MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 26 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         363: Moare in batalia de la  Maranga, pe fluviul Tigru,  impotriva  Imperiului Sassanid,  imparatul roman  Flavius Claudius Iulianus (numit in traditia crestina Iulian Apostatul); (n.331). Flavius Claudius Iulianus  este ultimul împărat roman pagan. S-a născut la Constantinopol  fiind  fiul lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în anul 337 , al imparatului Constantin cel Mare). A abandonat religia crestina in anul 351, în favoarea unui  monoteism platonician. La data de 6 noiembrie 355,   împăratul Constantin al II-lea il desemneaza Caesar al provinciilor din Occident. În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea imparatului Constantin al II-lea, la Tarsos (la 3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului. A fost guvernator al Galiei (355-361), si apoi imparat roman  (361-363).  A scris lucrari critice la adresa crestinismului. A murit in timpul unei expeditii militare  in timpul razboiului purtat cu  sasanizii, fiind ranit mortal la abdomen de o sulita, fiind urmat la tron de generalul Flavius Claudius Iovianus, care a condus  imperiul  intre anii 363-364. Cu Iulian Apostatul  se sfârșește dinastia întemeiată de Constantin cel Mare. Există controverse cu privire la alegerea lui Iovian ca împărat. Unele surse susținand  că, pe patul său de moarte, însuși Iulian l-ar fi desemnat succesor. Alte surse spun că ar fi fost ales de soldați, unele afirmând că alegerea sa s-ar fi datorat soldaților creștini.
* 822: Saichō (最澄^?) (19 septembrie 767 - 26 iunie 822) a fost un călugăr budist japonez, fondator al școlii budiste Tendai.

În 785 (al patrulea an al erei Enryaku, conform cronologiei japoneze) el a primit ordonare la templul Tōdai-ji în Nara, dar peste câteva luni s-a retras la muntele Hiei^[1]. Treptat, i s-au alăturat și alți călugări și acest munte a devenit un centru spiritual al budismului japonez.

În anul 804 d.Hr, în cadrul unei misiuni diplomatice a curții japoneze, a călătorit în China pentru a continua studierea doctrinelor Tiantai și pentru a aduce mai multe texte. Întors în Japonia, în anul 805, a înființat secta Tendai și a întemeiat templul Enryaku-ji ca sediu al sectei sale, pe muntele Hiei lângă Kyoto.

Saichō a fost un călugăr foarte influent și a adus inovați în budismul japonez, printre care și schimbarea ritualului de hirotonire. El de asemenea este primul care a adus ceaiul în Japonia. După moartea sa, el a fost distins cu numele postum de Dengyō (伝教^?) și titlul de Daishi (大師 mare maiestru^?). 

Saichō
Saichō
Date personale
Născut	15 septembrie 767 d.Hr.  Shiga District, Shiga[*], Japonia
Decedat	26 iunie 822 d.Hr. (54 de ani)  Hiei, Japonia
Înmormântat	Enryaku-ji
Cetățenie	Japonia
Religie	Tendai
Ocupație	călugăr budist[*] caligraf[*] filozof

·         1541: A murit  decapitat conchistadorul spaniol Francisco Pizarro. A fost  asasinat în Lima (astazi capitala Peru)  de către fiul fostului tovarăş  şi mai târziu adversar, Diego Almagro. Almagro a fost prins mai târziu şi executat.
* 1655: Margareta de Savoia (28 aprilie 1589 – 26 iunie 1655) a fost ultima viceregină din famili habsburg a Portugaliei. În Portugalia a fost cunoscută ca Duquesa de Mântua, deoarece prin căsătorie a fost Ducesă de Mantua și de Montferrat.

S-a născut la Torino și a fost al cincilea copil al lui Carol Emanuel I de Savoia (1562–1630) și al Infantei Catalina Micaela a Spaniei, fiica regelui Filip al II-lea al Spaniei. S-a căsătorit la 19 februarie 1608 cu viitorul Francisc al IV-lea, Duce de Mantua (1586–1612). Nunta s-a celebrat la Torino. În 1612 soțul Margaretei și-a succedat tatăl, Vincent I, ca Duce de Mantua. Din căsătorie au rezultat trei copii, însă numai o fiică, Maria, a supraviețuit copilăriei. Francisc a murit în 1612.

Cum cuplul nu a avut moștenitori pe linie masculină, următorul frate al Ducelui Francisc a devenit Duce de Mantua în timp ce Ducatul de Montferrat a fost moștenit de fiica sa de trei ani, Maria.

După decesul în 1633 a mătușii materne, Arhiducesa Isabella Clara Eugenia, conducător al Țărilor de Jos, fratele ei Victor Amadeus a devenit moștenitor al drepturilor bunicii materne Elisabeta de Valois, fiica cea mare și moștenitoarea regelui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici.

Margareta avea legături strămoșești cu Portugalia: două dintre bunicile ei (împărăteasa Isabela și Beatrice, Ducesă de Savoia) au fost fiicele regelui Manuel I al Portugaliei. În 1635, după căderea contelui de Basto, ea a fost numită de vărul ei Filip al IV-lea al Spaniei viceregină a Portugaliei, aflată la momentul respectiv într-o uniune dinastică cu Spania. Margareta s-a mutat în Portugalia în 1634. Această numire a fost rezultatul eforturilor lui Diogo Soares, membru al Consiliului Portugaliei la Madrid, un prieten al contelui de Olivares și o rudă a lui Miguel de Vasconcelos, care, în 1635, va fi numit secretar de stat al Portugaliei.

Ca rezultat al revoluției portugheze (numită Restaurarea Independenței) din 1640, Vasconcelos a fost asasinat și ducesa de Mantova a încercat să calmeze poporul portughez în timpul demonstrațiilor din Terreiro do Paço (la momentul respectiv piața principală din Lisabona). Portughezii l-au proclamat pe ducele de Braganza noul lor rege. Reședința Margaretei din Liabona a fost înconjurată iar noul potentat i-a permis să plece în Spania.

A murit la Miranda de Ebro în 1655, la vârsta de 66 de ani.

Margareta de Savoia

Ducesă consort de Mantua și Montferrat

Date personale Născută 28 aprilie 1589 Torino Decedată 26 iunie 1655 (66 de ani) Miranda de Ebro Înmormântată Abbey of Santa María la Real de Las Huelgas[*]  Părinți Carol Emanuel I de Savoia Catalina Micaela de Austria  Frați și surori Isabela de Savoia Victor Amadeus I, Duce de Savoia Thomas Francis, Prinț de Carignano Prince Maurice of Savoy[*] Emanuel Filibert of Savoy[*] Maria Apollonia of Savoy[*] Francesca Caterina of Savoy[*] Philip Emmanuel of Savoy[*]  Căsătorită cu Francisc al IV-lea, Duce de Mantua Copii Maria Gonzaga, Duchess of Montferrat[*]  Cetățenie  Portugalia  Ocupație politiciană  Activitate Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Savoia (prin naștere) Casa de Gonzaga (prin mariaj) Monarch of Portugal

·         1718 - Fiul lui Petru I cel Mare, tareviciul Alexei Petrovici al Rusiei, a murit in conditii misterioase la scurt timp dupa ce a fost condamnat la moarte de tatal sau sub acuzatia de complot.
* 1778: Prințesa Therese Natalie de Brunswick-Wolfenbüttel-Bevern (4 iunie 1728 &ndashl 26 iunie 1778) a fost o nobilă germană. A fost membră a Casei de Welf și prințesă-stareță a Mănăstirii Gandersheim. Therese Natalie a fost a șasea fiică a Ducelui Ferdinand Albert al II-lea de Brunswick-Bevern (1680-1735) și a soției acestuia, Prințesa Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg (1696-1762), o fiică a Ducelui Louis Rudolph de Brunswick-Wolfenbüttel și a Prințesei Christine Louise de Oettingen-Oettingen. Therese Natalie a fost verișoară primară a Arhiducesei Maria Theresa a Austriei, regină a Ungariei și Boemiei. Ea a fost cumnata regelui Frederic al II-lea al Prusiei.

Eforturile de a o căsători cu un Arhiduce de Austria sau cu un prinț francez nu au reușit pentru că ea a fost dispusp să se convertească la credința catolică. În noiembrie 1750 a fost numită membră a Mănăstirii Gandersheim. Elisabeta de Saxa-Meiningen, stareța mănăstirii, a murit îm 1766, după ce a deținut funcția 53 de ani. Therese Natalie a succedat-o. Ea a fost întronată la 3 decembrie 1767.

Therese Natalie a stat deseori la curtea fratelui ei, Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel. A murit la Gandersheim la 26 iunie 1778, la vârsta de 50 de ani.  

Therese de Brunswick-Wolfenbüttel
Portret al Theresei de Anna Rosina de Gasc (1713-1783), ulei pe pânză, 1773
Date personale
Nume la naștere	Therese Natalie von Braunschweig-Wolfenbüttel-Bevern
Născută	4 iunie 1728 Wolfenbüttel
Decedată	26 iunie 1778 (50 de ani) Mănăstirea Gandersheim
Înmormântată	Catedrala Brunswick
Părinți	Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg[1] Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg[1]
Frați și surori	Anton Ulrich de Brunswick Friedrich Franz von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Duke Ferdinand of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Albrecht Braunschweig[*] Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Duke Louis Ernest of Brunswick-Lüneburg[*] Luise Amalie de Braunschweig-Wolfenbüttel Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce prințesă
Familie nobiliară	Casa de Welf

·         1810: Frații Montgolfier se referă la Joseph-Michel Montgolfier (n. 26 august1740 în Annonay lângă Lyon - d. 26 iunie 1810 în Balaruc-les-Bains) și Jacques-Étienne Montgolfier (n. 6 ianuarie 1745 în Annonay - d. 2 august 1799), fabricanți de hârtie, inovatori și inventatori francezi, cel mai cunoscuți în întreaga lume pentru că sunt primii realizatori ai zborului cu mașini mai ușoare decât aerul, inventatorii balonului cu aer cald, globe aérostatique, în limba franceză.

Cei doi au lansat și primul balon aeropurtat, condus de un pilot, în persoana lui Jacques-Étienne. Printre alte realizări importante, se pot menționa și pompa de apă hidraulică (inventată de Joseph-Michel), crearea primei școli profesionale de fabricanți de hârtie (Jacques-Étienne) și inventarea unui proces industrial de fabricare al hârtiei transparente.

Frații Montgolfier, Joseph-Michel și Jacques-Étienne au făcut parte dintr-o familie de fabricanți de hârtie fondată în 1534 in Annonay, în Ardèche, Franța.^[1] Părinții lor fuseseră Pierre Montgolfier (1700–1793) și soția sa, Anne Duret (1701–1760). Cei doi au avut 16 copii.^[2]Pierre Montgolfier l-a lăsat pe primul său fiu, Raymond (1730–1772), ca succesor al afacerii de familie.

Joseph-Michel fusese cel de-al douăsprezecelea copil din cei 16, fiind adesea descris ca un visător ingenios, cu un „temperament tipic de inventator”, fiind totodată tare nepriceput în conducerea propriilor sale afaceri, dar și în conducerea unei companii, așa cum era cea a familiei Montgolfier. Étienne, al cincisprezecelea din 16, o fire pragmatică și cu calități clare de om de afaceri, a fost trimis la Paris ca să studieze arhitectura. După moartea subită a lui Raymond, Étienne a fost chemat acasă, renunțând la cariera de arhitect, pentru a conduce fabricarea hârtiei.

În anii ce vor urma, combinația dintre talentul de inventator și inovator al lui Étienne cu cea de pragmatic om de afaceri a lui Joseph-Michel, la care se adauga și solida lor pregătire academică, a condus la o expansiune a afacerilor familiei, o creștere importantă a profitabilității și a avansului tehnologic al companiei, care a devenit lider de tip high-tec al perioadei respective.

Joseph-Michel și Jacques-Étienne Montgolfier au studiat științele naturale și arhitectura, aplicând multe din cunoștiințele lor academice în propria lor fabrică de hârtie, cei doi fiind continuatorii unei tradiții vechi de peste două secole în familie.

Pe la mijlocul anului 1770, Joseph-Michel este preocupat de aeronautică, făcând încercări de parașutism de pe acoperișul casei sale. Motivat de articolul lui Joseph Priestley (fizician, chimist, filozof și teolog american - 1733-1804) se preocupă de proprietățile gazelor, căutând un amestec de gaze mai ușor decât aerul. Experimentele cu vapori de apă eșuează. În decembrie 1782 întreprind în Annonay, locul lor de baștină, prima încercare cu un balon umplut cu lână, fân și aer încălzit, încercare încununată de succes. Frații ajung la concluzia că fumul este forța care contribuie la înălțarea aerostatului, din care cauză folosesc materiale care produc mult fum. La 5 mai 1783 îmbunătățesc peretele balonului, care va fi construit din in căptușit cu hârtie. Zborul, asistat de public, durează un timp de zece minute, atingând o înălțime de 1500 m.

