascani. Este ucis domnitorul Moldovei, Ioan Voda cel Cumplit iar Moldova pradata. Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 – d. 1574) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Era fiul lui Ștefăniță cu armeanca Serpega. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului.

·         1712: Louis Joseph de Bourbon, duce de Vendôme, mareșal al Franței (n. 1654)

·         1727: George I, în engleză George Louis, (n. 28 mai/7 iunie 1660, Hanovra — d. 11/22 iunie 1727, Osnabrück) a fost prinț elector al Sfântului Imperiu Roman, primul rege al Marii Britanii și al Irlandei din Casa de Hanovra, din 1 august 1714 până la moartea sa.

George a fost primul fiul al lui Ernest Augustus, Duce de Braunschweig-Lüneburg și al Sofiei de Hanovra. Prin mama sa, George era strănepotul regelui Iacob I al Angliei.^[1]

În 1661 s-a născut fratele lui George, Frederick Augustus, și cei doi băieți (cunoscuți ca Görgen și Gustchen în familie) au crescut împreună. Mama lor a lipsit timp de un an de zile 1664-65 în timpul unei lungi vacanțe în Italia însă ea a corespondat regulat cu fii săi.^[2] După întoarcere Sofia a născut alți patru fii și o fiică. În scrisori Sofia l-a descris pe George drept un copil responsabil și conștiincios care ar putea fi un exemplu pentru frații lui mai mici.^[3]

Din cauza deceselor a doi unchi ai săi fără ca aceștia să lase moștenitori, George a devenit moștenitor atât al tatălui său cât și al teritoriilor unchilor săi.^[4] Tatăl lui George l-a luat la vânătoare și la călărie și i-a prezentat chestiuni militare; conștient de viitorul său nesigur, Ernest Augustus și-a luat fiul în vârstă de cincisprezece ani în campania din războiul franco-olandez cu scopul deliberat de a-l testa și de a-și forma militar fiul în luptă

George în 1680, ca prinţ de Hanovra. După o pictură de Sir Godfrey Kneller.

La 1 decembrie 1682 se căsătorește cu verișoara sa primară Sophie-Dorothée de Braunschweig-Lüneburg. Anul următor, în 1683, George și fratele său au participat la Bătălia de la Viena în războiul turco-austriac iar Sophia Dorothea a născut un fiu, pe George Augustus. În 1687 se naște al doilea și ultimul copil al cuplului, o fată numită după mama sa, Sophia. George și Sophia Dorothea se înstrăinează unul de celălalt, George preferând compania metresei sale, Melusine von der Schulenburg, cu care a avut două fete în 1692 și 1693 ^[6] iar Sophia Dorothea a avut o relație romantică cu contele suedez Philip Christoph von Königsmarck. Potrivit unor surse diplomatice din partea dușmanilor Hanovrei, în iulie 1694 contele suedez a fost ucis, posibil cu complicitatea lui George, și corpul său îngreunat cu pietre a fost aruncat în râul Leine.

Căsătoria lui George cu Sophia Dorothea a fost dizolvată, nu pe motiv că ambii au comis adulter, ci pe motiv că Sophia Dorothea și-a abandonat soțul. Cu sprijinul tatălui ei, George a încarcerat-o pe Sophia Dorothea la Casa Ahlden în orașul ei natal, unde a rămas până când a murit, cu peste treizeci de ani mai târziu. I-a fost refuzat accesul la copii și la tatăl ei, i s-a interzis să se recăsătorească și i s-a permis numai să se plimbe neînsoțită în curtea conacului. Avea un venit, servitori, și a fost lăsată să meargă într-o trăsură în afara castelul ei, deși sub supraveghere.

George în 1706, când era Elector de Hanovra.

Ernest Augustus a murit la 23 ianuarie 1698 lăsîmd toate teritoriile sale lui George cu excepția teritoriului de Osnabrück pe care-l deținea din 1661.^[8] George a devenit Duce de Brunswick-Lüneburg (cunoscut drept Hanovra, după capitala sa) și Prinț-Elector al Sfântului Imperiu Roman.^[9] Curtea sa de la Hanovra era înfrumusețată de multe figuri culturale, cum ar fi matematicianul și filozoful Gottfried Leibniz și compozitorii George Frideric Händel și Agostino Steffani.

