MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 20 IULIE 2020
ARTE 20 Iulie
INVITAȚIE LA BALET 14 Iulie
INVITAȚIE LA BALET 14 Iulie
NUTCRACKER BALLET BOLSHOI THEATRE MOSCOW
MUZICĂ 20 Iulie
Natura divină unică și muzică frumoasă. Începe! Ascultă...
Relaxing Jazz: Night of Smooth Jazz - Relaxing Mellow Music - Piano Jazz for Studying, Sleep, Work
Blue Tango! (ArthurFiedler&BostonPops) Ulta-Romantic & Beautiful Music Nature Video! ProfHowdy
POEZIE 20 Iulie
ADRIAN PĂUNESCU
Biografie
Adrian Paunescu s-a nascut la 20 iulie 1943, in comuna Copaceni, judetul Balti, Basarabia, ca fiu al lui Constantin si Floarea. Copilaria si-o petrece in comuna Barca, din judetul Dolj, fiind crescut mai ales de bunicii sai, Marin C. Paunescu (invatator, revizor scolar de Dolj, intemeietor de scoala si lacase de cultura) si Ioana Paunescu, si de mama sa vitrega, Constantina (Margareta) Paunescu.
A debutat ca poet in 1960. Din 1973 conduce revista Flacara. Devenit incomod, este destituit in iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacara din Ploiesti din iunie 1985, insa Paunescu devenise cunoscut si pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabetii, publicat in 1980 in Flacara).
Pe 17 septembrie 1973 - infiinteaza Cenaclul „Flacara”, adevarat fenomen de masa, cu care sustine, pana la interzicerea sa, in 16 iunie 1985, 1.615 manifestari de muzica, poezie si dialog, in fata a mai mult de 6 milioane de spectatori.
Pe scena Cenaclului „Flacara”, se lanseaza spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere romanesti, poeti si alti creatori.
In 1982, apare triplul album de discuri L.P., „Cenaclul Flacara in concert”, iar in 1983, este realizata, fara a putea fi cuprinse decat putine filmari, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacara - Te salut, generatie in blugi”, interzisa imediat de autoritati.
In urma unor incidente inregistrate la un concert al Cenaclului Flacara la Ploiesti activitatea cenaclului este interzisa pana in 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte conditiilor meteo (furtuna) care au facut sa fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul iar pe de alta parte faptului ca unii participanti au profitat de aceasta ocazie si au creat o busculada, soldata, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tacere de catre autoritatile comuniste.
Pe 7 mai 1990 - infiinteaza Cenaclul „Totusi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Visan si al fotbalistului Ilie Balaci. In cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu sustine concerte de mare succes, in tara si dincolo de actualele granite, in special la Chisinau. O parte din activitatea de exceptie a Cenaclului „Totusi iubirea” (690 de manifestari, pana la 25 mai 2000) se regaseste in seria de casete audio si video editate de Fundatia Iubirea, intre 1995 si 1999.
Amintim cateva dintre poeziile remarcabile ale marelui poet Adrian Paunescu:
A debutat ca poet in 1960. Din 1973 conduce revista Flacara. Devenit incomod, este destituit in iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacara din Ploiesti din iunie 1985, insa Paunescu devenise cunoscut si pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabetii, publicat in 1980 in Flacara).
Pe 17 septembrie 1973 - infiinteaza Cenaclul „Flacara”, adevarat fenomen de masa, cu care sustine, pana la interzicerea sa, in 16 iunie 1985, 1.615 manifestari de muzica, poezie si dialog, in fata a mai mult de 6 milioane de spectatori.
Pe scena Cenaclului „Flacara”, se lanseaza spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere romanesti, poeti si alti creatori.
In 1982, apare triplul album de discuri L.P., „Cenaclul Flacara in concert”, iar in 1983, este realizata, fara a putea fi cuprinse decat putine filmari, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacara - Te salut, generatie in blugi”, interzisa imediat de autoritati.
