MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 15 IUNIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
B.
Decese
* 923: Robert I (866–923), rege al Franciei de Vest (922–923). Înainte de a-i succeda fratelui său Odo ca rege a fost conte de Poitiers, marchiz de Neustria și Orléans și conte de Paris.
Robert s-a născut postum în 866 ca fiul cel mic al lui Robert cel Puternic și fratele lui Odo, care va deveni rege al Franciei de Vest în 888.[2] Francia de Vest a evoluat în timp în Franța;[3] sub Odo, capitala s-a fixat la Paris. Familia lui este cunoscută drept Robertieni.
Nu a pretins coroana Franciei de Vest decât după moartea fratelui său în 898; recunoscând supremația regelui carolingian, Carol al III-lea, el a fost confirmat în funcție, după care a continuat să apere nordul Franciei de atacurile nordicilor.
Pacea dintre rege și puternicul său vasal nu a fost grav perturbată până în anul 921. Domnia lui Carol și în special părtinirea lui pentru Hagano[4] a stârnit unele iritații; susținut de mai mulți clerici și de unii dintre cei mai importanți nobili franci, Robert a preluat controlul armatei, l-a condus pe Carol în Lorena și s-a auto-încoronat rege al Francilor (rex Francorum) la Rheims la 29 iunie 922. După ce a strâns o armată, Carol a pornit împotriva uzurpatorului și, la 15 iunie 923, într-o luptă sângeroasă în apropiere de Soissons, Robert a fost ucis, în conformitate cu o tradiție, în luptă singură cu rivalul său. Cu toate acestea, armata sa a câștigat bătălia și Carol a fost capturat.
Robert s-a căsătorit de două ori. Cu prima soție, Aelis, a avut două fiice. Fiecare din ele s-a căsătorit cu vasali puternici ai tatălui lor: Emma a Franței (894–935) cu Raoul, Duce de Burgundia iar Hildebranda (895–931) cu Herbert al II-lea de Vermandois. Cu a doua soție, Béatrice de Vermandois, fiica lui Herbert I de Vermandois, a avut un singur fiu, Hugh cel Mare, care a devenit dux Francorum și tatăl regelui Hugh Capet. Se poate să fi avut și alte fiice.
| Robert I | |
| Rege al Franciei de Vest | |
 Robert I al Franței | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 august 866 Angers, Francia Occidentală  |
| Decedat | (56 de ani) Soissons, Franța |
| Părinți | Robert the Strong[*] Adelheid van Tours[*] |
| Frați și surori | Odo[*] Conrad II, Duke of Transjurane Burgundy[*] |
| Căsătorit cu | Aelis Béatrice de Vermandois |
| Copii | Emma a Franței Hildebranda a Franței Hugh cel Mare Richilda a Franței |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | rege al francilor (–)[1] |
| Familie nobiliară | Robertians[*] |
| Rege al francilor | |
| Domnie | 29 iunie 922 – 15 iunie 923 |
| Încoronare | 29 iunie 922, Rheims |
| Predecesor | Carol III |
| Succesor | Raoul I |
· 991: A murit imparateasa Theophano, sotia bizantina a imparatului Sfantului Imperiu Romano-German, Otto al II-lea (n. 960). A fost nepoata împăratului bizantin Ioan Tzimiskes.
· 1246: A decedat fara mostenitori, Frederic al II- lea al Austriei (n.25 aprilie 1211), supranumit „Artagosul”. A fost ultimul duce al Austriei si Styriei din Casa de Babenberg ( 1230-1246) si a murit ucis în bătălia de la râul Leitha, fără să lase moștenitori de sex masculin.
· 1341: A decedat imparatul bizantin Andronikos III-lea Paleologul, fiul imparatului Mihail al IX-lea Paleologul; (n.25 martie 1297). A domnit din 1328, pana la moartea sa. Andronikos, a esuat in incercarile sale de a stopa turcii otomani în Bitinia și a fost înfrânt la Rusokastro de bulgari. Moartea sa timpurie a lăsat un vid de putere care a dus la dezastruos războiul civil de sapte ani între sustinatorii împărătesei văduve, Anna de Savoia, și cei ai prietenului său cel mai apropiat și susținător, John VI Kantakouzenos.
· 1381: A murit conducatorul rascoalei taranilor englezi, Wat Tyler (n. 1341). Pe 15 iunie, regele Richard al II-lea și Wat Tyler se întâlnesc la Smithfield. Provocat de oamenii regelui, Tyler scoate sabia și aceștia îl ucid. Regele îi face pe răsculați să creadă că liderul lor a încercat să îl asasineze. Mai mult, îi convinge pe insurgenți să se retragă, promițând că le va îndeplini revendicările. Mii de țărani au fost executați drept represalii.
· 1383: Ioan Cantacuzino și mama acestuia, Theodora, ar fi putut, pe deplin, să concureze cu Paleologii, care se aflau pe tron, în ceea ce privește originea nobilă și bogăția. În timpul războiului civil din anii 1321-1328, Cantacuzinii au întreținut, vreme îndelungată, din resursele lor armata lui Andronic cel Tânăr. Centrul domeniilor lor era puternica cetate din Tracia, Didymotika, în jurul căreia se aflau numeroasele castele și moșii ale cestei familii. Apărându-și interesele sale, Cantacuzino se sprijinea pe marii latifundiari și pe propria sa armată, cu o excepțională capacitate de luptă. Înzestrat din belșug cu darurile naturii și împodobit cu o minte profundă, acest om era iubit de întreaga oștire; încât nu se găsea nici un oștean, care n-ar fi preferat viața acestuia propriei sale vieți (cf lui Nichifor Gregoras). La moartea lui Andronic al III-lea, la 15 iunie 1341, fiul său, Ioan al V-lea, avea 9 ani. Marele domestic Ioan Cantacuzino, care dirijase practic statul în timpul lui Andronic al III-lea, avea calitatea de prieten al defunctului, pretinzând regența. Curând însă se va forma contra lui o opoziție puternică, grupată în jurul împărătesei mame, Anna de Savoia și al patriarhului Ioan Kalekas. Cel mai periculos adversar al lui Ioan Cantacuzino era vechiul său partizan, ducele flotei Alexios Apokaukos, un om de proveniență joasă, care însă ajunsese la o poziție înaltă, datorită capacităților sale remarcabile și care se distinsese în timpul ultimului război civil în partida lui Andronic al III-lea adunând bogății și onoruri datorită lui Cantacuzino. Cândva, Alexios îi propusese lui Ioan să ridice o răscoală împotriva lui Andronic III, fusese refuzat și, de atunci, n-a mai avut niciodată încredere în Cantacuzino. Cearta a dus la izbucnirea unor intrigi la curte, în jurul tânărului basileu și al mamei sale se crease o atmosferă extrem de încordată și Cantacuzino se gîndea deja să renunțe la regență, mai ales că influența sa în Bizanț era și așa, însemnată. Între timp, Apokaukos a pregătit un adevărat puci. Într-o noapte, casele multor partizani de vază de ai lui Ioan Cantacuzino din capitală au fost jefuite de soldați și de grupuri de orășeni bine organizate, iar ei înșiși au fost uciși ori s-au pomenit în închisoare. Ioan a izbutit să fugă la Didymotika și, acolo, la 26 octombrie 1341, el a fost proclamat împărat de către marii latifundiari, care se adunaseră să-i ceară apărarea în fața lui Apokaukos. Contemporanii și Cantacuzino însuși afirmau că el și-a dat consimțământul fără nici o tragere de inimă, întrucât setea de putere îi era străină și, având, și așa, o putere uriașă, nu vedea nici un sens să-și ia asupra sa primejdioasa povară a cârmuirii Imperiului romeu. Printr-un atașament riguros principiului legitimității, el numea întâi pe împărăteasa Anna și pe împăratul legitim Ioan al V-lea, apoi numele său și cel al soției sale, Irena. El dorea să sublinieze că nu luptă contra familiei imperiale legitime, ci contra uzurpatorului Apokaukos, care lua amploare de dictator în Constantinopol. Apokaukos, care ajunsese personajul principal în guvernul Annei de Savoia, a organizat încoronarea nevârstnicului Ioan V (19 noiembrie 1341). Peste un timp oarecare, conflictul dintre cele două grupări de la curte s-a transformat într-un război, care, potrivit unei opinii răspândite printre istoricii de mai târziu, avea un accentuat caracter de clasă. De partea Paleologului erau funcționarii, nobilimea orășenească, cercurile comerciale și meșteșugărești; Cantacuzino era sprijinit de marii latifundiari. Deoarece însuși Ioan VI Cantacuzino era isihast, situația a fost agravată și de lupta care izbucnise din nou în sânul bisericii. Isihaștii erau călugări care duceau o viață eremitică riguroasă. În secolul XIV isihasmul dobândea semnificația specială de curent ascetico mitic. Originile îndepărtate ale curentului datează din secolul XI, în vremea marelui mistic Symeon Noul Teolog, cu care prezintă mari afinități de doctrină și practică; prin originile sale imediate, isihasmul bizantin i se datorează lui Grigore Sinaitul, care parcurgea provinciile bizantine în deceniul al treilea al secolului XIV. Doctrinele ascetice și mistice ale Sinaitului vor găsi un puternic ecou în mânăstirile bizantine; entuziasmul era viu mai ales la Athos: locul sfânt al ortodoxiei bizantine devenea centrul miscării isihastice. Isihaștii plasau idealul lor suprem în viziunea luminii divine. Pentru a ajunge aici, ei dispuneau de o metodă proprie. Într-o retragere solitară, isihastul trebuia să spună rugăciunea lui Iisus, ținându-și răsuflarea în timp ce o pronunța: treptat, un sentiment de fericire inefabilă îl învăluia, văzându-se înconjurat de raze de lumină divină supraterestră, lumină increată, aceeași pe care martorii transfigurării lui Iisus o contemplaseră pe Muntele Thabor. Credința în eterna vizibilitate a luminii taborice isca contradicții, metoda practicată de isihaști provocând critici ironice. Campania împotriva isihaștilor era condusă de Varlaam, un călugăr venit din Calabria; acest spirit neliniștit venise la Constantinopol pentru a se măsura cu luminații științei bizantine, logica sa raționalistă impregnată de Aristotel nu găsise nici un ecou în rândul populației bizantine. Ardoarea polemică a calabrezului era îndreptată contra misticismului călugărilor athoniți, care-i apărea ca rezultatul celei mai grosolane superstiții. Dar el va avea de-a face cu un mare teolog, Grigore Palamas, apărătorul misticii isihaste. Începra o controversă aprinsă: problema metodelor ascetice practicate de isihaști. Varlaam combătea vizibilitatea luminii de pe muntele Thabor: el spunea că ea nu putea avea existență eternă, ci doar temporală, ca orice altă creație a lui Dumnezeu. Dacă se admitea existența unei lumini eterne, ea nu putea fi decât Dumnezeirea însăși, singura eternă și imuabilă; dar este imposibil de a percepe această lumină, deoarece Dumnezeu este invizibil. Palamas replica prin distincția între substanța divină transcedentală și energiile divine care operează în lume și se manifestă umanității, și care nu sunt creații, ci operațiuni eterne ale lui Dumnezeu. A suprima orice operațiune a substanței divine înseamnă a suprima orice relație între lumea imanentă și divinitatea transcedentală. Înțelepciunea, Dragostea, Grația lui Dumnezeu nu sunt altceva decât energii divine, lumina contemplată de apostoli pe Thabor și mereu vizibilă beneficiarilor iluminației mistice fiind li ea o energie divină. Atunci, când Varlaam trasa o linie de separație absolută între lumea eternității și cea a timpului, sistemul lui Palamas afirma între Dumnezeu și om ceva intermediar emanat de la Dumnezeu și comunicat omului. Isihasmul nu reușea să se impună, chiar și în Bizanț, decât după o lungă luptă, căci se producea chiar în Biserica o vie rezistență la adresa acestei doctrine care, foarte veche în esență, părea o noutate. Dacă mișcarea isihastă avea în spatele ei adeziunea omogenă a zeloților, partida moderată a politicienilor îi era contrară. Grigore Palamas reușea să facă recunoscută doctrina sa printr-un sinod ținut la Constantinopol la începutul anului 1341 și călugărul bizantin Grigore Akindynos, un adept al scholasticii occidentale, fusese puțin după aceea condamnat deoarece voise să atace isihasmul și să ia locul lui Varlaam, dar victoria isihaștilor nu era completă, Biserica ezitând să pronunțe o condamnare clară a adversarilor isihaști. Revirimentul politic din vara anului 1341 aducea o bulversare: prin originile sale occidentale, împărăteasa Anna era dușmana isihaștilor ca și patriarhul Ioan Kalekas. Puterea ecleziastică și cea civilă din Constantinopol se întorceau împotriva isihaștilor. Isihasmul era interzis în capitala bizantină. Grigore Palamas era chiar aruncat în închisoare, ceea ce nu făcea decât să lege relația între isihaști și Ioan Cantacuzino. În lupta ce diviza imperiul în două tabere politice erau angrenați isihaștii pe de o parte și adversarii lor pe de altă parte. În religie, ca și în politică, imperiul era divizat în două clanuri inamice. Diviziunea socială era la fel de profundă, ceea ce făcea războiul civil și mai grav și mai distrugător. Criza economică crescândă alimenta antagonismele sociale. În măsura în care imperiul sărăcea și decădea, mizeria maselor se agrava la sate și la orașe. Aici, bogăția era concentrată în mâinile minorității aristocratice, împotriva cărora era îndreptată ura maselor sărăcite. În țară, care era înconjurată de dușmani din toate părțile, a început un război civil-cel mai greu și mai pustiitor din întreaga ei istorie. Pericolele externe nu se vor lăsa așteptate: turcii vor jefui coasta tracă, sârbii vor avansa din nou până la Thessalonic, iar bulgarii vor amenința cu intrarea în război. Cantacuzino se îndrepta contra inamicilor imperiului cu trupele sale, recrutate de el și reușea să restabilească pacea. Ocazia îi consolida poziția imperiului în Grecia. (Seniorii feudali din Achaia cor trimite o ambasadă marelui domestic pentru a-i anunța că erau dispuși să recunoască suzeranitatea bizantină; țara era în plină fermentație și baronilor francezi le convenea mai mult să se supună împăratului bizantin decât reprezentanților familiei de bancheri florentini Acciajuoli, care guvernau principatul în numele împărătesei titulare, Catherine).