Regele Ludovic XVI invită frații pentru o prezentare a zborului cu balonul la Paris, însărcinând în același timp cu studiul acestui fenomen „Academia de Științe din Paris”. Jean-Baptiste Reveillon livrează tapete colorate și sprijină financiar experimentul cu balonul. La data de 19 septembrie frații fac un experiment cu un balon care se înalță cu trei animale (un miel, o rață și un cocoș), în prezența regelui; animalele supraviețuiesc zborului cu balonul. Drept urmare, regele aprobă să se facă încercări și cu oameni. La 21 noiembrie 1783 balonul se înalță cu primii oameni, fizicianul Pilâtre de Rozier și ofițerul Marquis d'Arlandes. Zborul durează 25 de minute fără incidente. Se preconizase ca experimentele să se efectueze cu deținuți, dar din cauza protestelor s-a renunțat la această idee. Încercarea următoare, la 1 decembrie 1783, se va face cu un gaz mai ușor decât aerul, folosindu-se hidrogenul. Jacques Charles zboară astfel în Paris pe o distanță de 3 km. Primul zbor cu un om la bordul unui balon în afara Franței a avut loc lângă Milano la 25 februarie 1784. Joseph-Michel îmbunătățește balonul în anul 1796 prin folosirea ventilului descoperit de John Whitehurst în 1772. Frații Montgolfier pun la punct o tehnologie de producere a unei hârtii transparente pentru confecționarea balonului. Ulterior au loc concursuri cu baloane.

·         1830: George al IV-lea (George Augustus Frederick; 12 august 1762 – 26 iunie 1830) a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei și al Hanovrei din 29 ianuarie 1820, până la moartea sa.

George ca Prinţ de Wales, pictură de Richard Cosway, ca. 1780-1782.

George s-a născut la Palatul St. James din Londra la 12 august 1762. Fiind fiul cel mare al unui suveran britanic, automat a devenit la naștere Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. A fost numit Prinț de Wales și Conte de Chester câteva zile mai târziu.^[1] În același an, la 18 septembrie a fost botezat de Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker.^[2]

George a fost un elev talentat, a învățat repede limbile franceză, germană și italiană.^[3]

La vârsta de 21 de ani se îndrăgostește de romano-catolica Maria Anne Fitzherbert, care era văduvă de două ori ^[4]. Actul de Reglementare din 1701 declara pe cei care se căsătoresc cu romano-catolici ineligibili pentru a succeda la tronul britanic. De asemenea, Actul pentru căsătoria regală din 1772 prevedea ca Prințul de Wales nu se poate căsători fără consimțământul regelui, pe care George nu l-ar fi obținut niciodată. Cu toate acestea, cuplul s-a căsătorit la 15 decembrie 1785, la casa ei din Park Street, Mayfair. Din punct de vedere legal, căsătoria era nulă din moment ce avizul regelui n-a fost niciodată solicitat^[5] Din rațiuni politice, căsătoria a rămas secretă iar doamna Fitzherbert a promis să nu dea publicității nimic care să aibă legătură cu acest lucru.^[6]

Prințul de Wales era înglodat în datorii din cauza vieții sale exorbitante. Tatăl său a refuzat să-l ajute, forțându-l să părăsească Casa Carlton și să trăiască la reședința doamnei Fitzherbert. În 1787, aliații din Camera Comunelor ai Prințului au inițiat o propunere de a-l scuti de datorii cu o subvenție parlamentară. Parlamentul i-a acordat Prințului de Wales 161.000 £ pentru plata datoriilor sale și 60.000 £ pentru îmbunătățiri la Casa Carlton.

Portret al lui George, de Sir Thomas Lawrence, ca. 1814.

Acum se crede că regele George al III-lea suferea de o boală ereditară porphyria.^[8] În vara anului 1788 sănătatea lui mentală s-a deteriorat însă a fost în stare să se scutească de unele din îndatoririle sale și să declare Parlamentul prorogat din 25 septembrie până în 20 noiembrie. În timpul prorogării, George al III-lea s-a îmbolnăvit, viața sa fiind amenințată iar la convocarea Parlamentului din noiembrie, regele n-a putut să rostească discursul obișnuit la deschiderea Parlamentului. Parlamentul s-a găsit el însuși într-o poziție impracticabilă; potrivit unei legi mai vechi nu se putea trece la dezbaterea nici unui lucru până nu se rostea discursul regelui.^[9][10]

Parlamentul a început dezbaterea pentru stabilirea unei regențe. În cele din urmă, primul ministru Pitt a fost de acord că Prințul de Wales ar fi cea mai potrivită alegere pentru a fi numit regent,^[9][10] însă cere limitarea acestor puteri. Printre alte lucruri, Prințul de Wales nu putea să vândă proprietatea regelui sau să acorde ranguri nobiliare altor persoane în afară de copiii regelui. Prințul de Wales a denunțat schema lui Pitt, declarând că este "un proiect pentru producerea de slăbiciune, tulburări și nesiguranță în fiecare ramură de administrare a afacerilor".^[11] În interesul națiunii, ambele facțiuni au fost de acord să facă un compromis.^[10]

Un impediment tehnic semnificativ era lipsa unui discurs al Tronului, care era necesar înainte ca Parlamentul să poată proceda la orice dezbateri sau voturi. Discursul era rostit în mod normal de către rege, dar el putea fi, de asemenea, rostit de către reprezentanți regali cunoscuți sub numele de Lorzi Comisari; nici un document nu permitea Lorzilor Comisari să acționeze cu excepția cazului în care se aplica marele sigiliu.
Sigiliul nu putea fi aplicat în mod legal, fără autorizarea prealabilă a suveranului. Pitt și miniștrii săi au ignorat ultima cerință și au dat instrucțiuni Lordului Cancelar să aplice sigiliul fără consimțământul regelui. Această ficțiune juridică a fost denunțată de către Edmund Burke ca o "minciună evidentă",^[12] ca o "absurditate palpabilă",^[12] și chiar ca un "fals, înșelăciune".^[13]

Fratele Prințului de Wales, Ducele de York, a descris planul ca "neconstituțional și ilegal".^[11] Cu toate acestea, alții din Parlament au considerat că o astfel de schemă a fost necesară pentru a menține un guvern eficient. În consecință, la 3 februarie 1789, la mai mult de două luni după ce a fost convocat, Parlamentul a fost deschisă oficial de către un "ilegal" grup de Lorzi Comisari. Regele a declarat retroactiv, că instrumentul de autorizare a Lorzilor Comisari de a acționa a fost valabil.

George în 1822, pictură de Sir Thomas Lawrence.

Portret al ultimei metrese, Elizabeth Conyngham.

Datoriile Prințului de Wales au continuat să crească iar tatăl său a refuzat să-l ajute dacă nu acceptă căsătoria cu verișoara sa, Caroline de Braunschweig.^[14] În 1795, Prințul acceptă și la 8 aprilie 1795 la Capela Regală a Palatului St James are loc căsătoria. Tinerii nu se potriveau deloc, căsătoria este dezastruoasă. Cei doi au un singur copil, Prințesa Charlotte, în 1796, și pentru tot restul vieții au rămas separați. Prințul de Wales a rămas atașat de Mrs. Fitzherbert toată viața sa, în ciuda mai multor perioade de înstrăinare.^[15]

Printre metresele sale înainte s-o întâlnească pe Mrs. Fitzherbert au fost: Mary Robinson, o actriță care a fost cumpărată cu o pensie generoasă când l-a amenințat că va vinde ziarelor scrisorile de la el;^[16] Grace Elliott, soția divorțată a unui medic;^[17] și Frances Villiers, Contesă de Jersey, care a dominat viața lui câțiva ani.^[15] În ultimii zece ani ai vieții sale metresa sa a fost Elizabeth Conyngham.^[18]

Problema datoriilor Prințului de Wales, care ajunseseră în 1795 la exorbitanta sumă de 630.000 £ (egală astăzi cu 49.820.000 £ astăzi),^[19] a fost rezolvată (cel puțin temporar) de Parlament. I s-a furnizat o sumă de 65.000 £ (egală astăzi cu 5.140.000 £) pe an.^[20] În 1803, alte 60.000 £ (sumă egală astăzi cu 4.486.000 £) s-au adăugat, și datoriile Prințului din 1795 au fost plătite în 1806.

În 1804 a apărut o dispută asupra custodiei Prințesei Charlotte, care în cele din urmă a fost încredințată regelui George al III-lea. De asemenea, a fost o Comisei parlamentară de anchetă a comportamentului prințesei Caroline, pe care Prințul de Wales a acuzat-o că ar avea un fiu nelegitim. Comisia a decis că acuzațiile "nu au fundament" dar a clasificat comportamentul ei ca fiind extraordinar de indiscret.

George al IV-lea

Rege al Regatului Unit al Marii Britanii și al Hanovrei

Portret de Sir Thomas Lawrence, 1822. Date personale Nume la naștere George Augustus Frederick Născut 12 august 1762 Palatul St. James, Londra Decedat 26 iunie 1830 (67 de ani) Castelul Windsor, Berkshire Înmormântat 15 iulie 1830 Capela Castelului Windsor Cauza decesului gastrointestinal system disease[*]  Părinți George al III-lea al Regatului Unit[1] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz[1]  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh[1] Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii William al IV-lea al Regatului Unit[1] Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn[1] Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York[1] Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex  Căsătorit cu Caroline de Braunschweig Copii Prințesa Charlotte Augusta de Wales Cetățenie  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Marii Britanii  Religie anglicanism[*]  Ocupație colecționar de artă[*] patron of the arts[*] conducător[*] politician  Apartenență nobiliară Titluri Duke of Normandy[*] Prinț de Wales (1762–1820) Duce de Cornwall (1762–1820) Lord High Steward of Scotland[*] (1762–1820) Familie nobiliară Casa de Hanovra Imn regal God Save the Queen Domnie Domnie 29 ianuarie 1820 – 26 iunie 1830 Încoronare 19 iulie 1821 Predecesor George al III-lea Succesor William al IV-lea

* 1836: Claude Joseph Rouget de Lisle (n. 10 mai 1760, Lons-le-Saunier - d. 26 iunie 1836, Choisy-le-Roi), cunoscut mai ales ca Rouget de Lisle, a fost un ofițer genist francez, poet și dramaturg. Este cunoscut îndeosebi ca fiind autorul imnului național al Franței, La Marseillaise (muzica și versurile). A mai compus și alte imnuri, mai puțin cunoscute, ca L'Hymne Dithyrambique sur la conjuration de Robespierre et la Révolution du 9 Thermidor (1794) și Vive Le Roi! (1814).

Claude Joseph Rouget de Lisle s-a născut la 10 mai 1760 în Lons-le-Saunier, Franța. Era primul născut al avocatului Claude Ignace Rouget^[12], mama sa fiind Jeanne Madeleine Gaillande.^[13]

După ce a urmat L'École royale du génie de Mézières (Școala militară de geniu din Mézières), a fost repartizat ca ofițer al armatei regale în diferite garnizoane, printre care și cea de la Mont-Dauphin, unde se spune că și-ar fi exersat „talentele de Don Juan”^[14]. A avansat în cariera militară până la gradul de căpitan.

În timpul Revoluției franceze a fost mutat la garnizoana din Strasbourg, cu începere de la 1 mai 1791. Aici l-a cunoscut pe primarul orașului, Philippe-Frédéric de Dietrich (se pare că în cadrul unei loji masonice). La cererea acestuia a compus mai multe cântece patriotice, printre care l'Hymne à la Liberté pour la fête de la Constitution („Imnul de libertate pentru Sărbătoarea Constituției”), imn cântat la sărbătoarea respectivă, care a avut loc la Strasbourg pe 25 septembrie 1791. Tot la Strasbourg a compus Chant de guerre pour l'armée du Rhin („Cântecul de război al armatei de pe Rin”), pe care l-a cântat pentru prima oară la 25 / 26 aprilie1792, în cadrul unui banchet dat de primarul Philippe-Frédéric de Dietrich în onoarea voluntarilor „armatei de pe Rin” care se mobilizaseră după declararea războiului cu Austria.^[15] Acest cântec va deveni mai târziu, la 14 iulie 1795, imnul național al Franței, cunoscut sub numele La Marseillaise.

La 13 iunie 1792 Rouget de Lisle a fost transferat de la Strasbourg la fortăreața Huningue. Aici a primit vestea că a fost destituit din funcție, de către Lazare Carnot, pentru că protestase împotriva arestării regelui Ludovic al XVI-lea în urma insurecției de la 10 august. Deoarece își manifestase fățiș simpatiile promonarhiste, a fost întemnițat în timpul terorii iacobine, dar a scăpat de ghilotinare. În 1795 a fost înrolat din nou în armata revoluționară fiind trimis la Brest sub comanda generalului Hoche. A luat parte la luptele împotriva insurgenților contrarevoluționari (șuani) din Bretania.