La scurtă vreme după ascensiunea lui George, Prințul William, Duce de Gloucester, care era al doilea în linia de succesiune la tronurile Angliei și Scoției, a murit la vârsta de 11 ani. Prin termenii Act of Settlement din 1701, mama lui George, Sofia, a fost desemnată ca moștenitoare a tronului Angliei de către monarhul de atunci William al III-lea și de cumnata sa, Prințesa Anne (mai târziu regina Anne). Succesiunea a fost astfel desemnată deoarece Sofia era cea mai apropiată rudă protestantă a familiei regale britanice.

În august 1701, George a fost investit cu Ordinul Jartierei și, în termen de șase săptămâni, cel mai apropiat pretendent catolic la tronurile Angliei și Scoției, fostul rege Iacob al II-lea, a murit. Regele William al III-lea a murit în martie următor și a fost succedat de regina Anne. Sofia a devenit moștenitoare prezumptivă a noii regine a Angliei. Sofia avea 71 de ani, era mai în vârstă decât Anne cu 35 de ani, însă era sănătoasă și în formă și a investit timp și energie în asigurarea succesiunii pentru fiul ei.

La scurt timp după asensiunea lui George pe tronul Hanovrei, a izbucnit Războiul Succesiunii Spaniole. În cauză era dreptul lui Filip, nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, de a succeda la tronul Spaniei. Sfântul Imperiu Roman, Provinciile Unite din Olanda, Anglia, Hanovra și multe alte state germane s-au opus dreptul lui Filip de a succeda deoarece s-au temut că dinastia de Bourbon ar deveni prea puternică dacă ar fi controlat și Spania. Ca parte a efortului de război, George a invadat statul vecin, Brunswick-Wolfenbüttel, care era pro-francez. Invazia a reușit cu puține pierderi de vieți omenești. Ca recompensă, anexarea prealabilă la Hanovra a ducatului de Saxa-Lauenburg a unchiului lui George care a murit fără moștenitori, a fost recunoscută de către britanici și olandezi.

Regele George I al Marii Britanii

Deși atât Anglia cât și Scoția au recunoscut-o pe Anne ca regină a lor, numai parlamentul engez a recunoascut-o pe Sofia ca moștenitoare prezumptivă. Parlamentul scoțian nu a soluționat în mod oficial problema succesiunii pentru tronul scoțian. În 1703, parlamentul scoțian a trecut un proiect de lege care a declarat că alegerea lor pentru succesorul reginei Anne nu ar fi același individ ca succesor la tronul englez, cu excepția cazului în care Anglia acorda libertate deplină de comerț pentru comercianții din Scoția în Anglia și coloniile sale.

În cele din urmă, în 1707, ambele parlamente au ratificat Actul Uniunii care a unit Anglia și Scoția într-o singură entitate politică, regatul Marii Britanii și a stabilit reguli de succesiune. Mama lui George a murit la 28 mai 1714 la vârsta de 83 de ani. Ea s-a prăbușit în grădinile de la Herrenhausen după ce a căutat grăbită un adăpost de ploaie. George era acum urmașul direct al reginei Anne. Regina a suferit un accident vascular cerebral, care a lăsat-o în imposibilitatea de a vorbi, și a murit la 1 august 1714. George a fost proclamat rege al Marii Britanii și Irlandei.

În parte din cauza vânturilor neprelnice care l-au ținut la Haga, el n- ajuns în Marea Britanie până la 18 septembrie. George a fost încoronat la Westminster Abbey la 20 octombrie. Încoronarea lui a fost însoțită de revolte în peste douăzeci de orașe din Anglia.^[10]

În momentul urcării sale pe tron, regele George era trecut de cincizeci de ani, nu cunoștea limba engleză și nici legile Angliei. Din această cauză se naște o nouă formă de guvernământ: consiliul de cabinet, alcătuit dintr-un grup de consilieri particulari și miniștri, un cabinet răspunzător în fața Camerei Comunelor. Sir Robert Walpolea prezidat acest Consiliu timp de douăzeci de ani. George I a folosit ca limbi de comunicare cu miniștrii săi germana și franceza.

În principal George a trăit în Marea Britanie după 1714 deși el și-a vizitat casa din Hanovra în 1716, 1719, 1720, 1723 și 1725.^[11] În total George a petrecut în jur de o cincime din domnia sa ca rege în Germania. O clauză a "Act of Settlement" care interzicea ca monarhul britanic să părăsească țara fără permisiunea parlamentului a fost abrogat în mod unanim în 1716.^[12] În timpul absențelor regelui puterea era trecută Consiliului de regență mai degrabă decât fiului său, George Augustus, Prinț de Wales.^[13]

În vara anului 1727, George I a murit de apoplexie.