În urma unor pogromuri la Constantinopol, palatele cantacuziniștilor, care avuseseră de suferit cu puțin timp înainte, au fost arse. Marele domestic era declarat dușman al patriei, i se distrugea casa și i se luau bunurile. Patriarhul Ioan Kalekas prelua regența; Alexios Apokaukos, promovat megaduce, devenea guvernatorul capitalei și al orașelor și insulelor vecine, toți complicii săi fiind răsplătiți cu funcții și demnități. Spre primăvara anului 1342, nobilimea latifundiară a fost alungată din alte două mari orașe ale Imperiului-Thessalonic și Adrianopol. S-a cristalizat o alianță, pronunțat antifeudală a orașelor și a țărănimii cu puterea imperială legitimă, pe care o reprezenta guvernul Annei de Savoia. Cu timpul, manifestările populare au început să se desfășoare adesea sub lozinca masacrări tuturor bogătașilor. În țară a început anarhia revoluționară. Însuși Ioan VI, spre amurgul vieții, scria, în Istoria sa: Mulți voiau să folosească această mișcare a poporului în interesele lor personale. Iar mulți dintre cei care dăduseră bani cu împrumut erau învinuiți de către datornici de cantacuzism...Rândurile celor răsculați erau alcătuite din săraci și tâlhari. Îmboldiți de sărăcie, ei erau gata de orice și împingeau spre acesta și poporul, arătându-și cu fățărnicie simpatia lor față de Paleolog și numindu-se pe sine cele mai credincioase slugi ale acestuia. Parcă o boală pernicioasă, cumplită, cuprinsese întreg Imperiul... Cei care îl urau pe Cantacuzino și îl împroșcau cu acuzații și blesteme erau socotiți cetățeni loiali. Toate vorbele înțelepte și măsurate dădeau îndată de bănuit.
La Thessalonic a pus mâna pe putere mișcarea socială a zeloților-adepții, partizanii zeloși, care apără interesele cercurilor comerciale și meșteșugărești. În fruntea orașului s-au situat arhonții Mihail Paleologul și Ioan, o rudă (fiul sau fratele) a lui Alexios Apokaukos. Cei mai influenți zeloți făceau parte din rândurile intelectualității și ale burgheziei citadine. Averile cetățenilor bogați și ale mănăstirilor au fost puse, cu asentimentul poporului, sub sechestru, în folosul nevoiașilor și pentru necesitățile visteriei. Ce-i așa deosebit-scria cineva dintre zeloți, justificând confiscarea unei părți din avutul bisericii-în faptul că, luând din avuția mănăstirilor, vom hrăni câțiva sărmani, ba chiar și preoților [bisericilor fără pământuri] le vom da cele trebuincioase și vom împodobi bisericile? Aceasta nu le va face rău mănăstirilor, pentru nevoile lor va rămâne destul și nici voința dănuitorilor nu va fi încălcată, căci ei au avut de gând să-i facă pe plac lui Dumnezeu și să-i hrănească pe cei săraci...Iar dacă, din aceste venituri, îi vom înarma pe oștenii care se duc să moară pentru aceste lucruri sfinte, legi și ziduri (orășenești), oare nu e mai bine așa, decât dacă monahii și preoții le-ar irosi în zadar?... La început, zguduiți de ura generală, Cantacuzino și adepții săi au încercat să se pună de acord asupra păcii. Ioan VI se comporta extrem de corect, a recunoscut-o pe Anna și pe fiul ei, iar decretele sale le semna, întotdeauna, și cu numele lor. Apokaukos, dimpotrivă, s-a situat pe o poziție ireconciliabilă și ordona să fie uciși sau ferecați în lanțuri chiar și parlamentarii și solii lui Cantacuzino.
În anul 1342, după asediul nereușit al Thessalonicului, Ioan VI a suferit câteva înfrângeri serioase și a plecat, cu rămășițele armatei sale, în Sebia, sub protecția despotului Ștefan Dușan. Amestecul în războiul civil bizantin răspundea perfect planurilor de expansiune ale regelui Serbiei și aristocrației sârbești. Regele și regina Serbiei primeau cu mari onoruri la Priștina pe împăratul latin rival (iulie 1342). Tratativele lui Cantacuzino cu Dușan și aristocrații sârbi ajungeau la concluzia unei alianțe în care fiecare parte își urmărea avantajul său. În Didymotika împresurată de dușmani a rămas să guverneze soția sa, Irina Cantacuzino. Atacurile lansate de cei doi aliați împotriva fortăreței Srrehes în 1342-1343 nu aveau succes. Campania lui Cantacuzino se reducea la aproximativ 500 de oameni. În acest moment, sosea vestea că Thessalonicul îl recunoștea ca împăra. Țara marilor proprietari se alia șefului aristocrației bizantine. Acesta încredința provincia, administrației viagere a vechiului său prieten Ioan Angelos, acesta domnind într-o semi-independență, dar fără a înceta să recunoască drepturile suverane ale stăpânului său în Epir, Acarnania, Etolia și Thessalia, reușind să-și extindă domeniul în detrimentul posesiunilor catalane din Thessalia. Dacă Cantacuzino era alungat de pe vechiul teritoriu al imperiului, i se atașau regiunile grecești recent recucerite cărora le arătase mereu un interes special și a căror reunire era opera sa. Acest succes al uzurpatorului bizantin crea ruptura între regele sârbilor și el, Dușan îl lăsa pe Cantacuzino să cadă și întindea mâna regenței Constantinopolului, care dorea favoarea sa (în locul unui camarad de arme, Cantacuzino avea în Dușan acum un puternic adversar). Relațiile lui cu Dušan s-au înrăutățit, sârbii au trecut hotarul Macedoniei, iar bulgarii, profitând de ocazie, au asediat Didymotika. Oștirile lui Ioan VI, împinse spre litoral, se pregăteau să-și dea viața în luptă, însă pe neașteptate, a venit ajutorul-300 de corăbii cu mercenarii lui Umur, cârmuitorul emiratului turc de Aydîn. La sfârșitul toamnei anului 1343, cantacuziniștii și trurcii au trecut la ofensivă și au pus stăpânire pe multe orașe și castele din Tracia, devastându-le. Regența Constantinopolului era ajutată de slavii din Sud; în afară de Ștefan Dușan, ea câștiga pe țarul bulgarilor, Ioan Alexandru și pe vechiul aliat al lui Ioan Cantacuzino, Momtchilo, care avea o armată proprie la frontierele bizantino bulgare. Dar prietenia suveranilor slavi nu aducea mare ajutor împăratului legitim, costând imperiul mari sacrificii. Situația devenea din ce în ce mai sumbră; în timp ce aliații lui Cantacuzino răvășeau teritoriul bizantin, aliații lui Apokaukos jefuiau mari teritorii. Dușan își continua cuceririle în Macedonia; păstra pentru el teritoriile luate de uzurpator și le încorpora regatului său. Țarul bulgarilor oferea prietenia sa în schimbul cedării unui mare număr de regini de la Marița superioară cu Philippopolis și Stanimachos, dar nu-și oferea concursul guvernării care consimțise la această enorme concesie. Momtchilo își întemeiase un principat în sudul Rhodopilor. De aici, acest aventurier îndrăzneț, căruia Cantacuzino îi acordase titlul de sebastocrator, iar împărăteasa Anna, cel de despot, jefuia toată regiunea până când Omur îl va zdrobi (1345). În ciuda faptului că o parte din forțele turcilor au fost atrase în războiul maritim, început atunci de papa Clement VI împotriva musulmanilor, la începutul verii anului 1345, guvernul Annei de Savoia mai deținea doar Constantinopolul, peninsula Gallipoli și Thessalonicul, care, la drept vorbind, manifestând puternice tendințe spre independență, lupta, mai curând, împotriva lui Ioan VI, decât de partea lui Ioan V. Cantacuzino a pus stăpânire pe o parte din Tracia pustiită de turci, iar regiunile din nordul și din sud estul acesteia au nimerit sub stăpânirea sârbilor, bulgarilor, turcilor și a tot soiul de briganzi dubioși, care aveau propriile lor armate și nu recunoșteau autoritatea nimănui. Anna, văzând urmările înspăimântătoare ale războiului, era dispusă să încheie pace cu Cantacuzino, însă Apokaukos, pentru care recunoașterea lui Ioan VI era echivalentă cu sinuciderea, era împotrivă. În alianță cu patriarhul Ioan XIV Kalekas, care îi împărtășea ideile, Alexios a recurs la o teroare cruntă împotriva nobilimii care mai rămăsese și a cantacuziniștilor. În ciuda protestelor Annei, chiar și bătrâna Theodora Cantacuzino a muritin temniță La 11 iunie 1345, Alexios Apokaukos a dorit să arunce o privire la dușmanii care se aflau în închisoare. Întemnițații, profitând de neglijența paznicilor, s-au năpustiit asupra lui și l-au ucis. Drept răspuns, orășenii au dezlănțuit al treilea, cel mai cumplit, pogrom al nobilimii și al caselor acestora din oraș. În același timp au început tulburări la Thessalonic; Ioan Apokaukos, care voia să predea orașul lui Cantacuzino, și vreo sută de părtași de ai lui, reprezentanți ai nobilimii citadine, au fost uciși. Orășenii nici nu voiau să audă de pacea cu cantacuziniștii. Deoarece vechiul aliat al lui Cantacuzino, Umur, se împotmolise de-a binelea în campaniile militare din Asia Mică (iar, în 1348, a căzut acolo, într-o luptă cu latinii), Ioan VI și-a găsit noi tovarăși de luptă. Și aceștia erau turci-de data aceasta, otomanii, conduși de emirul Orkhan cu care Cantacuzino încheiase din iarna anului 1344-1345 un tratat. Năzuind să-și asigure, și pe viitor, sprijinul acestuia, Ioan VI a oferit-o pe frumoasa sa fiică Theodora pentru haremul emirului-un necredincios și un barbar. La 21 mai 1346, patriarhul adus de la Ierusalim l-a încoronat pe Ioan VI la Adrianopol, iar episcopii adunați acolo l-au declarat destituit pe patriarhul din capitală, Kalekas, pentru că i-a privat de libertate pe mulți arhierei. Constantinopolul însă nu avea de gând să capituleze și chema sub drapelul Paleologului sărăcimea din împrejurimi. După spusele lui Gregoras, Cantacuzino, care nu se așteptase la o luptă atât de îndârjită, a exclamat mânios: Dacă nu eu, atunci nici el [Ioan V] să nu domnească! Să nu existe nici măcar supuși, asupra cărora să se poată domni! Domeniul împărătesei Anna era limitat acum doar la capitală și la împrejurimile sale. Eforturile împărătesei pentru a recruta trupe turcești ajungeau la final; în cursul verii anului 1346 soseau 6.000 de selgiucizi din emiratul Sarukhan dar, în loc să se îndrepte împotriva lui Cantacuzino, ei au jefuit împrejurimile Constantinopolului. În Tracia au năvălit, iarăși, hoarde de soldați turci, folosiți de ambele părți, răspândind peste tot oroare și moarte. În căutare de bani pentru mercenarii săi, Anna a amanetat la bancherii venețieni pietrele prețioase din diadema imperială (ulterior, Bizanțul n-a mai reușit să le răscumpere). În ultimul moment împărăteasa Anna întindea mâna isihaștilor, alungându-l pe Ioan Kalekas (2 februarie 1347), promulgându-l patriarh pe partizanul luinPalamas, Isidor. Însă rezistența Paleologilor se apropia de sfârșit. În Constantinopol, foametea făcea ravagii și, la 3 februarie 1347, apropiindu-se de Poarta de Aur a orașului, Ioan VI Cantacuzino a găsit-o deschisă. Dând dovadă de o fermitate demnă de laudă, împăratul a oprit de la jafuri oștirea sa victorioasă și a decretat amnistierea tuturor celor care fuseseră împotriva lui. La 13 mai, în biserica Vlacherne, a avutloc încoronarea oficială. Ioan VI a promis că va renunța la diademă, după un termen stabilit la 10 ani. Războiul civil a secătuit și visteria, și resursele lui Cantacuzino însuși (despre bogățiile lui ne putem face o părere din enumerarea pagubelor: mii de tauri, boi, iepe, sute de catâri, cămile și multe altele). În palatul imperial, tacâmurile de aur și argint fuseseră înlocuite cu veselă din cositor și din lut, iar în coroana imperială, în locul nestematelor, sclipeau bucățele de sticlă multicoloră. Tracia, depopulată, zăcea în ruine, drumurile erau bântuite de tâlhari, localnici și străini, Bizanțul pierduse majoritatea insulelor din Marea Egee. Thessalonicul nu i se supunea lui Cantacuzino și nu l-a recunoscut nici pe noul patriarh, Isidor, iar pe Grigore Palamas, care fusese numit mitropolit al Thessalonicului, locuitorii, porniți împotriva isihaștilor, nu l-au lăsat să intre în oraș.
