MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 9 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         62:   Nero da ordin  ca prima sa sotie, Claudia Octavia sa fie executata. A  fost legata  şi  i- au fost deschise  venele, într-un ritual  roman tradiţional  de sinucidere, dupa care i-a fost taiat capul. Potrivit lui Suetonius, ani mai târziu, Nero ar fi avut coşmaruri legate  de  mama lui şi  de Octavia.

·         68: Nero, împărat roman se sinucide (n. 37). Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), (54-68 d.Hr.),  a  ramas in istorie ca  incendiator al   Romei   in anul 64, facuandu-i raspunzatori de aceasta pe crestini. Este cel care a ordonat primele  persecutii anticrestine din istoria Romei. A provocat sinuciderea filosofului Seneca, profesorul si mentorul sau. Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 – d. 9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiene. Se presupune că a dat foc Romei   in anul 64, facuandu-i raspunzatori de aceasta pe crestini Este cel care a ordonat primele persecutii anticrestine din istoria Romei. A provocat sinuciderea filosofului Seneca, profesorul si mentorul sau. Era bănuit ca ar fi violat-o pe mama lui. Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate „nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită”.

·         373: A decedat  Efrem Sirul (Ephraim Sirianul) (n. cca.30) teolog si  autor de imnuri în limba siriaca, venerat ca sfant  în întreaga crestinatate, dar mai ales in lumea catolica, unde este recunoscut ca Doctor al Bisericii. Este considerat un clasic al literaturii de limba siriaca, o limba semitica  urmasa a limbii arameice,  vorbită  astazi de aproximativ un milion de persoane în Orientul Mijlociu.

·         597: A decedat Sfantul Colomba d’Iona  ( n.7 decembrie 521) misionar irlandez care a evanghelizat Scotia si nordul Angliei si a  fondat o nou ordin monastic pe insula Iona din Arhipelagul Hebridelor in anul 563. A fost inmormantat  la Downpatrick in apropiere de Belfast, in Irlanda de Nord, alaturi de Sf.Patrick si Sfanta Brigitte, sfinti patroni ai Irlandei. Sf. Colomba este sarbatorit de catolicii irlandezi la 9 iunie.

·         754: A decedat califul Abul Abbas ‘al–Saffah. A domnit din 749 pana in 754 d.Hr.) si a fost primul calif al califatului Abbasid, una dintre cele mai intinse și cele mai importante califate (dinastii islamice) din istoria islamică.

·         1361: A decedat compozitorul, teoreticianul   muzical și poetul francez Philippede Vitry; (n. 31  octombrie 1291). A fost un compozitor inovatoar influent, recunoscut ca cel mai mare muzician  al timpului sau. Petrarca l-a  numit: „ cel mai pătrunzător și mai arzător căutător  de adevăr mare filosof al epocii noastre”.
* 1701: Filip al Franței, duce de Orléans (21 septembrie 1640 - 8 iunie 1701) a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței și al Annei de Austria, și, astfel, fratele mai mic al viitorului rege Ludovic al XIV-lea al Franței.

Filip s-a născut la Château de Saint-Germain-en-Laye, la 20 km vest de Paris, pe 21 septembrie 1640.

Născut în prezența tatălui său, a Prințesei Condé,^[2] și a Ducesei de Vendôme, la o oră după naștere a fost botezat într-o ceremonie privată de Dominique Séguier, episcop de Meaux^[3] și a primit numele de Filip. Ludovic al XIII-lea a vrut să-i acorde titlul de Conte de Artois în onoarea victoriei franceze în Arras în comitatul Artois. Totuși, Ludovic n-a renunțat la tradiție și i-a acordat titlul de Duce de Anjou, titlu acordat tradițional celui de-al doilea fiu al unui monarh francez. După botez, Filip a fost dat în grija guvernantei Françoise de Souvré, marchiză de Lansac, care a avut grijă și de fratele lui mai mare, Ludovic.

Bunicii lui paterni erau regele Henric al IV-lea și regina Maria de Medici; bunicii materni erau regele Filip al III-lea al Spaniei și regina Margareta de Austria. Prin ei era descendent din Carol al V-lea, Împărat Roman și Frederick I, Împărat Roman.

Descendența sa variată a determinat-o pe verișoara sa, Ducesa de Montpensier, să-l numească "cel mai frumos copil din lume".^[4] Prietena și confidenta mamei sale, Madame de Motteville, a spus mai târziu, că Filip încă din copilărie dădea dovadă de "o inteligență vie". Urmărind strămoșii săi până la a zecea generație, genealogistul C. Carretier a calculat că a fost aproximativ 28% francez, 26% spaniol, 11% austro-german și 10% portughez, restul fiind italian, slav, englez, savoiard și lorenez

După moartea tatălui său, Ludovic al XIII-lea, în mai 1643, fratele lui mai mare a devenit regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip fiind fratele mai mic al regelui, era cunoscut la Curte sub numele le Petit Monsieur pentru a-l distinge de unchiul său, Gaston, Duce de Orléans care, ca frate a regelui anterior purta titlul de Monsieur și care era numit le Grand Monsieur. Timp de aproape douăzeci de ani a fost moștenitorul coroanei franceze, de la urcarea pe tron a fratelui său până la nașterea nepotului său, delfinul Ludovic, în 1661.