Cu soția sa Sophia Dorothea de Celle a avut doi copii:

• George II (1683-1760), rege al Marii Britanii
• Sofia Dorothea de Hanovra (1687-1757), regină a Prusiei

George I a mai avut trei copii nelegitimi cu metresa sa, Melusine von der Schulenburg

• Anna Luise Sophie von der Schulenburg, Contesă de Dölitz (1692–1773), s-a căsătorit cu Ernest August Philipp von dem Bussche zu Ippenburg.
• Petronilla Melusina von der Schulenburg, Contesă de Walsingham (1693–1778), s-a căsătorit cu Philip Stanhope, Conte de Chesterfield.
• Margaret Gertrude von der Schulenburg, Contesă de Oeynhausen (1701–1726), s-a căsătorit cu Albrecht Wolfgang, Conte de Schaumburg-Lippe.

George I

·         1847: John Franklin, explorator și căpitan englez (n. 1786)

·         1859: A murit omul politic austriac Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773),  unul dintre cei mai mari diplomati ai timpului sau. Din 1809 a ocupat funcţia de ministru de externe al Imperiului Austriac. La Congresul de la Viena,  a fost principalul negociator şi eminenţa cenuşie a istoricului eveniment in timpul caruia a fost stabilita de catre marile puteri ale timpului configuratia europeana post-napoleoniana pentru urmatoarele decenii. În ultimii ani de domnie ai împăratului Francisc I şi în perioada domniei împăratului Ferdinand I , a fost de facto, conducătorul statului austriac.
* 1879: William Nicholas Alexander Frederick Charles Henry, Prinț de Orania, Prinț al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (neerlandeză Willem Nicolaas Alexander Frederik Karel Hendrik, Prins van Oranje, Prins der Nederlanden, Prins van Oranje-Nassau; 4 septembrie 1840 – 11 iunie1879), a fost moștenitor aparent al tatălui său Willem al III-lea al Țărilor de Jos din 17 martie 1849 până la moartea sa.

Prințul Wilhelm a fost fiul cel mare al regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos și a primei soții a acestuia, Sofia de Württemberg. În familie era numit Wiwill. La naștere, a deținut a treia poziție în linia de succesiune la tronul olandez și a 17-a poziție în linia de succesiune la tronul britanic.

O lună după aceea, la 7 octombrie 1840, străbunicul său, regele Wilhelm I al Țărilor de Jos, a abdicat ca urmare a dezamăgirii față de recentul Tratat de la Londra care a recunoscut independența Belgiei și a intenției sale de a se căsători cu o nobilă belgiană Henrietta d'Oultremont. În 1849, după decesul bunicului său Willem al II-lea al Țărilor de Jos, el a devenit moștenitorul aparent.

Prințul de Orania, 1879

După ce au eșuat planurile de căsătorie dintre Prințul Wilhelm și Prințesa Alice a Regatului Unit, a doua fiică a reginei Victoria, prințul s-a îndrăgostit în 1873 de tânăra contesă de 19 ani Mathilde van Limburg-Stirum. Relația dintre prinț și părinții săi a devenit foarte problematică deoarece părinții au refuzat s-o accepte pe Mathilde ca mireasă pentru fiului lor. Căsătoria dintre un membru al familiei regale și un membru al nobilimii era considerată morganatică și deci neacceptabilă.

Tânărul Wilhelm în vârstă de 33 de ani a vrut să se căsătorească chiar și fără consimțământul părinților. Totuși Mathilda nu avea 20 de ani și avea nevoie de permisiunea părinților ei; din păcate, ei au refuzat să i-o acorde.

Puternic deziluzionat, Prințul Wilhelm a plecat în exil la Paris unde s-a aruncat într-o viață de sex, alcool și jocuri de noroc. Prințul a murit la vârsta de 38 de ani în apartamentul său de o combinație de tifos, complicații de ficat și epuizare.

După decesul lui, fratele său mai mic, Prințul Alexandru, a devenit moștenitor și Prinț de Orania. El a murit înaintea tatălui lor, care a rămas fără moștenitor pe linie masculină. Cum nici unchiul său, Prințul Henric, nici Prințul Frederic nu aveau moștenitori pe linie masculină, Țările de Jos au numit-o pe sora vitregă a lui Wilhelm, Prințesa Wilhelmina moștenitoare prezumptivă. Până în 1884, tronul olandez a folosit Legea Salică.

Prințesa Wilhelmina i-a succedat tatălui ei după decesul acestuia în 1890.