Dacă războiul celor doi Andronici zdruncinase grav Imperiul, războiul celor doi Ioani i-a subminat definitiv puterile, iar, în 1348, până la Bizanț a ajuns ,,Moartea Neagră’’-cea mai cumplită epidemie de ciumă, care, în anii 1347-1353, a răpit, în Europa, viețile a 24 de milioane de oameni; Imperiul și-a pierdut cam o treime din populația sa. Războiul civil, mutilând și ruinând Imperiul bizantin, făcea dovada forței lui Ștefan Dușan. Cu excepția Thessalonicului, el lua sub sceptrul său toată Macedonia până aproape de râul Nestos și, după atacuri repetate, Serrhes cădea la 25 septembrie 1345. Apoi, Dușan și-a atribuit denumirea de împărat al sârbilor și romanilor. Aceasta însemna că vechiul Imperiu bizantin trebuia să dispară pentru a ceda locul unui nou imperiu sârbo-roman (de fapt vlah). De duminica Paștilor, 16 aprilie 1346, patriarhatul nou-creat al Serbiei, îl încorona solemn la Skoplje. Ioan al VI-lea Cantacuzino nu i-a recunoscut titulatura lui Dușan, întrucât nu putea exista decât un singur împărat conform tradiției romane. Armistițiul intervenit în războiul civil bizantin nu afecta avansarea sârbească. Din contră, în timpul primilor ani ai domniei lui Ioan Cantacuzino, Dușan cucerea Albania și Epirul, cucerind Acarnania și Etholia și apoi Thessalonicul (zone populate de vlahi). Cu o modestă desfășurare de forțe, fără a purta o singură mare bătălie, Dusan smulgea Imperiului bizantin mai mult de jumătate din teritoriu, dublându-și teritoriul. Operațiunile militare se axau în general pe asedierea în fața orașelor, care nu ofereau rezidență prelungită împăratului sârb. Puterea sa se extindea acum de la Dunăre până la Golful Corint și de la Adriatica până la Marea Egee. Imperiul său era în realitate un imperiu pe jumătate vlah, compus în mare parte din teritorii ocupate de urmașii latinofoni ai Imperiului Roman. Dușan, în calitatea sa de împărat al sârbilor și romanilor, plasase sub administrația sa directă partea meridională a imperiului său, care era în majoritate locuit de vlahi (Megalia Vlahia), în timp ce lăsa fiului său, regele Uroș administrația vechiului teritoriu septentrional cucerit. Și pe mare, războiul civil aducea imperiului noi pierderi. În 1346, genovezii reluaseră insula Chios, devenind baza principală a companiei comerciale Giustiniani, în mâinile căreia va rămâne până la mijlocul secolului XVI. Teritoriul bizantin se reducea acum la Thracia și insulele din nordul Mării Egee și la alte posesiuni din îndepărtatul Peloponez. Dar mai gravă era ruinarea economică și financiară a statului bizantin. Populația nu mai putea plăti impozitele , căci anii de război civil întrerupsesră lucrul agricol în Thracia, care constituia posesiunea esențială a imperiului (țara care fusese jefuită și de bandele turcești, semăna cu un deșert). În anul 1349, genovezii din Galata au cerut să li se cedeze, pentru construirea unor fortificații noi, colina de după zidul dinspre nord al Constantinopolului. Cantacuzino, care zăcea bolnav la Didymotika, le-a transmis refuzul său. Atunci, locuitorii Galatei au ocupat terenul litigios, au ars casele și magaziile grecilor de pe țărmul Cornului de Aur, iar în golf au nimicit șantierul naval și cele câteva corăbii de război vetuste, care purtau numele mândru de flota romană. Întorcându-se în capitală, împăratul a convocat o adunare a celor mai de vază cetățeni și i-a convins să doneze bani-visteria era goală-pentru construirea unei flote noi, ca să-i potolească pe genovezi, de asemenea împăratul nu voia să se acomodeze cu faptul că aproape 87 % din veniturile vamale de la Bosfor intrau în visteria genoveză și căuta să pună capăt acestei situații. El reduce tarifele vamale din Constantinopol pentru cea mai mare parte a mărfurilor de import, ceea ce avea ca efect atragerea în număr mare de vapoare comerciale în portul bizantin, făcându-le să evite portul genovez Galata. Genovezii, grav afectați de această măsură, luau armele și, în ciuda tuturor măsurilor luate, imperiul va fi înfrânt. La 5 martie, cele 9 corăbii construite pe banii aceștia au fost arse, chiar sub ochii orășenilor, într-o luptă navală cu escadra Galatei. Când războiul între Constantinopol și Galata lua sfârșit, începea războiul în apele bizantine între Genova și Veneția. Genovezii preluau controlul întregului comerț în Marea Neagră; genovezii barau trecerea vapoarelor străine de comerț venețiene care se sustrăgeau controlului (1350). Veneția se înțelegea cu Petru al IV-lea de Aragon și cu Cantacuzino care se alătura alianței. La 13 februarie 1352, o mare bătălie se desfășura în Bosfor între flota genoveză și nvele venețiene și aragoneze, plus o mcă escadră de 14 nave echipate de Cantacuzino cu ajutorul venețienilor. Bătălia se prelungea până noaptea, fără a aduce finalul, ceea ce permitea celor două tabere să-și adjudece victoria. Lupta continua în apele occidentale, epuizarea celor doi adversari făcându-i să semneze pacea în anul 1355. Replierea flotei veneto aragoneze după bătălia Bosforului îl aducea pe Cantacuzino într-o situație delicată. El era obligat să facă pace cu genovezii datorită izolării sale, pacea încheiată în condiții dezavantajoase pentru bizantini. Ceea ce era și mai grav era faptul ca acum imperiul era din nou în pragul unui război civil. Profitând de situația grea a țării, Dušan i-a răpit Thessalia.
Ioan VI a început o luptă activă împotriva forțelor descentralizatoare, care se încuibaseră în mediul clasei dominante a Imperiului, datorită moravurilor feudale anarhice. Nemulțumiții au trecut, din tabăra lui, în cea a opoziției, grupându-se în jurul tânărului Ioan V Paleologul. În anul 1352, Paleogul s-a răsculat, revendicând domeniul fiului împăratului Matei-Adrianopolul. Printr-o manevră abilă, Ioan Cantacuzino a încercat să evite conflictul; guvernarea lui Matei Cantacuzino în Rhodopi era transferată Paleologului, Matei primind în circumscripția din Adrianopol o nouă și mai importantă guvernare. Dar înțelegerea nu dura multă vreme, căci se producea ruptura inevitabilă, ostilitățile luând forma caracteristică a unui război între principatele autonome ale lui Ioan al V-leaPaleologul și lui Matei Cantacuzino. Având bani venețieni, Ioan al V-lea încercuia, în toamna anului 1352, teritoriul fratelui său vitreg în fruntea unei mici armate. El n u întâlnea nici o rezistență și Adrianopolul îi deschidea porțile împăratului legitim, în timp ce Matei se încidea în acropola orașului. Dar Ioan VI Cantacuzino, împreună cu trupe turcești, restabilea rapid situația. Adrianopolul și celelalte orașe suferau jefuirea turcilor. În acest mod tentativa lui Ioan V de a pune stăpânire pe Adrianopol nu i-a reușit și el a fugit, mai întâi, la Didymotika (și ,,cuibul strămoșesc’’ al cantacuzinilor i-a oferit adăpost!), apoi la italieni, pe insula Tenedos, și dispunând de o bază acolo, a început să cucerească insulele din Marea Egee. Patriarhul Calistos, care îl susținuse pe tânărul împărat, și-a pierdut cathedra. Ca și până acum, Cantacuzino conta pe ajutorul musulmanilor și a început să populeze împrejurimile capitalei cu mercenari turci. Pentru a le plăti acestora solda, au fost folosite toate resursele visteriei, odoarele bisericilor și chiar banii donați de cneazul Moscovei Simeon cel Mândru, pentru repararea catedralei Sfânta Sofia (încă din timpul domniei celor doi Andronici începuse construirea unor anexe ale clădirii principale, care jucau rolul de contraforturi, deoarece doi pereți ai bisericii se lăsaseră amenințător.). Tot mai mult se făceau auzite, printre greci, apeluri la detonarea uzurpatorului, care vorbea turcește, își dăduse fiica după un turc și le vindea turcilor țara. Ultimul reproș era nedrept, dar nu lipsit de temei. Otomanii, pe care Ioan Cantacuzino, fără a fi, în realitate, un turcofil, îi recruta ca parteneri militari, între timp, ieșiseră de sub autoritatea lui efemeră și începuseră să pună stăpânire pe pământurile Bizanțului. Încă în anul 1352, ei au cucerit cetatea Tzympe, pe țărmul european al Dardanelelor. Doi ani mai târziu, un cutremur de pământ a distrus orașul Gallipoli. Locuitorii și garnizoana au fugit, iar casele lor, rămase pustii, au fost ocupate de turci, pe care i-a trecut în grabă peste strâmtoare fiul lui Orkhan, emirul Suleyman. Îngrozit de modul în care protectorii lui de mai ieri se stabilesc, ca niște stăpâni, în Europa, împăratul s-a dus la Nicomedia, la Orkhan, ca să răscumpere orașul Gallipoli. Emirul n-a consimțit să plece înapoi nici pentru zece, nici pentru 40 de mii de hyperperi devalorizați de-ai romeilor, iar pe basileu nu l-a primit, prefăcându-se bolnav. Deprimat din cauza celor întâmplate, Cantacuzino s-a întors în capitală. Duhul pericolului turc scăpase din sticlă și grecii nu aveau nici cea mai mică șansă de a-l băga înapoi, iar Occidentul, în miopia sa politică, nu ardea de dorință să-i ajute...În curând, Suleyman a pus stăpânire pe Cypsela și pe împrejurimile orașului Redestos. În vara anului 1354, Ioan VI a hotărât să le vină de hac măcar dușmanilor din interior. Însă încercarea sa de a cuceri Tenedosul a eșuat și Cantacuzino s-a întors în capitală. În noiembrie, Ioan V Paleologuol s-a apropiat, cu corăbiile italianului Francesco Gattilusio, de zidurile Constantinopolului. Noaptea, prietenii lor au deschis porțile, soldații Paleologului au intrat în oraș și au ocupat arsenalul. Garda catalană a lui Ioan VI a fost izolată de palat, în capitală a început, a câta oară, masacrarea rudelor și prietenilor împăratului mai vârstnic. Obosit de nenumăratele și sângeroasele lupte intestine, Ioan VI n-a mai dorit să folosească posibilitățile de rezistență existente, a abdicat și s-a călugărit. Chiar și din mănăstire, Cantacuzino continua să urmărească evenimentele cele mai importante din viața politică a Bizanțului. De pildă, atunci când conducătorul isihaștilor, Palamas, a căzut prizonier la turci, el a adunat bani și l-a răscumpărat. Cu timpul, Ioasaf-acesta este numele pe care și l-a luat, la călugărire, fostul împărat-s-a împăcat cu Ioan V și atât curtenii greci, cât și diplomații străini trebuiau să țină seama de influența considerabilă a lui Cantacuzino la curtea Paleologului.Afară de aceasta, el a desfășurat o activitate de scriitor, demonstrând, în mod strălucit că știe să mânuiască nu numai sabia și pana cu cerneală roșie. Acest om cu capacități uimitoare a murit la Mistra, în vârstă de aproape 90 de ani, la 15 iunie 1383. O importantă achiziție teritorială a Bizanțului, sub Ioan VI, a fost Moreea, o bună parte din pământurile căreia (Moreea a fost ocupată în întregime de către greci abia în 1432) au fost cucerite de la urmașii baronilor-cruciați de către fiul împăratului, Manuel Cantacuzino.
| Ioan al VI-lea Cantacuzino | |
 Ioan al VI-lea Cantacuzino | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1292[1] Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit |
| Decedat | (91 de ani) Mistras, Grecia |
| Înmormântat | Mistras |
| Părinți | Michael Kantakouzenos[*] Teodora Paleologina Kantakuzena[*] |
| Căsătorit cu | Irene Asanina[*] |
| Copii | Manuel Kantakouzenos[*] Helena Kantakouzene[*] Theodora Hatun[*] Matei Cantacuzino[2] |
| Cetățenie |  Imperiul Roman de Răsărit |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | scriitor istoric |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Dinastia Cantacuzin |
| Împărat bizantin | |
| Domnie | – |
| Predecesor | Ioan al V-lea Paleologul |
| Succesor | Ioan al V-lea Paleologul |
Prima sursă care menționează pătrunderea otomanilor pe teritoriul lui Lazăr este într-o cronică scrisă în 1381, când doi dintre supușii cneazului, Vitomir și Crep i-au învins pe turci în bătălia de la Dubravnița în apropierea orașului Paracin. După acest eveniment, nu s-a mai remarcat nici o ostilitate între Lazăr și turci până în 1386. Lazăr a adunat alți câțiva nobili sârbi, inclusiv Tvrtko, rege al Bosniei, iar în 1386 l-a înfrânt pe Timurtaș, generalul lui Murad, în bătălia de la Ploceanik, obligându-i pe otomani să se retragă la sud de Niș. În 1388, multe trupe sârbe au fost prezente în bătălia de la Bilecia, unde forțele aliate sârbo-bosniace i-au învins cu greu pe turci
Înaintea bătăliei de la Kosovo Polie, Lazăr a respins legământul de vasalitate și pace și a fost hotărât să lupte până la ultimul om, deoarece nu dorea să își trădeze poporul.[4]
I-a blestemat pe toți sârbii care nu l-au ajutat să lupte împotriva turcilor cu așa numitul „Blestem de la Kosovo” înscris la Gazimestan (Calea războinicului), unde se presupune că ar fi murit, astăzi este un monument pentru sârbii care au luptat împotriva turcilor.
| Lazăr Hrebeljanovici Lazar Hrebeljanović Лазар Хребељановић | |
| Cneaz al Serbiei | |
 „Țarul Lazăr” de Vladislav Titelbah | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1329 Prilepac[*], Cnezatul Serbiei |
| Decedat | (60 de ani) Kosovo Polje |
| Înmormântat | Mănăstirea Ravanița |
| Părinți | Pribac Hrebeljanović[*] |
| Căsătorit cu | Țarița Milița a Serbiei |
| Copii | Mara Lazarevic Brankovic[*][1] Olivera Lazarević[*] Jelena Balšić (Lazarević)[*] Ștefan Lazarevici[1] Teodora Lazarević[*] Dragana of Serbia[*] Vuk Lazarevici |
| Cetățenie | Cnezatul Serbiei Regatul medieval al Serbiei Țaratul Sârb |
| Etnie | Sârbi |
| Religie | Biserica Ortodoxă Sârbă |
| Ocupație | lider Stavilac[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Lazarevici |
| Moștenitor | Ștefan Lazarevici |
| Domnie | |
| Domnie | ~1370–1389 |
| Predecesor | Ștefan Uroș al V-lea al Serbiei Împărat al sârbilor și al grecilor |
| Succesor | Ștefan Lazarevici |
· 1467: Filip cel Bun (franceză Philippe le Bon), de asemenea Filip al III-lea, Duce de Burgundia (31 iulie 1396 – 15 iunie 1467) a fost Duce de Burgundia din 1419 până la moartea sa. A fost membru al unei ramurii a Casei de Valois (atunci dinastia regală a Franței). În timpul domniei sale, Burgundia a atins apogeul prosperității sale și a prestigiului și a devenit un centru important al artelor. Filip este cunoscut în istorie pentru reformele sale administrative, patronajul artiștilor flamanzi, cum ar fi Jan van Eyck, și de capturarea Ioanei d'Arc. În timpul domniei sale a alternat între alianțele engleză și franceză, în încercarea de a-și îmbunătăți poziția dinastiei sale.
