MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 11 IUNIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca El să fie cu tine.”

                                               Sfântul Ioan Gură de Aur

RELIGIE ORTODOXĂ 11 Iunie

Sf Ap Bartolomeu și Barnaba; Sf Ier Luca, arhiepiscopul Crimeei; 

Viața Sfântului Apostol Bartolomeu 

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea limbilor în chip de foc ale Sfântului Duh, acestuia i-au căzut sorţii ca, împreună cu Sfântul Apostol Filip, să meargă în Siria şi în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Deci au plecat amândoi în părţile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărţindu-se prin cetăţi şi apoi iarăşi întâlnindu-se; şi întorceau cu învăţăturile lor pe mulţi oameni spre mântuire.

Deci într-o vreme, Sfântul Filip despărţindu-se de Sfântul Bartolomeu şi ducându-se în părţile Asiei Mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu la popoarele sălbatice din Lidia şi Misia, i-a poruncit DumnezeuSfântului Bartolomeu, care era prin alte cetăţi, să meargă în ajutorullui Filip. Şi întâlnindu-se ei, amândoi într-un gând sufereau ostenelile şi relele pătimiri apostoleşti, precum scrie despre aceasta în pătimireaSfântului Apostol Filip, astfel:

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma şi sora lui, fecioara Mariamia, toţi slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetăţile Lidiei şi ale Misiei, binevestindu-le şi suferind multe ispite şi scârbe de la cei necredincioşi, fiind bătuţi, închişi în temniţe şi loviţi cu pietre. Dar păzindu-se vii întru toate acele ispite şi bătăi, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună- vestirea lui Hristos.

Şi au ajuns şi până în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan- Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo şi mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în ţara Frigiei. Şi intrând în cetatea Ierapole a Frigiei, au propovăduit pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înşelăciune. Şi era acolo o viperă oarecare, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiţă şi o ţineau închisă în capiştea cea zidită pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor mai păzea cu cinste şi alte târâtoare, balauri şi vipere. Pentru aceea, Sfântul Filip cu însoţitorii săi mai întâi s-au înarmat prin rugăciune asupra acelei vipere. Atunci s-a întâmplat să fie cu dânşii şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumne­zeu, care le-a ajutat şi au biruit vipera, înjunghiind-o cu rugăciunea ca şi cu o suliţă; şi au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu s-a despărţit degrabă de dânşii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăţi pentru a propovădui bunăvestirea lumii. Iar Sfântul Filip cu Bartolomeu şi cu Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească cunoştinţa adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua şi noaptea în predicarea cuvântului, învăţând pe cei înşelaţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind la calea dreptăţii pe cei rătăciţi.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Deci Sfinţii Apostoli i-au deschis cu rugăciunea ochii cei trupeşti, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieşit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; şi s-a adunat popor mult în casa lui. Şi Sfinţii Apostoli îi învăţau credinţa în Iisus Hristos pe cei ce veneau. încă se mai aduceau acolo şi mulţi neputincioşi, pe care îi tămăduiau pe toţi prin rugăciune şi izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulţi au crezut în Hristos şi s-au botezat de aceşti Sfinţi Apostoli. Iar antipatul acelei cetăţi avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind muşcată de un şarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Şi auzind ea de Sfinţii Apostoli că sunt în casa lui Stahie şi că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o ducă la dânşii, nefiind bărbatul ei acasă. Şi a câştigat de la dânşii îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat şi de muşcătura şarpelui şi de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învăţătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învăţat a crede în Hristos, de la nişte oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; şi s-a făcut după porunca lui. Şi s-a strâns în Ierapole o mulţime mare de popor şi, prinzând pe Sfinţii Apostoli Bartolomeu, Filip şi sora sa, Mariamia, îi târau pe uliţă, bătându-i şi batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniţă. După aceea antipatul a şezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunându-se la dânsul toţi slujitorii idoleşti şi slujitorii viperei celei ucise, au făcut plângere împotriva Sfinţilor Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noştri-: căci de când au intrat aceşti străini în cetatea noastră, au pustiit altarele marilor zei, pentru că poporul a uitat să aducă obişnuitele lor jertfe; încă au mai omorât şi cinstita noastră zeiţă viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu laşi să mai trăiască aceşti fermecători".

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor fi farmece în îmbrăcămintea lui şi, dezbrăcându-l, n-au găsit nimic; asemenea şi pe Bartolomeu l-au dezbrăcat. Iar când se apropiarăde Mariamia, vrând să o dezbrace şi pe ea şi să-i dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-a schimbat înaintea ochilor lor şi s-a făcut ca o văpaie de foc, iar păgânii, înspăimântându-se, au fugit din faţa ei. După aceea ighemonul a osândit pe Sfinţii Apostoli la răstignire.

Deci mai întâi găurindu-i călcâiele Sfântului Apostol Filip, l-au legat cu o funie şi, spânzurându-l de un lemn în preajma uşii capiştei viperei, l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l şi lovindu-l cu pietre. După aceea l-au răstignit şi pe Sfântul Bartolomeu lângă pereţii capiştei şi îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghiţit pe antipat şi pe toţi slujitorii viperei, împreună cu mulţime de popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoşat toţi credincioşii şi necredincioşii şi au strigat către Sfinţii Apostoli ca să-i miluiască şi să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pământul de vii. Şi îndată grăbindu-se, au dezlegat pe Bartolomeu, iar pe Filip n-au putut să-l dezlege îndată, că era spânzurat sus.

Dar astfel a fost bună voirea lui Dumnezeu, ca prin acest fel de pătimire şi moarte să treacă apostolul Lui de la pământ la cer, spre care şi picioarele lui erau întoarse. Astfel fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi, ca să le ierte toate greşelile şi să le lumineze ochii minţii lor, ca să cunoască şi să vadă adevărul. Iar Domnul s-a plecat spre rugăciunea lui şi îndată a poruncit pământului de a scos vii pe toţi pe care îi înghiţise, numai antipatul şi cu slujitorii viperei au rămas în adânc. Iar ceilalţi au mărturisit cu mare glas şi au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezaţi.

Şi pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, deci l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăţie şi-a păzit fecioria, privind la pătimirea şi la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste şi l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine şi-a săvârşit alergarea sa. Iar Bartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le episcop pe Stahie. După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip, iar în locul unde a curs sângele lui, a crescut viţă de vie după, trei zile, în semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, acum se îndulceşte de bucuria cea veşnică, împreună cu Domnul său în împărăţia cerului.

Iar Sfântul Apostol Bartolomeu şi fericita fecioară Mariamia au mai zăbovit câteva zile în Ierapole după îngroparea Sfântului Filip şi, întărind bine în credinţă biserica cea nou adunată, s-au despărţit, pornind fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a şi mutat către Domnul, iar Sfântul Bartolomeu s-a dus în părţile Indiei şi a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând şi propovăduind cuvântul Domnului prin cetăţi şi sate şi tămăduind pe cei neputincioşi cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulţi şi facându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor. încă a lăsat la ei şi pe cea în limba evreiască, care, după o sută de ani şi mai mult, a fost adusă în Alexandria de Pantin, filosoful creştin.