A demisionat din armată în 1796, revenind la Lons-le-Saunier, unde a trăit în condiții modeste. S-a manifestat ostil față de instaurarea imperiului, îndrăznind să-i scrie lui Napoleon: Bonaparte, vous vous perdez, et ce qu'il y a de pire, vous perdez la France avec vous! („Bonaparte, vei pierde și, ceea ce este mai rău, va pierde și Franța odată cu tine!”).^[16]

Rouget de Lisle a mai scris alte câteva piese muzicale de aceeași natură cu La Marseillaise. În 1825 el a publicat Chants français („Cântece franceze”), în care a pus pe muzică cincizeci de poezii ale unor diverși autori. A mai publicat Essais en vers et en prose („Eseuri în versuri și în proză”), o povestire intitulată Adelaide et Monville și câteva poeme ocazionale. În timpul Restaurației a compus un imn regal, intitulat Vive le Roi! („Trăiască Regele!”), dar acesta nu a fost pe placul regelui Ludovic al XVIII-lea.

Spre sfârșitul vieții, Rouget de Lisle se afla într-o situație materială precară, fiind nevoit să vândă chiar și ceea ce moștenise de la tatăl său. Sub regimul Monarhiei din Iulie regele Ludovic-Filip i-a acordat însă o pensie viageră..^[17]

Rouget de Lisle a murit la 26 iunie 1836, în vârstă de 76 de ani, la Choisy-le-Roi, unde a și fost înhumat.^[17] La 14 iulie 1915 rămășițele sale au fost transferate la Hôtel des Invalides.

Rouget de Lisle a compus textul și muzica imnului La Marseillaise, la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, imediat după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial era Chant de guerre pour l'armée du Rhin („Cântecul de război al armatei de pe Rin”)^[15]. La 30 iulie 1792, melodia a fost cântată de voluntarii republicani din Marsilia, la intrarea lor în Paris, de aici provenind numele La Marseillaise. Mai târziu, la 14 iulie 1795, La Marseillaise a devenit în mod oficial imnul naționalal Franței.

Rouget de Lisle

Date personale Născut 10 mai 1760[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Lons-le-Saunier, Franța[10]  Decedat 26 iunie 1836 (76 de ani)[1][11][3][4][6][7][8][9]  Choisy-le-Roi, Franța[12]  Înmormântat Cavoul Guvernatorilor[*]  Naționalitate  Franța Cetățenie  Franța  Ocupație compozitor poet scriitor dramaturg inginer personal militar[*] textier[*]  Activitate Domeniu artistic poezie, muzică Mișcare artistică muzică clasică   Opere importante La Marseillaise Premii Legiunea de Onoare în grad de cavaler[

* 1867: Maximilian Anton Lamoral, Prinț Ereditar de Thurn și Taxis(germană Maximilian Anton Lamoral Erbprinz von Thurn und Taxis; 28 septembrie 1831 – 26 iunie 1867) a fost Prinț Ereditar de Thurn și Taxis de la naștere până la moartea sa.

Maximilian Anton Lamoral

Prinț de Thurn și Taxis

Date personale Nume la naștere Maximilian Anton Lamoral von Thurn und Taxis  Născut 28 septembrie 1831 Regensburg, Regatul Bavaria Decedat 26 iunie 1867 (35 de ani) Regensburg, Regatul Bavaria Înmormântat St. Emmeram's Abbey[*]  Cauza decesului cancer pulmonar  Părinți Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis Baroness Wilhelmine of Dörnberg[*]  Frați și surori Prințul Paul de Thurn și Taxis Prince Gustav of Thurn and Taxis[*] Egon Maximilian von Thurn und Taxis[*]  Căsătorit cu Helene de Bavaria Copii Prințesa Louise de Hohenzollern Elisabeta, Ducesă de Braganza Maximilian Maria, Prinț de Thurn și Taxis Albert, Prinț de Thurn și Taxis Cetățenie  Regatul Bavariei  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri prinț () Familie nobiliară Casa de Thurn și Taxis

·         1878: María de las Mercedes d'Orléans y Borbón (24 iunie 1860 – 26 iunie1878) a fost regină a Spaniei și prima soție a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei. S-a născut la Madrid și a fost fiica lui Antoine d'Orléans, Duce de Montpensier și a infantei Luisa Fernanda a Spaniei.

María de las Mercedes în 1874

Prin tatăl ei, Mercedes a fost nepoata regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia. Prin mama sa, Mercedes a fost nepoata regelui Fernando al VII-lea al Spaniei prin nepoata și cea de-a patra soție, María Cristina de Bourbon, Prințesă a celor Două Sicilii. Deci, Mercedes a fost descendenta dinastiei de Bourbon prin toți cei patru bunici.

S-a născut la Palacio Real din Madrid (Palatul Regal). Isabela a II-a și soțul ei Francisco au fost nașii ei de botez când a primit numele: María de las Mercedes Isabel Francisca de Asís Antonia Luisa Fernanda Felipa Amalia Cristina Francisca de Paula Ramona Rita Cayetana Manuela Juana Josefa Joaquina Ana Rafaela Filomena Teresa Santísima Trinidad Gaspara Melchora Baltasara et omni sancti.

Deși pe linie paternă Mercedes a fost prințesă franceză, ea a fost oficial, de asemenea, infantă spaniolă. În afară de faptul că era nepoata Isabelei a II-a, Mercedes avea dreptul la titlu de infantă deoarece tatăl ei Antoine, la căsătoria cu infanta Luisa Fernanda a Spaniei, a fost numit Infantele Antonio al Spaniei. Copilăria și-a petrecut-o în cea mai mare parte la palatul lor din San Telmo, Sevilia, în Andaluzia (sudul Spaniei).

A fost apopiată de toți frații ei, în special de fratele ei Fernando, care a murit când ea avea 13 ani. De asemenea, a fost apropiată de surorile ei mai mari Prințesa Isabela (care s-a căsătorit cu vărul ei primar Filip, Conte de Paris în 1864) și Prințesa María Amalia (care a murit la vârsta de 19 ani în 1870) ca și de sora mai mică, María Cristina.

María de las Mercedes de Orleans

În anii 1860, Spania a trecut printr-o criză de cereri democratice. În final, mătușa lui Mercedes, regina Isabela a II-a a fost detronată. Familia lui Mercedes a fost exilată. În 1872, la vârsta de 12 ani, în exil, și-a întâlnit vărul primar, Alfonso, Prinț de Asturias, de care s-a îndrăgostit.

În 1876, la o perioadă după restaurare, Alfonso în vârstă de 19 ani, și-a declarat intenția de a se căsători cu Mercedes în vârstă de 16 ani. Căsătoria nu a întrunit acordul întregii famiii regale - în special, fosta regină Isabela s-a înfuriat: planul ei era ca Alfonso să se căsătorească cu Infanta Blanca a Spaniei (1866-1935), fiica rivalului ei carlist, Carlos, Duce de Madrid. Totuși, cuvântul final l-a avut Alfonos care era rege. Logodna a avut loc printr-un mare bal în decembrie 1877. Căsătoria a avut loc la 23 ianuarie 1878 printr-o ceremonie la biserica Atocha din Madrid.

La scurtă vreme după luna de miere, a devenit evident că Mercedes are tuberculoză. Căsnicia lor a durat numai șase luni, timp în care Mercedes a avut un avort spontan. Disperat, regele n-a putut face nimic pentru a preveni decesul soției sale. Regina Mercedes a murit la Madrid la două zile după ce a împlinit 18 ani.

Corpul reginei Mercedes a fost îmbrăcat în veșminte albe și negre de călugăriță și a fost înmormântată la Escorial, însă nu în cripta regală deoarece acolo sunt înmormântate numai regine care au dat naștere unui moștenitor regal.

Mercedes

Regină a Spaniei

Date personale Nume la naștere María de las Mercedes Isabel Francisca de Asís Antonia Luisa Fernanda de Orléans y Borbón Născută 24 iunie 1860 Palacio Real, Madrid, Spania Decedată 26 iunie 1878 (18 ani) Palacio Real, Madrid, Spania Înmormântată Catedrala Almudena Cauza decesului cauze naturale[*] (febră tifoidă)  Părinți Antoine, Duce de Montpensier[1] Infanta Luisa Fernanda a Spaniei[1]  Frați și surori Prințesa Marie Isabelle d'Orléans Infanta Maria Christina de Orléans[*] Infantele Antonio, Duce de Galliera  Căsătorită cu Alfonso al XII-lea Cetățenie  Spania  Religie Biserica Catolică  Ocupație Spanish Queen consort[*]  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Orléans Domnie Domnie 23 ianuarie 1878 – 26 iunie 1878

* 1896: Prințul Louis de Orléans (Louis Charles Philippe Raphaël d'Orléans; 25 octombrie 1814 – 26 iunie 1896) a fost al doilea fiu al viitorului rege Ludovic-Filip al Franței și a soției lui, Maria Amalia a celor Două Sicilii. În timpul domniei tatălui său din 1830 până în 1848 avea titlul de Prințul Louis, Duce de Nemours.

Ludovic-Filip al Franței împreună cu cei doi fii mai mari: Ducele de Chartres și Ducele de Nemours.

S-a născut la Palais Royal din Paris. La vârsta de 12 ani a fost numit colonel al regimentului 1 de cavalerie iar în 1830 a fost făcut cavaler al Ordinului Sfântului Spirit de către regele Carol al X-lea.

La începutul anului 1825, numele său era menționat ca posibil candidat pentru tronul Greciei iar în februarie 1831 a fost nominalizat rege al Belgiei însă considerațiile internaționale l-au descurajat pe Ludovic Filip să accepte onoarea pentru fiul său, care a acompaniat armata franceză și a intrat în Belgia pentru a susține noul regat în separarea sa de Regatul Unit și Olanda; acolo a luat parte la Asediul de la Antwerp.

La 26 aprilie 1840 s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg și Kohary la Castelul Saint-Cloud.

Decesul fratelui său mai mare, Ferdinand, Duce de Orleans, în 1842 i-a dat o poziție cu o importanță mai mare în cazul ascensiunii nepotului său, tânărul conte de Paris. Răceala lui, faptul că nu-i plăceau funcțiile publice și trufia lui l-au făcut nepopular.

După izbucnirea revoluției din 1848 a mers cu cumnata lui Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin și cu cei doi fii ai ei în camera deputaților însă a fost separat de ei de răscuți, și a scăpat în cele din urmă numai prin deghizarea sa în uniformă de gardă națională.

A plecat în Anglia unde s-a stabilit cu părinții săi la Casa Claremont. Scopul lui principal în timpul exilului, în special după moartea tatălui său a fost reconcilierea celor două ramuri ale Casei de Bourbon ca indispensabilă restabilirii monarhiei în Franța sub orice formă. Această dorință a fost frustată pe de o parte de atitudinea contelui de Chambord și pe de altă parte de determinarea ducesei de Orleans de a menține pretențiile contelui de Paris.

Nemours a locuit la Casa Bushy după decesul în 1866 a reginei Marie Amélie, văduva lui Ludovic Filip. În 1871 exilul impus prinților francezi a fost retras. În martie 1872 el a reobținut rangul de general de divizie de armată. Mai târziu, după retragerea din armată a continuat ca președinte al Crucii Roșii până în 1881, când un nou decret împotriva prinților de sânge a dus la retragerea din societatea pariziană.

În timpul președinției mareșalului MacMahon, el și-a făcut apariția pentru prima dată la Palatul Elysée. A murit la Versailles la 26 iunie 1896 la vârsta de 82 de ani; soția sa murise la Claremont la 10 noiembrie 1857. A supraviețuit tuturor fraților și surorilor sale în afară de Prințesa Clementine de Orléans și François d'Orléans, prinț de Joinville.

Copii:

• Louis Philippe Marie Ferdinand Gaston d'Orléans, Conte de Eu (28 aprilie 1842 – 28 august 1922), care s-a căsătorit cu Isabella, fiica cea mare și moștenitoarea regelui Pedro al II-lea al Braziliei;
• Ferdinand Philippe Marie d'Orléans, Duce de Alençon (12 iulie 1844 – 29 iunie 1910), care s-a căsătorit cu Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria (1847–1897), sora împărătesei Elisabeta a Austriei ("Sisi");
• Marguerite Adelaide (1846–1893), care s-a căsătorit cu Prințul Ladislaus Czartoryski;
• Blanche Marie Amelie Caroline Louise Victoire d'Orléans (28 octombrie 1857 – 4 februarie 1932).

Louis

Duce de Nemours

Louis de Winterhalter Date personale Nume la naștere Louis Charles Philippe Raphaël d'Orléans Născut 25 octombrie 1814 Palais Royal, Paris, Franța Decedat 26 iunie 1896 (81 de ani) Versailles, Franța Înmormântat Dreux Royal Chapel[*]  Părinți Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii  Frați și surori Clementine de Orléans Marie de Orléans Louise-Marie a Franței Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale  Căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg și Kohary Copii Gaston, Conte de Eu Ferdinand, Duce de Alençon Marguerite Adélaïde, Prințesă Czartoryska Cetățenie  Franța  Religie Biserica Catolică  Ocupație ofițer  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Orléans

·         1900: Nicolae Kretzulescu (n. 1 martie 1812, București – d. 26 iunie 1900, Leordeni, Argeș) a fost un medic, diplomat și politician liberal român, membru fondator al Academiei Române, care a deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României (între 1862-1863 și 1865-1866).