Născut la Dijon, a fost fiul lui Ioan de Burgundia și a Margaretei de Bavaria. La 28 ianuarie 1405 a fost numit Conte de Charolais și probabil în aceeași zi, la vârsta de 8 ani, a fost logodit cu Michele de Valois (1395–1422), fiica regelui Carol al VI-lea al Franței și a reginei Isabeau de Bavaria. S-au căsătorit în iunie 1409.
La doi ani după decesul soției sale, Filip s-a căsătorit la 30 noiembrie 1424 la Moulins-Engilbert cu Bonne de Artois (1393-1425), fiica lui Filip de Artois, conte de Eu și văduva unchiului său, Filip al II-lea, Conte de Nevers. Cea de-a doua soție este adesea confundată cu mătușa lui Filip, pe care o chema tot Bonne (sora lui Ioan Temerarul, a trăit între 1379-1399).
Cea de-a treia căsătorie a avut loc la Bruges la 7 ianuarie 1430 cu Isabela a Portugaliei (1397-1471), fiica regelui Ioan I al Portugaliei și a Filipei de Lancaster. Au avut trei fii:
- Antoine (30 septembrie 1430 – 5 februarie 1432), Conte de Charolais
- Joseph (24 aprilie 1432 – 6 mai 1432), Conte de Charolais
- Carol (1433–1477), Conte de Charolais și succesorul lui Filip ca Duce, numit "Carol Temerarul"
De asemenea, Filip a avut 18 copii nelegitimi, inclusiv pe Antoine, bastard de Burgundia, cu cele 24 de metrese.[2] Alt copil nelegitim, Filip de Burgundia (1464–1524) episcop de Utrecht, a fost un artist amator fin și subiect al unei biografii în 1529.
| Filip cel Bun | |
| Duce de Burgundia | |
 Filip cel Bun purtând colierul Ordinului Lânii de Aur pe care a l-a fondat, de Roger van der Weyden of c.1450 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 31 iulie 1396 Dijon, Burgundia |
| Decedat | (70 de ani) Bruges, Flandra |
| Înmormântat | Champmol[*] |
| Părinți | Ioan al II-lea de Burgundia[1] Margaret of Bavaria[*][1] |
| Frați și surori | Agnes of Burgundy[*][1] Marie of Burgundy[*][1] Margareta de Burgundia, Delfină a Franței Anne of Burgundy[*] |
| Căsătorit cu | Michelle de Valois Bonne de Artois Isabela a Portugaliei |
| Copii | Carol Temerarul |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | personal militar[*] politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Valois-Burgundia |
| Duce de Burgundia | |
| Domnie | 10 septembrie 1419–15 iunie 1467 |
| Predecesor | Ioan de Burgundia |
| Succesor | Carol Temerarul |
* 1505: Ercole I d'Este (n. , Ferrara, Statele Papale – d. , Ferrara, Statele Papale) a fost Duce de Ferrara din 1471 până în 1505. A fost membru al Casei de Este și unul din principalii patroni ai culturii Renașterii
Fiu al lui Nicolò al III-lea d'Este și Ricciarda da Saluzzo, a fost educat la curtea neapolitană a regelui Alfons al V-lea de Aragon, din 1445 până în 1460; acolo a studiat artele militare, cavaleria și a dobândit aprecierea arhitecturii all'antica și a artelor plastice, ceea ce va duce la transformarea sa în unul dintre cei mai importanți patroni ai artei Renașterii.[1] Bunicii materni erau Thomas al III-lea de Saluzzo și Marguerite de Roussy.
În 1471, cu sprijinul Republicii Veneția, a devenit Duce la moartea fratelui său vitreg Borso, profitând de absența fiului acestuia, Niccolò, care era în Mantua.[2] În timpul unei absențe a lui Ercole de la Ferrara, Niccolò a încercat o lovitură de stat, care a fost zdrobită; Niccolò și vărul său Azzo au fost decapitați la 4 septembrie 1476. Ercole s-a căsătorit în 1473 cu Eleonora d'Aragon, fiica lui Ferdinand I al Neapole.
În 1482-1484 el a luptat în război cu Republica Veneția, care s-a aliat cu Papa Sixtus al IV-lea. Ercole a reușit să pună capăt războiului prin cedarea regiunii Polesine în Pacea de la Bagnolo, iar Ferrara a scăpat de soarta distrugerii sau absorbției în stăpânirea papală. Însă războiul a fost o umilință pentru Ercole, care era bolnav și imobilizat în timp ce armata asediatoare a distrus proprietățile Este.
După aceasta, el a rămas neutru în războiul italian din 1494-1498 și a încercat restul domniei sale să îmbunătățească relațiile cu Statele Papale. Ercole a acceptat fără tragere de inimă căsătoria fiului său Alfonso cu Lucrezia Borgia, fiica Papei Alexandru al VI-lea, o căsătorie care a adus donații teritoriale notabile.
Ercole și Eleonora au avut șase copii:
- Alfonso (căsătorit cu Lucrezia Borgia)
- Isabella născută în 1474 (căsătorită cu Francesco II Gonzaga, marchiz de Mantua)
- Beatrice născută în 1475 (căsătorită cu Ludovico Sforza, viitor Duce de Milano)
- Ferrante (aruncat în închisoare de fratele său Alfonso în 1506, unde a murit 34 de ani mai târziu)
- Ippolito (cardinal)
- Sigismondo d'Este
Ercole a avut și doi copii nelegitimi:
- Lucrezia d'Este, născută în cca.1477 (căsătorită cu Annibale II Bentivoglio)
- Giulio
| Ercole I d'Este | |
 Ercole I d'Este, portret aflat la Galleria Estense, Modena) | |
| Căsătorit(ă) | Eleonora d'Aragon |
|---|---|
| Familie nobilă | Casa de Este |
| Tată | Nicolò al III-lea d'Este |
| Mamă | Ricciarda da Saluzzo |
| Naștere | 26 octombrie 1431 Ferrara, Ducatul de Ferrara |
| Deces | (73 de ani) Ferrara, Ducatul de Ferrara |
* 1545: Elisabeta de Austria (poloneză Elżbieta Habsburżanka; 9 iulie 1526 – 15 iunie 1545) a fost cel mai mare copil al împăratului romano-german, Ferdinand I și a soției sale, Anna Iagello. Elisabeta a fost membră a Casei de Habsburg.
| Elisabeta de Austria | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 9 iulie 1526 Linz, Austria[1] |
| Decedată | (18 ani) Vilnius, Marele Ducat al Lituaniei[2] |
| Înmormântată | Vilnius Cathedral[*] |
| Cauza decesului | Epilepsie |
| Părinți | Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei |
| Frați și surori | Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Ioana a Austriei Margaret of Austria[*] Helena von Österreich[*] Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Arhiducesa Eleanor de Austria Archduchess Magdalena of Austria[*] Anna de Austria Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[*] |
| Căsătorită cu | Sigismund al II-lea Augustus |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | List of Lithuanian consorts[*] prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Habsburg (prin naștere) Dinastia Iagello (prin căsătorie) |
| Regină a Poloniei Mare Ducesă a Lituaniei | |
| Domnie | 5 mai 1543 - 15 iunie 1545 |
| Încoronare | 8 mai 1543 |
S-a născut la Metz, fiind al treilea fiu al lui Magdeleine Wilmard și Mathurin Pilastre, denumit și „du Rosier”, fost soldat devenit hangiu. Interesul său în ce privește chimia medicamentelor i-a fost trezit în spitalul militar din Metz, un oraș-garnizoană de la frontierele Franței. A călătorit la Paris la 18 ani, și a predat fizică și chimie la Academia din Reims, ceea ce l-a pus în situația de a-l cunoaște pe Monsieur, conte de Provence, fratele regelui Ludovic al XVI-lea.
S-a reîntors la Paris, unde a fost însărcinat cu cabinetul de istorie naturală al contelui, fiind făcut valet de chambre al soției acestuia, Madame, ceea ce i-a adus numele de nobil, Pilâtre de Rozier. Și-a deschis la 11 decembrie 1781 un muzeu în cartierul Marais din Paris, unde a efectuat experimente de fizică și a oferit demonstrații nobililor. A cercetat noul domeniu al gazelor și a inventat un aparat pentru susținerea respirației.
În iunie 1783, a fost martor la prima demonstrație publică a unui balon cu aer cald, efectuată de frații Montgolfier. La 19 septembrie, a asistat la zborul fără frânghie al unui balon care conținea o oaie, un câine și o rață de pe curtea din fața Palatului Versailles. Regele Franței Ludovic al XVI-lea a hotărât că primul zbor al unui om va fi efectuat cu doi criminali condamnați, dar de Rozier și-a asigurat ajutorul ducesei de Polignac, care i-a susținut opinia că cinstea de a fi primul om care zboară în balon trebuie să revină unei persoane de înaltă statură socială, iar marchizul d'Arlandes a acceptat să-l însoțească. Regele s-a lăsat convins să le permită lui d'Arlandes și de Rozier să devină primii piloți.
După mai multe teste cu balonul legat cu frânghia, teste din care cei doi au câștigat experiență la controlul balonului, de Rozier și d'Arlandes au efectuat primul zbor nelegat într-un balon cu aer cald Montgolfier la 21 noiembrie 1783, ridicându-se la orele 2 p.m. din grădina de la Château de la Muette din Bois de Boulogne, în prezența regelui. Zborul lor de 25 de minute i-a dus încet la circa 9 km distanță către sud-est, ajungând la o altitudine de 900 m, înainte de a coborî la sol la Butte-aux-Cailles, pe atunci o suburbie a Parisului.
.jpg)
Împreună cu Joseph Montgolfier, a fost unul din cei șase pasageri ai unui alt zbor, la 19 ianuarie 1784, cu un balon Montgolfier uriaș, botezat Le Flesselles, pornit de la Lyon. Patru nobili francezi, printre care și un prinț, au plătit călătoria. Trebuiau depășite câteva obstacole. Tapetul utilizat pentru a acoperi anvelopa balonului s-a udat din cauza vremii reci și umede. Partea superioară era făcută din piele de oaie sau de căprioară. Aerul era încălzit cu lemne ce ardeau într-o sobă de fier: pentru început, au fost aprinse paiele îmbibate în coniac. (În alte teste, s-au folosit cărbuni sau cartofi). Balonul avea un volum de circa 23.000 m³, de peste 10 ori mai mare ca în cazul primului zbor, dar care zburase doar pe o distanță scurtă. Spectatorii s-au așezat în genunchi când balonul a coborât prea rapid. În acea seară, pasagerii și piloții au fost sărbătoriți la un spectacol al operei Iphigénie en Tauride de Gluck.
Rozier a luat parte și la un alt zbor, la 23 iunie 1784, într-o versiune modificată a primului balon al fraților Montgolfier, botezat La Marie-Antoinette în onoarea reginei, balon ce s-a ridicat în fața regelui Franței și a regelui Gustav al III-lea al Suediei. Împreună cu Joseph Proust, de Rozier a zburat spre nord la o altitudine de circa 3.000 metri, peste nori. Ei au călătorit 52 km în 45 minutes înainte ca frigul și turbulențele să-i oblige să coboare dincolo de Luzarches, între Coye și Orry-la-Ville, lângă pădurea Chantilly. Ei au stabilit atunci recordul de viteză, altitudine și distanță parcursă.
Ultimul zbor
Următorul plan al lui de Rozier era cel de a încerca traversarea Canalului Mânecii din Franța în Anglia. Un balon Montgolfier nu ar fi fost suficient pentru aceasta, întrucât avea nevoie de cantități mari de combustibil pentru încălzirea aerului, astfel încât el a proiectat un alt tip de balon, balonul Rozière, o combinație între un balon cu aer cald și un balon cu hidrogen. El a fost pregătit în toamna lui 1784, dar tentativa a fost lansată doar după ce un alt francez, Jean-Pierre Blanchard, însoțit de un american, dr. John Jeffries, au survolat Canalul Mânecii într-un balon cu hidrogen la 7 ianuarie 1785, din Anglia în Franța.
.jpg)
În ciuda câtorva tentative, de Rozier și însoțitorul său, Pierre Romain, nu au reușit să se ridice de la Boulogne-sur-Mer decât la 15 iunie 1785. După ce au înaintat puțin, o schimbare bruscă a direcției vântului i-a împins înapoi deasupra uscatului la circa 5 km distanță de locul ascensiunii inițiale. Balonul s-a dezumflat brusc (fără ca anvelopa să ia foc) și s-a prăbușit lângă Wimereux în Pas-de-Calais, de la o înălțime de circa 450 m. Ambii ocupanți au murit. După opt zile, a murit și logodnica lui de Rozier, care se pare că s-ar fi sinucis. Ulterior, la locul prăbușirii a fost înălțat un obelisc comemorativ. Regele a bătut o medalie și a acordat familiei o pensie.