Iar după ce a ieşit din India, Sfântul Bartolomeu s-a dus în Armenia cea mare. Şi mergând el acolo, idolii şi mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut, zicând cu mare glas acest din urmă cuvânt, că „Bartolomeu îi izgoneşte şi-i munceşte pe ei". Şi se izgoneau duhurile cele necurate nu numai din idoli, dar şi din oameni prin venirea Sfântului Apostol Bartolomeu; pentru aceea, mulţi credeau în Hristos. în ţara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită, iar diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, şi de aici ne izgoneşti pe noi?" Iar împăratul auzind aceasta, a poruncit să fie căutat Bartolomeu cu dinadinsul.

Iar apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut să­nătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulţumească sfântului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri: cu aur, cu argint, cu mărgăritare şi cu alte lucruri preţioase. Iar el, fiind sărac cu duhul şi neavând trebuinţă de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac neguţătorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omeneşti, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer şi atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguţător". Şi umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa şi au fost botezaţi de mâinile sfântului apostol atât împăratul Polimie, cât şi împărăteasa, fiica lui cea tămăduită şi mulţi din boieri şi popor fără număr; căci mai mult de zece cetăţi, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.

Aceasta văzând slujitorii idoleşti, s-au mâniat asupra sfântului apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea şi jertfele din care ei se hrăneau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis fratele împăra­tului, l-au îndemnat să-l piardă pe Bartolomeu şi să răzbune nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind vreme potrivită, a prins pe sfântul apostol şi l-a muncit în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, şi fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioşi îi întărea în credinţă, iar pe cei necredincioşi îi sfătuia să cunoască adevărul şi să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos. Iar muncitorul, nesuferind aceste cuvinte, a poruncit să jupoaie pielea de pe el; dar sfântul răbda şi într-această muncă ca într-un trup străin, neîncetat binecuvântând şi proslăvind pe Dumnezeu. In sfârşit, muncitorul a poruncit ca odată cu pielea să-i taie şi capul. Atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, luându-se capul de la trup, care singur a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfârşit Sfântul Bartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele multe dureri şi osteneli la odihna cea fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Iar credincioşii, care au fost de faţă la sfârşitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, şi le-au pus într-o raclă de plumb, aşezându-le în aceeaşi cetate Albana din Armenia mare. Iar de la sfintele lui moaşte se dădeau bolnavilor tămăduiri cu minune; pentru aceasta, mulţi necredincioşi s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

Iar după multă vreme, prigonitorii din părţile acelea, cei întunecaţi cu îndrăcirea idolească, auzind şi văzând minunile ce se făceau de moaştele Sfântului Bartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaşte cu racla cea de plumb şi le-au aruncat în mare. Dar o, minune! Racla cea de plumb a plutit uşoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Şi s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetăţii Liparului, despre moaştele apostoleşti care au fost aduse de ape. Şi ducându-se episcopul cu clerul şi cu tot poporul la malul mării şi găsind moaştele, s-au minunat cu toţii cum racla cea de plumb şi cu moaştele nu s-au afundat în apă, ci, mai uşoară decât o luntre, a călătorit pe mare o cale atât de lungă până la dânşii. Pentru aceasta au preamărit pe Dumnezeu şi au luat racla cu moaştele şi au pus-o în biserica lor cu bucurie şi cu cântări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea şi aceasta despre Sfântul Bartolomeu, care se scrie în viaţa Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câştigând o părticică din moaştele Sfântului Apostol Bartolomeu, a adus-o în locaşul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică osebită în numele apostolului şi partea aceea din moaştele lui a pus-o într-însa cu cinste; şi adeseori se învrednicea a-l vedea pe sfântul apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste şi credinţă. Şi dorea să împodobească cu cântări de laude praznicul acestui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acel lucru sau nu.

De aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului, ca să i se dea lui pentru aceasta încredinţare şi să i se dăruiască înţelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Şi rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu post şi cu lacrimi, şi apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Bartolomeu arătându-i-se în altar, îmbrăcat în haine albe, şi ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iar Iosif apropiin­du-se de sfântul apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă şi a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu şi să izvorască din limba ta apele cereştii înţelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!" Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Bartolomeu s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăită bucurie şi simţind în sine darul înţelepciunii, s-a întins cu totul spre mulţumire.

Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericeşti şi pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Bartolomeu, dar şi pe ale multor sfinţi; iar mai ales pe a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe a Sfântului Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câştigat şi numirea de "scriitor de cântări". Iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci de toată făptura. Amin.

Notă.Unii îl socotesc pe acest Sfânt Bartolomeu că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca şi cum Natanail ar fi fost unul şi acelaşi cu Bartolomeu - Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl său, i se zicea Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul "var" în limba evreiască se tâlcuieşte "fiu", precum şi Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru:Fericit eşti, Simon var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Aşa şi acest sfânt apostol, ca şi cum după tată se numea Bartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei şi mai des, precum este arătat în Scriptura Legii Vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 şi în Cartea a Il-a a împăraţilor în capitolul 3, stihul 3. Iar ei socotesc că numele cel adevărat al lui Bartolomeu ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Bartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei Sfinţi Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, care pomenesc pe Bartolomeu, nu îl pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu îl pomeneşte pe Bartolomeu, şi spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânarea peştilor, când L-a văzut pe Iisus Hristos după înviere, pentru că zice: Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu şi ceilalţi.

Iar alţii nu se învoiesc la aceasta, precum şi Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, iar alţii socotesc că Natanail este unul din cei şaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Alban, unde a pătimit Sfântul Bartolomeu, să nu creadă cineva că este ţara Albaniei, pentru că una este ţara Albaniei în Europa şi alta cetatea Alban în Armenia cea mare, care este în Asia. încă mai sunt şi prin alte părţi cetăţi cu acelaşi nume.

 

Viaţa Sfântului Apostol Barnaba

Sfântul Apostol Barnaba a fost unul din cei şaptezeci de apostoli. Numele lui mai înainte de apostolie a fost Iosif, iar după aceea s-a numit Barnaba, după cum ne va arăta cuvântul ce urmează.

Apostolul Barnaba s-a născut în insula Cipru din părinţi leviţi de neam evreiesc, din care seminţie erau şi cei mai dinainte mari prooroci ai lui Dumnezeu - Moise, Aaron şi Samuil. Strămoşii lui Barnaba au trecut în Cipru din pricina războaielor care au fost în Palestina. Părinţii lui erau foarte bogaţi; ei aveau un sat al lor aproape de Ierusalim, îndestulat nu numai cu sadurile şi rodurile cele pământeşti, dar înfrumuseţat şi cu zidiri alese, pentru că acolo îşi aveau ei casa lor. Pentru că din acea vreme, în care Sfântul Prooroc Isaia a scris: Fericit este cel ce are seminţia în Sion şi casa sa în Ierusalim, evreii neştiind duhovniceasca putere a acelor cuvinte, cei ce locuiau prin ţări depărtate se sârguiau să-şi aibă casele în Ierusalim; pentru aceea şi părinţii lui Barnaba îşi aveau casa şi moşia lângă Ierusalim.