La vârsta de șapte ani, în toamna anului 1647, Filip s-a îmbolnăvit de variolă însă s-a vindecat și și-a petrecut convalescența la Palatul Regal. Un an mai târziu, a fost botezat printr-o ceremonie oficială.^[6] Nașii săi au fost: unchiul său Gaston d'Orléans și mătușa sa regina Henrietta Maria a Angliei. Mai târziu a fost dat în grija lui François de La Mothe Le Vayer și François-Timoléon de Choisy.^[7] De asemenea, a fost educat de ducele de Choiseul. Tutorii lui au fost aleși de Mazarin care a fost numit superintendent al educației prinților de către mama acestora.

Când Filip avea opt ani, a început Fronda, un război civil între două părți principale numite Fronde Parlementaire (1648–1649) și Fronde des nobles (1650–1653). În timpul conflictului, familia regală a fost obligată să părăsească Parisul în noaptea de 9 februarie 1651^[8] spre Saint Germaine^[9] evitând revoltele nobililor împotriva lui Mazarin. Pacea a fost restabilită în 1652, Filip s-a mutat la Palatul Tuileries, reședința anterioară a La Grande Mademoiselle și vizavi de Palatul Regal.^[10] La încoronarea lui Ludovic al XIV-lea la 7 iunie 1654, Filip a așezat coroana Franței pe capul fratelui său. Toată viața lui, Filip a fost un iubitor al etichetei și la toate ceremonialele se asigura că toate detaliile au fost respectate.^[11]

Le Petit Monsieur.

Problema sexualității lui Filip a apărut în 1658 când zvonurile de la Curte spuneau că nepotul lui Mazarin, Philippe Jules Mancini, ducele de Nevers a fost "primul care l-a corupt" pe Filip în ceea ce s-a numit viciul italian – jargonul contemporan pentru homosexualitate.^[12][13]

La sfârșitul lunii iunie 1658, Ludovic s-a îmbolnăvit grav de febră tifoidă și aproape a fost declarat mort. La mijlocul lunii iulie, el a început să se vindece. Boala l-a făcut pe Filip moștenitor prezumptiv la tron și deci, în centrul atenției. De teama infecției, Filip nu a putut să-și viziteze fratele. În timpul crizei, regina Anna s-a apropiat de fiul ei mai mic, arătându-i mai multă afecțiune.^[14] După vindecarea lui Ludovic, Mazarin a deschis negocierile cu Spania, țara natală a reginei Anna. În 1658, Filip și-a achiziționat Castelul Saint Cloud, o construcție situată la aproximativ 10 kilometri vest de Paris.
La 8 octombrie 1658, proprietarul lui Barthélemy Hervart a organizat un ospăț somptuos la Saint Cloud în onoarea familiei regale. Două săptămâni mai târziu, la 25 octombrie, Filip a cumpărat moșia pentru 240.000 livre^[15] și a început imdiat îmbunătățirile la ceea ce era atunci o mică vilă.^[15] Cam în același timp Filip l-a întâlnit pe Armand de Gramont, conte de Guiche care era un playboy notoriu. Filip a fost orbit de aroganța faimoasă a lui Guiche, are era exilat de la Curte de Mazarin. Zvonurile de la Curte spuneau că de fapt Filip avea ca metresă^[16] pe Laura Mancini, nepoata lui Mazarin și mama ducelui de Vendôme, mai târziu un soldat cu succes notabil și homosexual.^[17] Un alt iubit al lui Filip era Antoine Coiffier, marchiz d'Effiat. Acesta a intrat în viața lui Filip ca capitaine des chasses și a locuit în casa lui până la moartea lui Filip.^[18]

Scandalul în care a fost implicat Filip a pălit în fața atenției acordată căsătoriei regelui. Mazarin a început corespondența cu fratele reginei Anna, Filip al IV-lea al Spaniei, relație foaret fragilă în timpul războiului franco-spaniol din 1635. Tratatul de la Pyrenees^[19] a sfârșit războiul și a fost cimentat de căsătoria dintre Ludovic al XIV-lea și fiica lui Filip al IV-lea, Maria Tereza a Spaniei. Căsătoria a avut loc la 9 iunie 1660^[19] la Saint-Jean-de-Luz.

Cum unchiul său Gaston a murit în februarie 1660 și nu avea nici un moștenitor pe linie masculină,^[20] Ducatul de Orléans a revenit lui Filip. Ducatul era unul dintre cele mai apreciate și revenea fratelui regelui. Ludovic al XIV-lea i-a acordat și titlul de Duce de Orléans la 10 mai 1661^[21] împreună cu titlurile de duce de Valois și duce de Chartres cu acceptul Parlamentului din Paris

Prima soție a lui Filip, Minette, în 1660. A fost descrisă ca "o frumusețe de primăvară"^[22]

Filip fusese încurajat să o curteze pe verișoara sa mai mare Anne Marie Louise d'Orléans, fiica cea mare a lui Gaston și a primei lui soții, Marie de Bourbon. Cunoscută sub numele de Mademoiselle ea avea o avere imensă și a respins anterior pețitori cum ar fi Carol al II-lea al Angliei.^[23] Născută în 1627, ea a fost unica moștenitoare a mamei sale care a murit la naștere. Mademoiselle a refuzat căsătoria plângându-se că întotdeauna Filip stătea lângă mama sa ca și cum ar fi fost "un copil".^[24] Mademoiselle a rămas nemăritată, iar Filip s-a căsătorit cu o altă verișoară primară, Prințesa Henrietta a Angliei, fiica cea mică a regelui Carol I al Angliei și a soției lui regina Henrietta Maria (fiica regelui Henric al IV-lea al Franței).

Henrietta s-a născut la Exeter, a primit numele de Anne în onoarea reginei Anne și a locuit în Franța de la vârsta de doi ani, când a fost scoasă din Anglia de contesa de Morton.^[25] Henrietta a locuit împreună cu mama sa, regina Henrietta Maria la Palatul Regal și la Luvru. A vizitat Anglia la sfârșitul anului 1660 pentru a-și vizita sora, Prințesa de Orange^[26] care mai târziu s-a îmbolnăvit de variolă și a murit. Mâna Henriettei a fost cerută la 22 noiembrie 1660 în timp ce era în Anglia.^[27] Cuplul a semnat contractul de căsătorie la Palatul Regal la 30 martie 1661,^[28] ceremonia de căsătorie având loc a doua zi în aceeași clădire.^[29] Zestrea promisă a fost uriașă, de 840.000 de livre.^[30] Cunoscută ca Henriette d'Angleterre în Franța și ca Minette de către apropiați, oficial i s-a spusMadame și a fost mereu populară la Curte. Mai târziu, zvonurile au spus că tatăl primului copil al Minettei a fost regele.

Filip și fiica sa favorită Marie Louise, c.1670, de Pierre Mignard.

Minette și "flirtul" cu regele a început în vara anului 1661 în timp ce proaspeții căsătoriți locuiau la Palatul Fontainebleau pe timpul verii. Filip s-a plâns mamei sale despre intimitatea afișată dintre Ludovic al XIV-lea și Minette provocând-o pe regina Anne să-și mustre atât fiul cât și nora.^[31] Relațiile s-au tensionat în continuare atunci când s-a pretins că Minette l-a sedus pe vechiul iubit Guiche a lui Filip.^[32].

La începutul anului 1662, cuplul s-a mutat de la Tuileries la Palatul Regal. În martie Filip devine tată, Minette dă naștere unei fiice care va primi numele de Marie Louise, și va fi viitoarea soție a lui Carol al II-lea al Spaniei și fiica favorită a lui Filip.^[33] Dezamăgirea Minettei a fost mare când a constatat că a născut o fiică și nu un fiu; ea a remarcat că ar fi trebuit "s-o arunce în râu!" ^[34], afirmație care a jignit-o pe regina Anne, care și-a adorat prima nepoată.^[35]

Fiica Minettei și a lui Filip a fost botezată Marie Louise la 21 mai 1662.^[36] În aceeași zi, Filip a luat parte la celebrul Carrousel du Louvre unde a fost îmbrăcat extravagant ca rege al Persiei.^[36] În 1664, Minette dă naștere unui alt copil la Fontainebleau; un fiu dorit care primește titlul de Duce de Valois.^[37]Filip i-a scris cumnatului său, Carol al II-lea al Angliei, "în această dimineață sora ta a născut un băiat. Copilul pare a fi sănătos."^[38] Cu toate acestea, fiul a murit în 1666 de convulsii; cu câteva ore înainte de deces a fost botezat Philippe Charles d'Orléans.^[39] Pierderea micului duce de Valois a afectat-o profund pe Minette.

În 1668 Filip și-a întâlnit iubirea vieții. Filip de Lorena cunoscut drept Chevalier de Lorraine a fost membru al Casei de Lorenași deținea rangul de Prinț Străin la curtea franceză, vărul său fiind conducătorul Ducatului Lorena.

În 1667, Filip a luptat cu distincție în 1667 la campania militară împotriva Flandrei, în timpul războiului de descentralizare. Monsieur a reluat comanda militară în 1672, iar în 1677 a câștigat o mare victorie în Bătălia de la Cassel, unde a luptat împotriva viitorului rege William al III-lea al Angliei în apropierea orașului Cassel în nordul Franței.

Cuplul a avut ultimul lor copil în august 1669. Copilul, o fiică și o altă dezamăgire, a fost botezat Anne Marie la 8 aprilie 1670 de episcopul de Vabres. Când regina Henriette Marie a murit, Prințesa Anne a Angliei a venit să locuiască cu Filip și Minette până la decesul Minettei. Ulterior, Cavalerul de Lorena și marchizul d'Effiat^[40] au fost acuzați că au otrăvit-o pe Minette, deși autopsia a arătat că Minette a murit de peritonită, cauzată de un ulcer perforat.

Liselotte cu cei doi copii ai ei, Élisabeth Charlotte d'Orléans și Filip al II-lea, Duce de Orléans, c.1679.

După moartea soției sale la 26 de ani, prințesa palatină Anna Gonzaga, aranjează cea de-a doua căsătorie cu nepoata soțului ei, Elisabeth Charlottefiica lui Carol I, Elector Palatin. "Liselotte" s-a convertit la romano-catolicism, înainte de intrarea în Franța, în noiembrie 1671.^[42] Când s-au căsătorit, ea avea 19 ani, iar el 31 de ani. Liselotte a devenit cunoscută prin sinceritatea ei bruscă, poziția vericală și lipsa de vanitate. Scrisorile arată modul în care aceasta a renunțat să împartă patul cu Filip, la cererea acestuia, după nașterea copiilor, și modul în care a îndurat prezența favoriților de sex masculin ai soțului ei în casa lor.

Cuplul a fost foarte fericit în primii cinci ani de căsătorie. Cavalerul era în Italia, însă s-a întors în primăvara anului 1672. Anul următor, în iunie 1673, Liselotte a născut un băiat numit Alexandre Louis și care a primit titlul de Duce de Valois. Copilul a murit în 1676.^[43] Al doilea fiu s-a născut în 1674 și apoi o fiică în 1676 după care, printr-un acord mutual, au dormit în paturi separate.^[44] Singurul fiu al lui Flip care a supraviețuit, Philippe, mai târziu a ajuns regent al Franței în timpul minoratului lui Ludovic al XV-lea al Franței. Philippe s-a căsătorit cu Françoise Marie de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea cu metresa sa, Madame de Montespan.^[45]

Liselotte s-a purtat ca o mamă și cu copii lui Filip cu Minette și a menținut corespondența cu ei până în ultima zi. Totuși, copilul favorit al lui Filip a fost primul lui copil, Marie Louise. În 1680, Cavalerul de Lorena a fost prins din nou în mijlocul unui scandal sexual, de data asta cu Contele de Vermandois, fiul lui Ludovic al XIV-lea cu metresa sa Louise de La Vallière. Prințul Conti a fost de asemenea implicat.^[46]

Filip și Liselotte au avut 3 copii:

• Alexandre Louis de Orléans, duce de Valois (1673 – 1676)
• Filip, Duce de Orléans, Regent al Franței (1674 – 1723)
• Élisabeth Charlotte de Orléans (1676 – 1744)

Filip al Franței

Duce de Orléans

·         1870: Charles John Huffam Dickens (n. 7 februarie 1812 – d. 9 iunie 1870) a fost un romancier englez.

Charles Dickens a fost un scriitor englez reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum Marile speranțe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield, Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Pravalia cu antichități), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe (ultimele două, romane istorice). Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent, în 1822mutându-se din nou, în cartierul Camden Town, Londra. Primii ani ai vieții au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding. Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea datornicilor.

La vârsta de 12 ani, Dickens este destul de matur ca să muncească zece ore pe zi în fabrica de cremă de ghete a lui Warren (aflată în apropiere de stația de cale ferată Charing Cross), pentru șase șilingi pe săptămână. Cu acești bani trebuie să-și achite cazarea și să încerce să-și ajute familia. După o perioadă de timp, situația familiei se îmbunătățește în urma unei moșteniri venite din partea familiei tatălui.

Familia Dickens iese din închisoarea săracilor, dar mama îl lasă pe Charles să lucreze în continuare la fabrica de cremă de ghete. Dickens n-o va ierta niciodată și acest resentiment, precum și situația grea a clasei în mijlocul căreia și-a trăit o parte din copilărie vor deveni teme majore ale operei sale. Avea să-i spună mai târziu biografului său: „Niciun sfat, nicio aprobare, nicio încurajare, nicio consolare, niciun sprijin din partea nimănui de care să-mi amintesc, așa că, ajută-mă, Doamne!”.

Din 1827 a început să lucreze ca funcționar într-un birou de avocatură, având șansa să ajungă avocat. Nu i-a plăcut însă această profesie și după o scurtă perioadă de timp, în care a lucrat ca stenograf la tribunal, a devenit ziarist, relatând dezbaterile parlamentare și călătorind prin Anglia cu poștalionul, ca să scrie despre campaniile electorale. Reportajele sale vor fi publicate sub titlul „Schițe de Boz” (în engleză Sketches by Boz), Boz fiind pseudonimul său literar. Va continua să publice în ziare cea mai mare parte a vieții. În acești ani publică primul său roman, The Pickwick Papers.

Prima sa povestire a fost publicată în Monthly Magazine, în anul 1833, cu pseudonimul Boz. Cu același pseudonim a publicat și în Morning Chronicle și London Evening Chronicle. Povestirile au devenit foarte populare și în 1836 au fost reunite în volumul Sketches by Boz. Tot în anul 1836, Dickens a acceptat postul de editor la revista Bentley's Miscellany, o poziție pe care a detinut-o timp de trei ani, perioada în care editorul William Hall se angaja să îi publice The Pickwick Papers în 20 de numere lunare, apoi Oliver Twist în 1838 și The Life and Adventures of Nicholas Nickleby în 1839, de asemenea, publicate lunar în Bentley's Miscellany.

Pe 2 aprilie 1836 se căsătorește cu Catherine Hogarth, împreună cu care va avea zece copii. În acest an acceptă un post de editor la Bentley's Miscellany, unde va rămâne până în 1839. Alte două ziare la care a publicat foarte mult au fost Household Words și All the Year Round.

În 1842, în timp ce vizita Statele Unite, a incriminat sclavia. A investit o parte a drepturilor sale de autor într-un ziar radical nou, Daily News. A devenit astfel editor și în primul număr, în ianuarie 1846, a scris un articol în care pleda pentru educație, libertate religioasă, egalitate în fața legii. Ziarul n-a avut succes și a demisionat din funcția de editor iar în 1850 începea să editeze revista săptămânală Household Words. Tot în 1850 a apărut celebrul roman David Copperfield. A publicat în Household Words, sub formă de foileton, romanul său social Hard Times (1854). În 1859 a scos o altă revistă, All the Year Round, în care a publicat romane ale unor scriitori britanici ai momentului, precum și propriile scrieri: A Tale of Two Cities (1859) și Great Expectations (1860-1861). A continuat să publice în această revistă până la moartea sa.

În 1868 divorțeaza de soția sa, dar aceasta va locui la Gad’s Hill până la moarte.Dickens continuă să lucreze și să facă turnee de promovare a romanelor sale, iar în 1868 face a doua călătorie în SUA, unde remarcă schimbările survenite în urma Războiului Revenit în Anglia, de asemenea își continuă turneele în Scoția și Irlanda. În timpul unui astfel de turneu suferă un prim infarct în anul 1869 după care urmează o perioadă de odihnă. Deși la început au fost fericiți, Catherine era acum obosită și nu-i mai putea oferi lui Dickens energia de care avea nevoie. Primele semne de insatisfacție apăruseră în 1855, când mersese să se întâlnească cu prima lui iubire, Maria Beadnell, care era de asemenea căsătorită.

Pe 9 iunie 1865, în timp ce se întorcea din Franța, unde fusese să o vadă pe Ellen Ternan (o actriță pe care o cunoscuse în 1857), Dickens este implicat într-un accident de cale ferată în care șase vagoane ale trenului în care se afla alunecă de pe podul peste care acesta trecea. Singurul vagon de clasa întâi care rămâne pe șine este cel în care se află Dickens, împreună cu Ellen și mama acesteia. Petrece un timp între viață și moarte, până când vin ajutoare și când pleacă în sfârșit, își amintește de manuscrisul neterminat al romanului Our Mutual Friend (Prietenul nostru comun) și se întoarce la vagon. Reușește să evite un posibil scandal, cauzat de prezența Ellenei și a mamei acesteia, dar incidentul lasă urmări grave în starea lui de spirit. Ellen va continua să-i fie prietenă și, probabil, amantă, tot restul vieții.

Petrece mult timp în întâlniri cu publicul cititor, unde citește din cele mai bune romane ale sale. Fascinația sa pentru teatru ca mijloc de evadare din real este reflectată în romanul Nicholas Nickleby. Fără îndoială, cel mai cunoscut roman al lui Charles Dickens este “Marile speranțe” (1860), care urmărește destinul orfanului Pip, nepot al unui fierar, care vine la Londra cu visul de a deveni gentleman. Averea, care îl ajută să acceadă în înalta societate, îi este dăruită lui Pip, fără ca acesta să știe adevărul, de către un fost ocnaș, pe care tânărul îl ajutase odată. Banii îi parvin printr-un avocat, Jaggers, care îi comunica faptul ca dorința protectorului bogat este ca “băiatul (Pip) să fie scos din viața pe care o duce și să fie educat pentru a deveni un gentleman. Într-un cuvânt, să fie educat ca un tânăr cu mari speranțe”. De la acest moment încolo, Pip își ignora prietenii săraci, iar comportamentul său este tot mai mult falsificat de prejudecățile timpului. La momentul adevărului, întâlnirea cu fostul ocnaș, Magwich, care îi dăruise banii, Pip este debusolat: “Sila pe care o simțeam – spune el – față de omul acesta, teama pe care mi-o trezea, scârba cu care mă chirceam de frica lui n-ar fi putut să fie mai mari dacă ar fi fost cea mai crudă fiară”. Consecințele sunt dezastruoase pentru tânărul care considera că banii ocnașului sunt “murdari”, renunță la avere și la “marile speranțe”. Până la urmă va găsi resursele interioare ca să depășească acest moment și să-și reconstruiască o situație onorabilă.

Pe 2 decembrie 1867 are prima întâlnire cu cititorii în Statele Unite, la New York. Aceste întâlniri cer însă mult efort și vor contribui la deteriorarea stării lui de sănătate. Se stinge din viață la 9 iunie 1870, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.

Opera: 

• The Pickwick Papers (1836)
• Oliver Twist (1837–1839)
• Nicholas Nickleby (1838–1839)
• The Old Curiosity Shop (1840–1841)
• Barnaby Rudge (1841)
• A Christmas Carol (1843)
• Martin Chuzzlewit (1843–1844)
• The Chimes (1844)
• The Cricket on the Hearth (1845)
• The Battle of Life (1846)
• Dombey and Son (1846–1848)
• David Copperfield (1849–1850)
• Bleak House (1852–1853)
• Hard Times (1854)
• Little Dorrit (1855–1857)
• A Tale of Two Cities (1859)
• Great Expectations (Marile speranțe) (1860–1861)
• Our Mutual Friend (1864–1865)
• The Mystery of Edwin Drood (1870; neterminat la data decesului lui Dickens; finalul nu este cunoscut)

Charles Dickens

·         1891: Ludvig Lorenz, fizician și matematician danez (n. 1829)

·         1912: Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852^[3] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.^[4] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852,^[3] în satul Haimanale^[5] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână.^[6] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.^{[necesită citare]} Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpelecu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)^[7]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin.^[8] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”.^[9]

Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate».^[9] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.^[9][10][11]

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, îl determin păe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor(Belfagor arcidiavolo).^[12]

Mormântul din cimitirul Șerban Vodă, al lui Ion Luca Caragiale

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”^{[necesită citare]} Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”^{[necesită citare]}

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.^{[necesită citare]} Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Volume

• „Schițe (Traduceri și originale)”, 1897
• „Momente”, 1901
• „1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
• „Novele, povestiri”, 1908
• „Teatru. Opere complecte”, 1908
• „Momente, schițe, amintiri”, 1908
• „Schițe nouă”, 1910

·         1923:  Prințesa Elena (Helena Augusta Victoria: Prințesă de Schleswig-Holstein prin căsătorie;^[1] 25 mai 1846 – 9 iunie 1923) a fost membru al familiei regale britanice, a treia fiică și al cincilea copil al reginei Victoria și al Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha

Prințesa Elena (dreapta) cu fratele ei Prințul Alfred. Elena a fost sora favorită a lui Alfred.

Elena s-a născut la Palatul Buckingham, reședința regală oficială din Londra, la 25 mai 1846.^[2] A fost a treia fiică și al cincilea copil al reginei Victoria și al soțului ei, Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Albert și Victoria i-au ales numele Helena Augusta Victoria. Numele german pentru Elena era Helenchen, mai târziu prescurtat laLenchen, numele prin care membrii familiei regale se refereau la Elena.^[3] Botezul a avut loc la 25 iulie 1846 la Palatul Buckingham.^[4]Nașii ei au fost Friedrich Wilhelm,Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz, vărul ei primar; Ducesa de Orléans și Ducesa de Cambridge.^[5]

Printre talentele ei manifestate în copilărie se includea și desenul. Lady Augusta Stanley, doamnă de onoare a reginei a comentat favorabil desenele Elenei în vârstă de trei ani.^[3] Ca și celelalte surori, știa să cânte la pian foarte bine încâ de la o vârstă mică. Alte interese includeau știința și tehnologia, călăritul și navigatul.^[6] Cu toate acestea, după nașterea surorii sale Prințesa Louise în 1848, abilitățile ei au fost puse în umbră de sora sa.^[7]

Tatăl Elenei, Prințul Albert, a murit la 14 decembrie 1861. Regina a fost devastată și a dispus ca fiicele ei să fie mutate de la Windsor la Casa Osborne, reședința reginei de pe Isle of Wight. Durerea Elenei a fost profundă; o lună mai târziu îi scria unei prietene: "Ceea ce am pierdut nu poate fi înlocuit iar durerea noastră este foarte foarte amară... L-am adorat pe papa, l-am iubit mai mult decât orice pe Pamânt, cuvântul lui era lege sfântă, era ajutorul și sfătuitorul meu...Acele ore erau cele mai fericite din viața mea iar acum gata, totul s-a sfârșit."

Elena și logodnicul ei, Christian, 1865

Prințesa Elena, Prințesă Christian de Schleswig-Holstein, 1883.

Prințesa Elena a început un flirt cu fostul bibliotecar al tatălui ei, Carl Ruland. Acesta îl învăța germana pe fratele Elenei, tânărul Prinț de Wales iar regina l-a descris drept "capabil și util".^[9] Când regina a descoperit că Elena era atrasă de funcționarul regal, acesta a fost concediat și trimis înapoi în Germania natală.^[10]

După plecarea lui Ruland în 1863, regina a început să caute un soț pentru Elena. Fiind al cincilea copil al cuplului, perspectiva unei alianțe puternice cu o casă regală europeană era scăzută.^[11] De asemenea, apariția ei constituia o preocupare deoarece până la vârsta de 15 ani, biograful ei a descris-o ca fiind îndesată și neîngrijită.^[12] Mai mult, Victoria a insistat ca viitorul soț al Elenei să fie pregătit să trăiască pe lângă regină, păstrându-și în acest fel fiica pe lângă ea.^[13]

În cele din urmă, alegerea ei a căzut pe Prințul Christian de Schleswig-Holstein; cu toate acestea, din punct de vedere politic, partida era penibilă și a provocat o încălcare gravă în cadrul familiei regale. Schleswig și Holstein erau două teritorii pe care se băteau Prusia și Danemarca. Mai târziu, Prusia și Austria au învins Danemarca iar ducatele au fost pretinse de Austria pentru familia Prințului Christian. Cu toate acestea, ca urmare a războiului austro-prusac, în care Prusia a invadat și ocupat ducatele, ele au devenit prusace iar titlul "Duce de Schleswig-Holstein" a fost revendicat de familia Prințului Christian.^[14]Căsătoria a îngrozit-o pe fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei, Alexandra, Prințesă de Wales, care a exclamat: "Ducatele aparțin lui papa."^[15]