In urma unor incidente inregistrate la un concert al Cenaclului Flacara la Ploiesti activitatea cenaclului este interzisa pana in 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte conditiilor meteo (furtuna) care au facut sa fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul iar pe de alta parte faptului ca unii participanti au profitat de aceasta ocazie si au creat o busculada, soldata, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tacere de catre autoritatile comuniste.
Pe 7 mai 1990 - infiinteaza Cenaclul „Totusi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Visan si al fotbalistului Ilie Balaci. In cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu sustine concerte de mare succes, in tara si dincolo de actualele granite, in special la Chisinau. O parte din activitatea de exceptie a Cenaclului „Totusi iubirea” (690 de manifestari, pana la 25 mai 2000) se regaseste in seria de casete audio si video editate de Fundatia Iubirea, intre 1995 si 1999.
Amintim cateva dintre poeziile remarcabile ale marelui poet Adrian Paunescu:
* Repetabila povara (Ruga pentru parinti)
* Taierea porcului
* Analfabetilor
* Iubiti-va pe tunuri
* Totusi iubirea
* Nebun de alb
* Umbra
* Iesirea din soba
Salutul memorabil al Poetului:
"Pana la capat cu poporul meu,
Asa sa ma ajute Dumnezeu!"
* Taierea porcului
* Analfabetilor
* Iubiti-va pe tunuri
* Totusi iubirea
* Nebun de alb
* Umbra
* Iesirea din soba
Salutul memorabil al Poetului:
"Pana la capat cu poporul meu,
Asa sa ma ajute Dumnezeu!"
Adrian Paunescu a decedat vineri, 5 noeimbrie 2010, la Spitalul de Urgenta Floreasca din Capitala, unde a fost internat din 26 octombrie cu probleme cardiace, renale si hepatice
Făcătorii de case
Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,
Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideste-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Tărână e şi viaţa mea e groapa
Lângă-nălţarea lujerului meu.
Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,
Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideste-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Tărână e şi viaţa mea e groapa
Lângă-nălţarea lujerului meu.
Cine iese ultimul din ţară
Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.
Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?
Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.
Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.
Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.
Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.
Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.
Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.
Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.
N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.
C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.
Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?
Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.
Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.
Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.
Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.
Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.
Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.
Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.
N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.
C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Dreptul la întrebare
Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.
Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.
Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.
Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.
Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.
Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.
Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.
Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.
Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.
Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.
Condamnaţi
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.
Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.
Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.
Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.
Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.
Unde să pleci
Află şi-nvaţă
Acest refren:
Până la moarte,
N-ai nici un tren.
Clipă absurdă
Şi, noi, năuci,
Nici nu ştiu unde
Vrei să te duci.
Încă nu-i gata,
În hale reci,
Trenul cu care
Crezi c-ai să pleci.
Deocamdată,
Încă de ieri,
Acarii însuşi
Se simt şomeri.
Care plecare,
Care pardon,
Care adio,
Care peron?
Ce despărţire,
Când amândoi
Nu ne cunoaştem
Noi între noi?
Nu fi precoce,
Nu insista,
Încă-i abstractă
Iubirea mea,
Cât tu, pe lume
Nici n-ai venit
Şi, într-un pantec,
Suferi cumplit.
Creşte, sub cerul
Astrilor căşti,
Maternitatea
Unde urmează
Să mi te naşti.
Află şi-nvaţă
Acest refren:
Până la moarte,
N-ai nici un tren.
Clipă absurdă
Şi, noi, năuci,
Nici nu ştiu unde
Vrei să te duci.
Încă nu-i gata,
În hale reci,
Trenul cu care
Crezi c-ai să pleci.
Deocamdată,
Încă de ieri,
Acarii însuşi
Se simt şomeri.
Care plecare,
Care pardon,
Care adio,
Care peron?
Ce despărţire,
Când amândoi
Nu ne cunoaştem
Noi între noi?
Nu fi precoce,
Nu insista,
Încă-i abstractă
Iubirea mea,
Cât tu, pe lume
Nici n-ai venit
Şi, într-un pantec,
Suferi cumplit.