Iar după ce au născut pe acesta, despre care ne este cuvântul, l-au numit Iosif şi l-au dat la învăţătura cărţii. Apoi, ajungând el la vârsta desăvârşită, l-au trimis în Ierusalim la slăvitul Gamaliel, dascăl renumit pe acele vremuri, ca să deprindă desăvârşit înţelegerea cărţilor evreieşti şi toată legea lui Dumnezeu. Şi era acolo un ucenic împreună cu Iosif, cu numele Saul, de o vârstă cu el, care mai pe urmă s-a numit Pavel; şi amândoi învăţau la acelaşi dascăl, Gamaliel, şi sporeau în înţelegere, în înţelepciunea Scripturii şi în fapte bune. în toate zilele, dimineaţa şi seara, Iosif mergea la biserica lui Solomon şi se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu; şi îşi petrecea zilele tinereţilor sale în postiri şi în mare înfrânare. Şi păzind cu dinadinsul întreaga înţelepciune a fecioriei sale, fugea de însoţirea cu tinerii cei fără de rânduială şi nu voia nici a auzi cuvintele acelea cu care s-au obişnuit minţile lor a se îndărătnici cu înlesnire, ci totdeauna lua aminte de sine, învăţându-se în legea Domnului ziua şi noaptea.

În acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, după treizeci de ani ai întrupării Sale, începând a Se arăta lumii, a mers de la Galileea la Ierusalim. Şi învăţa în biserică şi făcea minuni, încât toţi se minunau de el şi se adunau ca să-i vadă sfânta Lui faţă şi să audă dumnezeieştile Lui cuvinte, care erau mai dulci decât mierea şi fagurele. Iar tânărul Iosif, văzându-L pe Hristos şi auzind învăţăturile care ieşeau din gura Lui preasfântă, se umilea cu inima şi se mira de minunile ce se făceau de El; pentru că a văzut cum a tămăduit Iisus cu cuvântul pe cel slăbănog la scăldătoarea Siloamului, apoi, văzând şi alte lucruri minunate ale lui Hristos, s-a aprins cu dragostea inimii de El, şi, apropiindu-se, s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, rugându-L să-l binecuvânteze şi să-l primească la sine în ucenicie. Iar Domnul, Cel ce vede tainele inimilor omeneşti, văzând într-însul inima care se aprinsese către dragostea cea dumnezeiască, l-a binecuvântat cu dragoste şi nu l-a oprit a-i urma Lui. Iar el a alergat mai întâi la casa mătuşii sale cu numele Maria, care era maica lui Ioan, care mai în urmă s-a numit Marcu, şi a zis către ea: „Vino şi vezi pe Cel ce părinţii noştri au dorit să-L vadă; căci iată un oarecare prooroc, Iisus din Nazaretul Galileii, învaţă în biserică şi face multeminuni; şi mulţi îl socotesc că este Mesia cel aşteptat!" Auzind acestea acea femeie, îndată lăsând toate, a mers cu sârguinţă la biserică şi, văzând pe Iisus Hristos, a căzut la picioarele Lui, rugându-se şi zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, vino în casa roabei Tale şi prin intrarea Ta binecuvintează pe casnicii mei!"

Iar Domnul Hristos, văzând credinţa acelei femei, a mers în casa ei şi a binecuvântat-o pe ea şi pe toţi cei ce erau în casa ei. Şi a fost ospătat de dânsa cu cinste, deoarece cu multă bucurie şi cu cucernicie a primit acea femeie pe Stăpânul nostru. Dintr-acea vreme, ori de câte ori Domnul mergea la Ierusalim, totdeauna găzduia cu ucenicii Săi în casa Măriei. Iar când Domnul S-a întors de la Ierusalim în Galileea, a mers în urma Lui şi Iosif cu ceilalţi ucenici. Şi când Domnul a voit să-i trimită pe cei doisprezece apostoli ai Săi spre propovăduire cătreoile cele pierdute ale casei lui Israel, şi a văzut că aceia sunt puţini, precum le-a şi zis, căsecerişul este mult, iar lucrătorii puţini, atunci Domnul a ales şi alţi şaptezeci de ucenici, ca să-i trimită câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul.

Deci între acei şaptezeci din început a fost rânduit şi acest sfânt Iosif şi a fost numit Barnaba de Sfinţii Apostoli, adică "fiul mângâierii", căci era îndestulat, ca, prin propovăduirea lui Mesia cel venit în lume, să mângâie popoarele care aşteptau cu multă dorire venirea lui Mesia. Pentru că, precum fiii lui Zevedei au fost numiţi "fiii tunetului", fiindcă aveau să tune ca tunetul propovăduirea Evangheliei în partea cea de sub cer, tot astfel şi Iosif s-a numit "fiu al mângâierii", fiindcă ostenelile lui apostoleşti aveau să aducă multă bucurie aleşilor lui Dumnezeu. Aşa socoteşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur despre numirea lui, zicând: „Mi se pare că din fapta cea bună şi-a luat numele, cârcel ce era îndestulat şi ales la aceasta".

Iar după înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli aveau viaţă de obşte în Ierusalim, precum se scrie în faptele lor:La poporul care crezuse era un suflet şi o inimă, şi nici unul nu zicea că ceva din averile sale este al său, ci toate erau de obşte. Şi câţi erau stăpâni ai satelor şi ai caselor, vânzându-le, aduceau preţul celor vândute şi le puneau la picioarele Apostolilor. Atunci şi Sfântul Iosif cel numit de apostoli Barnaba, vânzând satul cel pomenit mai sus, care era aproape de Ierusalim şi care rămăsese moştenire de la părinţii lui, a adus preţul şi l-a pus înaintea picioarelor Apostolilor, neoprindu-şi nimic; pentru că dorea să se îmbogăţească în Dumnezeu întru Care s-a şi îmbogăţit, precum se mărturiseşte despre el: „Iosif era bărbat bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Lui i se întâmpla adeseori de se vedea cu Saul şi se întreba cu el din Sfânta Scriptură pentru Domnul Hristos, dorind să-l aducă la sfânta credinţă; dar Saul, fiind foarte râvnitor al obiceiurilor părinteşti, batjocorea pe Sfântul Barnaba, ca pe un înşelat, şi grăia hule împotriva lui Hristos, numindu-L fiu de teslar şi neînvăţat, şi omorât cu osândă de moarte...

Iar după ce evreii au omorât pe Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, Saul a început a prigoni Biserica şi, intrând în casele credincioşilor şi prinzând pe bărbaţi şi pe femei, îi arunca în temniţă. Atunci Sfântul Barnaba plângea pentru el şi se ruga lui Dupinezeu, întinzându-şi curatele lui mâini, ca să se lumineze ochii sufleteşti ai lui Saul şi să cunoască adevărul, pentru că dorea să-l aibă în credinţa creştinească pe acel prieten al său, pe care îl avusese tovarăş la învăţătura lui Gamaliel.

Şi nu au fost în zadar rugăciunile şi lacrimile Sfântului Barnaba, căci, venind vremea dumnezeieştii milostiviri, Saul s-a întors la Hristos, chemat fiind de glasul Domnului, când mergea la Damasc. Astfel lupul s-a prefăcut în oaie şi hulitorul lui Hristos a început a preamări numele Lui. Şi cel ce odinioară a fost prigonitor, s-a făcut apărătorul Bisericii; pentru că, după primirea Sfântului Botez, îndată s-a dus la adunarea evreiască şi propovăduia pe Iisus, că Acela este Fiul lui Dumnezeu, biruind în cuvânt pe jidovii care locuiau în Damasc. Iar când s-a întors în Ierusalim şi încerca să se lipească de ucenicii lui Hristos, toţi se temeau de el, necrezând că şi el este ucenic al lui Hristos. Atunci Sfântul Barnaba, întâmpinându-l, i-a zis: „O, Saule până când vei fi hulitorul marelui nume al lui Iisus Hristos şi prigonitorul credincioşilor Lui robi? Până când te împotriveşti înfricoşatei taine, pe care proorocii de demult au vestit-o şi în vremurile de acum s-a împlinit pentru mântuirea noastră?"