Balonul modern hibrid cu aer cald și hidrogen se numește balon Rozière deoarece el a fost cel care l-a proiectat primul.
| Jean-François Pilâtre de Rozier | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 30 martie 1754 Metz, Franța |
| Decedat | (31 de ani) Wimille, Franța |
| Cauza decesului | accident (killed by own invention[*]) |
| Naționalitate | Francez |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | aviator chimist aeronaut[*] fizician |
| Activitate | |
| Domeniu | Chimie, fizică |
| Organizații | Académie des sciences, belles-lettres et arts de Rouen[ |
* 1885: Prințul Friedrich Karl Nicolaus al Prusiei (20 martie 1828 – 15 iunie 1885) a fost fiul Prințului Carol al Prusiei (1801–1883) și al soției lui, Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach (1808–1877). Prințul Friedrich Karl a fost nepotul regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. S-a născut la Schloss Klein în Berlin.
De la 1842 la 1846, Friedrich Karl a fost sub tutela militară a maiorului de atunci Albrecht Graf von Roon, care l-a însoțit pe prinț la Universitatea din Bonn în 1846. După studii, prințul a servit în funcția de căpitan în timpul Primului război Schleswig din 1848. Promovat la rang de maior el a luat parte la campania din Baden în timpul căreia a fost rănit. În anii următori de pace a fost promovat la gradul de colonel în 1852, general-maior în 1854 și general locotenent în 1856.
În 1860, prințul a publicat o carte militară intitulată, "Eine militärische Denkschrift von P. F. K.". Promovat la rangul de General der Kavallerie, prințul a luat parte la Al Doilea Război Schleswig din 1864 împotriva Danemarcei, unde a deținut comanda trupelor prusace.
El a servit cu distincție în Războiul austro-prusac, unde a comandat Armata I.
La izbucnirea războiului franco-prusac, prințul a primit comanda Armatei a doua, cu care el s-a distins în bătălia de la Spicheren și în luptele de la Vionville-Mars le Tour și Gravelotte-St.Privat și Asediul de la Metz. După căderea orașului Metz, armata sa a fost trimisă la Loire pentru a goli zona din jurul orașului Orléans, unde trupele franceze, inițial sub comanda lui Louis d'Aurelle de Paladines, apoi sub Antoine Chanzy, încercau să mărșăluiască spre nord pentru a elibera Parisul. El a câștigat bătăliile de la Orleans și Le Mans. Pentru serviciile sale, a fost promovat la rangul de Generalfeldmarschall. După război, Prințul a fost numit inspector-general și a primit rangul de feldmareșal al Rusiei de către țarul Alexandru al II-lea al Rusiei.
La 29 noiembrie 1854 la Dessau el s-a căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau (1837–1906), fiica Ducelui Leopold al IV-lea de Anhalt. Împreună au avut cinci copii:
| Nume | Naștere | Deces | Note |
|---|---|---|---|
| Prințesa Marie Elisabeth Luise Friederike a Prusiei | 1855 | 1888 | căsătorită prima dată cu Prințul Henric al Țărilor de Jos și a doua oară cu Prințul Albert de Saxa-Altenburg. Din a doua căsătorie a avut două fiice. |
| Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei | 1857 | 1895 | căsătorită cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg. A avut două fiice. |
| Prințesa Anna Victoria Charlotte Augusta Adelheid a Prusiei | 1858 | 1858 | |
| Prințesa Luise Margarete Alexandra Victoria Agnes a Prusiei | 1860 | 1917 | căsătorită cu Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. A fost bunica reginei Ingrid a Danemarcei și străbunica actualului monarh al Suediei, regele Carl XVI Gustaf. |
| Prințul Joachim Carl Wilhelm Friedrich Leopold al Prusiei | 1865 | 1931 | căsătorit cu Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg. A avut patru copii. |
| Friedrich Karl | |
| Prințul Friedrich Karl al Prusiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Friedrich Carl Nicolaus |
| Născut | 20 martie 1828 Berlin, Prusia |
| Decedat | (57 de ani) Jagdschloss Glienicke, Potsdam, Prusia |
| Părinți | Prințul Carol al Prusiei Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach |
| Frați și surori | Prințesa Ana a Prusiei Marie Luise Anna von Preußen[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau |
| Copii | Prințesa Maria Prințesa Elisabeth Anna Prințesa Anna Victoria Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn Prințul Friedrich |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Ocupație | ofițer |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern |
| Member of the Reichstag of the North German Confederation[* | |
* 1888: Frederic III (germană Friedrich III.; 18 octombrie 1831 – 15 iunie 1888) a fost împărat german și rege al Prusiei pentru 99 de zile în 1888. Cunoscut în familie ca Fritz,[1] a fost singurul fiu al împăratului Wilhelm I al Germaniei.
Frederic Wilhelm s-a născut la Palatul Nou din Potsdam, în Prusia, la 18 octombrie 1831. A fost descendent al Casei de Hohenzollern, conducători ai Prusiei, cel mai puternic stat german. Tatăl lui Frederic, Wilhelm I al Germaniei, era fratele mai mic al regelui Frederic Wilhelm al IV-lea și fusese crescut în tradiția militară a Hohenzollernilor, într-o disciplină strictă. Wilhelm se îndrăgostise de verișoara sa, Elizabeta Radziwill, prințesă a nobilimii poloneze, dar părinții lui au considerat că statutul acesteia nu era potrivit pentru soția prințului Prusiei, forțând căsătoria cu o pereche mai potrivită [2]. Soția aleasă, Augusta de Saxa-Weimar, fusese crescută într-o atmosferă intelectuală și artistică la Weimar, zonă unde populația avea participare mai mare la conducere și puterea aristocrației era limitată printr-o constituție.[3][4] Augusta era bine cunoscută în Europa pentru punctele ei de vedere liberale.[5] Cuplul nu a avut o relație fericită, din cauza diferențelor de opinie,[3][4] Frederic crescând într-un cămin cu probleme, lăsându-i amintiri despre o copilarie singură.[3][6] Frederic Wilhelm avut o soră, Louise (mai târziu Mare Ducesă de Baden) care era cu opt ani mai mică decât el și cu care a rămas în relații foarte apropiate.
Frederic crescuse într-o perioadă politică tumultuoasă, ca urmare a liberalismului, care a căpătat popularitate și sprijin entuziast de-a lungul anilor 1840 în Germania.[7] Liberalii căutau o Germanie unificată și erau monarhiști constituționali, dorind o constituție care să asigure egalitatea cetățenilor în fața legii, protecția proprietății și a drepturilor civile de bază [8]; doreau un guvern condus pe baza reprezentare populară.[4] Când Frederic avea 17 ani, aceste sentimente naționaliste și liberale au declanșat o serie de proteste politice în Germania și alte zone ale Europei. În Germania, rolul lor era să protejeze libertățile precum dreptul la asociere și libertatea presei și să creeze un parlament German plus o constituție.[7][9] Deși protestele nu au adus schimbări de durată, ideile liberale au rămas o forță influentă în politica germană de-a lungul vieții lui Frederic.[10]
În ciuda accentului pus de familia Hohenzollern pe educația militară tradițională, Augusta a insistat ca fiul ei să primească și o educație clasică.[6] În consecință, Frederic a fost riguros meditat atât în tradițiile militare cât și [în artele liberale]. Era un elev talentat, în special bun la limbi străine, vorbind fluent engleză, franceză și studiind latina. A studiat, de asemenea istoria, geografia, fizica, muzica, religia și excela la gimnastică; precum era cerut unui prinț prusac, a devenit un bun călăreț.[11] Prinții de Hohenzollern erau familiarizați cu tradițiile militare încă de la o vârstă fragedă; Frederic avea zece ani când a fost înaintat în gradul de locotenent secund în Primul Regiment de Infanterie al Gărzilor și investit cu Ordinul Vulturul Negru. Crescând, s-a așteptat ca el să se implice activ în afacerile militare,[12] dar la vârsta de 18 ani a renunțat la tradițiile familiei lui și a mers la universitatea din Bonn. Timpul petrecut la universitate, împreună cu influența membrilor de familie mai puțin conservatori au contribuit la îmbrățișarea idealurilor sale liberale.
În secolul XIX, căsătoriile regale erau aranjate pentru a asigura alianțe și pentru a menține legături de sânge în rândul națiunilor europene dominante. Încă din 1851, regina Victoria a Marii Britanii și soțul ei, Prințul Albert, au făcut planuri pentru ca fiica lor cea mare, Victoria, Prințesă Regală a Marii Britanii să se căsătorească cu Frederic. Dinastia regală a Marii Britanii era predominant germană; exista puțin sânge britanic în regina Victoria și nici un pic în soțul ei.[14] Monarhii doreau să mențină legăturile de sânge în Germania și Prințul Albert mai spera că mariajul ar conduce la liberalizarea și modernizarea Prusiei.
Regele Leopold I al Belgiei, unchi al monarhilor britanici, a favorizat, de asemenea, această asociere.[15] Tatăl lui Frederic, Prințul Wilhelm, nu era interesat de acest aranjament și spera ca noră o Mare Ducesă a Rusiei.[14] Prințesa Augusta era în favoarea unui partide care ar apropia familia imperială de Marea Britanie.[1]
Logodna tânărului cuplu a fost anunțată în aprilie 1856 [16] iar căsătoria a avut loc la 25 ianuarie 1858 la Palatul St. James din Londra. Pentru a marca acest eveniment, Frederic a fost promovat la gradul de general maior în armata prusacă. Mariajul a fost fericit [17][18]; Victoria primise o educație liberală și avea aceleași puncte de vedere ca ale soțului ei. Cuplul a avut opt copii: Wilhelm în 1859, Charlotte în 1860, Henric în 1862, Sigismund în 1864, Victoria în 1866, Waldemar în 1868, Sofia în 1870 și Margareta în 1872. Sigismund a murit la vârsta de doi ani, Waldemar la vârsta de 11,[19] iar fiul lor cel mare, Wilhelm, a suferit de probleme la un braț.[20][21]
Wilhelm, care a devenit împărat după decesul lui Frederic, nu împărtășea ideile liberale ale părinților săi; mama sa vedea în el „un prusac complet”.[22] Această diferență de ideologie a creat o prăpastie între Wilhelm și părinții săi.
Când tatăl lui a accedat pe tronul Prusiei ca regele Wilhelm I la 2 ianuarie 1861, Frederic a devenit Prinț moștenitor. Avea 29 de ani și va fi Prinț moștenitor pentru următorii 27 de ani. Inițial, noul rege a fost considerat neutru din punct de vedere politic; Frederic și elementele liberale au anunțat începerea unei noi ere liberale. Numărul liberalilor în Dieta prusacă a crescut foarte mult însă curând Wilhelm a arătat că preferă calea conservatoare.
Pentru că Wilhelm a fost un soldat dogmatic, puțin probabil să-și schimbe ideile la vârsta de șaizeci și patru de ani [24], se certa necontenit cu Dieta asupra atitudinilor politice de urmat. În septembrie 1862, un astfel de dezacord a dus aproape la încoronarea lui Frederic ca rege în locul tatălui său; Wilhelm a amenințat să abdice atunci când Dieta a refuzat să finanțeze planurile sale pentru reorganizarea armatei. Frederic a fost îngrozit de această acțiune și a spus că o abandonare „va constitui o amenințare pentru dinastie, țară și coroană” [25]. În cele din urmă, Wilhelm l-a numit pe Otto von Bismarck ca prim-ministru al Prusiei. Numirea lui Bismarck, un om politic autoritar care de multe ori a ignorat sau respins Dieta, l-a determinat pe Frederic să aibă o relație tensionată cu tatăl său și a dus la excluderea sa din politica de stat pentru restul domniei lui Wilhelm. Frederic a insistat pentru unificarea Germaniei prin mijloace liberale și pașnice dar politica lui Bismarcke „de sânge și fier” a prevalat [13].
Pentru că tatăl său i-a reproșat în mod sever ideile liberale, Frederic a petrecut o bună bucată de vreme în Marea Britanie unde regina Victoria îi permitea frecvent s-o reprezinte la ceremonii și reuniuni.[26]
Frederic a luptat în războaie împotriva Danemarcei, Austriei și Franței. Deși el s-a opus unor acțiuni militare de fiecare dată, o dată început războiul el a sprijinit militar Prusia din toată inima. Frederic a experimentat prima sa luptă în cel de-al doilea război Schleswig. Numit să supravegheze comandamentul german suprem, prințul moștenitor a reușit cu tact să medieze disputa între mareșalul Wrangel și alți ofițeri. Prusacii și aliații lor austrieci i-au învins pe danezi și au cucerit partea de sud a Iutlandei.
| Frederic III | |
| Împărat german; Rege al Prusiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Friedrich Wilhelm Nikolaus Karl von Preußen |
| Născut | 18 octombrie 1831 Potsdam, Prusia |
| Decedat | (56 de ani) Potsdam, Imperiul German |
| Înmormântat | Friedenskirche, Potsdam, Germania |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer de laringe[*]) |
| Părinți | Wilhelm I al Germaniei Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach |
| Frați și surori | Prințesa Louise a Prusiei |
| Căsătorit cu | Victoria, Prințesă Regală |
| Copii | Wilhelm al II-lea al Germaniei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințul Heinrich Prințul Sigismund Prințesa Victoria Prințul Waldemar Sofia, regină a Greciei Prințesa Margareta |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Prusiei Germania |
| Religie | Prussian Union of churches[*] |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Principatul Orange[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern |
| Imn regal | Heil dir im Siegerkranz (neoficial) |
| Domnie | |
| Domnie | 9 martie – 15 iunie 1888 |
| Predecesor | Wilhelm I al Germaniei |
| Succesor | Wilhelm al II-lea al Germaniei |
Victoria și Frederick au avut opt copii:
| Imagine | Nume | Naștere | Decesh | Note |
|---|---|---|---|---|
 | Wilhelm al II-lea al Germaniei | 27 ianuarie 1859 | 4 iunie 1941 | căsătorit (1), 27 februarie 1881, Prințesa Auguste Viktoria de Schleswig-Holstein; au avut copii (2), 9 noiembrie 1922, Prințesa Hermine Reuss de Greiz, fără copii |
 | Prințesa Charlotte | 24 iulie 1860 | 1 octombrie 1919 | căsătorită, 18 februarie 1878, cu Bernhard III, Duce de Saxe-Meiningen; au avut copii |
 | Prințul Heinrich | 14 august 1862 | 20 aprilie 1929 | căsătorit, 24 mai 1888, cu verișoara sa primară Prințesa Irene de Hesse și de Rin; au avut probleme |
 | Prințul Sigismund | 15 septembrie 1864 | 18 iunie 1866 | a murit de meningită la 21 de luni. Primul nepot al reginei Victoria care moare. |
 | Prințesa Victoria | 12 aprilie 1866 | 13 noiembrie 1929 | căsătorit (1), 19 noiembrie 1890, Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe; el a murit în 1916; fără copii (2), 19 noiembrie 1927, Alexander Zoubkov; fără copii |
| Prințul Waldemar | 10 februarie 1868 | 27 martie 1879 | a murit de difterie la vârsta de 11 ani |
 | Prințesa Sofia | 14 iunie 1870 | 13 ianuarie 1932 | căsătorită, 27 octombrie 1889, Constantin I al Greciei; au avut copii |
 | Prințesa Margareta | 22 aprilie 1872 | 22 ianuarie 1954 | căsătorită, 25 ianuarie 1893, Prințul Frederic Carol de Hesse; au avut copii |
· 1889: Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. ,[2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova – d. ,[2] București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[14]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[18]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[20]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[23]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.[24][25]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849[32]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[33] Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[34], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.[35]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[36][37]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[24], într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[39] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[43]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.[necesită citare]
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[45][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9[46], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.[50] În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[51] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[52] Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[52] Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.[53] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[54]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.[55]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[56] Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[56] (sau puseu de manie psihotică).[57] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”.