Creşte, sub cerul
Astrilor căşti,
Maternitatea
Unde urmează
Să mi te naşti.
Cenaclul Flacăra
(1) CENACLUL FLACARA :
CENACLUL FLACARA (2)
Cenaclul Totuşi iubirea
CENACLUL TOTUSI IUBIREA CRAIOVA 2000 PARTEA 1:
CENACLUL TOTUSI IUBIREA CRAIOVA 2000 PARTEA 2:
Tatiana Stepa
Tatiana Stepa – Colaj:
Paul Valery
Biografie Paul Valéry
Paul Valéry (1871-1945) - in full Ambroise-Paul-Touissaint-Jules Valéry
French poet, essayist, and critic, who ceased writing verse for twenty years to pursue scientific experiments. Valéry was a member of the 19th-century poetic school of Symbolism, and its last great representative. Throughout his life Valéry filled his private notebooks with observations on creative process and his own methods of inquiry. He insisted that the mental process of creation was alone important - the poems were a by-product of the effort. "Enthusiasm is not an artist's state of mind", stated Valéry. T.S. Eliot has compared Valéry's analytical attitude to a scientist who works in a laboratory "weighing out or testing the drugs of which is compounded some medicine with an impressive name."
"Poetry is simply literature reduced to the essence of its active principle. It is purged of idols of every kind, of realistic illusions, of any conceivable equivocation between the language of "truth" and the language of "creation." (from Littérature, 1929)
Paul Valéry was born in Cette (now Sète), the son of a Corsican customs officer, Barthelmy Valéry, and Fanny Grassi, who was the daughter of the Genoese Italian consul and descended from Venetian nobility. Valéry spent his childhood in the port town of his birth, and remained through his life close to his Mediterranean origins. He was educated in Sette and at the lycée in Montpellier. He studied law at the University of Montpellier, and obtained his licence in 1892. Mathematics fascinated Valéry, but before his voluntary service in the infantry he had been prevented from becoming a candidate for the Naval School due to his weakness in this subject. After moving to Paris he became a regular attendant at Stéphane Mallarmé's literary 'Tuesday evenings' and the older poet's favorite disciple. Valéry's other early idols were Edgar Allan Poe, whose poems he also translated, and J-K.Huysman. Mallarmé's influence is seen in Valéry's masterpiece LA JEUNE PARQUE (1917). Inspired by Leonardo da Vinci, Valéry started to write in notebooks, which were published posthumously in 1957-60 in CAHIERS (Notebooks).
After a passionate attraction for a young Spanish girl, Valéry went through a personal crisis. During a violent thunderstorm, as he later reported, he decided to free himself "at no matter what cost, from those falsehoods: literature and sentiment." In 1896 Valéry was employed in London by the press bureau of the British South Africa Company. He then worked for three years in the artillery munition bureau of the French Army. In 1900 he married Jeannie Gobillard, a niece of the Impressionist painter Berthe Morisot. In the same year he joined the Havas news agency to became the private secretary of Edouard Lebey, a key executive of the company, who was afflicted with paralysis agitans. Valéry held this position until 1922.
In 1892 Valéry experienced the "revolution of the mind" during a stormy night in Genoa. He turned his back on writing poetry and dedicated himself to gaining "maximum knowledge and control of his intellect." The very act of writing, he decided, was one of vanity. During these silent years as a poet he published two prose works. In INTRODUCTION DE LA MÉTHODE DE LÉONARD DA VINCI (1894) he stated that "all criticism is the cause of the work as in the eyes of the law the criminal is the cause of the crime. Far rather are they both the effects." LA SOIRÉE AVEC MONSIEUR TESTE (1896) was the first of. the numerous pieces of the Teste cycle. The painter Edgar Degas, who called him 'Monseur Angel', refused the dedication of the book. M. Teste (Mr. Head) is an intellectual monster, whose whole existence is given up to the examination of his own intellectual process. The work was published in Le Centaure, and reprinted by Paul Fort, in his periodical Vers et prose.