Atunci Saul a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicând: „O, Barnaba, învăţătorule al dreptăţii, iartă-mă pe mine că acum m-am încredinţat că toate cele grăite mie de tine pentru Hristos sunt adevărate. Deci Cel pe Care mai înainte hulindu-L, îl numeam fiu de teslar, acum îl mărturisesc că este Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut, Cel de o fiinţă cu Tatăl şi fără de început, Care, fiind raza slavei Tatălui şi chipul ipostasului Lui, în aceste mai de pe urmă zile S-a smerit pe Sine, luând chip de rob; S-a făcut om desăvârşit din Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu; şi pătimind cruce şi moarte de voie, a înviat din morţi a treia zi şi S-a arătat vouă, apostolilor Săi, apoi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit".

Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Sfântul Barnaba de la cel ce odinioară se făcuse hulitor şi prigonitor, s-a minunat şi a lăcrimat de bucurie; deci, cuprinzându-l pe el, l-a sărutat şi i-a zis: „O, Saule, cine te-a învăţat pe tine să grăieşti nişte cuvinte ca acestea insuflate de Dumnezeu? Cine te-a sfătuit pe tine să-L mărturiseşti pe Iisus Nazarineanul că este Fiul lui Dumnezeu? De unde ai învăţat atât de desăvârşit cunoştinţa dogmelor cereşti?"

Atunci Saul, umplându-se de lacrimi din zdrobirea inimii, a zis: „Singur Domnul Iisus Hristos, pe Care eu păcătosul L-am gonit şi hulit, Acela m-a învăţat toate acestea, căci şi mie mi S-a arătat ca unui lepădat; de al Cărui glas dumnezeiesc am urechile pline, pentru că, strălucind peste mine o lumină cerească, după ce am căzut la pământ de frică, a venit la mine un glas şi mi-a zis:Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar eu, tremurând şi înspăimântându-mă, am zis: Cine eşti, Doamne? Iar El mi-a răspuns cu blândeţe şi cu milostivire: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Atunci m-am minunat de îndelunga Lui răbdare şi, rugându-mă, am zis:Doamne, ce voieşti să fac? Iar El m-a învăţat pe mine toate acestea pe care ţi le-am spus ţie".

Deci Sfântul Barnaba, luând pe Saul de mână, l-a dus la Apostoli, grăindu-le: „Iată cel ce ne-a prigonit pe noi, acum este al nostru; cel ce se împotrivea nouă, acum ascultă de Domnul nostru; şi cel ce ne era nouă vrăjmaş, acum ne este prieten şi împreună lucrător în via lui Hristos. Iată, vi-l pun vouă de faţă pe acest blând mieluşel, care a fost fiară cumplită!" După aceea Saul a spus apostolilor cum a văzut pe Domnul pe cale, cum a vorbit cu Dânsul şi cum a luat îndrăzneală în Damasc întru numele lui Iisus.

Iar apostolii auzind acestea, s-au minunat şi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. După aceea Saul era împreună cu dânşii, intrând şi ieşind în Ierusalim şi, îndrăznind în numele Domnului Iisus, biruia pe iudei şi pe elini. Iar aceia se minunau de dânsul - cum cel care nu demult izgonea pe cei ce chemau numele lui Hristos, singur acum propovăduieşte pe Iisus - şi căutau să-l ucidă pe el. Deci fraţii, înţelegând aceasta, l-au luat de la Ierusalim la Cezareea şi l-au dus în Tars, patria lui, ca acolo să propovăduiască pe Hristos.

În acea vreme, în Antiohia Siriei, cetatea cea mare şi slăvită, a început a se răspândi sfânta credinţă întru Domnul nostru Iisus Hristos; pentru că după ce a fost ucis Sfântul întâiul Mucenic Ştefan, din acea zi era mare prigoană asupra Bisericii Ierusalimului, încât toţi credincioşii s-au risipit prin părţile Iudeei şi ale Samariei, afară de apostoli. Atunci oarecare din cei ce fugiseră au trecut până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia, grăind cuvântul mântuirii mai întâi numai la iudei, iar după aceea şi la elini au început a bine vesti pe Domnul Iisus Hristos. Şi era mâna Domnului cu dânşii şi mulţi crezând cuvântul lor, s-au întors către Domnul. Şi auzindu-se aceasta în Biserica Ierusalimului, Sfinţii Apostoli au trimis în Antiohia Siriei pe Sfântul Barnaba, ca să vadă pe cei ce erau acolo şi să întărească pe cei ce crezuseră de curând.

Iar el ducându-se acolo şi văzând darul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a mângâiat pe toţi cu cuvântul Domnului, întărindu-i pe dânşii ca să petreacă nedepărtaţi de Domnul. Şi propovăduind Sfântul Barnaba acolo din destul, a adus mult popor la cunoştinţa lui Dumnezeu. Deci, văzând Sfântul Barnaba că ucenicii în toate zilele se înmulţeau, iar dascăli erau puţini şi secerişul cel mult nu avea mulţi lucrători, a lăsat un timp Antiohia şi s-a dus în Tars, ca să caute pe prietenul său Saul. Şi găsindu-l, l-a adus pe el în Antiohia, unde se osteneau amândoi la întoarcerea sufletelor omeneşti către Hristos Dumnezeu, aducând pe iudei şi pe elini întru încredinţare. Şi au pe­trecut în Antiohia în acea vreme un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând pe popor; şi acolo mai întâi i-au numit creştini pe ucenici.

Iar după ce s-a împlinit un an de şedere în Antiohia, s-au învoit ei să se întoarcă la Ierusalim, ca să spună Sfinţilor Apostoli despre cele ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia. Atunci antiohienii au voit ca fiecare dintr-înşii să trimită fraţilor săraci şi scăpătaţi ce petreceau în Iudeea câte ceva din cele ce aveau, deoarece era atunci acolo foamete mare, după proorocia Sfântului Agav, care era şi el unul din cei şaptezeci de apostoli. Deci credincioşii cei ce erau în Antiohia, adunând multă milostenie, au trimis-o la bătrâni prin mâna lui Barnaba şi Saul. Şi venind în Ierusalim Sfinţii Apostoli Barnaba şi Saul, care mai târziu s-a numit Pavel, s-a veselit foarte mult Biserica, înştiinţând-o ei de credincioşii cei ce se înmulţiseră în Antiohia, şi aducând multă milostenie de la dânşii.