Nicolae Kretzulescu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.^[3]

A studiat medicina la Paris între anii 1834-1839. Despre călătoria la Paris și anii de viață studențească acolo va scrie mai târziu o carte, mărturie importantă despre situația primilor studenți români la Paris.

La Revoluția de la 1848 a fost - împreună cu frații săi mai mari Constantin și Scarlat - un susținător moderat al ideilor noi ale guvernului revoluționar, din care nu a făcut parte.

În iunie 1862, a devenit președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru) și ministru de interne în guvernul format după asasinarea lui Barbu Catargiu. Din această poziție a evitat discutarea problemei agrare, ocupându-se de alte probleme printre care unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice, și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice. Susține demersurile pentru naționalizarea mănăstirilor închinate și începe pregătirile pentru adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești.

După remanierea din octombrie 1863 este ministru al instrucției publice în noul guvern.

A fost membru fondator al Academiei Române (Societatea Academică Română).

Scrieri:

• Questions sur diverses branches des sciences médicales (semnată Cretzoulesko, N.-A.), Paris, 21 iunie 1839 - lucrarea de doctorat în medicină
• Manual de anatomie descriptivă (1843)
• Călătoria mea la Paris

Nicolae Kretzulescu
Prim-ministrul României (1881).
Date personale
Născut	1 martie 1812 București, Țara Românească
Decedat	26 iunie 1900, (88 de ani) Leordeni, România
Frați și surori	Constantin și Scarlat
Naționalitate	România
Cetățenie	Principatele Unite
Ocupație	politician, medic, diplomat
Prim-ministru al Principatelor Unite
Deținător actual
Funcție asumată 24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863 14 iunie 1865 - 11 februarie 1866
Precedat de	Apostol Arsache - interimar (Barbu Catargiu fusese asasinat pe 8 iunie 1862) (1862) Mihail Kogălniceanu (1865) Ion Ghica (1867)
Succedat de	Mihail Kogălniceanu (1863) Lascăr Catargiu (1866) Ștefan Golescu(1867)
Partid politic	Partidul Național Liberal
Alma mater	Facultatea de Medicină de la Universitatea din Nantes
Profesie	medic
1. Părinți: Alexandru Crețulescu, Ana Câmpineanu 2. A. D. Xenopol afirmă că Nicolae Krețulescu a fost primul doctor în medicină de naționalitate română, din Muntenia[1][2]

* 1919: Mihail Semionovici Țvet (în rusă Михаил Семёнович Цвет; n. 14 mai 1872,^[1][2] Asti, Piemont, Italia – d. 26 iunie 1919,^[1][2] Voronej, URSS) a fost un chimist rus-italian, cunoscut pentru faptul că a inventat cromatografia de adsorbție în anii 1900. 

Mihail Ţvet
Mihail Ţvet
Date personale
Născut	14 mai 1872[1][2]  Asti, Piemont, Italia
Decedat	26 iunie 1919 (47 de ani)[1][2]  Voronej, URSS
Înmormântat	Q4061849[*]
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	botanist[*] biolog chimist fiziolog[*] biochimist
Activitate
Alma mater	Universitatea din Geneva[

* 1922: Albert I (13 noiembrie 1848 – 26 iunie 1922) a fost al 10-lea Prinț de Monaco și al 10-lea Duce de Valentinois din 10 septembrie 1889 până la moartea sa. Este cunoscut pentru că a dăruit locuitorilor din Monaco prima Constituție, și pentru explorările marine

Născut Albert Honoré Charles Grimaldi la 13 noiembrie 1848 la Paris, a fost fiul lui Carol al III-lea, Prinț de Monaco (1818–1889) și a Contesei Antoinette de Mérode (1828–1864), o nobilă belgiană, mătușa maternă a Donei Maria Vittoria del Pozzo della Cisterna, regină consort a Spaniei.

Prințul Albert servește în marina spaniolă însă în timpul războiului franco-prusac se alătură marinei franceze, servește în flota Nordului, și obține gradul de locotenent de vas de război și crucea Legiunii de Onoare.

Are numai 22 de ani când începe să dezvolte interes în domneniul științei relativ nouă atunci numită oceanografie. După mai mulți ani de studiu, Albert a arătat ingeniozitatea lui și prin crearea unui număr de tehnici și instrumente utilizate pentru măsurare și explorare. Însoțit de cei mai mari specialiști în știința marină, a înregistrat numeroase studii și hărți oceanografice.

A fondat ceea ce avea să devină de renume mondial "Institutul Oceanografic" din Monaco, care a inclus un acvariu, un muzeu și o bibliotecă, plus facilități de cercetare în Paris. El a descoperit, de asemenea, Bancul Prințesa Alice a Insulelor Azore, în 1896 pe un sondaj oceanografic al zonei.

A înființat un institut de paleontologie umană la Paris.

Albert I de Monaco

La 21 septembrie 1869 la castelul Marchais (care și astăzi este în posesia familiei Grimaldi), Prințul Albert s-a căsătorit cu Lady Mary Victoria Hamilton (1850–1922), fiica lui William Hamilton, al 11-lea Duce de Hamilton, și a soției lui, Prințesa Maria de Baden. Cuplul s-a întâlnit prima dată în august 1869 la un bal găzduit de împăratul și împărăteasa Franței. Căsătoria lor a fost aranjată de bunica lui Albert, Caroline.

Caroline încercase fără succes o căsătorie între Albert și Prințesa Mary Adelaide de Cambridge, verișoara primară a reginei Victoria și viitoarea mamă a reginei Regatului Unit, Mary de Teck. Eșecul nu a descurajat-o pe Caroline de la scopul ei și a cerut ajutorul împăratului Napoleon al III-lea al Franței și a împărătesei Eugénie.

Împăratul a încercat s-o convingă că regina Victoria era împotriva vreunei alianțe dintre membrii familiei ei cu familia Grimaldi, și i-a sugerat ca alternativă pe Lady Mary, verișoară de gardul trei a împăratului și sora bunului său prieten, al 12-lea Duce de Hamilton. Ca fiică a unui duce scoțian, Mary nu era de rang regal însă familia ei era bogată, cu multe conexiuni și înrudită prin sânge cu familia imperială franceză, prin bunica maternă Stéphanie de Beauharnais, fiica adoptivă a împăratului Napoleon și verișoară de gradul doi cu mama împăratului Napoleon al III-lea.^[1] Cuplul s-a căsătorit la castelul Marchais la 21 septembrie 1869.

În mai puțin de un an de la căsătorie, s-a născut singurul copil al cuplului, Louis. Tânărei scoțiene de 19 ani, Mary, nu-i plăcea însă Monaco și la scurtă vreme a părăsit țara definitiv. Cuplul a divorțat și căsătoria a fost anulată la 28 iulie 1880; s-a făcut o dispoziție specială la Vatican pentru a-i permite lui Louis să rămână legitim în ochii bisericii.

În același an, fosta prințesă de Monaco s-a recăsătorit la Florența cu un nobil ungur, prințul Tassilo Festetics von Tolna, 1850-1933. Au avut un fiu și trei fiice; cea mai mare dintre fiice, Maria Mathilde, va deveni bunica paternă a designer-ului Egon von Fürstenberg și a Irei von Fürstenberg, o actriță europeană.

Statuie în Monaco reprezentându-l pe Albert I.

La 10 septembrie 1889, la moartea tatălui său, Albert i-a succedat la tron. În același an, la Paris, la 30 octombrie s-a căsătorit cu Ducesa de Richelieu, născută Marie Alice Heine (1858–1925). Tată Alicei era verișor cu poetul Heinrich Heine. Alice Heine s-a căsătorit cu Ducele de Richelieu și era la 21 de ani văduvă cu un fiu, Armand.

Căsătoria ei cu Prințul Albert s-a dovedit o binecuvântare egală atât pentru el cât și pentru micul principat de Monaco. L-a ajutat pe soțul ei să puna principatul pe o bază financiară solidă și și-a dedicat energia pentru a face din Monaco unul dintre cele mai mari centre culturale europene, cu operă, teatru, balet sub conducerea renumitului impresar rus Serghei Diaghilev.

În ciuda succesului inițial al mariajului, în 1902, Prințul Albert și Prințesa Alice s-au separat legal deși nu au divorțat; nu au avut copii. Potrivit autoarei Anne Edwards, acest lucru s-a datorat prieteniei prințesei cu compozitorul Isidore de Lara. În aceeași ordine, curtezana Caroline Otero (La Belle Otero) care a fost prostituată de lux între 1893 și 1897 își amintește în memoriile ei că Albert nu era viril și avea dificultăți de erecție. Prințesa Alice a interzis-o pe La Belle Otero în principat în 1897 după ce a fost văzută cu soțul ei.

Prințul Albert I de Monaco a murit la 26 iunie 1922 la Paris și a fost succedat de fiul său, Louis al II-lea.

Albert I

Date personale Născut 13 noiembrie 1848 Paris, Franța Decedat 26 iunie 1922 (73 de ani) Paris, Franța Înmormântat Catedrala din Monaco Părinți Carol al III-lea, Prinț de Monaco Antoinette de Mérode  Căsătorit cu Lady Mary Hamilton Alice Heine Copii Louis al II-lea, Prinț de Monaco Cetățenie  Franța  Religie Biserica Catolică  Ocupație oceanograf[*] politician  Apartenență nobiliară Titluri Prinț de Monaco[*] Familie nobiliară Casa de Grimaldi Prinț de Monco Domnie 10 septembrie 1889 – 26 iunie 1922 (32 ani, 289 zile) Predecesor Carol al III-lea Succesor Louis al II-lea

·         1927:  Se stinge din viaţă marele istoric  român Vasile Parvan. Savantul  român a fost şi  eseist, filosof al culturii, academician, întemeietorul şcolii româneşti  de arheologie; (n. 28 sept.1882). Vasile Pârvan provenea dintr-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan (cu înaintași răzeși în Basarabia) și al Aristiței Chiriac (din Dobrenii Neamțului).^[2] Acesta a primit prenumele Vasile, la fel ca unchiului său, Vasile Conta (mama sa fiind verișoara filozofului).

În 1913 s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, fostul său profesor. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași (în 1916) iar apoi la Odesa (în 1917) unde i-a murit soția, la nașterea copilului.

Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a ignorat apendicita de care suferea. A ajuns în final pe masa de operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața; a decedat la doar 45 de ani, în plină putere creatoare. A urmat învățământul primar la Berești și studiile liceale în cadrul Colegiului Național „Gheorge Roșca Codreanu” din Bârlad (1893-1900).^[3] A studiat apoi la Facultatea de litere și filosofie a Universității din București (1900-1904), avându-i ca profesori pe Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și Dimitrie Onciul.

În 1904 a plecat cu o bursă a Universității din București (din „fondul Hillel”) într-un zbuciumat periplu de studii în Germania,^[4] urmând cursurile a trei universități (Jena, Berlin și Breslau) și având deseori probleme materiale și de sănătate. La Breslau a obținut titlul de Doctor cum laudae (sub conducerea profesorului Conrad Cichorius)^[5] cu lucrarea Naționalitatea negustorilor din Imperiul roman (1908, în limba germană), considerată de specialiști ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea comerțului în antichitatea clasică. Colegii germani îl numeau „micul Mommsen” fapt care – ținând seama că „marele” Theodor Mommsen fusese recent distins (în 1902) cu premiul Nobel pentru monumentala sa Istorie a Romei Antice – sugera interesele de cercetător ale lui Vasile Pârvan. În anul 1900 a debutat în publicistică la „Noua revistă română”. Din anul 1902 a început să colaboreze cu „Convorbiri literare” iar în anul următor cu „Voința națională”, „Tribuna poporului”, „Luceafărul” etc. În 1906 a aderat ca „soldat al cauzei celei drepte” la Frăția Bunilor Români (organizație creată de Nicolae Iorga), începând să scrie pentru „Semănătorul” și „Nea­mul românesc”. Din 1907 a început colaborarea cu „Viața românească” și „Gazeta generală a învățământului”. A fost profesor la Universitatea din București din 1909 (titular din 1913), unde i-a urmat la catedră lui Grigore Tocilescu (imediat după moartea acestuia).^[7] În 1910 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar trei ani mai târziu – membru titular.^[8] În 1919 a fost numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj-Napoca. De asemenea, a fost membru al mai multor academii și societăți științifice din străinătate; între altele a fost profesor agregat la Sorbona (din 1926)^[9] și membru al Comitetului Internațional al Științelor Istorice (Geneva).

În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în stațiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parțiale ale săpăturilor a scris Getica (1926) – cea mai importantă lucrare a sa – o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic și cultural al daco-geților; unele lipsuri și exagerări (printre care accentuarea rolului sciților și al celților în dezvoltarea culturii geto-dacice) nu știrbesc valoarea acestei lucrări.^[10]

O hartă a litoralului românesc în perioada romană după N. Iorga, V. Pârvan, I. Bitoleanu, A. Radulescu, C. Chera

S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria civilizației greco–romane.^[11] A organizat numeroase șantiere arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria și a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice și monografii, cuprinzând un material documentar vast, valoros și util. A condus șantierul de la Histria până în 1926. Dintre cei 12 ani cât i-a fost dat lui Vasile Pârvan – în calitate de director al Muzeului Național de Antichități – să conducă săpăturile arheologice de la Histria, doar în nouă ani (1914–1916; 1921–1926) s-au putut desfășura campanii normale.^[12]

Proporțiile relativ restrânse ale operei sale se explică prin: (1) intensa activitate organizatorică a acestui șef de școală și (2) ariditatea și lipsa de informație a zonelor pe care și-a concentrat activitatea. Mircea Gheorghe nota:^[2]

„«Getica» făcea parte dintr-o proiectată trilogie pe care marele savant nu a mai reușit s-o termine. Aceasta trebuia să fie urmată de o altă lucrare, «Dacia romană» și apoi de o a treia, «Protoistoria slavilor». Postum a apărut lucrarea neterminată «Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-dunărene», care ar fi făcut parte din trilogie, dacă Vasile Pârvan ar fi avut răgazul să o dezvolte. [...] Obiectivul fundamental al trilogiei era analiza procesului de  formare a poporului român prin sinteza daco-romană și prin asimilarea slavilor și a altor alogeni confruntați cu o românitate rurală puternică. Teza lui era limpede: romanii au prins rădăcini prin ocupațiile agricole și au format o comunitate puternică, pe care venirea altor neamuri nu a putut să o disloce”.

Concepția sa a fost că singurul obiect real al istoriei este cultura, viața spirituală, celelalte aspecte ale vieții fiind utile în măsura în care ajută la înțelegerea evoluției spiritului uman.^[7][13][14] Prin concepția sa istorică idealistă, expusă în studiul sociologic Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane și în eseuri (volumele Idei și forme istorice și Memoriale) a reușit să facă o sinteză a neohegelianismului și neokantianismului și s-a declarat adversar al șovinismului și al cosmopolitismului. În „Parentalia",^[15][16] acesta scrie: „Bărbatul e, înainte de orice, fiul Femeii”. 

Lucrări reprezentative

• Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Ungaria (1905)   
• M. Aurelius Verus Caesar și L. Aurelius Commodus (1909)
• Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco–roman (1911)
• Cetatea Tropaeum (1912)
• Idei și forme istorice (1920)
• Memoriale (1923)
• Începuturile vieții romane la gurile Dunării (1923)
• Getica. O protoistorie a Daciei. (1926)
• Dacia. Civilizații străvechi din regiunile carpato–danubiene (publicată postum în 1928 în limba engleza, tradusă în limba română în 1937)  

  Activitate managerială

  

  Ion Scurtu, Ilarie Chendi, Vasile Pârvan, Mihail Sadoveanu, Alexandru I. Lapedatu și Ștefan Octavian Iosif (de la stânga spre dreapta)
  

  Vasile Pârvan așa cum a fost văzut de către Victor Ion Popa. În fapt, cei doi „împart” postum clădirea teatrului/muzeului din Bârlad
  Între 1910 și 1926 a fost director al Muzeului Național de Antichități. În 1919 a fondat Institutul de Antichitati din Cluj-Napoca, iar un an mai târziu editura „Cultura națională”, unde a îngrijit mai multe colecții.
  A fost vicepreședinte al Academiei Române (1921–1922), iar din 1923 a activat ca secretar general până la decesul survenit în 1927.
  Vasile Pârvan a avut un rol deosebit în crearea noii școli românești de arheologie. Astfel, în 1914 a fost unul dintre întemeietorii Institutului de studii sud-est europene. A organizat mai târziu (1921) Școala română din Roma,^[17] instituție a cărui director a fost până la moartea sa. Scopul acestei instituții a fost de perfecționare a tinerilor arheologi și istorici; tot aici a inițiat și condus apariția anuarelor acesteia „Ephemeris Dacoromana” și „Diplomatarium Italicum”, precum și prima serie a revistei „Dacia”.
  A contribuit la formarea istoricilor Hortensia Dumitrescu, Vladimir Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu Vulpe, Ion Nestor, Dionisie M. Pippidi, Dorin Popescu, Gheorghe Ștefan, Radu Vulpe, care i-au continuat activitatea.

Vasile Pârvan
Vasile Pârvan
Date personale
Născut	28 septembrie 1882 Perchiu, România
Decedat	26 iunie 1927, (45 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Andrei Pârvan Aristița Pârvan (Chiriac)
Căsătorit cu	Silvia Cristescu (1913)
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric, arheolog, epigrafist, eseist
Activitate
Instituție	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Alma Mater	Universitatea din București
Organizații	Accademia Nazionale dei Lincei Academia Română

* 1934: Daria Harjevschi (n. 1862 – d. 26 iunie 1934, Chișinău, Regatul României) a fost o bibliotecară și om de cultură din Basarabia. A condus Biblioteca Publică Orășenească din Chișinău (actuala Bibliotecă Națională a Republicii Moldova) 40 de ani, din 1884 până în 1924, la cei 22 de ani fiind cea mai tânără directoare a bibliotecii din istoria acesteia.^[1] La acea vreme, biblioteca era unica în gubernie care funcționa din contul statului. Cărțile erau aduse de la librăriile de la Odesa, Moscova, Sankt Petersburg, Kiev și alte orașe, cât și din donațiile chișinăuienilor.^[2]

La inițiativa ei, în 1889 este organizat Congresul Bibliotecarilor, care a contribuit la perfecționarea cataloagelor sistematice, organizarea catalogului unic al revistelor, cât și deservire mai bună a copiilor. În 1899, Harjevschi pleacă la perfecționare în Harkov, Poltava și Odesa, în urma cărei călătorii elaborează catalogul alfabetico-sistematic pe domenii al cărților.^[2] În 1911, participă la Sankt Petersburg la Congresul Bibliotecarilor din Rusia, unde a prezentat darea de seamă a Bibliotecii din Chișinău, a adus propuneri de îmbunătățire a activității de bibliotecă și a făcut schimb de experiență cu omologi din alte gubernii.^[3] În același an, vizitează mai multe biblioteci guberniale de pe Volga și Kama.^[2]

În cei peste 30 de ani de conducere a Bibliotecii Publici Orășenești, Harjevschi a îndrumat bibliotecarii să depună mai mult efort și dăruire la asistența cititorilor, a încurajat accesul copiilor săraci în sălile bibliotecilor, a organizat chestionare în rândul vizitatorilor pentru a primi feedback-ul lor etc. A ținut legături strânse cu bibliotecari renumiți ai Imperiului Rus, precum L. Nemoleațki, O. Nikolski, M. Globa ș.a. A mai întemeiat Societatea Amatorilor de Artă Dramatică și un teatru popular.

Daria Harjevschi

Date personale Născută 1862  Decedată 26 iunie 1934 (72 de ani)  Chișinău, Regatul României  Cetățenie  Moldova  Ocupație bibliotecară[*] activist cultural[

·         1936: Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892). Stere a fost un luptător politic devorat nu de ambiții, ci de idealuri (distingerea aceasta e foarte importantă, deoarece e o trăsătură cauzală care diferențiază oamenii în serii tipologice). Așa s-a dezvăluit contemporanilor și tot astfel s-a fixat în memoria (câtă este) a posterității. Toate căderile sale catastrofale și nefericirile care l-au marcat se datoresc acesteia, irepresibile pasiuni militante. Conformat, încă din copilăria lui urgisită, ca un justițiar și un revoltat, Stere a fost animat (din adolescență până la bătrânețe) de ideea necesității reformării structurilor sociale și politice. A urât nedreptatea și alcătuirile strâmbe, a fundat o doctrină (un curent de idei), a elaborat proiecte reformatoare, s-a angajat să le înfăptuiască, și-a căutat prieteni și sprijinitori, s-a luptat cu adversarii. Într-un cuvânt, s-a aflat de pe la 14-17 ani și până pe la 66, mereu pe baricadă, pururea neliniștit, fără odihnă și răgaz. I-a fost viața, de el însuși așezată, veșnic în bătaia tuturor furtunilor. Hărțuit ca nimeni altul, s-a văzut lovit mișelește cu cele mai josnice sudalme, izgonit de acolo unde el pusese temelie, urmărit de ostilități tenace. Le-a suportat pe toate, deloc calm și senin, pentru că nu a țintit satisfacția unei cariere, ci realizarea unor convingeri: reformarea structurilor sociale și politice românești și unitatea națională. Și i se părea că înaltul ideal presupune, obligatoriu, orice sacrificiu. A îmbrăcat, aproape de copil, armura luptătorului neînfricat și nu a părăsit-o până în clipa din urmă. Era, incontestabil, multă utopie trează în proiectele sale reformatoare. Dar care proiect reformator nu ascunde în cutele sale utopia, hotărându-i eșecul, total sau parțial? Stere se vedea pe sine nu ca pe un militant, ci drept intelectual înclinat spre cugetare și elaborarea de ample lucrări sociologico-doctrinare. A spus-o în această confesiune către Francisc Rainer: "Eu nu sunt om politic. Eu sunt un publicist, un om care gândesc asupra lucrurilor importante, de interes obștesc și care simt chemarea să îndrumez lumea." Însă ultima parte a confesiuni îl dovedește tocmai pe militant. Pentru că numai acesta, și nu cugetătorul de cabinet, simte chemarea să "îndrumeze lumea". Autodefinirile sale conțineau însă și un adevăr. Stere nu era un politicianist avid de putere, nu voia demnitățile conducerii. De aceea, poate, a și fost mereu înfrânt. El elabora doctrine, proiecte, programe, strategii.

A trăit și s-a dezvoltat în atmosfera revoluționară a cercurilor intelectuale rusești din a doua jumătate a secolului trecut. În aceste condiții și-a însușit mentalitatea revoluționarului care nu-i de loc dispus să-și reglementeze conduita după prescripțiile codului elaborat de autorități și opinia publică. În ochii revoluționarului infracțiunea unor asemenea dispoziții nu apare ca ceva ilicit. El nu înțelege să se supună decât comandamentelor conștiinței sale. Privită sub această lumină , se explică foarte lesne întreaga acțiune a lui Stere. Încredințat că nu lucrează decât în interesul țării sale, el a pierdut din vedere o seamă de alte considerente. Oligarhia și plutocrația română, care simțeau în el un adversar redutabil, n-au lăsat să le scape din mână momentul. Își dădeau seama că prin ideologie, educație, prestigiu, inteligență, cultură și temperament, era omul cel mai indicat să organizeze temeinic forțele tinere ale democrației românești.

De aceea au exploatat cu multă îndemânare greșelile comise de Stere, reușind să mobilizeze împotriva lui toate resentimentele opiniei publice. Într-o clipă au fost uitate toate meritele pe care le avea Stere. Burghezimea română a înțeles să plătească cu ingratitudine serviciile pe care el le-a adus cauzei naționale. Țărănimea, pentru emanciparea căreia a luptat din răsputeri cu condeiul, cuvântul și fapta, n-a știut să facă zid în jurul celui mai aprig și destoinic susținător al ei. Doar basarabenii au meritul de a fi încercat o rezistență. Cele 36.000 de voturi cu care ei au trimis pe Stere în Parlament sunt dovada unei conștiințe cetățenești care face cinste Basarabiei. Impresionantă manifestație, dar incapabilă să apere de prigoană pe doctrinarul țărănismului integral. Culmea ironiei o constituie faptul că tocmai partidul național-țărănesc, la ale cărui întemeiere, organizare și expansiune Stere a avut un rol covârșitor, găsește cu cale să-i dea lovitura de grație. O sumedenie de oameni care n-au avut nimic cu țărănimea și cu democrația s-au pomenit peste noapte beneficiari ai regimului țărănist, în timp ce campionul cel mai vrednic al democrației țărănești e pur și simplu dat afara din partid. E unul dintre cele mai penibile spectacole pe care le-a oferit democrația română. Această ispravă a politicienilor a avut însă urmări din cele mai fericite. Ea a dat literaturii pe romancierul Stere. Pentru acest dar așa de prețios literatura română e recunoscătoare ingratitudinii țărăniștilor.

La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept. În 1897 susține teza de licență, în 1901 începe cariera de pedagog de la gradul de profesor suplinitor iar în 1913 a fost ales rector. În 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă fiind fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească", apărută la 1 martie 1906.

A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie - 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România.

În 2010 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.^[1]

După ce și-a afirmat concepțiile sale și crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ și constituțional a facultății de drept din Iași, iar în 1903 a devenit profesor titular.

În 1897, Constantin Stere susține teza de licență, în 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor iar în 1913 a fost ales rector. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 de ani, Constantin Stere a desfășurat activitate publicistică remarcabilă fiind fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească", apărută la 1 martie 1906.

A făcut parte din partidul liberal, a înființat partidul țărănesc, a luptat pentru organizarea politică a țărănimii, dar carieră politică nu a putut face. A militat pentru înfăptuirea cerințelor esențiale ale revoluției burghezo-democratice: reforma agrară și votul universal. Destinul său de om politic a stat însă sub semnul tragismului. A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie - 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Pe data de 23 ianuarie 1918, în Bucureștiul ocupat de trupele germane, în ziarul Lumina, condus de Constantin Stere, Liviu Rebreanu își publica schița Bibi (manuscrisul fiind datat 19 august 1915 și poartă dedicația "Pentru Puia, când va fi mare"). Tot aici, în lunile februarie și martie, vor mai apărea și alte scrieri ale romancierului ardelean Norocul, Soacra Sfântului Petru.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primul deceniu al secolului al XX-lea, când ani de-a rândul România a fost zguduită de puternice și repetate răscoale țărănești culminând cu marea răscoală țărănească din 1907, iar viața politică a țării evolua sub amprenta problemelor rurale, într-o țară în care proletariatul în curs de formare reprezenta doar 3% din populația generală a țării, Constantin Stere considera că țărănimea este factorul fundamental al progresului social și spre aceasta trebuie să-și îndrepte toată atenția un revoluționar, în general oamenii politici progresiști care își propun să servească poporul. Acest crez a stat la baza ideologiei poporaniste, lansată de Constantin Stere la sfârșitul secolului al XIX-lea, acestui ideal i-a rămas credincios până la sfârșitul vieții.

Personalitate deosebit de complexă, cu activitate multilaterală — jurist, profesor, ideolog, gazetar, scriitor și om politic — Constantin Stere s-a situat pe linia unei tradiții vechi și nezdruncinate, a intelectualului angajat.

Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvența democratică, tuturor acelor care îl anatemizau.

Sfârșitul vieții și-l petrece retras și izolat de frământările politice la Bucov, județul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunțări la mediul politic al regimului burghezo-moșieresc de la care nu mai putea aștepta nimic. S-a stins din viață la 26 iunie 1936, la Bucov.

Calitățile neobișnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultuoasei sale existențe în atâtea domenii (politică, învățământ, știință, gazetărie etc.), nu păreau să fie și acela ale unui viguros prozator.  

Constantin Stere
Constantin Stere
Date personale
Născut	1 iunie 1865 Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus
Decedat	26 iunie 1936, (71 de ani) Bucov, România
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist filozof critic literar[*] politician avocat
Președintele Sfatului Țării
În funcție 2 aprilie – 25 noiembrie 1918
Precedat de	Ion Inculeț
Succedat de	Pantelimon Halippa
Partid politic	Narodnaia Volea[*] PNL
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Modifică date / text

Membru post-mortem al Academiei Române

* 1943:  Karl Landsteiner ForMemRS^[10](n. 14 iunie 1868, Viena, Imperiul Austro-Ungar - d. 26 iunie 1943, Statele Unite ale Americii) a fost un medic și biolog evreu-austriac, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1930 pentru descoperirea și clasificarea grupelor sanguinedupă sistemul ABO (1900), a descoperit aglutininele ca fiind cauza aglutinării sângelui, apoi a descris, împreună cu Alexander S. Wiener, factorul rhesus(1937) reducând la minimum pericolul transfuziilor snguine, care au devenit una dintre cele mai des folosite practici medicale salvatoare de vieți^[11].

În 1909, împreună cu Erwin Popper și Constantin Levaditi au descrisvirusul poliomielitei.

În afară de Premiul Nobel, Karl Landsteiner a mai fost laureat al Premiului Aronson (1926) și, postum, al Premiului Lasker (1946). Recunoscut ca „Părintele transfuziilor în medicină”, ziua sa de naștere, 14 iunie a devenit Ziua Mondială a Donatorului de Sânge

Karl Landsteiner s-a născut la 14 iunie 1868, la Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Leopold Landsteiner, era ziarist, editor și jurist. Când avea șase ani, rămas orfan de tată, a fost crescut de mama sa, Fanny Hess.

În anul 1891, a obținut o diplomă de medicină la Universitatea din Viena. La universitate și-a însușit și o solidă cunoaștere a chimiei.

În 1908, a devenit profesor de patologie la Universitatea din Viena. În 1916, s-a căsătorit cu Helen Wlasto, care i-a dăruit un fiu. Ca urmare a Primului Război Mondial, Karl Landsteiner a părăsit Austria pentru a se stabili în Țările de Jos. În 1922, se alătură Institutului Rockfeller(Rockefeller Institute for Medical Research) de la New York, unde rămâne chiar și după pensionarea survenită în 1939.

Lui Karl Landsteiner i se datorează dezvoltarea, în 1909, a sistemului modern de clasificare a grupelor sanguine, cât și imunochimia haptenelor. În 1940, în colaborare cu Alexander Wiener, a identificat factorul Rh (factorul Rhesus), responsabil al bolii hemolitice a nou-născuților.

Karl Landsteiner

Date personale Născut 14 iunie 1868[3][4][5][6][7][8][9]  Viena, Austro-Ungaria[10]  Decedat 26 iunie 1943 (75 de ani)[3][11][4][5][6][7][8]  New York, New York, SUA[12]  Cauza decesului cauze naturale[*] (infarct miocardic)  Părinți Leopold Landsteiner[*][13]  Cetățenie  Austro-Ungaria  SUA  Religie Biserica Catolică  Ocupație fiziolog[*] imunolog[*] medic profesor[*] hematologist[*] patolog[*] biolog fizician  Activitate Domeniu chimie   Instituție Universitatea din Viena Universitatea din Geneva[*] Universitatea Rockefeller[*]   Alma Mater Universitatea din Viena Universitatea din Geneva[*]   Organizații Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]   Premii Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (1930)[1][2] Premiul Albert Lasker pentru cercetări clinice medicale[*] (1946) Aronson Prize[*] (1926) Albert Lasker Award for Basic Medical Research[*] membru străin al Royal Society[

* 1967: Françoise Dorléac (n. 21 martie 1942,^{[1][2][3][4][5][6]} Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial^[7] – d. 26 iunie 1967,^{[1][3][4][5][6]} Villeneuve-Loubet, Franța^[8]) a fost o actriță franceză de teatru și film, sora mai mare a lui Catherine Deneuve. În scurta sa carieră a jucat în 16 filme (thrillere, filme de aventură, dar și comedii) și a devenit în acea vreme, una dintre cele mai populare actrițe tinere ale filmului francez. Dorléac a studiat dansul clasic, a luat mai târziu lecții de actorie cu Raymond Girard^[9] și a lucrat la Teatrul din Paris, unde în curând a sărbătorit o scenă cu rolul lui Gigi din piesa omonimă. Cu scurtmetrajul Mensonges a debutat în cinematografie în 1957 iar în Lupii la stȃnă a avut pentru prima dată un mic rol într-un film de lung metraj. În 1961 i s-a acordat primul rol principal în La gamberge, alături de Jean-Pierre Cassel, cu care a jucat din nou în același an în filmul Arsène Lupin contra Arsène Lupin.

A devenit celebră în 1963, cu două filme prin rolurile principale foarte diferite: stewardesa Nicole în drama lui François Truffaut Pielea catifelată și capricioasa Agnès din filmul lui Philippe de Broca Omul din Rio, alături de co-starul Jean-Paul Belmondo. Roman Polanski a distribuit-o în rolul Teresei din Cul-de-sac în 1966. Unul dintre cele mai reușite succese ale sale a fost ca Solange Garnier în Domnișoarele din Rochefort, în cadrul căreia ea și Catherine Deneuve au jucat roluri de surori gemene. Acesta a fost penultimul film al lui Dorléac. La 25 de ani, a murit pe drumul către aeroportul din Nisa, când mașina ei de închiriat s-a prăbușit la ieșirea de pe autostrada Villeneuve-Loubet și a luat foc. 

Filmografie

• 1960: Lupii la stȃnă (Les Loups dans la bergerie), regia Hervé Bromberger
• 1960: Ce soir ou jamais, regia Michel Deville
• 1960: Les portes claquent, regia Michel Fermaud și Jacques Poitrenaud
• 1961: Fata cu ochii de aur (La Fille aux yeux d'or), regia Jean-Gabriel Albicocco
• 1961: Tot aurul din lume (Tout l'or du monde), regia René Clair
• 1962: Arsène Lupin contra Arsène Lupin (Arsène Lupin contre Arsène Lupin), regia Édouard Molinaro
• 1962: La Gamberge, regia Norbert Carbonnaux
• 1964: Omul din Rio (L'Homme de Rio), regia Philippe de Broca
• 1964: Pielea catifelată (La Peau douce), regia François Truffaut
• 1964: La Chasse à l'homme, regia Édouard Molinaro
• 1964: La Ronde, regia Roger Vadim
• 1965: Cul-de-sac, regia Roman Polanski
• 1965: Genghis Khan, regia Henry Levin
• 1965: Passeport pour l'oubli, regia Val Guest
• 1967: Domnișoarele din Rochefort (Les Demoiselles de Rochefort), regia Jacques Demy
• 1967: Oamenii din umbră (Un cerveau d'un milliard de dollars), regia Ken Russell  

  Françoise Dorléac
  Date personale
  Născută	21 martie 1942[1][2][3][4][5][6]  Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[7]
  Decedată	26 iunie 1967 (25 de ani)[1][3][4][5][6]  Villeneuve-Loubet, Franța[8]
  Înmormântată	Seine-Port[*]
  Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
  Părinți	Maurice Dorléac[*] Renée Simonot[*]
  Frați și surori	Catherine Deneuve Sylvie Dorléac[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	actriță de film model
  Activitate
  Alma mater	Conservatoire national supérieur d'art dramatique[*

* 1974: Gheorghe Albu (n. 18 noiembrie 1909 - d. 26 iunie 1974) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).
* 1975: Josemaría Escrivá de Balaguer Albás (n. 9 ianuarie 1902, Barbastro, județul Huesca, Spania – d. 26 iunie 1975, Roma) a fost un preot spaniol, sfânt al Bisericii catolice. La data de 2 octombrie 1928 a văzut Opus Dei,^[1] o instituție în cadrul Bisericii Catolice care răspândește chemarea la sfințenie în mijlocul lumii, oferind lui Dumnezeu munca profesională bine făcută și slujind pe ceilalți.

A fost botezat pe 13 ianuarie la Barbastro, primind prenumele de José, María, Julián, Mariano.^[2] Părinții săi se numeau José și Dolores.^[3] Când abia a împlinit doi ani s-a îmbolnăvit grav din cauza unei infecții, se pare o meningită. Doctorul a dat un pronostic mortal. Familia Escrivá a primit diagnosticul cu îngrijorare. A fost tratat de Doctorul Camps, care a încercat tot posibilul ca să-l însănătoșească. Dar înfrânt, i-a spus tatălui său: „N-o să treacă noaptea”. Dar părinții, José și María Dolores, aveau o mare credință, și I-au cerut Domnului să-L vindece pe copilul lor. Mama a promis Sfintei Fecioarei, dacă pruncul o să fie salvat, că o să-l ducă în pelerinaj la sanctuarul din Torreciudad, un loc pierdut între munți, foarte aproape de Pirinei. În dimineața următoare doctorul a ajuns la casa familiei Escrivá și a întrebat la ce oră murise copilul. Era sigur că nu mai putea face nimic pentru a-l salva. José Escrivá era foarte vesel pentru că pruncul nu doar că nu era mort, ci sărea în leagăn. Mama l-a adus la capela din Torreciudad în vara următoare, ca să îl ofere Maicii Domnului, cum promisese.

A avut cinci frați și surori: Carmen (1899-1957),^[4] Santiago (1919-1994) și trei surori mai mici decât el, care au murit fiind copii. Familia Escrivá a dat copiilor săi o educație profund creștină.^[5]

În 1915, întreprinderea tatălui, care era negustor de textile, a dat faliment, și familia a trebuit să se mute la Logroño, unde tatăl și-a găsit alt loc de muncă.^[6]

În acest oraș, după ce a văzut în zăpadă urmele picioarelor desculțe ale unui călugăr, Josemaría a înțeles că Dumnezeu aștepta ceva de la el, deși încă nu știa bine ce anume. S-a gândit atunci că, pentru ca să afle, cel mai bine ar fi să se facă preot. A început să se pregătească pentru preoție întâi la Logroño, iar mai târziu la seminarul din Zaragoza.^[7]

Urmând sfatul tatălui său, el face în același timp și studii civile de drept, fără frecvență, la Universitatea din Zaragoza. Tatăl său moare în 1924, iar el devine de atunci capul familiei. La 28 martie 1925 este hirotonit preot și își începe slujirea într-o parohie rurală din împrejurimile Zaragozei.

În 1927 se instalează, cu aprobarea episcopului său, la Madrid, pentru a putea obține doctoratul în drept. Acolo, la 2 octombrie 1928, în timpul unei reculegeri spirituale, el vede ceea ce aștepta Dumnezeu de la el, și întemeiază Opus Dei. De atunci începe să lucreze din toate puterile la această inițiativă, și, în același timp continuă slujirea preoțească ce-i fusese încredințată în acei ani, mai ales printre săraci și bolnavi.^[8]

În momentul începerii războiului civil, locuiește la Madrid, unde persecuția religioasă îl forțează să se tot ascundă din loc în loc. Își îndeplinește slujirea preoțească în taină, până când reușește să părăsească Madridul. După trecerea Pirineilor, ajunge în sudul Franței, iar apoi se mută la Burgos.