Wilhelm

Prinț de Orania

* 1900: Isabella Marie Boyd (n. 13 mai 1843 la Martinsburg, West Virginia - d. 11 iunie 1900 la Wisconsin Dells, Wisconsin), cunoscută ca Belle Boyd, sau Cleopatra Secesiunii, a fost o spioană americană din perioada Războiului Civil American. A lucrat în cadrul hotelului tatălui său din Front Royal, Virginia și, în 1862, a furnizat informații prețioase generalului confederatStonewall Jackson.

A început activitatea de spionaj în mod accidental. Un grup de soldați au pătruns în casă pentru captura steagul Confederației arborat de părinții ei. Belle Boyd a împușcat pe unul din aceștia și astfel a fost deferită justiției. Tribunalul a achitat-o, dar a ținut-o sub supraveghere.

De la paznicul ei obținea informații despre Uniune pe care, prin intermediul servitoarei, le transmitea generalilor Confederației. Astfel, ea a dezvăluit faptul că Uniunea avea intenția să mute temporar anumite trupe lăsând vulnerabil Front Royal și astfel Confederația, profitând de acest lucru, reușește să cucerească orașul.

Pentru activitatea sa, a fost decorată cu Southern Cross of Honor.

În 1862 este trădată de iubitul ei și este arestată pentru o lună. Pleacă în Anglia 1864, unde profesează ca actriță și se căsătorește cu un ofițer de marină. Doi ani mai târziu, soțul moare și ea se reîntoarce în SUA unde întreprinde un turneu povestindu-și amintirile din război.

Belle Boyd

·         1903: Regele Serbiei Alexandru I și regina Draga sunt asasinați de membri ai grupării panslaviste Mana Neagra, care urmăreau îndepărtarea Serbiei de sub influența vestică, si orientarea acesteia catre Rusia. Deoarece ofițerii implicați în atentat făceau parte din Regimentul 6 Infanterie, care purta numele „Regimentul Regele Carol al României”, regele Carol I a telegrafiat la Belgrad anunțând că renunță la patronajul onomastic asupra regimentului respectiv.
* 1912: Léon Louis Rolland (n. 10 decembrie 1841, La Haye-Longue, departamentul Maine-et-Loire, – d. 11 iunie 1912, Neuilly-sur-Seine)^[1][2] a fost un botanist și micolog francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Rolland.

Rolland, al cărui părinte a fost inginer și director al minelor de cărbuni din regiune, a început studiile secundare la Lycée d'Angers, apoi la liceul din Meaux, și în cele din urmă la renumitul Collège-lycée Jacques-Decour^⁠(fr), pe atunci Collège Rollin, din Paris, unde și-a luat bacalaureatul. A petrecut apoi mulți ani în Le Havre (1866-1879), unde tatăl său a fost pe atunci prim-adjunct (deputat). În acest timp, Rolland a dezvoltat o pasiune excesivă pentru matematică la o astfel de măsură, încât sănătatea lui a devenit foarte amenințată, că a fost obligat să-și ia o pauză forțată.

După moartea tatălui, un prieten i-a făcut accesibile lucrările micologice ale lui Julius Vincenz von Krombholz, prin care a fost inițiat interesul lui în micologie. Renumitul savant Claude Casimir Gillet, cu care l-a legat o prietenie strânsă până la moartea acestuia, l-a îndrumat pe drumul spre cunoscător al acestei materii. După ce a părăsit Le Havre, a trăit la Paris împreună cu mama lui, apoi, după decesul ei, până la moartea sa în Neuilly-sur-Seine, în Rue Charles-Laffitte nr. 80.^[3][4].

La Paris a făcut cunoștință cu farmacistul și renumitul micolog acestui timp, Émile Boudier (1828-1920), cei doi devenind repede prieteni. Trăind din veniturile sale, a făcut multe călătorii în străinătate, dar în Franța, niciodată nu a lipsit la un congres al Société mycologique de France (Societatea Micologică a Franței), a cărei președinte a fost din 1887 până în 1904.^[5] Mai departe a menținut o corespondență intensivă cu Philibert Riel (1862-1943, medic, botanist și fondator al „Societății Linnaeus” din Lyon), în principal despre excursiile făcute pentru studiul sau colectarea de plante în jurul de Chamonix, împreună cu domnișoarele Aria și Marie Albessard, două prietene ale medicului.^[6] În plus a fost colaborator și publicist al Revistei Revue mycologique.^[7] Neavând probleme financiare pricinuit moștenirilor de la tatăl lui, Rolland a întreprins excursii lungi, de exemplu pe Insulele Baleare, între altele în valea de Sóller (Mallorca) (1903-1904).^[8]