Valéry's mathematical and philosophical speculations were interrupted in 1912 by André Gide' and the publisher Gaston Gallimard, who persuaded Valéry to collect and revise the poetry he had written in the 1890s. "A poem is never finished, only abandoned," had Valéry himself once said. Valéry's original plan was to produce a poem of some forty lines, but he finished with one of his major works, La Jeune Pataque, which brought him immediate fame.
Une esclave aux longs yeux chargés de molles chaines
Change l'eau de mes fleurs, plonge aux glaces prochaines,
Au lit mystérieux prodigue ses doigts purs;
Elle met une femme au milieu de ces murs
Qui, dans ma réverie errante avec décence,
Passe entre mes regards sans briser leur absence,
Comme passe le verre au travers du soleil,
Et de la raison pure épargne l'appareil.
(from 'Intérieur')
With the CHARMES OU POÉMES (1922) Valéry attained the status of most significant contemporary French poet. In his most famous poem, 'Le Cimetière marin', the poet meditates as he looks at the cemetery by the sea at Sette where his parents - and he himself ultimately - are buried. He initially feels that he loves and envies the stillness of death, but comes then to the famous lines: 'The wind rises!... We must try to live!'
Lebeyäs’s death left Valéry without employment, and he had to earn his living by publishing his writings. He lectured, wrote prefaces to ancient and modern works, and contributed to periodicals. His 'mélodrames' Amphion and Sémiramis, with music by Arthur Honegger, played at the Paris Opera in 1931 and 1934. Valéry was elected to the Académie Française in 1925 and in 1933 he was made administrative head of the Centre Universitaire Méditerranéen at Nice. On Anatole France's death Valéry was admitted to the Academy, but instead of composing an 'éloge' about France he broke the precedent by unconventionally criticizing the author. Whereas France had occupied himself with politics and finally declared himself a Communist, Valéry was not a political thinker. Also France represented to many French literary people all that was outmoded. Valéry was appointed in 1937 professor of poetry at the Collège de France. In 1939 he wrote the libretto for Germaine Taillefer's Cantate du Narcisse. He died in Paris on July 20, 1945. His last principal work was the Faust fragments on which he began to work in 1940. Between the years 1957 and 1961 the Centre National de la Recherche Scientifique published a facsimile reprint of his Cahiers. Selections from the Cahiers appeared in 1973 in two large volumes.
For further reading: Paul Valéry: études by E. Noulet (1938, 1951); The Art of Poetry, Collected Works, vol VII by T.S. Eliot (1958); The Poem Itself, ed. by S. Burnshaw (1960); Paul Valéry by A. Berne-Joffroi (1960); The Poetic Theory of Valéry by W.N. Ince (1961); Paul Valéry by E. Sewell (1961); Paul Valéry: Consciousness of Nature by C. Crow (1972); Paul Valéry et le théâtre by H. Laurenti (1973); The Poet as Analyst: Essays on Paul Valéry by J.R. Lawler (1974); Paul Valéry by C.G. Whiting (1978); Margins of Philosophy by J. Derrida (1982); Paul Valery Revisited by Walter Putman (1995); Paul Valery: Illusions of Civilization by Paul Kluback (1996); Paul Valery: A Philosopher for Philosopgers, the Sage by William Kluback (1999); Reading Paul Valery, ed. by Paul Gifford (1999) - For further information: Little Blue Light - Suom.: Valéryn runoja on julkaistu teoksissa Helikonin lähde ja Tuhat laulujen vuotta, toim. Aale Tynni (1974). 'Kalmisto meren rannalla' löytyy Lauri Viljasen suomentamana teoksesta Ranskan kirjallisuuden kultainen kirja (1934). - See also: Saint-John Perse, Colette