Apoi deodată s-a făcut multă tulburare Bisericii Ierusalimului, pentru că în acea vreme împăratul Irod a pus mâinile ca să facă rău unora ce erau din Biserică, omorând cu sabia pe Iacov al lui Zevedeu, fratele lui Ioan. Şi văzând că această faptă este plăcută jidovilor, s-a silit a prinde şi pe Petru şi l-a băgat în temniţă, de unde Sfântul Petru a fost scos de înger. Deci până ce s-a potolit această tulburare bisericească pornită în Ierusalim de către prigonitori, Barnaba şi Saul au stat ascunşi în casa Măriei, mătuşa lui Barnaba cea mai sus zisă, unde a venit şi Sfântul Petru, după ce a fost scos noaptea de sfântul înger.

După aceea, Barnaba şi Saul sfârşindu-şi slujba în Ierusalim, s-au întors iarăşi în Antiohia, luând cu dânşii şi pe fiul Măriei, care se numea Ioan, şi căruia, mai pe urmă, i s-a zis Marcu. Şi petrecând ei în Antiohia o vreme în post, în rugăciuni, în slujbele Sfintei Liturghii şi în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, a voit Duhul Sfânt să-i trimită pe dânşii la neamuri pentru propovăduire şi a zis Duhul Sfânt către Biserica ce era în Antiohia, a proorocilor şi învă­ţătorilor: „Deosebiţi Mie pe Barnaba şi pe Saul la lucrarea la care i-am chemat pe dânşii". Atunci, postind, rugându-se şi punându-şi mâinile pe dânşii, i-au trimis pe ei.

Iar ei s-au pogorât mai întâi în Seleucia, apoi au plecat cu corabia spre Cipru, iar de acolo s-au dus în Salamina şi, pretutindeni străbătând, propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu, având lângă ei ca slujitor pe Ioan, fiul Măriei, supranumit Marcu. Şi străbătând ei insula până la Pafos, au găsit pe un oarecare iudeu vrăjitor şi prooroc mincinos, cu numele Elimas, şezând lângă antipatul Serghie, bărbat înţelept.

Deci pe antipat l-au luminat cu lumina sfintei credinţe, iar pe vrăjitorul Elimas, care se împotrivea lor, l-au orbit cu cuvântul. Şi plecând ei de la Pafos, s-au dus la Perga Pamfiliei; iar sluga lor Ioan, care se numea şi Marcu, văzându-i că se dau la multe pătimiri rele pentru propovăduirea lui Hristos şi nu se înfricoşau de întâmplările cele de moarte, s-a temut a mai merge la dânşii, fiind tânăr, şi s-a despărţit de ei, întorcându-se la Ierusalim la maica sa.

Iar Barnaba şi Saul, trecând Perga, au venit în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei. De acolo fiind izgoniţi, au scuturat praful de pe picioare asupra acelora şi s-au dus în Iconia, unde iudeii şi păgânii au voit să-i ucidă cu pietre. Dar ei, aflând de aceasta, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi Derbe şi în cele de primprejurul lor. Şi acolo binevestind, au ridicat în picioare şi au făcut sănătos pe un bărbat şchiop, care era aşa din pântecele maicii sale şi care niciodată nu umblase. Atunci poporul socotind că sunt zei, voia să le aducă jertfe şi numea pe Barnaba Die, iar pe Pavel, Hermes; şi abia au potolit Sfinţii Apostoli poporul să nu le jertfească ca unor zei. După aceea acelaşi popor îndemnat de iudei s-a sculat asupra lor şi, bătând pe Pavel cu pietre, l-au scos afară din cetate, crezând că a murit; iar el s-a sculat, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat la Derbe împreună cu Barnaba.

Şi propovăduind şi învăţând pe mulţi în cetatea aceea, s-au întors înapoi în Antiohia Pisidiei, mergând pe aceeaşi cale. Deci pretutindeni în cale întăreau sufletele ucenicilor, rugându-i să petreacă în credinţă şi încredintându-i că multe suferinţe ni se cade nouă a răbda pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Şi le-au hirotonisit preofi pe la toate bisericile şi, rugându-se cu post, i-au lăsat în seama Domnului în care crezuseră. Apoi, mergând în Perga şi propovăduind acolo cuvântul Domnului, s-au pogorât în Atalia şi de acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de Duhul Sfânt să propovăduiască cuvântul Domnului la neamuri. Şi ajungând ei în cetate şi adunând credincioşii, le-au spus câte a făcut Dumnezeu cu dânşii, şi cum pe mulţi din neamuri i-au adus la Hristos. Şi au petrecut multă vreme în Antiohia.

După aceasta s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur, între evrei şi între păgânii care crezuseră. Pentru că unii iudei venind, învăţau pe fraţi că dacă nu se vor tăia împrejur, după obiceiul lui Moise, nu se vor putea mântui; iar păgânii care crezuseră, socoteau cu greu pentru ei acea tăiere împrejur. Deci Barnaba şi Pavel se împotriveau iudeilor şi apărau pe păgâni de tăierea împrejur, dar de vreme ce nu înceta pentru aceasta a se face ceartă şi multă cercare, de aceea a fost de trebuinţă Sfinţilor Apostoli Vamava şi Pavel să fie trimişi de Biserica Antiohiei în Ierusalim la Apostoli şi la bătrâni, ca să-i întrebe despre tăierea împrejur. încă mai era trebuinţă să-i înştiinţeze şi despre aceasta, că Dumnezeu a deschis neamurilor uşa credinţei. Deci, fiind trimişi de Biserică la Ierusalim, au trecut prin Fenicia şi prin Samaria, spunându-le de întoarcerea neamurilor şi făcând bucurie mare tuturor fraţilor.

Şi ajungând ei la Ierusalim, au fost primiţi cu dragoste de Biserica de acolo, de Sfinţii Apostoli şi de bătrâni; şi toţi ascultau cu plăcere cele ce le spuneau Barnaba şi Pavel şi câte semne şi minuni a făcut Dumnezeu printr-înşii întru neamuri. Iar despre tăierea împre­jur, Sfinţii Apostoli, cercetând şi sfătuindu-se soborniceşte, au întărit ca să o depărteze cu totul de la cei credincioşi, nu numai de la păgâni, dar şi de la iudei, ca fiind netrebuincioasă darului cel nou. încă au voit ei ca, împreună cu Barnaba şi Pavel, să trimită şi de la sine pe cineva la păgânii care crezuseră în Antiohia.

Deci au ales pentru aceasta pe Iuda, care se numea Varsava, şi pe Sila, bărbaţi vestiţi între fraţi, şi au scris astfel: „Apostoli, bătrâni şi fraţi, cei ce sunteţi în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, fraţilor dintre neamuri, bucuraţi-vă întru Domnul! De vreme ce am auzit că unii, ieşind de la noi, v-au tulburat prin cuvinte, îndărătnicind sufletele voastre şi zicându-vă să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea, iar ei n-au avut poruncă de la noi a face aceasta; deci am socotit noi ca, adunându-ne cu un suflet, să trimitem la voi pe aceşti bărbaţi aleşi cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au dat sufletele pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Iuda şi pe Sila, care şi cu cuvântul vă vor spune vouă acestea. Pentru că a voit Sfântul Duh şi noi, ca să nu punem nici o greutate mai mare asupra voastră, afară de acestea ce sunt de nevoie, adică să vă feriţi de cele jertfite idolilor, de sânge, de sugrumări şi de desfrânare, şi ceea ce nu voiţi să vă facă vouă alţii, nici voi să nu le faceţi lor. De vă veţi păzi de acestea, bine veţi face. Fiţi sănătoşi".