| Mihai Eminescu | |||
 Mihai Eminescu în 1869, la Praga | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Mihail Eminovici | ||
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova | ||
| Decedat | (39 de ani)[2] București, Regatul României | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Naționalitate | român | ||
| Cetățenie |  Moldova.svg){kind=small} Principatele Unite Regatul României | ||
| Ocupație | poet, jurnalist | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Universitatea din Viena | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1866–1888 | ||
| Mișcare/curent literar | Romantism | ||
| Subiecte | condiția geniului, moartea, iubirea | ||
| Specie literară | poezie, nuvelă | ||
| Operă de debut | poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” | ||
| Opere semnificative | Luceafărul | ||
| |||
* 1901: Alexandru Candiano-Popescu (n. , Lipia, Merei, Judeţul Buzău, România – d. , Târgoviște, România) a fost un avocat, ziarist și general al armatei române, fondatorul ziarelor „Perseverența” și „Democrația” și inițiatorul mișcării republicane antidinastice din 20 august 1870, cunoscută și sub denumirea de Republica de la Ploiești. A absolvit Școala Militară de Ofițeri din București la 10 iulie 1857, ca sublocotenent de artilerie, parcurgând ierarhia militară până la gradul de căpitan. A participat (cu inima strânsă) la detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866. În memoriile sale el își justifică astfel acțiunea [1]:
La 24 mai 1875, Alexandru Candiano-Popescu, împreună cu Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, George D. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Anastase Stolojan, Gheorghe Chitu, C.G. Pascov, N.C. Furculescu și alții și-au pus semnăturile pe un program politic care atesta fondarea Partidului Național Liberal.„Politicienii, cum am mai zis mai sus, aveau și interese de stat și interese personale ca să răstoarne pe Cuza. Interesul meu personal era ca dânsul să stea pe tron cât mai mult. Dar interesul meu nu se potrivea cu cel obștesc. Mie îmi mergea bine, țării însă îi mergea rău. [...] Cu sufletul înecat în amărăciune și în mâhnire, am intrat în conspirație împins de cea mai desăvârșită dezinteresare și împlinind cea mai grozavă jertfă pe care un om poate să o împlinească. [...] Câte nopți n-am dormit! Ce chin, ce luptă înverșunată s-a petrecut cu mine! Trebuia să mă hotărăsc. Am ales țara.”
| Alexandru Candiano-Popescu | |
 Alexandru Candiano-Popescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Lipia, Merei, Judeţul Buzău, România |
| Decedat | (60 de ani) Târgoviște, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | jurnalist avocat poet politician |
| Activitate | |
| Partid politic | Partidul Național Liberal |
| Premii | Medalia Apărătorii Independenței Crucea Trecerea Dunării Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a IV-a[* |
Al patrulea copil al Marelui Duce Constantin Nicolaevici și a soției lui Alexandra de Saxa-Altenburg, KR s-a născut la Palatul Constantin, Strelna. Sora lui mai mare, Marea Ducesă Olga s-a căsătorit cu regele George I al Greciei în 1867.
Din copilărie KR a fost mai interesat de litere, artă și muzică decât de activitățile militare pretinse băieților Romanov. Cu toate acestea a fost trimis pentru a servi în Marina Imperială Rusă. KR era nemulțumit și a plecat din marină pentru a se alătura regimentului de elită Izmailovski al gărzii imperiale.
S-a căsătorit în 1884 la St Petersburg cu Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg, verișoara sa de gardul doi. După căsătorie, Elisabeta a devenit Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna. În familie i se spunea "Mavra".
Cuplul a avut nouă copii:
- Prințul Ioan (1886–1918)
- Prințul Gabriel (1887–1955)
- Prințesa Tatiana (1890–1979)
- Prințul Constantin (1891–1918)
- Prințul Oleg (1892–1914)
- Prințul Igor (1894–1918)
- Prințul George (1903–1938)
- Prințesa Natalia (decedată la două luni, 1905)
- Prințesa Vera (1906–2001)
Copii Marelui Duce Constantin au fost primii care au intrat sub incidența noii legi a familiei pronulgată de împăratul Alexandru al III-lea. Prin această lege se stabilea ca de acum înainte numai copiii și nepoții pe linie masculină ai Țarului vor purta titlurile de Mare Duce sau Mare Ducesă; ceilalți descendenți vor purta titlurile de "Prinț al Rusiei" sau "Prințesă a Rusiei". Revizuirea legii avea drept scop restrângerea numărului de persoane care primeau venit de la Trezoreria imperială.
Marele Duce Constantin a fost devotat soției și un tată iubitor. Familia locuia la Palatul Pavlovsk, reședința favorită a străbunicului Marelui Duce, împăratul Paul I.
KR a fost atât patron al artelor din Rusia cât și un artist rus. Pianist talentat, Marele Duce a fost președinte al Societății Ruse Muzicale; printre prietenii săi apropiați se număra Piotr Ilici Ceaikovski. Însă KR era înainte de toate un om al literelor. A fondat câteva societăți literare ruse. A tradus lucrări străine în limba rusă (inclusiv Schiller și Goethe) și era deosebit de mândru de traducerea rusă a lui Hamlet. Realizat ca poet și dramaturg, KR era interesat și să regizeze piesele sale. De fapt, Marele Duce a jucat în ultima lui piesă "Rege al Iudeii" în rolul lui Iosif din Arimathea.
KR era un susținător al curentului slavofil în domneiul artelor. Marele Duce Constantin a fost președinte al Academiei Ruse de Științe (1889-1915), membru de onoare al Academiei Regale Suedeze de Științe (1902). Și-a adus contribuția la deschiderea noului Muzeu Zoologic din Sankt Petersburg. A fost președintele societății imperiale de arheologie ruse, a societății imperiale de naturalsim, de antrolpologie și de etnografie. A fost membru al societății imperiale pentru încurajarea artelor și a societății muzicale din Sankt Petersburg.
Marele Duce Constantin a fost membru de onoare al societății astronomice din Rusia, al societății istorice ruse, al Crucii Roșii Ruse, al societății ruse al transporturilor maritime comerciale.
Marele Duce Constantin a fost membru de onoare al societății astronomice din Rusia, al societății istorice ruse, al Crucii Roșii Ruse, al societății ruse al transporturilor maritime comerciale.
A fost foarte devotat atât Țarului Alexandru al III-lea cât și Țarului Nicolae al II-lea. KR și soția sa erau printre puținii Romanovi apropiați de Nicolae al II-lea și de împărăteasa Alexandra. De asemenea, a fost prieten apropiat cu Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna căreia i-a scris o poezie. A fost unul dintre puținii membri ai familiei imperiale care s-au dus la Moscova pentru a asista la funerariile soțului Elisabetei, Marele Duce Serghei Alexandrovici, care a fost ucis de o bombă.
Toată viața sa, într-o epocă în care societatea era foarte puțin tolerantă cu homosexualitatea, el a luptat pentru a concilia homosexualitatea sa cu convingerile ortodoxe.
Așa cum viața sa publică a fost foarte intensă, viața sa privată a fost discretă. Fără publicarea, la mult timp după moartea sa, a jurnalului său intim, lumea n-ar fi știut că Marele Duce Constantin a fost bisexual.[1]
Marele Duce menționează prima sa experiență homosexuală din timpul când servea în garda imperială. Constantin a făcut mari eforturi să-și reprime trăirile. În ciuda iubirii pentru soția sa, KR n-a rezistat tentațiilor. În jurnalul intim susține că între 1893 și 1899 a stat departe de practica a ceea ce el numea "păcatul său principal". După nașterea celui de-al șaptelea copil, KR a vizitat câteva bordeluri de bărbați din St Petersburg.
La sfârșitul anului 1904, KR s-a simțit atras de un tânăr pe nume Yatsko. În ultimii ani, el scrie în jurnal că atracția pentru bărbați s-a diminuat.
| Marele Duce Constantin Constantinovici | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 22 august 1858 Strelna, Imperiul Rus |
| Decedat | (56 de ani) Pavlovsk, Imperiul Rus |
| Înmormântat | Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg |
| Părinți | Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei Alexandra de Saxa-Altenburg |
| Frați și surori | Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei Olga Constantinovna a Rusiei Grand Duke Vyacheslav Constantinovich of Russia[*] Marele Duce Nicolae Constantinovici al Rusiei Marele Duce Dmitri Constantinovici al Rusiei |
| Căsătorit cu | Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg |
| Copii | Prințul Ioan Constantinovici Prințul Gabriel Constantinovici Prințesa Tatiana Constantinovna Prințul Constantin Constantinovici Prințul Oleg Constantinovici Prințul Igor Constantinovici Prințul George Constantinovici Prințesa Natalia Constantinovna Prințesa Vera Constantinovna |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Ocupație | dramaturg poet |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa Holstein-Gottorp-Romanov |
· 1929 - A încetat din viaţă matematicianul Traian Lalescu, savant cu reputate contribuţii în domeniile matematicii pure şi aplicate, unul dintre fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.
Ioan Flondor (1710-1784), vornic de Câmpulung Rusesc, strămoșul tuturor Flondorenilor din Bucovina a avut patru fiice și trei fii, care au format trei linii genealogice. El a izvorât dintr-a treia ramură care a fost fondată de stră-stră-bunicul său, tot cu numele Constantin. Prin Dimitrie și Nicolae, fiii săi, linia s-a divizat din nou în două părți. Străbunicul viitorului diplomat, Nicolae, a moștenit Storojinețul. Gheorghe, fiul acestui Nicolae, a fost tatăl dirijorului și compozitorului Tudor cavaler de Flondor. Tudor (1862-1908) în sfârșit, căsătorit cu Maria Ciuntu (1865-1950), a fost părintele lui Constantin. Ultimul rezident regal al Bucovinei, Gheorghe Flondor a fost fratele cel mai tanăr al lui Constantin. După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat în 1908, a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Viena și Cernăuți. In 1914 a obținut doctoratul în științe juridice la Innsbruck. În cursul Primului Război Mondial a slujit în Armata Austro-Ungară.
Atras de ideile unchiului său Iancu cavaler de Flondor, a intrat imediat după război în serviciul diplomatic al Regatului României, dovedind de tânăr calitățile și arta necesare afirmării în lumea diplomației si începând să urce toate treptele ierarhiei Exterenlor. [2]
Mai întâi a fost secretar de legație la Praga și Belgrad (1920-1924), apoi consilier diplomatic între altele la Viena.[3][4]
După ce a ajuns reprezentant diplomatic, cu rang de ministru plenipotențiar clasa I în 1929, a îndeplinit cu succes diferite însărcinări într-o serie de capitale europene: Sofia, Stockholm, Helsinki și Copenhaga.[5] În perioada activității sale din minister ocupă printre altele funcția de director al Cancelariei Ordinelor.[6] [7]
În 1937 a fost numit mareșal al curții regale și președinte al Societății de Radio.[8] A păstrat postul de mareșal până în 1939. În acest timp l-a însoțit în această funcție pe regele Carol al II-lea cu ocazia vizitei sale în Marea Britanie (15-18 noiembrie 1938), alături de ministrul afacerilor străine Nicolae Petrescu-Comnen, ministrul plenipotențiar Victor baron de Stîrcea, generalul George Mihail și alții, unde s-au întâlnit cu regele George al VI-lea, Neville Chamberlain și Lord Halifax. Au fost negociate aprofundarea relațiilor dintre cele două țări, în special privind rezultatele acordului de la München, și mărirea sprijinului financiar al României prin Anglia.[9] La începutul anului 1940 revine ca director al Protocolului și Cancelariei Ordinelor.[10]
Odată cu instaurarea regimului Antonescu se pensionează și călătorește cu afaceri prin țară. Constantin de Flondor a decedat neașteptat la Cernăuți în camera sa de la hotelul "Pajura neagră" în urma unui atac de cord la vârsta de doar 53 de ani și imormântat, din causa situației politice, în toată graba cu titlu provizoriu la Cimitirul Central din Cernăuți și nu in mauzoleul famliei la Rogojești Din cauza urmărilor celui de-al Doilea Război Mondial s-a reușit decât în anul 2000 (9./10. iunie) prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe dezhumarea de la Cernăuți și reinhumarea în capela funerară a familiei din curtea bisericii de la Rogojești alături de tatăl său Teodor, fratele său Gheorghe și bunicii săi materni Theodosius Dobrowolski von Buchenthal și Elena de Petrino(-Armis). 