Selected bibliography:
* INTRODUCTION À LA MÉTHODE DE LÉONARDO DE VINCI, 1895 - Introduction to the Method of Leonardo da Vinci)
* LA SOIRÉE AVEC MONSIEUR TESTE, 1896 - An Evening with Monsieur Teste
* LA JEUNE PARQUE, 1917 - The Young Fate
* ALBUM DE VERS ANCIENS 1890-1900, 1920
* CHARMES LE CIMETIÈRE MARIN, 1920 - The Garveyard by the Sea - suomennettu runo Kalmisto meren rannalla
* EBAUCHE D'UN SERPENT, 1922 - The Serpent
* CHARMES OU POÉMES, 1922
* EUPALINOS OU L'ARCHITECTE, 1923 - Eupalinos: or, The Architect
* UNE CONQUÊTE MÉTHODIQUE, 1925
* PROPOS SUR L'INTELLIGENCE, 1926
* RHUMBS, 1926
* AUTRES RHUMBS, 1927
* DISCOURS DE RÉCEPTION, 1927
* ESSAI SUR STENDAHL, 1927
* POÉSIES, 1929
* LITTÉRATURE, 1929
* CHOSES TUES, 1930
* REGARDS SUR LE MONDE ACTUEL, 1931
* DISCOURS EN L'HONNEUR DE GOETHE, 1932
* MORALITÉS, 1932
* LA POLITIQUE DE L'ESPRIT, 1932
* DE LA DICTION DES VERS, 1933
* L'IDEE FIXE OU DEUX HOMMES À LA MER, 1933
* PIECES SUR L'ART PROSA, 1934
* ANALECTA, 1935
* DEGAS, DANSE, DESSIN, 1938
* INTRODUCTION À LA POÉTIQUE, 1938
* MELANGE, 1941
* TEL QUEL,1941-43
* MAIVAISES PENSÉES AT AUTRES ESSAIS, 1945
* SOUVENIRS POÉTIQUES, 1946
* ESSAIS ET TÉMOIGNAGES, 1946
* MON FAUST, 1946
* VUES, 1948
* Selected Writings, 1950
* HISTOIRES BRISÉES, 1950
* CAHIERS, 1957-60 (29 vols.)
* Self Portraits: The Gide/Valéry Letters 1890-1942, 1966
* The Collected Works of Paul Valéry, 1956-1975 (15 vols.)
* Paul Valéry: An Anthology, 1977
Paul Valéry (1871-1945) - in full Ambroise-Paul-Touissaint-Jules Valéry
French poet, essayist, and critic, who ceased writing verse for twenty years to pursue scientific experiments. Valéry was a member of the 19th-century poetic school of Symbolism, and its last great representative. Throughout his life Valéry filled his private notebooks with observations on creative process and his own methods of inquiry. He insisted that the mental process of creation was alone important - the poems were a by-product of the effort. "Enthusiasm is not an artist's state of mind", stated Valéry. T.S. Eliot has compared Valéry's analytical attitude to a scientist who works in a laboratory "weighing out or testing the drugs of which is compounded some medicine with an impressive name."
"Poetry is simply literature reduced to the essence of its active principle. It is purged of idols of every kind, of realistic illusions, of any conceivable equivocation between the language of "truth" and the language of "creation." (from Littérature, 1929)
Paul Valéry was born in Cette (now Sète), the son of a Corsican customs officer, Barthelmy Valéry, and Fanny Grassi, who was the daughter of the Genoese Italian consul and descended from Venetian nobility. Valéry spent his childhood in the port town of his birth, and remained through his life close to his Mediterranean origins. He was educated in Sette and at the lycée in Montpellier. He studied law at the University of Montpellier, and obtained his licence in 1892. Mathematics fascinated Valéry, but before his voluntary service in the infantry he had been prevented from becoming a candidate for the Naval School due to his weakness in this subject. After moving to Paris he became a regular attendant at Stéphane Mallarmé's literary 'Tuesday evenings' and the older poet's favorite disciple. Valéry's other early idols were Edgar Allan Poe, whose poems he also translated, and J-K.Huysman. Mallarmé's influence is seen in Valéry's masterpiece LA JEUNE PARQUE (1917). Inspired by Leonardo da Vinci, Valéry started to write in notebooks, which were published posthumously in 1957-60 in CAHIERS (Notebooks).