Lucrarea sa principală a fost Atlas des champignons de France, Suisse et Belgique, originar editată în 15 părți din 1906 până în 1910 (fiecare cu 8 plăci) și în sfârșit rezumate în 2 volume în 1910, reprezentând 283 specii comestibile, otrăvitoare sau remarcabile pentru abundența sau forma lor, cu descrierea și indicarea proprietăților lor nutriționale, conținând 120 plăci crom-litografice, colorate de acuarelistul de A. Bessin.^[9] Pentru această operă savantul a fost premiat la „Expoziția universală din Torino” din 1911 cu „Diploma de onoare”, unde lucrarea fusese expusă.^[3]

Rolland a murit după câțiva ani de slăbiciune, lăsând o soră, pe care a iubit-o foarte mult, și mai mulți nepoți și nepoate, care l-au tratat în ultimii săi ani cu cel mai mare devotament

Léon Louis Rolland

·         1914: Adolphus Frederic al V-lea, Mare Duce de Mecklenburg (22 iulie 1848 – 11 iunie 1914) a fost penultimul suveran al statului Mecklenburg-Strelitz.

La 17 aprilie 1877, la Dessau, Adolf Friedrich s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeth de Anhalt

În urma decesului tatălui său la 30 mai 1904 a devenit Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz. Elisabeth și Adolf Friedrich au avut patru copii:

• Ducesa Maria (1878–1948) căsătorită cu (1) Contele George Jametel (2) Prințul Julius Ernst de Lippe
• Ducesas Jutta (1880–1946) căsătorită cu Danilo, Prinț Moștenitor de Muntenegru
• Ducele Adolphus Frederic al VI-lea (1882–1918)
• Ducele Karl Borwin (1888–1908); ucis în duelul cu cumantul său contele George Jametel apărând onoarea surorii sale mai mari

Adolphus Frederic al V-lea

·         1935: Endre Aczél, (Ármin Adler) scriitor, jurnalist și redactor maghiar (n. 1865)

·         1946: A murit Sofia Nadejde, publicista, traducatoare si scriitoare romana  de orientare feminista si marxista; (n.14 septembrie 1856). A fost soția lui Ioan Nadejde și sora pictorului Octav Bancila. Sofia Nădejde (nume de fată: Băncilă, n. 14 septembrie 1856, Botoșani – d. 11 iunie 1946, București) a fost o publicistă, prozatoare și autoare dramatică română. Orientarea sa politică a fost una marxistă, fiind membră a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. A fost totodată și o susținătoare a feminismului. A fost soția lui Ioan Nădejde și sora pictorului Octav Băncilă.

·         1955: 83 de morți și cel puțin 100 de răniți într-un accident pe circuitul Le Mans, cel mai grav accident din istoria curselor auto. Un Mercedes pilotat de francezul Pierre Levegh s-a lovit de Austinul britanicului Lance Macklin, s-a răsucit în aer și a explodat.
* 1956: Corrado Alvaro (n. 15 aprilie 1895 - d. 11 iunie 1956) a fost poet, prozator, memorialist și jurnalist italian, exponent al literaturii moderne europene.
Opera:

• 1917: Poezie gri-verzuie ("Poesie grigioverdi");
• 1920: Douăzeci de ani ("Vent'anni ");
• 1926: Omul în labirint ("L'uomo del labirinto");
• 1929: Armata de la fetreastră ("L'amata alla finestra");
• 1930: Oameni din Aspromonte ("Gente in Aspromonte");
• 1933: Itinerar italian ("Itinerario italiano");
• 1946: Vârsta cea scurtă ("L'età breve");
• 1950: Aproape o viață ("Quasi una vita");
• 1952: Vremurile noastre și speranța ("Il nostro tempo e la speranza").

Corrado Alvaro în 1920

* 1970: Aleksandr Fiodorovici Kerenski (în rusă Алекса́ндр Фёдорович Ке́ренский, n. 22 aprilie/4 mai 1881, Ulianovsk, Imperiul Rus^[1] – d. 11 iunie1970,^{[2][3][4][5][6]} New York, SUA^[7]) a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolșevicii lui Lenin să cucerească puterea.

Kerenski s-a născut în Simbirsk (azi Ulianovsk), ca fiul al unui director de școală. Simbirsk este și locul de naștere al lui Lenin. Întâmplarea face ca tatăl lui Kerenski, Feodor, să fi fost profesorul și directorul tânărului Vladimir Ilici Ulianov.