· 1974: Cristian Vasile (n. 8 mai 1908, Brăila - d. 15 iunie 1974, Sibiu) a fost un cântăreț român de muzică ușoară cu voce de tenor, din perioada interbelică.[1]
A interpretat celebra piesă Zaraza, înregistrată la Berlin, în 1931. S-a născut joi la 8 mai 1908 la Brăila fiind primul copil al familiei Virginia și Gheorghe Vasile. A fost numit Cristian după numele bunicului, Hristache, tatăl mamei sale. Acesta le-a adus părinților o mare bucurie, mai ales că Gheorghe (tatăl) își dorea foarte mult un băiat, să aibă cine să-i ducă numele mai departe. Când copilul avea doar patru luni, Gheorghe Vasile, judecător de profesie, a fost transferat de la Brăila la Hârșova, apoi, la scurt timp, la Parchetul Tribunalului din Constanța. Din Hârșova, Gheorghe ajungea din când în când acasă cu o cursă, pe Dunăre, însă din Constanța, cu mare greutate își revedea familia.
Gheorghe și-a adus în cele din urmă familia aproape, la Hârșova. Pe când Cristian avea un an și șase luni, a venit pe lume al doilea copil al familiei Vasile. Tot un băiat. A fost numit Virgiliu, după mama sa, Virginia.
Împreună cu părinții, cei doi copii mergeau din când în când la restaurantul din parc, unde cânta o orchestră. "Când îl luau cu ei pe Cristian - spune dr. Nicu Teodorescu, muzicolog, autorul volumului «Ultimul trubadur» -, acesta stătea numai în preajma orchestrei, sorbindu-i cântările. Asculta cu atenție, urmărea mișcările dirijorului și se minuna cum treceau melodiile pe la diferite instrumente.
Acasă punea pe o măsuță din curte o măturică, pe care Virginia o folosea la periatul covoarelor și, alături, făcălețul de mămăligă, apoi se așeza pe scăunelul lui și începea concertul. Era un fel de om-orchestră." Cei care îl vedeau se minunau de talentul copilului și-i spuneau mamei sale că micuțul va ajunge probabil dirijor, bun instrumentist sau un mare cântăreț, cum avea miere în glas, așa frumos îngâna tot felul de cântece pe care le auzise în parc.
Anii au trecut, iar Cristian a pășit în clasa I. A început școala la Viziru, județul Brăila, unde tatăl său fusese avansat pe linie judecătorească. Vremurile nesigure ale anului 1914 l-au determinat pe Gheorghe Vasile să-și înscrie copilul în anul următor la o școală din Brăila.
În prima parte a lunii septembrie 1914, Cristian a asistat la un spectacol al unei companii de operetă care l-a impresionat. Printre actori s-a numărat și faimosul Nae Leonard, pe care Cristian l-a urmărit cu mare atenție. L-a marcat vocea acestuia și eleganța costumației lui. Poate că nu degeaba peste ani a fost supranumit "Leonardul muzicii ușoare românești".
Viața liniștită a "orașului cu salcâmi", după cum numea urbea Mihail Sebastian, coleg de clasă cu Cristian Vasile, a fost tulburată însă. Vâltoarea războiului cuprinsese întreaga țară. Gheorghe Vasile a fost concentrat la Brigada 17 infanterie, Regimentul 9 Vânători, cantonat la Balcic. Și-a făcut "botezul focului" la Topraisar-Amzacea. A dat dovadă de mare vitejie. A primit distincția "Coroana României cu spade în grad de cavaler". Regimentul său s-a retras apoi în Moldova. De teama rigorilor războiului și cum Brăila devenise un oraș nesigur, Virginia, surorile sale și cei doi copii ai săi Cristian și Virgiliu s-au refugiat, înainte de Crăciunul anului 1916, la Huși. Au plecat din oraș cu mare greutate, cu ajutorul a doi ofițeri răniți. Au găsit găzduire la Huși la familia inginerului Loghin. În curtea casei, Cristian aduna toți copiii din vecini, "regizând" mici piese de teatru. Pe timpul verii, Virginia și-a luat copiii și s-a mutat la Pogonești.
Aici i-a găsit Gheorghe în pragul Crăciunului. Și-a dus familia la Iași, unde a găsit o locuință temporară. În restaurantele Târgului Ieșilor, Cristian avea să asculte muzica lui Ion Marin, Ionel Băjescu-Oardă și Alfred Pagoni. Vibrația cântecelor "Închide ochii dulci" și "Cărăruie care duci la București" ascultate acolo i-au adus toată viața lacrimi în ochi. Îl duceau cu gândul la ultimele momente petrecute alături de tatăl său. A fost pentru prima și ultima dată când Virginia și cei doi copii au văzut crucea lui Gheorghe, care a căzut în luptele de la Mărășești în după-amiaza zilei de 17 august.
La Brăila, în casa de pe Bulevardul Carol I nr. 169, astăzi Independenței, Cristian Vasile și-a petrecut a doua parte a copilăriei.
A urmat cursurile primare la Școala nr. 3 de pe Strada Ștefan cel Mare, aproape de Strada Victoriei. Bulevardul i-a servit drept "teren de joacă". După ore, Cristian și Virgiliu, sau Bibi și Pițu, puneau la cale tot felul de jocuri, inspirate din cărțile lui Jules Verne. Organizau chiar și întreceri sportive și, ca să aibă concurenți veritabili, pe banii pe care mama lor, Virginia, li-i dădea pentru covrigi, cumpărau tot felul de obiecte pe care le ofereau drept premii câștigătorilor.
Cristian reproducea cu mare talent melodiile pe care le auzea la mama lui. Așa că Virginia l-a dus să studieze vioara la bătrânul pedagog Grünberg. Acesta vedea în el un mic Kubelik, fiindcă se corecta singur atunci când greșea notele. Când lecțiile s-au complicat, micul Kubelik a pus vioara în cui. Stăruitoare, Virginia l-a dus la Filarmonica "Lyra". Dar lui Cristian i s-a părut mult prea anevoios studiul viorii. Prefera să îngâne un cântecel, fermecându-i pe cei care-l auzeau. În clasele primare s-a dovedit cel mai talentat la muzică, ba chiar a fost solistul corului școlii.
Brăilean ca și Jean Moscopol, Cristian Vasile a interpretat șlagăre de mare succes în perioada interbelică. În 1919, după ce a absolvit cursurile primare, s-a înscris la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Brăila. A avut parte de profesori renumiți la mai toate materiile, inclusiv la muzică, unde l-a avut îndrumător pe renumitul Jean Andrian.
După ce a absolvit liceul în orașul natal, Cristian Vasile a luat drumul Bucureștilor. S-a înscris la Conservator. Dorea să devină solist de operă și părea neclintit în hotărâre.
În Bucureștiul plin de tentații la fiecare pas, Cristian Vasile a început o nouă viață. În anii dintre războaie protipendada intelectuală a Capitalei se dădea în vânt după spectacole de ținută. De asemenea, restaurantele și grădinile de vară faimoase precum "Zissu", "Cina", "Lafayette" și alte câteva precum "La Răcaru", "Băneasa", "La Șosea" ori "Roata lumii" erau la mare căutare.
Aici poposeau seară de seară orchestre care susțineau programe atât de bune încât publicul sorbea spectacolul "pe nerăsuflate". Pentru un provincial precum Cristian Vasile, îndrăgostit până peste cap de muzică, împătimit chiar, hotărât să-și urmeze visul și de a deveni cântăreț de operă, ispita a fost cu atât mai mare, oferindu-i-se două extreme: glorie și năpastă. A gustat din ambele cupe.
După ce a fost admis la Conservator, Cristian Vasile a fost repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, de asemenea, brăilean. Destinul său avea să fie însă altul, departe de cariera operetistică la care a visat ani de-a rândul.
După ce a plecat din cămin, a început să neglijeze cursurile la Conservator. În final, a renunțat la studenție. Pentru profesorul Vrăbiescu a fost cea mai mare dezamăgire din cariera sa de dascăl. Cristian și-a croit destinul în muzica ușoară. Aborda tangoul și romanța cu mare lejeritate și cânta cu dăruire, seară de seară, încât, la scurt timp, numele său a ajuns pe buzele tuturor bucureștenilor, iar faima i s-a dus, încet-încet, în întreaga țară și dincolo de granițele ei.
Visul său s-a spulberat într-una din serile în care a cântat, rugat de prieteni, la restaurantul "Răcaru". Student pe atunci la Conservator a dat o veritabilă lecție de muzică pianistului care bâjbâia armoniile, șoptindu-i acompaniamentul corect. Cristian și-a făcut debutul în muzica ușoară purtând în suflet, ca un talisman, amintirea lui Alferd Pagony, a cărui voce o ascultase pe plăci de patefon.
Însă după cum se destăinuia Cristian într-una din scrisorile adresate medicului brăilean, a ales să cânte romanțe și tango nu pentru că în anii de studenție îmbrăcămintea i se cam lustruise, nici pentru "hrana cea de toate zilele". "Nimic din toate astea", ci din "dragoste pentru cântul vocal". A ales gloria momentului și a renunțat în cele din urmă la studenție.
Acestuia i se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăsea localul și o parte din clienți. Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar și în momentul în care melodia se sfârșea. Preț de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanșau aplauze furtunoase. Cristian Vasile a ars precum o flacără.
Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat și romanțe, dar prea puține. S-a aruncat în brațele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganță. "Îi ardeau ochii și-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puțini interpreți ai acestui gen au făcut-o. (...) Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un ușor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă. Ion Vasilescu i-a spus „Ultimul trubadur”.
După o noapte de cântec, a doua zi "a dat piept" cu profesorul Vrăbiescu. Acesta i-a pus în brațe volumul cu vocalize. Tânărul student s-a poticnit încă de la primele măsuri. Vocea gâjâită i-a stârnit bănuieli profesorului de canto. Cristian i-a mărturisit că se dăduse în spectacol la Răcaru, determinându-l pe dascăl să fie cât se poate de tranșant: "Ori cu mine, ori cu Răcaru!". Fără să stea pe gânduri, a doua zi, Cristian a revenit la restaurant, unde-l aștepta Ionel Fernic.
Pe lângă vocea catifelată, Cristian Vasile avea și alte avantaje: un fizic plăcut și o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent și spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezență impecabilă. "Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colțul batistei bine asortată cu nuanța costumului, așezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. N-a fost purtătorul steagului virginității, dar nici despotul vieții destrăbălate. El cucerea nu prin bărbăție fizică, ci prin candoare și tandrețe.
Cristian Vasile avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor. Cea care l-a îndemnat să-și găsească o fată alături de care să-și întemeieze o familie a fost însă mama sa. Cristian se gândea însă prea puțin la acest aspect. Câștiga foarte mult, cheltuia fără măsură. A întâlnit-o pe Francesca Frangula, o tânără din zona Romanului, care îi făcea ochi dulci, mascând o prietenie "sinceră".
În realitate scopul ei era de a pune mâna pe banii lui. A divorțat de primul soț și s-a mutat la tânărul cântăreț. Cristian a mobilat o nouă casă pentru femeia de care era îndrăgostit. A înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, pentru ca, în final, să o ducă în fața ofițerului stării civile. O iubea, dar el nu se bucura de aceeași răsplată. Francesca se îmbrăca provocator. Îi vorbea însă mieros, ca să-i inducă o falsă fericire.
Dar pentru Cristian n-a fost o problemă. Era în mare vogă. Câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an. Sunt cuvintele medicului, dirijorului și muzicologului brăilean Nicu Teodorescu. Domnia sa ne-a povestit despre marele cântăreț Cristian Vasile, pe care l-a cunoscut la Piatra-Neamț.
Marele diseur i-a povestit ulterior în câteva scrisori momentele de glorie și tristețile vieții sale. Dr Teodorescu păstrează cu drag corespondența, alături de 15 discuri și numeroase fotografii pe care le-a primit de la Cristian și Virgiliu Vasile. Amintirile despre Cristian le-a adunat într-o carte intitulată cât se poate de sugestiv "Ultimul trubadur".
Prima întâlnire a lui Cristian Vasile cu casele de discuri o povestește chiar el în paginile revistei „Magazinul”:
„Acum vreo câțiva ani, după ce cântasem multă vreme la Răcaru, m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretențiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director...
Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviță și reputația mea a crescut. Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931: „Adieu mein kleiner Gardeofizzier - Adio, scumpa mea” și „Frag nicht warum ich weine - Nu mă-ntreba” apoi multe plăci Columbia. Într-o zi am primit câteva rânduri din partea aceluiași director pe care îl solicitasem eu odinioară rugandu-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a făcut prima dată”
Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având și numărul cel mai mare de plăci imprimate.
Două decenii (1928-1949), atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui Cristian Vasile. Dar cât timp a ținut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrățișate și apoi, tot atât de repede, date uitării. „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile în care a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile pe bună dreptate după ce i-a încredințat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care și "Cel din urmă tango".
Privind la anii care au trecut, aflat în pargul vârstei de 60 de ani, Cristian Vasile îi mărturisea dr Nicu Teodorescu: "Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra-Neamț, departe de zbuciumul vieții noastre din trecut, departe de tinerețea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteți în viață. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos și greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!".
Numeroși compozitori îi încredințau piesele lor. Era inclus în programele de la Radio, iar casele de discuri Odeon și Columbia îi scoteau disc după disc. Columbia avea pe atunci sediul vizavi de Palatul Telefoanelor, dar pentru imprimări Cristian mergea la Viena. Nu-i lua mult să descifreze o partitură. Câteva piese le-a pus la punct în trenul București-Viena, apoi le-a imprimat, fără nici o ezitare, în timp ce alți interpreți făceau zeci de probe. I-a uluit pe managerii casei de discuri.
Când i-a expirat contractul de la "Răcaru", Cristian a primit salariu dublu la "Grand Restaurant" pe Calea Victoriei. Cum renumitul local "Lafeyette" se afla alături, patronul, văzând cum numărul de consumatori creștea pe zi ce trecea la localul alăturat, mulți venind doar să-l asculte pe Cristian, i-a făcut o ofertă și mai avantajoasă. Tânărul cântăreț a acceptat să cânte doar la bomboneria "Lafayette", acompaniat de orchestra James Cook.