Cu o scrisoare ca aceasta, Sfinţii Apostoli Barnaba şi Pavel, şi împreună cu dânşii Iuda şi Sila, au plecat de la Ierusalim spre Antiohia. Atunci acel Ioan, care s-a numit Marcu, fiul Măriei, mătuşa lui Barnaba, neîndrăznind să vină la Sfântul Pavel, a alergat la unchiul său, Sfântul Barnaba, rugându-se cu pocăinţă şi cu lacrimi - fiindu-i jale că s-a despărţit de dânşii, când propovăduiau la neamuri şi ruga pe Sfântul Barnaba ca să-l ia împreună cu ei, făgăduind că va îndrăzni fără de temere la toate pătimirile şi la moarte pentru Domnul. Deci Barnaba l-a luat, fiind nepotul său, şi au ajuns cu toţii în Antiohia. Aici, adunând pe poporul credincioşilor, le-au dat scrisoarea, pe care citind-o toţi s-au bucurat; iar Iuda şi Sila au mângâiat mult cu cuvântul pe fraţi şi i-au întărit.

Apoi, după o vreme oarecare, Iuda s-a întors la Ierusalim, iar Sila a voit să rămână acolo. Deci Pavel şi Barnaba vieţuiau în Antiohia, învăţând şi binevestind cuvântul Domnului. Apoi, după câteva zile, Pavel a zis către Barnaba: „Se cade nouă să cercetăm cum petrec fraţii noştri prin toate cetăţile întru care am propovăduit cuvântul Domnului". Sfântul Barnaba s-a învoit la aceasta şi voia să ia cu el pe Ioan, nepotul său, cel ce se numea Marcu. Dar Pavel nu voia, zicând: „Cum să luăm cu noi pe acest tânăr fricos, care ne-a lăsat şi mai înainte în Pamfilia, nevoind să meargă cu noi la lucrul la care eram trimişi şi s-a despărţit de noi şi s-a întors într-ale sale?"

Atunci s-a făcut ceartă între dânşii, căci Barnaba voia să ia pe Ioan, iar Pavel nu voia. Deci s-au despărţit amândoi, fiecare voind să meargă deosebi în drumul său. însă aceasta a fost printr-o dumne­zeiască purtare de grijă, pentru ca, umblând deosebi, pe mai multe suflete să le dobândească spre mântuire. Căci era destul ca un mare învăţător să propovăduiască cuvântul, în loc să umble amândoi marii învăţători; ca fiecare, deosebit propovăduind, îndoit câştig să facă Bisericii lui Hristos, unul într-o ţară, altul într-alta, încredinţând şi aducând la Hristos multe neamuri. Deci Sfântul Pavel, luând pe Sfântul Sila cu dânsul, s-a dus în Derbe şi în Listra; iar Sfântul Barnaba s-a dus cu corabia la Cipru, împreună cu nepotul său, Ioan.

Iar Sfântul Barnaba, ajungând în insula Ciprului, patria sa, multe osteneli a suferit acolo, până ce mult popor s-a întors la Hristos. Şi înmulţindu-se în Cipru sfânta credinţă, s-a dus în Roma, şi, precum povestesc unii, el mai întâi a propovăduit acolo pe Hristos, apoi a întemeiat şi a întărit scaunul episcopiei în Mediolan. După aceea iarăşi s-a întors la Cipru, unde, propovăduind pe Hristos în cetatea Salamina, au venit oarecare iudei din Siria, care se împo­triveau lui Barnaba şi tulburau poporul, spunând că toate cele grăite de Barnaba sunt potrivnice lui Dumnezeu şi legii lui Moise. Şi huleau cu multe ocări cinstitul nume al lui Barnaba, pregătindu-i moartea şi ridicând poporul împotriva lui.

Iar Sfântul Barnaba, văzându-şi mai înainte sfârşitul său mucenicesc, a chemat la dânsul pe toţi credincioşii din cetate şi, învăţându-i pe dânşii din destul ca să fie tari în credinţă şi în fapte bune, a săvârşit dumnezeiasca Liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Apoi, luând la o parte pe Marcu, însoţitorul său, i-a zis: „Astăzi mă voi sfârşi de mâinile necredin­cioşilor iudei, precum mi-a spus mie Domnul; iar tu vei găsi trupul meu afară din cetate, în partea dinspre apus. Deci să-l îngropi pe el, apoi să mergi la prietenul meu, Apostolul Pavel, şi să-i spui lui toate cele despre mine".

Şi Sfântul Barnaba avea cu dânsul Evanghelia cea de la Matei, scrisă de mâna sa; deci a poruncit Sfântului Marcu şi pentru ea, ca să o îngroape împreună cu dânsul. Apoi, dând cea mai de pe urmă sărutare lui Marcu, rudenia sa, s-a dus singur la adunarea evreiască, unde, dacă a început a le spune lor despre Hristos din cărţile prooroceşti, s-au sculat asupra lui iudeii cei ce veniseră din Siria. Şi ridicând şi pe alţi iudei, au pus mâinile lor cele ucigaşe pe dânsul şi l-au scos afară din cetate, în partea dinspre apus, şi acolo l-au ucis cu pietre; apoi, aprinzând un foc, au aruncat într-însul trupul Sfântului Apostol Barnaba.

După aceea Sfântul Marcu cu alţi câţiva fraţi, mergând în taină, au aflat întreg trupul apostolului, fără să fie vătămat de foc şi l-au îngropat într-o peşteră care era departe de cetate ca la cinci stadii, punând pe pieptul lui Sfânta Evanghelie, după cum a poruncit apostolul. După aceea îndată s-a dus să-l caute pe Sfântul Apostol Pavel şi, găsindu-l pe el în Efes, i-a spus despre sfârşitul lui Barnaba. Şi a plâns pentru el Sfântul Apostol Pavel, iar pe Marcu l-a oprit lângă dânsul. Deci, după uciderea Sfântului Barnaba, evreii din cetatea Salamina au pornit mare prigoană împotriva creştinilor şi s-au risipit de acolo toţi, fiecare pe unde a putut.

Din acel timp nu s-a mai cunoscut locul unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfântului Barnaba. însă, după mulţi ani, înmulţindu-se credinţa în Hristos în toate marginile pământului, împăraţii creştini stăpânind peste împărăţia greco-romană şi toată insula Cipru­lui strălucind prin dreapta credinţă, Dumnezeu a binevoit a preamări acel loc unde zăceau în pământ moaştele apostolului şi au început a se face acolo mari minuni. La început, un neputincios oarecare oprindu-se pe locul acela din întâmplare, a câştigat sănătate. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi altuia; apoi înştiinţându-se şi alţii despre aceasta, într- adins mergeau până acolo şi luau tămăduire de neputinţele lor. Astfel străbătând vestea despre locul acela, veneau mulţi slăbănogi şi neputincioşi şi, căpătând desăvârşită tămăduire, se întorceau sănătoşi pe la casele lor. Acolo se aduceau şi îndrăciţi şi îndată duhurile cele necurate fugeau cu mult ţipăt. Acolo şchiopii câştigau umblare, orbii vedere, şi orice boală avea cineva, primea tămăduire la acel loc. Deci cetatea Salamina se bucura de aceasta şi numea locul acela "locul sănătăţii", dar nu se ştia pentru ce în locul acela se făceau nişte minuni ca acelea, de vreme ce nimeni nu ştia de moaştele apostolului. Deci se cuvine a şti cum s-au aflat acele moaşte sfinte.