Alexandr Kerenski a primit licența în drept a Universității din Sankt Peterburg în 1904. Și-a arătat repede simpatiile politice atunci când a apărat revoluționarii antițariști. A fost ales membru al celei de-a patra Dume(parlament) în 1912 ca membru al Trudovicilor (un partid moderat liberal). Kerenski, un orator strălucit și un lider parlamentar priceput, a devenit membru al Comitetului Provizoriu al Dumei ca membru al Partidului Socialist Revoluționar și lider al opozanților socialiști ai țarului Nicolae al II-lea.

Când a izbucnit Revoluția din Februarie în 1917, Kerenski a fost unul dintre cei mai proeminenți lideri revoluționari și a fost ales vicepreședinte al Sovietului din Petrograd. Când a fost format Guvernul provizoriu rus, el a fost numit la început Ministru al Justiției, dar a devenit Ministru de Război în mai și Prim-ministru în iulie 1917. După tentativa eșuată de lovitură de stata generalului Lavr Kornilov din august și după demisia miniștrilor, el s-a autoinvestit și în funcția de Comandant Suprem al armatei.

Principala problemă a guvernului lui Kerenski era aceea că Rusia era vlăguită după trei ani de război și rușii nu doreau altceva decât pacea. Lenin și partidul bolșevic promiteau, dacă aveau să ajungă la putere, "pâine, pace și pământ". Armata se dezintegra, iar soldații – țărani și muncitori – dezertau pe capete. Kerenski și alți lideri politici s-au simțit obligați de angajamentele luate de Rusia față de aliați să continue războiul, temându-se de asemenea că Germania va cere compensații teritoriale enorme ca preț al păcii. Refuzul lui Kerenski de a cere pacea separată l-a distrus.

Pe durata tentativei de lovitură de stat a lui Kornilov, Kerenski a distribuit arme muncitorilor din Petrograd și, până în octombrie, majoritatea acestor muncitori înarmați trecuseră de partea bolșevicilor. Lenin era hotărât să răstoarne guvernul Kerenski mai înainte ca acesta să fie legitimizat de alegerile plănuite să se țină pentru Adunarea Constituantă Rusă și, pe 25 octombrie(stil vechi)/7 noiembrie (stil nou), bolșevicii au preluat puterea în ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Revoluția din Octombrie.

Kerenski a scăpat de urmărirea bolșevicilor și a fugit la Pskov, unde a concentrat trupe loiale guvernului provizoriu în încercarea de a recuceri capitala. Trupele lui au ocupat Țarskoe Selo, dar au fost învinse a doua zi la Pulkovo. Kerenski de-abia a scăpat din această înfrângere și în următoarele câteva luni s-a ascuns până când a putut părăsi țara, ajungând în cele din urmă în Franța. În timpul războiului civil rus, el nu a susținut nici o tabără – s-a opus atât regimului bolșevic roșu cât și Mișcării Albe a generalilor monarhiști.

Kerenski a trăit în Paris până în 1940, angajându-se în certurile și fracționările nesfârșite ale liderilor democratici ruși exilați. Când germanii au ocupat Franța în 1940, el a fugit în SUA, unde a trăit până la moarte. Când Hitler a invadat Uniunea Sovietică în 1941, Kerenski și-a oferit sprijinul lui Stalin, dar nu a primit nici un răspuns. Totuși, el a făcut emisiuni radio în limba rusă în sprijinul efortului de război. După război, a format un grup numit Uniunea pentru Eliberarea Rusiei, dar nu a reușit să înfăptuiască prea multe lucruri.

Kerenski s-a stabilit în cele din urmă în orașul New York, dar și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Institutul Hoover și la Universitatea Stanford în California, unde a utilizat, dar și a contribuit la îmbogățirea marii arhive de istorie rusă a Institutului. A scris și a făcut emisiuni radio numeroase despre istoria și politica Rusiei. Printre principalele lui scrieri se numără Preludiul bolșevismului (1919), Catastrofa (1927), Crucificarea libertății (1934) Punctul de cotitură al istoriei Rusiei (1966). A murit în orașul New York în 1970, fiind unul dintre ultimii supraviețuitori importanți ai evenimentelor din 1917.

Bisericile locale ortodoxe ruse din New York au refuzat să-i facă slujba de înmormântare lui Kerenski, considerându-l unul dintre vinovații principali pentru căderea Rusiei în mâna bolșevicilor. O biserică ortodoxă sârbă i-a refuzat de asemenea slujba de înmormântare. Trupul neînsuflețit al lui Kerenski a fost transportat pe calea aerului la Londra, unde a fost îngropat într-un cimitir multiconfesional.