A mai cântat și în grădina de vară numită "La Bufet" din apropierea Palatului Telefoanelor, dar și în celebrul local "Roata lumii". Fiecare seară era un nou triumf pentru Cristian Vasile. Elly Roman i-a încredințat piesa "Ilona", apoi "Nușa" și "Gândește-te la mine". Lui Ion Vasilescu i-a lansat de asemenea mai multe cântece: "Te-aștept diseară-n Cișmigiu", "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?", ultima piesă reluată cu succes de alt brăilean: Jean Moscopol. Vechiul său prieten Ionel Fernic i-a compus o nouă piesă - "Nunuța".
I-a încredințat-o lui Cristian știind că nimeni nu o putea interpreta cu același patos și talent. I-a compus apoi și alte cântece faimoase: "În ochii tăi fermecători", "Pe boltă, când apare Luna", "Aprinde o țigare" și multe altele.
Nu era deloc cumpătat în privința cheltuielilor. În plus, Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, așa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. Casa din Strada Basarabiei a fost transformată de Cristian într-un veritabil palat: mobilierul a fot adus din străinătate.
Oglinzile au fost aduse, de asemenea, de la Veneția. După ce și-a atins scopul, Maud Mary l-a îndepărtat. Distrus sufletește, a vrut chiar să se sinucidă. A fost salvat de mama sa, "singura femeie care l-a înțeles și l-a iubit cu adevărat". "Ea locuia pe atunci la Predeal împreună cu fiul mai mic, Virgiliu.
În scurta perioadă cât a stat cu ei, Cristian și-a recăpătat încrederea în viață. Încurajat de veșnicul său optimism, pleacă la București în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept.
Într-o înțelegere tacită cu Alfred Pagony, a încercat să-l determine pe Cristian să mai rămână la Predeal o vreme, dându-i 25.000 de lei pentru un viitor angajament. Imprevizibil, renumitul cântăreț a revenit la București, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. Nopțile pierdute cândva în restaurante și viața "trepidantă" și-au spus cuvântul. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia, unde avea o vilă.
Când s-a simțit în putere a plecat din nou la București. N-a putut să găsească însă nici un contract. S-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în țară.
A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la București și a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cișmigiu. Respira însă greu și obosea, slăbise foarte mult și abia se mai ținea pe picioare. A căzut din nou la pat. Diagnosticul: TBC.
Femeia de lângă el l-a părăsit. L-a anunțat pe un prieten de-al lui Cristian, un anume Heimovici, să vină să-l interneze deoarce are febră tifoidă. A fost dus la Sinaia, unde fratele său, Virgiliu Vasile, era șeful judecătoriei locale. Aflând de noua năpastă care s-a abătut asupra fiului său, Virginia a plecat de la Predeal pentru a fi lângă băiatul său. Cu mare greutate familia a reușit să-i procure medicamentele de care avea nevoie. Se găseau doar "la negru". Ca să poată respira a fost supus unui dublu pneumotorax.
„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii ușoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puțin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deși i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziție orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziți. Alteori, privea cu orele pe geam”, spune. Virgiliu Vasile, fratele diseurului, i-a povestit muzicologului Nicu Teodorescu momentele dramatice pe care le-a trăit Cristian.
Vremuri grele aveau să vină în familia Vasile Virgiliu a fost scos din magistratură în urma unei reorganizări și a fost nevoit să se ocupe cu diferite activități, departe de pregătirea lui profesională, pentru a-i putea procura medicamente fratelui său. Ulterior și-a vândut chiar și mobila din sufragerie și dintr-un dormitor pentru a cumpăra doctoriile necesare. Apoi, Virginia a început să împletească mileuri și pulovere ca să facă rost de bani.
Când starea i s-a ameliorat, Cristian a ieșit la scurte plimbări prin stațiune. Timpul trecea greu în lipsa unei activități. Și-a căutat un serviciu, pentru a mai ușura poverile din casă. A găsit un post: responsabil de cămin cultural. A încercat să dea viață unei echipe de teatru.
A căutat amatori, a făcut o selecție, a format o trupă, asumându-și rolul de regizor, solist și director de scenă. Activistul de partid i-a oprit însă orice avânt. Cu mare greutate a pus în scenă "Năpasta". A jucat rolul lui Ion. Sala a fost plină până la refuz. La finalul spectacolului, actorii au fost ovaționați minute în șir, Cristian amintindu-și astfel de anii de glorie. S-a gândit apoi să pună bazele unui cor. Dar activistul de partid i-a pus din nou "bețe în roate".
L-a sfătuit să înființeze un cor muncitoresc și să aibă în repertoriu piese închinate lui Stalin. N-a avut încotro. A muncit mult cu ansamblul coral, în săli neîncălzite. S-a îmbolnăvit din nou. Când și-a revenit, a lucrat o vreme pe șantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaș. S-a întors apoi în Capitală, unde s-a angajat la Circul de stat, prezentator de programe. A căutat însă un serviciu mai liniștit și a găsit un post de regizor la Teatrul de păpuși "Țăndărică". Viața i-a adus-o aproape pe Rada Moldoveanu.
S-au mutat la Piatra-Neamț, el ca regizor, Rada sufleur, apoi s-au căsătorit. Aici Rada s-a pensionat. I-a urmat și Cristian, din pricina bolii. Respira foarte greu, folosind inhalația cu alopent, prin intermediul unui mic aparat, procurat de fratele său, Virgiliu, pe o sumă considerabilă.
Căutând un loc cu o climă propice, Rada și Cristian s-au mutat o vreme la Predeal. S-au stabilit apoi la Sibiu. Pe lângă boala de plămâni, Cristian a suferit și o paralizie a corzilor vocale și o boală de inimă. La Sibiu, Cristian și-a trăit ultimele clipe. A murit la jumătatea lunii iunie 1974. A fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I din municipiu, de familie și câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia.
| Cristian Vasile | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 8 mai 1908, Brăila |
| Decedat | 15 iunie 1974, Sibiu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | cântăreț |
| Activitate | |
| Gen muzical | Tango, Romanță, FoxTrot, SlowFox, Rumba |
| Tipul de voce | tenor |
| Case de discuri | Columbia, Odeon |
· 1981: Benedict Corlaciu, poet, prozator și traducător român, stabilit în Franța (n. 1924). A absolvit Literele și Filosofia la București (1947). A fost redactor la revista Flacăra, membru al grupării de pe lângă revista Albatros, alături de Geo Dumitrescu și Dinu Pillat. În 1975 s-a stabilit în Franța.[3] A scris o poezie anticalofilă, cu tentă anarhistă. Proza de inspirație autobiografică se remarcă prin poza damnării și exprimarea revoltei sociale: Moartea lângă cer, 1946; Candidatul, 1950; Pâinea păcii, 1951; Cazul doctor Udrea, 1959; Baritina, 1965; Strigoaica și casa nebună, 1973; Tout espoir sera puni; d'un écrivain roumain à Paris (Orice speranță va fi pedepsită; de un scriitor român la Paris), 1984.
În 1976 face greva foamei pe Esplanada Trocadéro din Paris pentru a-și aduce soția și copilul din România, cărora autoritățile române nu le permitea emigrarea.[4]. În cele din urmă, familiei i-a fost aprobată plecarea în Franța.
Poezii
- Tavernale, 1941
- Pelerinul serilor, 1942
- Arhipelag, 1943
- Manifest liric, 1945 (Premiul Editurii Forum)
- Moartea lângă cer, 1946
- Poeme florivore, 1972
- Starea de urgență, 1972
- Arcul biologic, 1974
Romane
- Moarta lângă cer, 1946
- Cazul doctorului Udrea, 1959
- Baritina, 1965
Povestiri, nuvele
- La trântă cu munții, 1949
- Candidatul, 1950
- Timpii de aur, 1951
- Pâinea păcii, 1951
Ben Corlaciu 
Date personale Născut Decedat (57 de ani) Cetățenie 
România Ocupație jurnalist
poetActivitate Limbi limba română Studii Universitatea din București
· 1996: A murit cantareata americana de jazz, Ella Fitzgerald; (n. 25 aprilie 1920).
· 2002: A decedat Choi Hong Hi, fondatorul sud-corean al scolii de arte martiale Taekwondo (b. 1918).
Regizor
- 1957 : Camping
- 1964 : Maria Callas la Covent Garden (Maria Callas at Covent Garden) (TV)
- 1967 : Îmblânzirea Scorpiei - The Taming of the Shrew
- 1968 : Romeo și Julieta (Titlul original: Romeo e Giulietta) (Romeo and Juliet)[14]
- 1972 : Fratele Soare, sora Lună (Titlul original: Fratello sole, sorella luna)
- 1977 : Isus din Nazareth (Titlul original: Gesù di Nazareth) (miniserial TV)
- 1979 : Campionul (Titlul original: Il campione) (The Champ)
- 1981 : O dragoste fără sfârșit (Titlul original: Amore senza fine ) (Titlul în engleză: Endless Love)
- 1982 : La Traviata[15]
- 1982 : Paiațe (Titlul original: I Pagliacci)[16]
- 1982 : Cavaleria rusticană[17]
- 1986 : Otello[18]
- 1988 : Tânărul Toscanini (Titlul original: Il Giovane Toscanini)
- 1989 : 12 regizori pentru 12 orașe (Titlul original, în italiană: 12 registi per 12 città)
- 1990 : Hamlet[19] (Titlul în italiană: Amleto)
- 1991 : Turandot[20]
- 1991 : Șase personaje în căutarea unui autor (Titlul original, în italiană: Sei personaggi in cerca d'autore)[21]
- 1992 : Don Carlos[22] (TV)
- 1993 : Povestea unei pitulice (Titlul original: Storia di una capinera)[23]
- 1996 : Jane Eyre[24]
- 1999 : Un ceai cu Mussolini (Titlul original, în italiană: Un tè con Mussolini) (Tea with Mussolini)
- 2002 : Callas Forever[25]
- 2005 : Trei frați (Titlul original, în italiană: Tre fratelli)
Scenarist
- 1957 : Camping
- 1967 : Îmblânzirea scorpiei (Titlul în italiană: La bisbetica domata) (Titlul în engleză: The Taming of the Shrew)[19]
- 1968 : Romeo și Julieta (Romeo and Juliet)[19]
- 1972 : Frate Soare, soră Lună (Titlul original, în italiană: Fratello sole, sorella luna)
- 1977 : Isus din Nazareth (Titlul original în italiană: Gesù di Nazareth) (miniserial TV)
- 1982 : La Traviata[26]
- 1986 : Otello[19]
- 1990 : Hamlet[19](Titlul original în italiană: Amleto)
- 1996 : Jane Eyre
- 2005 : Trei frați (Titlul original: Tre fratelli)
Producător
- 1967 Femeia îndărătnică - The Taming of the Shrew
- 1967 : Îmblânzirea scorpiei (Titlul în italiană: La bisbetica domata) (Titlul în engleză: The Taming of the Shrew)[19]
Actor
- 1947 : L'Onorevole Angelina : Filippo Carrone
Recompense
- 2002 David di Donatello Awards - Special David
- 1991 David di Donatello Awards - David, pentru Hamlet (1990) (Pentru cel mai bun film străin)
- 1979 David di Donatello Awards - European David
- 1972 David di Donatello Awards - David, pentru Frate Soare, soră Lună (1972) (Pentru cea mai bună regie)
- 1986 Emmy Awards - Emmy, pentru Cavalleria Rusticana (1972)
- 1985 Emmy Awards - Emmy, pentru Paiațe(1982)
- 1969 Sindicatul Național Italian al Jurnaliștilor de Film - Panglica de argint, pentru cel mai bun regizor de film: Romeo și Julieta, (1968)
- 1999 Festivalul internațional de film de la Karlovy Vary, Premiuil special pentru contribuția în lumea filmului
- 1973 Festivalul Internațional al Filmului de la San Sebastián - OCIC Award, pentru filmul Frate Soare, soră Lună (1972)
Nominalizări
- 1983 Oscar, pentru Traviata (1983)
- 1969 Oscar, pentru Romeo și Julieta (1968)
- 1987 BAFTA, pentru Otello (1986)
- 1984 BAFTA film Award, pentru cel mai bun film străin, pentru Traviata (1983)
- 1978 BAFTA TV Award, pentru Isus din Nazareth (1977)
- 1969 BAFTA Film Award, pentru cea mai bună regie, pentru filmul Romeo și Julieta (1968)
- 1986 Festivalul de Film de la Cannes - Palme d'Or, pentru Otello (1986)
- 1969 Directors Guil of America, USA - DGA Awards, pentru filmul Romeo și Julieta (1968)
- 1969 Golden Globes, USA - Golden Globe, pentru Romeo și Julieta (1968)
- 1995 Gramado Film Festival - Golden Kikito, pentru cel mai bun film latin, pentru filmul Povestea unei pitulice (1993)
- 1971 Laurel Awards - Golden Laurel, Best Director, locul 5
- 1982 Razzie Awards - Razzie Award, pentru filmul Dragoste fără sfârșit (1981)
| Gianfranco Corsi Zeffirelli | |
 Regizorul Franco Zeffurelli | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Gian Franco Corsi Zeffirelli |
| Născut | 12 februarie 1923 Florența, Italia. |
| Decedat | (96 de ani)[4][5][6][7] Roma, Italia[8] |
| Înmormântat | Cimitero delle Porte Sante[*] |
| Cauza decesului | boală |
| Naționalitate |  italiană |
| Cetățenie | Italia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | Realizator, scenarist, actor, producător |
| Pseudonim | Franco Zeffirelli |
| Partid politic | Forza Italia[*], Creștin-Democrația[*] |
| Limbi | limba italiană[1] |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Camping, 1957 |
| Opere semnificative | Fratello sole, sorella luna; Romeo e Giulietta; Gesù di Nazareth; |
| Note | |
| Premii | Knight Commander of the Order of the British Empire[*][2] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][3] David di Donatello for Best Director[*] David di Donatello for Best Director[*] Nastro d'Argento for Best Director[*] National Board of Review Award for Best Director[* |
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf. Proroc Amos; Sf. Isihie; Fericiții Ieronim și Augustin; Începutul Postului Sf Ap Petru și Pavel
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu