MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU JOI 18 IUNIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂT; SFATURI UTILE

ARTE 18 Iunie

INVITAȚIE LA OPERĂ 18 Iunie

Voci celebre: Luciano Pavarotti

Luciano Pavarotti - The Best of Luciano Pavarotti -

MUZICĂ 18 Iunie

Gică Petrescu

Rheinberger: Organ Music

Top 50 Greatest Love Songs Collection : Saxophone, Piano, Guitar, Violin Love Songs Instrumental

POEZIE 18 Iunie

Corneliu Popel ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii")

Biografie

POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi.

Poet.

Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi.

Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc.

Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).

Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister.

Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului:

„printre arbori de aur
patria
ea sfinta raza
ea roua sublima gura
de aur care cuvinla
fiilor pace eterna".

Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal:

„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera.
Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.'
Simt cum se apropie cu pasi usori
precum risul padurilor din Carpati

Linga mine locul e gol.
Cine sa-mi siringa bratul
cind incepe sa-mi fie frica?
Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!"

Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.

OPERA:
Fratii mei blinzi. Iasi, 1974;
Aurea saecula, Iasi, 1977;
Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979;
Voce eterna: pro patria. Iasi, .

REFERINTE CRITICE:
D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977;
D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977;
A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978;
T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978;
L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978;
M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978;
A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978;
D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980;
C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982;
I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985;
G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985.

Taine văd în ochii tăi, iubito

Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?

Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.

GLORIA CELUI PLECAT

Ploi ca-n minunea din vis cad deasupră-mi sunt ierbi albastre pe fruntea care lumină cere odihnitoarea îmi scrie numele pe fruntea veacului aceasta e gloria străină e ea de iubirea mea şi a părinţilor mei dar e credinţă ea şi nu are moarte cade asupra mea ca mîna celestă

SPINUL VREMILOR TRECUTE

Nu te supui dezmierdărilor caste ale luminii când, în umbră, sângeriu, se-arată spinul menit a-ţi da un rost: trista splendoare a sângelui pe care-l păstrezi în clondire Ca amintire a eroului. O, nu-i greu să pipăi braţul care te-ndreaptă spre cărarea dintre salcâmii-n risipă Acolo, sub frunze moarte-i tezaurul care-ascunde multe şi-nalte filosofii. N-au rost îndoielile vestitorului în faţa lumii care nu mai există. Mama şi tata par sfinţii din pământul îndepărtat, care semne de pace îmi fac, semne de pace şi-atât.

BIOGRAFIE Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.