Aleksandr Kerenski

·         1974: Julius Evola, filosof italian (n. 1898)

·         1979: John Wayne, actor american (n. 1907). John Wayne (n. 26 mai, 1907, Iowa – d. 11 iunie 1979) a fost un actor american, vedetă a nenumărate western-uri. S-a numit inițial Marion Robert Morrison, dar părinții i-au schimbat numele în Marion Michael Morrison pentru că au dorit ca următorul lor fiu să poarte numele Robert. Numele de scenă John Wayne (de la generalul „Mad Anthony” Wayne) i-a fost dat de regizorul Raoul Walsh, cel care de altfel l-a și descoperit pe Wayne, cu ocazia filmării în 1930 a westernului The Big Trail, în care Wayne juca rolul principal. Prietenii și admiratorii îl numeau însă The Duke, nume dat de vecinii săi din Glendale, California. În 1969 a câștigat Oscarul pentru rolul său din filmul True Grit. În patru decenii de actorie Wayne a apărut în 250 de filme. Dintre acestea, majoritatea au fost regizate de John Ford, iar cele mai importante filme ale sale au fost She Wore a Yellow Ribbon (1949) și The Quiet Man (1952). John Wayne a fost căsătorit de trei ori și a avut șapte copii și 16 nepoți. În ultimii peste zece ani din viață Wayne s-a luptat cu cancerul, mai întâi la plămâni pentru ca mai apoi decesul să fie provocat de cancer la stomac.
* 1982: Anatoli Solonițîn (în rusă Анатолий (Отто) Алексеевич Солоницын; n. 30 august 1934, Bogorodsk[*], Rusia – d. 11 iunie 1982 Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un actor sovietic.

Solonițîn este cunoscut în Occident pentru rolurile sale din filmele lui Andrei Tarkovski, printre care se numără dr. Sartorius în Solaris (1972), scriitorul din Călăuza (1979), trecătorul din Oglinda (1975) și rolul principal din Andrei Rublev (1966). Tarkovski l-a descoperit, considerându-l „actorul său preferat” în cartea Sculptând în timp. Conform acesteia, el dorea să-l distribuie în rolul principal din filmele Nostalgia (1983) și Sacrificiul (1986), dar actorul a murit înainte ca filmările să aibă loc.

În fosta Uniune Sovietică este cunoscut și pentru rolurile din S-a oprit un tren, Prețul vieții, Telokhranitel (1979) și Acasă printre străini, străin printre ai săi (1974).

În 1981 a câștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun actor la cel de-al 31-lea Festival Internațional de Film de la Berlin, pentru rolul din Douăzeci și șase de zile din viața lui Dostoievski.^[3]

Suferind de cancer, Solonițîn a murit în 1982, la vârsta de 47 de ani. Conform editorului de sunet Victor Șarun, care a lucrat la filmul Călăuza, Solonițîn, Tarkovski și Larisa Tarkovskaia s-au îmbolnăvit în urma expunerii la radiațiile emanate de substanțele chimice toxice aflate în locațiile unde s-a turnat filmul

Filmografie selectiv:

• Andrei Rubliov - Andrei Rubliov
• Odin shans iz tysyachi (1969)
• V lazorevoy stepi (1970) - (segmentul Kolovert)
• Proverka na dorogakh / Punct de control (1971) - Petușkov
• Solaris (1972) - dr. Sartorius
• Prints i nishchiy / Prinț și cersetor (1972)
• Grossmeyster (1972)
• Lyubit cheloveka (1973) - Dmitri Kalmîkov
• Under en steinhimmel (1974) - colonelul Hoffmeyer
• Posledniy den zimy (1974)
• Oglinda (1975) - trecătorul
• Vozdukhoplavatel (1975) - Henri Farman
• Tam, za gorizontom (1975)
• Doverie (1976)
• Voskhozhdeniye / Prețul vieții (1977)
• A u nas byla tishina... (1977)
• Yuliya Vrevskaya (1978)
• Trassa (1979)
• Călăuza (1979) - scriitorul
• Legenda o Tile (1979)
• Sergey Ivanovich ukhodit na pensiyu (1980)
• Povorot (1980) - Kostik, fiul Korolevei
• Muzhiki! (1981)
• Dvadtsat shest dney iz zhizni Dostoevskogo (1981) - Fiodor Dostoievski
• Agoniya (1981)
• Telokhranitel (1982) - sultanul Nazar
• Tayna zapisnoy knizhki (1982)
• Tainstvennyy starik (1982)
• Shlyapa (1982)
• Ostanovilsya poyezd (1982) - jurnalistul Malinin
• Iz zhizni otdykhayushchikh (1982)