Pe vremea împărăţiei lui Zinon, răul eretic Petru Bililnic, care se numea Cnafeu, potrivnicul Sinodului al patrulea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi din Calcedon, apărătorul eresului lui Eutihie şi ajutătorul credinţei celei rele a lui Apolinarie, a răpit prin meşteşug scaunul patriarhiei Antiohiei şi vătăma prin învăţătura sa cea nedreaptă Biserica lui Hristos. Şi neîndestulându-se cu eparhia cea hotărâtă a scaunului Antiohiei, întru care prigonind şi scârbind pe cei dreptcredincioşi, mult îi muncea, a voit să ia în stăpânirea lui şi insula Ciprului, care de demult era liberă, ca eresurile sale să le semene într-însa şi să chinuiască pe cei ce s-ar împotrivi lui; căci ciprioţii, fiind dreptcredincioşi, lepădau învăţătura cea nedreaptă a aceluia, care bârfea cum că dumnezeirea ar fi pătimit pe Cruce. Iar el în tot chipul vrând să-i atragă la dânsul, le zicea: „Deoarece din Antiohia a venit cuvântul lui Dumnezeu în Cipru, de aceea se cuvine Bisericii Ciprului să fie sub patriarhul Antiohiei".

Atunci arhiepiscopul Ciprului, cu numele Antimie, a fost în mare mâhnire; pentru că ştia că acel Petru, având mare trecere la împărat, va dobândi cu înlesnire ce va voi, şi se va face după voia lui. Şi a sosit poruncă împărătească la Cipru ca arhiepiscopul să meargă la Constantinopol la sinod şi înaintea patriarhului să răspundă antiohienilor care cereau ca insula Ciprului să fie rânduită sub eparhia Antiohiei.

Deci arhiepiscopul, nedumerindu-se ce va face, căci nu îndrăz­nea să nu asculte porunca împărătească, dar se şi temea a merge acolo; căci, deşi era sfânt cu viaţa, însă la dovediri era greoi, şi o ştia aceasta că va fi biruit cu totul de cei potrivnici. Deci s-a dat la post şi rugăciuni cu dinadinsul şi cu lacrimi cerea de la Dumnezeu ajutor şi apărare şi sfat de folos.

Iar într-o noapte, dormitând de osteneala rugăciunii, i-a stat înainte un dumnezeiesc bărbat oarecare, în haină luminoasă sfinţită, strălucind cu cereşti raze, şi i-a zis: „Arhiepiscope, pentru ce te întristezi şi te mâhneşti? Nu te teme, căci nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi". Aceasta zicând-o bărbatul care se arătase, s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul, deşteptându-se din somn plin de spaimă, s-a întins la pământ în chipul Crucii şi se ruga cu multe lacrimi, zicând: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, nu lăsa această Biserică a Ta, ci ajută ei pentru slava Sfântului Tău nume. De este aceasta vedenie de la Tine, fă iarăşi, te rog, ca şi a doua şi a treia oară să mi se arate aceea, ca doar aşa aş putea eu păcătosul să mă încredinţez că Tu eşti cu mine şi eşti ajutorul meu!" Deci aceeaşi vedenie s-a arătat arhiepiscopului în noaptea următoare. Pentru că acelaşi bărbat prealuminos i-a zis: „Iată ţi-am spus ţie că nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi care se laudă împotriva ta; deci nu te teme de nimic, ci mergi la Constantinopol".

Aceasta zicându-i, bărbatul cel luminat iarăşi s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul Antimie, mulţumind lui Dumnezeu şi nespunând nimănui acea vedenie, a adăugat rugăciune peste rugăciune şi lacrimi peste lacrimi, ca să se învrednicească şi a treia oară de acea vedenie şi ca să ştie cine este cel ce i s-a arătat. Deci şi a treia noapte arătându-i-se iarăşi acelaşi, i-a zis: „Până când nu vei crede cuvin­telor mele care se vor împlini în aceste zile? Mergi la Constantinopol fără de frică, căci de acolo te vei întoarce cu slavă şi nici o năpastă nu vei avea de la cei potrivnici, pentru că însuşi Dumnezeu îţi este apărător ţie, pentru mine, robul Său".

Atunci arhiepiscopul, luând îndrăzneală, l-a întrebat, zicând: „Rogu-mă ţie, stăpânul meu, spune-mi mie cine eşti tu, care-mi grăieşti acestea?" Iar el a răspuns: „Eu sunt Barnaba, ucenicul Domnului nostru Iisus Hristos, cel ce am fost trimis de Duhul Sfânt, împreună cu vasul alegerii, cu Sfântul Apostol Pavel, la propovă- duirea cuvântului între neamuri. Şi ca să te încredinţezi de adevărul celor zise de mine, să-ţi fie semnul acesta: Ieşi afară din cetate, în partea apusului, ca la cinci stadii, în locul acela care-l numiţi "locul sănătăţii" - căci pentru mine dă acolo Dumnezeu cu minune sănătate bolnavilor - şi, săpând pământul sub un pom care rodeşte coarne de mare, vei afla peştera şi racla în care sunt puse moaştele mele şi Evanghelia scrisă de însăşi mâna mea, pe care am scris-o de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Şi când potrivnicii tăi vor vrea să rânduiască sub ei această Biserică, şi vor începe a zice că Antiohia este un scaun apostolesc, atunci tu să răspunzi împotriva lor: «Şi cetatea mea este scaun apostolesc, căci am pe Apostolul Barnaba care se odihneşte în cetatea mea»". Aceasta zicând-o Sfântul Barnaba arhiepiscopului, s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul, umplându-se de multă bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu, a chemat clerul, pe toţi mai marii cetăţii şi poporul, şi a spus la toţi arătarea şi cuvintele Sfântului Apostol Barnaba care i s-a arătat de trei ori; şi au mers la locul acela, cu cântări de psalmi, purtând înainte cinstita Cruce.

Şi ajungând la acel loc, au început a săpa sub pomul acela, precum îi spusese apostolul în vedenie, şi, săpând puţin pământul, au găsit peştera astupată cu pietre. Deci, luând pietrele, au văzut racla şi au mirosit mare mireasmă foarte plăcută. Apoi, descoperind racla, au văzut într-însa moaştele întregi şi neîmpărtăşite stricăciunii ale Sfântului Apostol Barnaba, asemenea şi Evanghelia ce era pusă pe pieptul său. Şi toţi, bucurându-se şi veselindu-se, înălţau cu mare glas slavă lui Dumnezeu si, închinându-se cu cucernicie cinstitelor moaşte, le sărutau cu credinţă şi cu dragoste. Şi s-au făcut atunci multe minuni, căci oricâţi erau cuprinşi de felurite neputinţe, toţi câştigau sănătate prin atingerea de cinstitele moaşte.