După încheierea războiului civil, în 1939, se întoarce la Madrid, și obține doctoratul în drept. În anii următori, conduce numeroase reculegeri pentru laici, preoți și călugări.

În 1946, se stabilește la Roma. Obține doctoratul în teologie la Universitatea din Lateran. Este numit consultant a două congregații ale Vaticanului, membru onorific al Academiei Pontificale de Teologie și Prelat de Onoare al Sanctității Sale.

De la Roma, el călătorește în numeroase țări ale Europei pentru a înființa și consolida Opus Dei în aceste țări. În același scop, el întreprinde între 1970 și 1975 două lungi călătorii în întreaga Peninsulă Iberică, Mexic, America de Sud, Guatemala, unde ține numeroase întâlniri de cateheză cu multe grupuri de bărbați și femei.^[9]

Sfântul Josemaría a murit la Roma la 26 iunie 1975. Mii de persoane, dintre care numeroși episcopi, - mai mult de o treime din episcopatul mondial-, au solicitat Sfântului Scaun deschiderea procesului său de beatificare și canonizare.

Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat la 17 mai 1992. Tot el l-a declarat sfânt, zece ani mai târziu, la 6 octombrie 2002, la Roma, în Piața Sfântul Petru, în prezența unei mari mulțimi.

Josemaría Escrivá glumea spunând că Escrivá escribe, adică Escrivá scrie pentru că a scris mult. Într-adevăr este autor a numeroase lucrării, majoritate dintre ele încă nepublicate^[11].

Cartea lui cea mai cunoscută este „Drum” (Camino), un bestseller al spiritualității, care s-a vândut în 5.000.000 de copii în 49 de limbi. A fost publicată în 1939. În primul rând publicase Consideraciones espirituales în 1934, înainte de Războiul Civil Spaniol. Era o primă versiune redusă. Mai târziu, după război, deja stabilit la Burgs, a publicat cartea întreagă.

Alte opere publicate ale Escrivá sunt: „Brazdă”, „Forja”, „Este Isus care trece”, „Prietenii lui Dumnezeu”, „Sfântul Rozariu”, „Colocvi cu Mons. Escrivá de Balaguer”, „Biserica, mama noastră” și „Via Crucis”^[12].

Institutul Istoric al Sfântului Josemaría Escrivá lucrează din 2002 la publicarea ediției critice a Operelor complete. Au fost deja publicate: Camino, Santo Rosario și Conversaciones con Mons. Josemaría Escrivá de Balaguer

Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer

Date personale Nume la naștere José María Escrivá Albás  Născut 9 ianuarie 1902 Barbastro (Aragon),  Spania Decedat 26 iunie 1975 (73 ani) Roma,  Italia Înmormântat Santa Maria della Pace ai Parioli[*]  Cauza decesului boală  Cetățenie  Spania  Religie Biserica Catolică  Ocupație preot catolic[*] scriitor avocat  Venerație Venerat în Biserica Catolică Beatificat 17 mai 1992, Vatican, Papa Ioan Paul al II-lea Canonizat 6 octombrie 2002, Vatican, Papa Ioan Paul al II-lea Rămășițe pământești Sfânta Maria a Păcii, Biserica prelaturii Opus Dei, Roma Sărbătoare 26 iunie Apartenența Fondatorul Opus Dei Patronaje Sfântul vieții obișnuite Alte informații Homepage josemariaescriva.info  Sfinți

·         1984: Michel Foucault (n. 15 octombrie 1926, Poitiers – d. 26 iunie 1984, Paris) a fost un filosof și istoric francez a cărui operă, catalogată drept postmodernistă sau poststructuralistă, a avut puternice ecouri în filosofia și istoria științei, psihanaliză, sociologie.

Foucault s-a născut în 1926, la Poitiers, Franța.

În 1946, la vârsta de douăzeci de ani, a fost admis la École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty și a obținut trei diplome: în filosofie (1948), psihologie (1950) și psihopatologie (1952). În 1954-1960 a predat franceza la Universitatea din Uppsala, apoi a lucrat pentru scurtă vreme la universitățile din Varșovia și Hamburg. În 1960 s-a întors în Franța ca titular al departamentului de filosofie al Universității Clermont-Ferrand, iar din 1970 a fost profesor la College de France din Paris. A murit în 1984, bolnav de SIDA.

Michel Foucault

Date personale Nume la naștere Paul-Michel Foucault[1]  Născut 15 octombrie 1926[2][3][4][5][6][7][8]  Poitiers, Franța[9]  Decedat 25 iunie 1984 (57 de ani)[2][3][4][6]  Paris, Franța  Înmormântat Vendeuvre-du-Poitou  Cauza decesului cauze naturale[*] (AIDS related disease[*])  Cetățenie  Franța  Religie ateu  Ocupație filozof

·         1992: Grigore Ionescu, arhitect român, membru al Academiei Române (n. 1904)

·         1994: Idel Ianchelevici, sculptor și pictor franco-belgian de origine română, membru de onoare al Academiei Române (n.1909)
* 1996: George Ghiță Ionescu (n. 21 martie 1913, București - d. 26 iunie 1996, Londra) a fost un diplomat român, profesor la Universitatea Manchester(engleză Manchester University) și London School of Economics and Political Science (Nuffield Fellow, LSE 1963-1968), președinte al Comitetului pentru Unificarea Europeană al Asociaței Internaționale de Științe Politice (engleză International Political Science Association), Secretar General al Comisiei române de armistițiu cu forțele aliate (1944-1945), diplomat la Ambasada română din Ankara (1945-1947), Secretar General al Comitetului Național Român din diaspora (New York, 1955-1958), Director la „Radio Europa Liberă”, 1958-1963, ș.a.

„Profesorul Ghiță Ionescu (1913-1996) a fost cel mai important politolog de origine română din secolul al XX-lea. Democrat convins, Ghiță Ionescu a părăsit România în momentul în care devenise clar că țara intrase în orbita de dominație sovietică. A militat activ în cadrul Comitetului Național Român, a fost un timp director al Departamentului Românesc al postului de radio „Europa Liberă”. Era un savant cu o puternică vocație etică, s-a opus totalitarismului în oricare dintre incarnările sale. A predat la London School of Economics (unde, împreună cu Isabel de Madariaga, a întemeiat revista „Government and Opposition”, una dintre cele mai respectate publicații din domeniul politicii comparative) și la „University of Manchester” (Vladimir Tismăneanu^[2]).

În urma evenimentelor anului 1989, după o absență de jumătate de secol, Ghiță Ionescu a revenit în România, unde Universitatea din București i-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa”

S-a căsătorit în anul 1950 cu Valence Ramsay de Bois Maclaren, decedată în aprilie 1996, cu trei luni înaintea soțului. Nu au avut succesori.

Cărți publicate (listă parțială)[modificare | modificare sursă]

• en Communism in România (Londra, Oxford University Press, 1964).
• en The Politics of the European Communist States (Londra, Weidenfeld & Nicolson, 1967).
• en ro Comparative Communist Politics (tradusă în 1992 de Editura Humanitas).
• A fost editorul revistei „Government and Opposition”
• en Between Sovereignty and Integration
• en Centripetal Politics: Government and the New Centres of Power
• en Communism in Rumania, 1944-1962
• en European Alternatives:Inquiry into the Policies of the European Community
• en Leadership in an Interdependent World: The Statesmanship of Adenauer, De Gaulle, Thatcher, Reagan, and Gorbachev
• en New Politics of European Integration (Study in Comparative Policy)
• en Opposition: past and present of a political institution, (The New thinker's library [25])
• en The Break-Up of the Soviet Empire in Eastern Europe
• en The Politics of the European Communist States
• en A Generation of Political Thought
• en Communist Rumania and Nonalignment, (April 1964-March 1965)
• en Comparative Communist Politics (Study in Comparative Policy)
• en Government and Opposition
• en Political Thought of Saint-Simon
• en Politics and the Pursuit of Happiness
• en Studies in comparative politics: compararative communists politics
• en The politics of the European communist states (Books that matter)
• en The Politics of the European Communist States (Nature of Human Society Series)
• en The Politics of the European Communist States / Ghita Ionescu
• en The Politics of the European State
• en The Reluctant Ally: a Study of Communist Neo-Colonialism (în colaborare cu De Madariaga, Isabel)
• en Opposition : Past and Present of Political Institution

* 1997: Zenaida Pally (n. 10 iunie 1919 Soroca, acum în Republica Moldova - d. 26 iunie 1997, Germania) a fost o mezzosoprană română de faimă internațională. A urmat în paralel trei facultăți între anii 1940 și 1945: Facultatea Comercială, Academia Belle Arte și Conservatorul de Muzică. La conservator i-a avut ca profesori pe Elena Saghin (canto), Ioan D. Chirescu (teorie, solfegiu), Mihail Vulpescu (clasa de operă). După 3 ani a făcut un curs de perfecționare cu Maria Nevi și Constantin Stroescu. A început activitatea ca funcționară la Banca de Stat și membră a Corului Radio, unde l-a avut coleg pe David Ohanesian.^[2]

A debutat ca solistă a Teatrului de Operă și Balet din București în mai 1945, la 26 de ani, în rolul Amneris din Aida de Giuseppe Verdi. La scurt timp, a plecat într-un turneu la Budapesta, unde a avut ca parteneri pe Emil Marinescu, Lucia Bercescu și Petre Ștefănescu-Goangă.^[2]

A interpretat un număr mare de roluri, printre care cel al Sfinxului din opera Oedip de George Enescu, la premiera românească a operei. A efectuat turnee în străinătate și a realizat înregistrări pentru Radiodifuziunea Română. Pentru meritele sale i s-a acordat titlul de Artist al poporului. În 1974 a emigrat în Germania, unde și-a continuat activitatea în cor și ca solistă la Saarbrücken, până în anul 1988  

Distincții

• Artist emerit (1952)^[2]
• Premiul de Stat cl. I (1954)^[2]
• Artist al Poporului (1962)   

  Zenaida Pally
  Date personale
  Născută	10 iunie 1919[1]  Soroca, Regatul României
  Decedată	26 iunie 1997 (78 de ani)  Saarbrücken, Germania
  Cetățenie	România
  Ocupație	muziciană
  Activitate
  Tipul de voce	mezzosoprană
  Premii	Artist al Poporului (1962) Premiul de Stat (1954)

* 1997: Israel „IZ” Kaʻanoʻi Kamakawiwoʻole (pronunție hawaiiană: [kaˌmakaˌʋiwoˈʔole]; n. 20 mai 1959, d. 26 iunie 1997) a fost un muzicianhawaiian.

A ajuns să fie cunoscut în afara Hawaiiului după lansarea albumului Facing Future, în 1993. Medley-ul Over the Rainbow / What a Wonderful World a fost folosit ulterior în mai multe filme, în programe de televiziune și în spoturi TV.

Israel Kamakawiwoʻole a devenit cunoscut în 1993, odată cu lansarea albumului Facing Future, iar apoi, piesele sale Somewhere over the Rainbow și What a Wounderful World au fost preluate ca fond sonor pentru numeroase reclame, filme și programe de televiziune. Alintat de către fani Iz, Israel întemeiază la doar 11 ani o formație cu fratele său mai mare Skippy și cu vărul său Thornton Allen, formație ce se va destrăma în 1976, datorită mutării pe continent. În acel an, îi întâlnește pe Louis “Moon” Kauakahi, Sam Gray, și Jerome Koko și, împreună cu fratele său Skippy, formează trupa Makaha Sons of Niʻihau, cu care susține spectacole în Hawaii și în alte state din SUA. În cadrul acestei formații, în perioada 1976 – 1980, Iz câștigă tot mai multă popularitate, lansând 15 albume de succes. În 1982, fratele său Skippy moare în urma unui atac de cord, fapt care îl marchează profund pe Iz.

Din anul 1990, Iz se dedică carierei de solist, lansând în continuare noi albume și susținând concerte.

Piesa Over the Rainbow / What a Wonderful World a fost inclusă în coloana sonoră a filmului Întâlnire cu Joe Black (Meet Joe Black) din 1998

Pe data de 26 iunie 1997, la vârsta de 38 de ani, Israel moare în urma unor probleme respiratorii și altor afecțiuni datorate obezității morbide de care suferea. În urma sa au rămas 4 albume lansate în timpul vieții și 4 albume postume.