Alexandra a găsit un sprijin în Prințul de Wales și în Prințesa Alice, care a acuzat-o deschis pe mama ei că a sacrificat fericirea Elenei pentru comoditatea reginei.^[16] Alți opozanți erau și Prințul Alfred și Prințul George, însă regina a fost susținută cu ardoare de Victoria, fiica ei cea mare, care era prietenă cu familia lui Christian de mulți ani.^[15]

În ciuda controverselor politice și a diferenței de vârstă - Prințul Christian avea cu 15 ani mai mult decât Elena - cei doi erau fericiți împreună și acest lucru a determinat-o pe Elena să se mărite.^[17] Ca fiu mai mic al unui Duce conducător, absența angajamentelor externe i-au permis Prințului să rămână permanent în Marea Britanie - principala preocupare a reginei.^[18]

Elena și Christian erau veri de gradul trei prin descendența de la Frederick, Prinț de Wales. Relațiile dintre Elena și Alexandra au rămas încordate iar Alexandra nu era pregătită să-l accepte pe Christian (care de asemenea era văr de gradul trei cu Alexandra) ca văr sau frate.^[19]

Logodna a fost anunțată la 5 decembrie 1865. Regina a permis ca ceremonia să aibă loc la Castelul Windsor și a renunțat la rochia neagră de doliu.^[20] Christian părea mai în vârstă decât era iar un oaspete a comentat că parcă Elena se căsătorea cu unchiul ei.^[21] Cuplul și-a petrecut prima noapte la Casa Osborne înaintea lunii de miere de la Paris, Interlaken și Geneva.^[22]

Elena și Christian au fost devotați unul celuilalt și au trăit o viață liniștită în comparație cu surorile Elenei.^[23] După căsătorie și-au stabilit reședința la Cumberland Lodge; când stăteau la Londra, locuiau la Palatul Buckingham.^[24] Cuplul a avut șase copii: Christian Victor în 1867, Albert în 1869, Elena Victoria în 1870 și Marie Louise în 1872. Ultimii doi fii au murit la vârste fragede; Frederick Harold la opt zile după naștere, în 1876 și un fiu născut mort în 1877. Prințesa Louise, sora Elenei, a comandat sculptorului francez Jules Dalou un memorial pentru cei doi copii ai Elenei.

Prințesa Elena

Prințesă de Schleswig-Holstein

* 1923: Takeo Arishima (japoneză 有島武郎) (n. 4 martie 1878, Tokio - d. 9 iunie1923, Karuizawa) a fost prozator și eseist japonez.
Opera:

• 1917: Urmașii lui Cain ("Kain no Matsuei");
• 1918: Micuților mei ("Chiisaki mono e");
• 1919: O anumită femeie ("Aru Onna").

Takeo Arishima 有島武郎

* 1929: Giacomo Bresadola, și Giacopo (n. 14 februarie 1847, Ortisé-Menàs, comuna Mezzana – d. 9 iunie 1929, Trento), a fost un preot romano-catolicprecum probabil cel mai renumit micolog italian, membru fondator al asociației franceze de micologie (Société mycologique de France) care a caracterizat multe specii de ciuperci și în această legătură de asemenea acuarelist, desenator și ilustrator. Aprecierea savantului se recunoaște și prin marele număr de taxoni dedicați lui. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bres..

* 1938: Ovid Aron Densușianu (n. 29 decembrie 1873,^[1] Săcel, Săcel, Maramureș, România – d. 9 iunie 1938, București, România) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.

Ovid Densușianu se naște la Făgăraș. Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densușianu a avut o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.

Între anii 1880-1890 urmează clasele primare la Satul Lung^[2], Făgăraș, Brașov, Iași. În anul 1881 se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. Susține bacalaureatul, în 1890, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol. Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est, în 1892.

1893, este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).

În perioada 1894-1896 își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate. Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.

Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, 1897-1901, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. Publică în 1898 Buletinul „Studii de filologie română” iar în 1901 îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905 este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. Ține, în perioada 1914-1916, la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez. 1918 devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.

Între anii 1921-1922 se află la Praga. 1923 este ales membru de onoare al Societății de Etnografie iar un an mai târziu devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris. Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet” (1923-1928), publicație a Institutului de Filologie și Folclor. În 1925 inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.

Se stinge din viață la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Ovid Densușianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București.^{[necesită citare]} Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat.^{[judecată de valoare]} În domeniul literaturii, Densușianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

Opera - selectiv:

• Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
• Graiul din Țara Hațegului (1915)
• Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922)
• Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
• Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
• Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
• Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea și Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906-1907).

Ovid Densușianu

Bustul lui Ovid Densuşianu, ridicat în Densuş, județul Hunedoara.

·         1944: A  decedat omul  de știință român, specialist în geologie și în exploatarea petrolului, membru al Academiei Române Ludovic  Mrazec  (n. 17 iulie 1867 la Craiova)  A infiintat Insitutul geologic al Romaniei, al carui director fost din 1906 pana in 1928. A fost Presedinte al Academiei Romane 1932-1935. Este personalitatea care și-a pus amprenta asupra dezvoltării extraordinare înregistrate de geologia românească la începutul sec. al XX-lea. El este primul specialist român care a susținut originea organică a petrolului.