După aceasta, arhiepiscopul Antimie, neîndrăznind să mişte moaştele apostolului din locul acela, a pecetluit racla cu plumb şi a pus acolo să petreacă rânduială duhovnicească, pentru ca să se săvârşească lângă mormântul apostolului obişnuitele cântări de psalmi de zi şi de noapte. Iar el însuşi s-a dus la Constantinopol şi, stând în sobor, a răspuns potrivnicilor astfel precum a fost învăţat în vedenie de sfântul apostol. Şi a spus împăratului şi patriarhului şi la tot poporul, despre aflarea cinstitelor moaşte ale Sfântul Apostol Barnaba.

Deci Zinon împăratul s-a bucurat că, în zilele împărăţiei lui, s-a găsit o visterie duhovnicească ca aceea, fără de preţ. Şi îndată a întărit ca insula Ciprului să nu fie sub stăpânirea patriarhului Antiohiei, ci să se îndrepteze cu libertate de arhiepiscopul său; iar arhiepiscopul să se pună de episcopii săi. Şi această libertate s-a dăruit Ciprului pentru moaştele sfântului apostol, iar întâiul scaun al Ciprului a fost numit scaun apostolesc, precum erau şi celelalte scaune patriarhale.

Iar fericitul Antimie, arhiepiscopul Ciprului, a fost cinstit foarte mult de împărat şi de tot duhovnicescul sobor. Şi a cerut împăratul să i se dea acea Evanghelie care s-a găsit pe pieptul apostolului, şi, luând-o, a împodobit-o cu aur şi cu pietre scumpe de mult preţ şi a pus-o în biserica împărătească din palatul său. Iar arhiepiscopului i-a dat mult aur ca să zidească o biserică frumoasă în acel loc unde s-au găsit moaştele sfântului apostol.

Şi s-a întors arhiepiscopul la locul său cu slavă şi cu cinste, şi degrab zidind o biserică mare şi prea aleasă în numele apostolului, a pus cinstitele lui moaşte în Sfântul Altar, în partea dreaptă, şi a aşezat prăznuirea Sfântului Apostol Barnaba în ll zile ale lunii iunie, când s-au găsit cinstitele lui moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf Ier Luca, arhiepiscopul Crimeei

Sfantul Luca al Crimeei este un sfant al veacului nostru, fiind mai intai medic al trupului (chirurg), iar mai apoi medic si al sufletelor (arhiepiscop). Intreaga lui viata se poate rezuma in cateva din cuvintele sale: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul."

Numit adesea drept doctor "fara-de-arginti", Sfantul Luca al Crimeei a fost un ierarh marturisitor ce a patimit mult pentru dragostea si credinta lui in Hristos in temnitele comuniste. Nascut intr-o familie princiara, sfantul a fost un bun chirurg si profesor universitar, iar in cele din urma, unul dintre marii predicatori ai secolului nostru.

In plina teroare bolsevica, un chirurg de exceptie refuza sa opereze fara icoana Maicii Domnului pe peretele salii. Episcopul chirurg Luca Voino-Iasenetki, marturisitor al credintei in Hristos si titan al stiintei deopotriva ofera lumii contemporane o minunata lectie de jertfire de sine, de slujire a semenilor si de sfintenie.

Sfantul Luca al Crimeei (1877- 1961)

Sfantul Luca s-a nascut in anul 1877, intr-o familie cu nobile radacini stramosesti. Valentin Voino-Iasenetki, dupa numele sau de mirean, a primit o aleasa educatie. Inclinand mai intai spre pictura, tanarul Valentin isi va indrepta pasii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev. Simtind o puternica dorinta de a-si ajuta semenii, el va renunta la pictura, cotind spre medicina. Astfel, sfantul se va inscrie la Facultatea de Medicina din Kiev. In anul 1904, in cadrul razboiului ruso-japonez, sfantul va sluji pe post de medic chirurg, in slujba Crucii Rosii, adica fara salariu. Vreme de aproape un an, sfantul va indeplini misiunea de chirurg prin mai multe spitale de tara, lipsite de fonduri si intr-o stare de saracie avansata. Intre timp, tanarul Valentin se va casatori cu Ana, impreuna cu care va avea patru copii.

In anul 1916, doctorul Valentin hotareste sa-si publice experientele medicale intr-o carte de medicina, numita "Eseu despre chirurgia infectiilor septice". In timp ce lucra la prologul cartii, un gand ii veni, cum ca sub titlul cartii va sta un nume de episcop.

Peste inca un an, in 1917, Valentin se stabileste impreuna cu familia in orasul Taskent, unde primesete postul de medic-sef al spialului din localitate. O boala incurabila cauzeaza moartea timpurie a sotiei sale, Ana. Astfel, sfantul va ramne singur, cu cei patru copii ai sai.

Intr-o zi oarecare, episcopul locului il cheama pe Valentin la el si ii zice: "Doctore, trebuie sa deveniti preot!" Incredintat de faptul ca aceasta este misiunea si calea ce il asteapta, doctorul Valentin va accepta fara nici o retinere hirotonia intru preot, in anul 1921. Hirotonia unui chirurg, ba inca a unuia dintre cei mai buni, nu a bucurat catusi de putin conducerea comunista a vremii.

In scurt timp, parintele primi numele monahal de Luca. In anul 1923, parintele Luca ajunge episcop al regiuni Taskent. Dupa hirotonia intru arhiereu, bolsevicii il vor arestea imediat. Acum incepe patimirea, un un lung sir de ani de pribegie si suferinte in inchisorile sovietice.

Fiind un chirurg foarte bun, episcopul Luca primeste acceptul de a opera in spitalele de prin inchisorile prin care este purtat. Fiecare operatie incepea si se termina cu rugaciune catre Maica Domnului, iar curatarea trupului cu iod, spre dezinfectare, o facea sfantul in semnul crucii, spre ajutor.

Bolsevicii hotarasc sa-l trimita pe episcop la Cercul Polar de Nord, urmand ca apoi sa fie trimis in regiunea Arhangelsk pentru inca vreo trei ani. Dupa aceasta, sfantul va mai primi inca si un al treilea exil, in indepartata Siberie. Orbind de ochiul drept, de la batai si chinuiri, sfantul nu a cartit de cele pe care le patimea.

In anul 1946, dupa terminarea perioadei de detentie, datorita meritelor deosebite in studiul medicinei, cat si pentru lucrarea "Eseu despre chirurgia infectiilor septice", sfantul va primi Premiul Stalin. Sfantul Luca imparte banii primiti ca premiu orfanilor de razboi.

Tot in anul 1946, Sfantul Luca este numit arhiepiscop de Simferopol si Crimeea. Sfantul se va osteni neincetat sa reinvie credinta si viata duhovniceasca. Predicile lui erau ascultate, pe langa credinciosii de rand, de studenti intelectuali si chiar de oameni avand alta credinta. Sfantul nu s-a temut niciodata a condamna atitudinea regimului ateu.

La batranete, sfantul si-a pierdut desavarsit vederea. Despre aceasta insa, el spunea: "Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindca Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor."

Sfantul Luca al Crimeei va adormi in Domnul in data de 11 iunie 1961. Doctorul trupurilor si al sufletelor semenilor sai va fi canonizat in anul 1966, in ziua de 18 martie Sfintele lui Moaste fiind asezate in Catedrala Sfanta Treime, in localitatea Simferopol, in Ucraina. Bine mirositoare, sfintele lui Moaste savarsesc nenumarate minuni in trupul si sufletul celor bolnavi.

VA URMA