Israel Kaʻanoʻi Kamakawiwoʻole
Date personale
Născut	20 mai 1959 Honolulu, Hawaii, SUA Honolulu, SUA
Decedat	26 iunie 1997 (38 de ani) Honolulu, Hawaii, SUA Honolulu, SUA
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	SUA
Ocupație	Muzician, compozitor, interpret
Activitate
Origine	Hawaii, SUA
Gen muzical	Muzică hawaiiană
Instrument(e)	ukulele, voce
Ani de activitate	1976–1997
Case de discuri	Big Boy Records Mountain Apple Company
Interpretare cu	Makaha Sons of Niʻihau

·         2000 - A murit Corneliu Mănescu, om politic, unul dintre semnatarii “Scrisorii celor 6” îndreptată împotriva regimului ceauşist. (n. 8 februarie 1916)

·         2002 - A murit Ion Petreuş, rapsod popular. Alături de fratele său, Ştefan, a format grupul cunoscut sub numele ”Fraţii Petreuş”. (august 1945)

·         2010: Algirdas Mykolas Brazauskas (ajutor·info) (n. 22 septembrie 1932, Rokiškis, Lituania – d. 26 iunie 2010, Vilnius^[1]) a fost un om politic lituanian cunoscut ca fiind primul președinte ales al Lituanieiindependente, după perioada sovietică, funcție pe care a îndeplinit-o între 1993 și 1998. După încheierea mandatului, a fost și prim ministru al acestei țări între 2001 și 2006, ca reprezentant al Partidului Muncii.

Algirdas Brazauskas
Algirdas Brazauskas, 17 mai 2009
Date personale
Născut	22 septembrie 1932 Rokiškis, Lituania
Decedat	26 iunie 2010 (77 de ani) Vilnius, Lituania
Înmormântat	Cimitirul Antakalnis[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Limfom)
Cetățenie	URSS  Lituania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician
Al nouălea Președinte al Lituaniei
În funcție 25 februarie 1993 – 25 februarie 1998
Precedat de	Vytautas Landsbergis
Succedat de	Valdas Adamkus
Secretar General al CC al Partidului Comunist din RSS Lituaniană
În funcție 1988 – 1989
Precedat de	Ringaudas Bronislovas Songaila
Succedat de	Mykolas Burokevičius
Prim ministru al Lituaniei
În funcție 3 iunie 2001 – 31 mai 2006
Precedat de	Eugenijus Gentvilas
Succedat de	Zigmantas Balčytis
Premii	Ordinul de Onoare[*] (16 iunie 2010) Knight of the Order of the White Eagle[*] (1996) Ordinul Revoluției din Octombrie[*] (2 august 1985) Ordinul Trei Stele, clasa I[*] (24 aprilie 1996) Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Grand Cross with collar of the Order of Vytautas the Great[*] Grand Cross of the Order of Vytautas the Great[*] (26 februarie 1998) Order of Prince Yaroslav the Wise, 1st class[*] (1998) Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Cavaler Mare Cruce cu Colan[*] (20 mai 1997) ...mai multe...
Partid politic	Partidul Social Democrat
Alma mater	Kaunas University of Technology[*

·         2013: Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, satul Vadul-Rașcov, județul Soroca, în prezent raionul Șoldănești — d. 26 iunie 2013, Chișinău) a fost un poet, prozator, academician, publicist și dramaturg^[1] din Republica Moldova, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.^[2]Este recunoscut în critica literară pe plan internațional^[3] și reprezintă un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia

Cel de-al doilea copil al țăranilor înstăriți Leonte și Eudochia.^[5] După studiile primare și secundare, în anul 1956, Dumitru Matcovschi devine student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea „Istorie și Filologie”.^[1]

Ultimul an de studiu (1960-1961) îl face la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău^[6] din cauza fuzionării acestor două instituții universitare.^[1] Și-a început activitatea în calitate de redactor în 1963 la ziarul „Moldova socialistă”; tot atunci apare prima sa plachetă de versuri,^[4] Macii în rouă.^[3] În anul 1964 devine membru PCUS.^{[necesită citare]} În anii 1966–1970 a fost redactor-șef adjunct la saptămânalul „Cultura”,^[7] funcție pe care este forțat s-o părăsească din motive ideologice.^[8] În 1969 apare volumul de versuri Descântece de alb și negru, care imediat după apariție este interzis de cenzura sovietică, fiind considerat subversiv.^[4] Cartea, în varianta inițială, nu a mai văzut lumina tiparului.^[1] Între 1987-1988 este redactor-șef al revistei „Nistru” (redenumită în „Basarabia” în 1988^[9]). În această calitate, publică articolul Veșmântul ființei noastre de Valentin Mândâcanu,^[10] cu care a contribuit la renașterea națională a Moldovei.^[4]

Dumitru Matcovschi a fost căsătorit cu Alexandrina Matcovschi.^[6] În 2012, au jucat nunta de aur.

Operă:

Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50^[3] de volume de poezie, proză și piese de teatru^[1] și este recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia.^[9][12] Unele din creațiile sale au fost traduse în rusă și lituaniană.^[3]

Poezie^[1]

(ordonează după an)	(ordonează după titlu)
1971	Melodica
1974	Grâul
1977	Axa
1981	Patria, poetul și balada
1987	Tu, dragostea mea
1990	Soarele cel mare
1991	Imne și blesteme
1998	Vad
1999	Crucea
2001	Veșnica toamnă
2003	Pasarea nopții pe casă

Proză^[1]

(ordonează după an)	(ordonează după titlu)
1973	Duda
1975	Bătuta
1979	Toamna porumbeilor albi
1982	Focul din vatră
2003	Teatru

Dumitru Matcovschi a scris, de asemenea, și piese de teatru, precum Președintele, Cântec de leagăn pentru bunici, Piesă pentru un teatru provincial, Pomul vieții, Abecedarul, Ion Vodă cel Viteaz, Sperietoare, Tata, Troița, Bastarzii etc.^[1] Troița a fost ecranizată în 1993 prin premiera filmului televizat de lung metraj cu același nume.^[1][7]

Multe din versurile lui Matcovschi au fost transpuse pe note de către compozitori ca Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Mircea Oțel, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache, Eugen Doga,^[3]Bucurați-vă, prieteni fiind unul din cele mai recunoscute cântece din repertoriul muzicii ușoare autohtone.^[3] Poetul a prezentat un interes aparte pentru creația populară orală (poeziile Inimă de mamă, Cu numele tău) și probleme ale timpului (piesa Abecedarul).^[3]

În mai 1989, poetul a fost implicat într-un grav accident rutier,^[15] în urma căreia a fost supus unei serii de operații la creier și a rămas în comă 5^[3] sau 6^[4][9] luni.^[16] Incidentul, care se presupune că a fost organizat,^[1][6][7] a generat interes național,^[13] iar chirurgul care a condus operația declara atunci că supraviețuirea maestrului este o minune.^[17][18] În iunie 2013, poetul a fost supus unei intervenții chirurgicale repetate,^[19] după ce a fost internat cu diagnosticul proces expansiv tumor cerebral de etiologie post-traumatică,^[12] ca urmare a acumulării de sânge.^[20]

A murit la data de 26 iunie 2013, în jurul orei 23:00.^[7][9][21] A fost înmormântat cu onoruri militare^[22] în satul său de baștină pe 29 iunie.^[23] Corpul neînsuflețit a fost transportat la Academia de Științe,^[24] după care a fost transportat în Vadul-Rașcov.^[23] Procesiunea a fost transmisă în direct de televizunea națională.^[25] La propunerea scriitorului Ion Hadârcă,^[26]ziua de 29 iunie 2013 a fost declarată zi de doliu.^[22][23][27]

Moartea poetului a fost urmată de numeroase declarații din partea oamenilor de artă,^{[28][29][30][31]} primelor persoane în stat,^[8] cât și din partea oamenilor politici.^[32][33] Primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, a propus redenumirea unei străzi din capitală în memoria scriitorului.^[34]

În noiembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a declarat anul 2014 „Anul Dumitru Matcovschi”.^[35] La un an de la moartea poetului, a fost anunțat că în Vadul Rașcov va fi instalat un monument în memoria acestuia

Dumitru Matcovschi
Date personale
Născut	20 octombrie 1939 Vadul-Rașcov, jud. Soroca,  Regatul României
Decedat	26 iunie 2013 (73 de ani) Chișinău,  Republica Moldova
Părinți	Leonte și Eudochia
Căsătorit cu	Alexandrina Matcovschi
Copii	Dumitrița și Adriana
Naționalitate	român
Cetățenie	România  Moldova
Etnie	limba română
Ocupație	poet, prozator, academician, publicist, dramaturg
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Limbi	limba română
Studii	Universitatea de Stat din Moldova
Note
Premii	Ordinul Republicii Ordinul Meritul Cultural Ordinul național „Steaua României”

* 2015: Evgheni Primakov (n. 29 octombrie 1929 - d. 26 iunie 2015^[8]) a fost un general KGB și om politic rus, care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Federației Ruse (11 septembrie 1998 - 12 mai 1999).  

Evgheni Primakov
Evgheni Primakov
Date personale
Născut	29 octombrie 1929[1][2][3][4][5][6]  Kiev, URSS[1]
Decedat	26 iunie 2015 (85 de ani)[7][2][3][4][5][6]  Moscova, Rusia[7]
Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
Cauza decesului	cancer de ficat[*]
Cetățenie	URSS  Rusia
Religie	Biserica Ortodoxă Rusă
Ocupație	politician diplomat jurnalist economist
Prim-ministru al Rusiei
În funcție 11 septembrie 1998 – 12 mai 1999
Precedat de	Viktor Cernomîrdin
Succedat de	Serghei Stepașin
Minister of Foreign Affairs
În funcție 9 ianuarie 1996 – 11 septembrie 1998
Precedat de	Andrey Kozyrev[*]
Succedat de	Igor Ivanov[*]
Deputat în Duma de Stat
Premii	Premiul de stat al URSS Demidov Prize[*] (2012) Ordinul de Onoare[*] Order "For Merit to the Fatherland" I class[*] Ordinul În Slujba Patriei, gradul 2[*] Order "For Merit to the Fatherland" III class[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Ordinul Insigna de Onoare[*] ...mai multe...
Partid politic	PCUS Fatherland – All Russia[*]
Alma mater	Moscow Institute of Oriental Studies[*] Moscow State University Faculty of Economics[*

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv David din Tesalonic; Sf Ier Ioan, episcopul Goției
• 26 iunie  este Ziua Drapelului National al Romaniei.
  Scurtă istorie asupra drapelului
  
  
  
  In 1834  domnitorul Tarii Romanesti, Alexandru Ghica Voda, a obtinut de la otomani invoirea „de a pune steag romanesc corabiilor negustoresti si ostirii. Steagul destinat corabiilor avea doua culori (galben si rosu), cel atribuit armatei era compus din trei (rosu, galben si albastru) si un vultur la mijloc. Acesta este socotit  inceputul adoptarii tricolorului pe pamant romanesc. 
  O informatie o descoperim printre marturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant (chemat si stabilit in Muntenia in 1830, profesor si director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucuresti intre anii 1831 si 1834), potrivit caruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima data in ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Plesuva (zona Comarnic-Prahova). Astfel, arborarea de catre Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentara a acestui fapt. Tricolorul romanesc era cunoscut inca din deceniul 4 al secolului al XIX-lea drept simbol national cu cel putin un deceniu inainte de oficializarea sa. In timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al natiunii in prima zi a victoriei revolutiei burghezo – democratica (1848-1849), 14/26 iunie, cand a vut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucuresti si promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului national. Revolutionarii de la 1848, atat cei din Transilvania, cat si cei din Tara Romaneasca, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, avand inscriptionat lozinca: „Fratia”: „Dreptate – Fratie” si dandu-i denumire de „stindard al libertatii”. O luna mai tarziu, „vazand că nu s-a inteles inca cum trebuiesc facute stindardele nationale“, decretul guvernamental nr. 252 din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru inchis, galben deschis si rosu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate in ordinea urmatoare: „langa lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu falfaind“. In Adunarea populara desfasurata pe dealul Filaretului din Bucuresti, in ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, inceputul revolutiei, ”zi de mantuire pentru toata Romania”, sub flamurile tricolore. Tot in acel an istoric 1848, in acea impresionanta Adunare de la Blaj, 3-15 mai, s-a inaltat „flamura cea mare tricolora a natiunii romane”, a intregii natiuni romane. Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel national in 1859, odata cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse insa pe orizontala. Primul drapel din 1859, aflat in uz pina in 1862, a avut fisia albastra plasata sus, urmand ca, in a doua parte a domniei lui Cuza, fisia rosie sa fie dispusa pe partea superioara. Dupa venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticala, Romania aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene. Ziua Drapelului National a fost instituita pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, cand Guvernul revolutionar a decretat ca Tricolorul – rosu, galben si albastru – sa reprezinte steagul national al tuturor romanilor; cele trei culori impartite in mod egal reprezinta principiul egalitatii, orientarea culorilor in sus semnifica verticalitatea, cifra trei este numarul perfect, pe langa tara noastra mai existand alte trei tari europene traditionale cu steagul tripartit in mod egal si vertical: Franta, Italia si Belgia. (Romanien Global News).
• Ziua internaţională împotriva torturii   –  In anul 1997, la recomandarea Consiliului Economic  şi Social, Adunarea Generală a ONU  a proclamat ziua de 26 iunie ca  Zi Internaţională pentru sprijinirea victimelor  torturii (rezolutia 52/149). Scopul acestei  zile este eliminarea torturii şi funcţionarea efectivă a Convenţiei împotriva torturii  şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau  degradante, semnată în 1984 şi intrată în vigoare la  26 iun. 1987.

VA URMA