* 1992: David Prodan (n. 13 martie 1902, satul Cioara, azi Săliștea, județul Alba - d. 11 iunie 1992, Cluj) a fost un istoric român, academician, bibliotecar, profesor universitar, specialist în istoria Transilvaniei.
A urmat Liceul „Kocsárd Kún” din Orăștie, iar apoi Facultatea de Istorie și Geografie din Cluj în 1924. A obținut titlul de doctorîn istorie în anul 1938. În perioada 1924-1938 a lucrat la Arhivele Statului din Cluj, iar în următorii zece ani la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. A fost profesor universitar în perioada 1948-1962 și șef de secție la Institutul de Istorie și Arheologie din 1948 până în 1972. În 1948 a devenit membru corespondent, iar în 1955 membru titular al Academiei Române.^[2] La moartea lui Fernand Braudel, David Prodan a fost ales membru al Asociației Istoricilor Americani.
* 1999: Jackson DeForest Kelley (n. 20 ianuarie 1920, Toccoa, Georgia – d. 11 iunie 1999, Woodland Hills, California) a fost un actor american cel mai cunoscut pentru interpretarea Dr. Leonard „Bones” McCoy (un membru al echipajului navei USS Enterprise) în mai multe producții Star Trek.

DeForest Kelley în 1988 la o convenție Star Trek

·         2001: Este executat cu o injectie letala teroristul american Timothy McVeigh, declarat vinovat  de atentatul cu bomba  de la Oklahoma City  care s-a soldat cu  168 morts si 674 de raniti in aprilie  1995.

·         2004: Au loc funeraliile fostului presedinte american  Ronald Reagan la Washington National Cathedral. Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois – d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) a fost cel de-al patruzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii. Prin politica sa intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în perioada războiului rece, a avut o contribuție hotărâtoare la prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei și la afirmarea Statelor Unite ale Americii ca singura super-putere pentru următoarele două decenii.

·         2012: Teófilo Stevenson Lawrence (n. 29 martie1952, Puerto Padre, Cuba, d. 11 iunie 2012) a fost boxer amator cubanez.

Stevenson a fost de trei ori campion olimpic, la Olimpiadele din 1972 (München), 1976 (Montréal) și 1980 (Moscova). Stevenson nu a participat la Olimpiada de la Los Angeles(1984) din cauza boicotului cubanez.

·         2013: Robert Fogel, economist american, laureat Nobel (n. 1926)
* 2013: Cornel Burtică (n. 3 septembrie 1931, județul interbelic Mehedinți ^[1] - d. 11 iunie 2013) a fost un om politic comunist român, membru al Consiliului Politic Executiv al PCR, ambasador al Republicii Socialiste România în Italia, Maroc și Malta până în 1969, când a fost numit ministru al comerțului exterior.^[2] Prin decretul nr. 95 din 7 mai 1981 privind conferirea unor distincții ale Republicii Socialiste România, Cornel Burtică a fost decorat cu ordinul 23 August clasa I. ^[3]

Cornel Burtică a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile 1961 - 1965, 1975 - 1980 și 1980 - 1985.

În calitate de ambasador al Republicii Socialiste România în Italia (1966-1969) s-a întâlnit de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Sfântului Scaun, cu care România nu avea relații diplomatice. Ambasadorul Burtică s-a pronunțat pentru reglementarea situației Bisericii Române Unite (aflate pe atunci în ilegalitate), între avantajele acestui fapt fiind acela că aniversarea în 1968 a 50 de ani de la unirea Transilvaniei cu România, organizată de greco-catolicii din emigrație, să nu aibă un pronunțat caracter ostil regimului de la București.^[4] În urma intervenției sale, un emisar al Sfântului Scaun a primit permisiunea de la Departamentul Cultelor de a-l vizita la 31 octombrie 1968 pe cardinalul Iuliu Hossu, aflat în domiciliu forțat la Mănăstirea Căldărușani.^[5]

Cornel Burtică a decedat la 11 iunie 2013 și a fost incinerat la 14 iunie2013

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ap Bartolomeu și Barnaba; Sf Ier Luca, arhiepiscopul Crimeei

·       

VA URMA