·         1949: A decedat la Viena soprana româncă originara din Basarabia, Maria Cebotari,una dintre cele mai mari soliste soprano. Maria Cebotari (nume alternativ: Cibotari, nume de familie inițial: Cibotaru[4], n. 10 februarie 1910, Chișinău, Gubernia Basarabia – d. 9 iunie 1949, Viena), a fost o cântăreață de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. La numai 24 de ani, Mariei Cebotari i-a fost conferit cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) existent în Germania si Austria din acel timp: Kammersängerin. A jucat în opt filme, turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de soțul ei, Gustav Diessl. În România și Italia a jucat în coproducția Cătușe roșii (sau Odesa în flăcări),1942 ), cenzurată ulterior de autoritățile comuniste și redescoperită de curând într-o arhivă din Italia.

* 1958: Robert Donat (născut Friedrich Robert Donath la 18 martie 1905 – d. 9 iunie 1958) a fost un actor englez de film.

Robert Donat

Robert Donat în 1939

·         1973: A decedat Erich von Manstein, comandant german in timpul celui de-al doilea razboi mondial; Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial A fost unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane în timpul celui de- al Doilea Razboi Mondial si a obtinut toate gradele militare posibile, până la rangul de maresal în 1942, cu toate că nu a fost membru al Partidului Nazist.

·         1974: Miguel Ángel Asturias Rosales - cunoscut mai ales ca Miguel Ángel Asturias - (n. 19 octombrie 1899; d. 9 iunie 1974, Madrid) este cel mai important scriitor din Guatemala, creația sa literară fiind răsplătită cu un Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1967.
Opera:

• Arquitectura de la vida nueva (1928)
• Leyendas de Guatemala („Legendele Guatemalei”) (1930)
• Sonetos („Sonete”) (1936)
• El señor Presidente („Domnul Președinte”) (1946)
• Hombres de maíz („Oameni de porumb”) (1949)
• „Trilogia bananieră”
  • Viento fuerte („Vînt puternic”) (1950)
  • El papa verde („Papa verde”) (1954)
  • Los ojos de los enterrados („Ochii îngropaților”) (1960)
• Carta Aérea a mis amigos de América (1952)
• Week-end en Guatemala („Weekend în Guatemala”) (1956)
• El alhajadito (1961)
• Mulata de tal („O oarecare mulatră”) (1963)
• Rumania, su nueva imagen („România și noul său chip”) (1964)
• Latinoamérica y otros ensayos („America Latină și alte eseuri”) (1968)
• Malandrón (1969)
• Viernes de Dolores (1972)
• América, fábula de fábulas (1972)
• Sociología guatemalteco (1977)
• Tres de cuatro soles (1977)

Miguel Ángel Asturias

·         1978: A murit Prințul Nicolae de România, al doilea fiu al regelui Ferdinand I al României (n. 1903). Principele Nicolae al României (alternativ Nicolae Brana; n. 15 august 1903, Sinaia – d. 9 iunie 1978, Lausanne) a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, fratele mai mic al regelui Carol al II-lea și unchi al regelui Mihai I al României. Principele Nicolae a jucat un rol politic activ între anii 1927 – 1930, când a făcut parte din Consiliul de Regență care conducea țara în numele regelui minor Mihai I. Nicolae a întâmpinat cu satisfacție întoarcerea fratelui său în țară și preluarea tronului României (așa-zisa Restaurație a lui Carol al II-lea), ceea ce i-a permis să se dedice pasiunilor sale. În decursul anilor 1930 s-a căsătorit cu Ioana Doletti, o femeie de statut social necorespunzător, ceea ce a creat un conflict cu Carol al II-lea, care a condus în cele din urmă la exilarea sa din România. A murit la vârsta de 75 de ani, după patru decenii de exil.

* 1991: Claudio Arrau León (n. 6 februarie 1903 — d. 9 iunie 1991) a fost un pianist chilian de renume internațional, apreciat pentru interpretarea profundă a unui repertoriu vast de la muzica barocă la compozitorii secolului al XX-lea. Este considerat unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX.

Claudio Arrau

·         1997 - A murit George Manoliu, violonist şi pedagog (n.21.03.1911).

* 1998: Agostino Casaroli (n. 24 noiembrie 1914, Castel San Giovanni, Provincia Piacenza, Italia - d. 9 iunie 1998, Roma) a fost un prelat catolic, cardinal secretar de stat (prim ministru) al Sfântului Scaun între 1979-1990.

Agostino Casaroli este considerat drept arhitect al politicii față de blocul comunist în timpul papei Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Ca diplomat a jucat un rol de prim plan în relațiile Sfântului Scaun cu blocul țărilor comuniste, mai ales în privința situației creștinilor din spatele Cortinei de fier. A negociat înțelegeri cu regimurile ateiste din Iugoslavia și Republica Populară Ungară.

A fost criticat din cauza acestor acorduri, pe motiv că ar fi arătat prea mare disponibilitate la compromis, în detrimentul comunităților catolice asuprite de regimurile comuniste.

Agostino Casaroli

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Alexandriei; 
• Ziua autonomiei in Arhipelagul  Åland din Marea Baltica ,o regiune a Finlandei populata majoritar de suedezi.

VA URMA