After a passionate attraction for a young Spanish girl, Valéry went through a personal crisis. During a violent thunderstorm, as he later reported, he decided to free himself "at no matter what cost, from those falsehoods: literature and sentiment." In 1896 Valéry was employed in London by the press bureau of the British South Africa Company. He then worked for three years in the artillery munition bureau of the French Army. In 1900 he married Jeannie Gobillard, a niece of the Impressionist painter Berthe Morisot. In the same year he joined the Havas news agency to became the private secretary of Edouard Lebey, a key executive of the company, who was afflicted with paralysis agitans. Valéry held this position until 1922.
In 1892 Valéry experienced the "revolution of the mind" during a stormy night in Genoa. He turned his back on writing poetry and dedicated himself to gaining "maximum knowledge and control of his intellect." The very act of writing, he decided, was one of vanity. During these silent years as a poet he published two prose works. In INTRODUCTION DE LA MÉTHODE DE LÉONARD DA VINCI (1894) he stated that "all criticism is the cause of the work as in the eyes of the law the criminal is the cause of the crime. Far rather are they both the effects." LA SOIRÉE AVEC MONSIEUR TESTE (1896) was the first of. the numerous pieces of the Teste cycle. The painter Edgar Degas, who called him 'Monseur Angel', refused the dedication of the book. M. Teste (Mr. Head) is an intellectual monster, whose whole existence is given up to the examination of his own intellectual process. The work was published in Le Centaure, and reprinted by Paul Fort, in his periodical Vers et prose.
Valéry's mathematical and philosophical speculations were interrupted in 1912 by André Gide' and the publisher Gaston Gallimard, who persuaded Valéry to collect and revise the poetry he had written in the 1890s. "A poem is never finished, only abandoned," had Valéry himself once said. Valéry's original plan was to produce a poem of some forty lines, but he finished with one of his major works, La Jeune Pataque, which brought him immediate fame.
Une esclave aux longs yeux chargés de molles chaines
Change l'eau de mes fleurs, plonge aux glaces prochaines,
Au lit mystérieux prodigue ses doigts purs;
Elle met une femme au milieu de ces murs
Qui, dans ma réverie errante avec décence,
Passe entre mes regards sans briser leur absence,
Comme passe le verre au travers du soleil,
Et de la raison pure épargne l'appareil.
(from 'Intérieur')
With the CHARMES OU POÉMES (1922) Valéry attained the status of most significant contemporary French poet. In his most famous poem, 'Le Cimetière marin', the poet meditates as he looks at the cemetery by the sea at Sette where his parents - and he himself ultimately - are buried. He initially feels that he loves and envies the stillness of death, but comes then to the famous lines: 'The wind rises!... We must try to live!'
Lebeyäs’s death left Valéry without employment, and he had to earn his living by publishing his writings. He lectured, wrote prefaces to ancient and modern works, and contributed to periodicals. His 'mélodrames' Amphion and Sémiramis, with music by Arthur Honegger, played at the Paris Opera in 1931 and 1934. Valéry was elected to the Académie Française in 1925 and in 1933 he was made administrative head of the Centre Universitaire Méditerranéen at Nice. On Anatole France's death Valéry was admitted to the Academy, but instead of composing an 'éloge' about France he broke the precedent by unconventionally criticizing the author. Whereas France had occupied himself with politics and finally declared himself a Communist, Valéry was not a political thinker. Also France represented to many French literary people all that was outmoded. Valéry was appointed in 1937 professor of poetry at the Collège de France. In 1939 he wrote the libretto for Germaine Taillefer's Cantate du Narcisse. He died in Paris on July 20, 1945. His last principal work was the Faust fragments on which he began to work in 1940. Between the years 1957 and 1961 the Centre National de la Recherche Scientifique published a facsimile reprint of his Cahiers. Selections from the Cahiers appeared in 1973 in two large volumes.
For further reading: Paul Valéry: études by E. Noulet (1938, 1951); The Art of Poetry, Collected Works, vol VII by T.S. Eliot (1958); The Poem Itself, ed. by S. Burnshaw (1960); Paul Valéry by A. Berne-Joffroi (1960); The Poetic Theory of Valéry by W.N. Ince (1961); Paul Valéry by E. Sewell (1961); Paul Valéry: Consciousness of Nature by C. Crow (1972); Paul Valéry et le théâtre by H. Laurenti (1973); The Poet as Analyst: Essays on Paul Valéry by J.R. Lawler (1974); Paul Valéry by C.G. Whiting (1978); Margins of Philosophy by J. Derrida (1982); Paul Valery Revisited by Walter Putman (1995); Paul Valery: Illusions of Civilization by Paul Kluback (1996); Paul Valery: A Philosopher for Philosopgers, the Sage by William Kluback (1999); Reading Paul Valery, ed. by Paul Gifford (1999) - For further information: Little Blue Light - Suom.: Valéryn runoja on julkaistu teoksissa Helikonin lähde ja Tuhat laulujen vuotta, toim. Aale Tynni (1974). 'Kalmisto meren rannalla' löytyy Lauri Viljasen suomentamana teoksesta Ranskan kirjallisuuden kultainen kirja (1934). - See also: Saint-John Perse, Colette
Selected bibliography:
* INTRODUCTION À LA MÉTHODE DE LÉONARDO DE VINCI, 1895 - Introduction to the Method of Leonardo da Vinci)
* LA SOIRÉE AVEC MONSIEUR TESTE, 1896 - An Evening with Monsieur Teste
* LA JEUNE PARQUE, 1917 - The Young Fate
* ALBUM DE VERS ANCIENS 1890-1900, 1920
* CHARMES LE CIMETIÈRE MARIN, 1920 - The Garveyard by the Sea - suomennettu runo Kalmisto meren rannalla
* EBAUCHE D'UN SERPENT, 1922 - The Serpent
* CHARMES OU POÉMES, 1922
* EUPALINOS OU L'ARCHITECTE, 1923 - Eupalinos: or, The Architect
* UNE CONQUÊTE MÉTHODIQUE, 1925
* PROPOS SUR L'INTELLIGENCE, 1926
* RHUMBS, 1926
* AUTRES RHUMBS, 1927
* DISCOURS DE RÉCEPTION, 1927
* ESSAI SUR STENDAHL, 1927
* POÉSIES, 1929
* LITTÉRATURE, 1929
* CHOSES TUES, 1930
* REGARDS SUR LE MONDE ACTUEL, 1931
* DISCOURS EN L'HONNEUR DE GOETHE, 1932
* MORALITÉS, 1932
* LA POLITIQUE DE L'ESPRIT, 1932
* DE LA DICTION DES VERS, 1933
* L'IDEE FIXE OU DEUX HOMMES À LA MER, 1933
* PIECES SUR L'ART PROSA, 1934
* ANALECTA, 1935
* DEGAS, DANSE, DESSIN, 1938
* INTRODUCTION À LA POÉTIQUE, 1938
* MELANGE, 1941
* TEL QUEL,1941-43
* MAIVAISES PENSÉES AT AUTRES ESSAIS, 1945
* SOUVENIRS POÉTIQUES, 1946
* ESSAIS ET TÉMOIGNAGES, 1946
* MON FAUST, 1946
* VUES, 1948
* Selected Writings, 1950
* HISTOIRES BRISÉES, 1950
* CAHIERS, 1957-60 (29 vols.)
* Self Portraits: The Gide/Valéry Letters 1890-1942, 1966
* The Collected Works of Paul Valéry, 1956-1975 (15 vols.)
* Paul Valéry: An Anthology, 1977
Naşterea lui Venus
A mamei sale-n prunduri, încă sloind a fum,
Iată că-n prag de vînturi, carnea amar vărsată
De mare-n plină-amiază se liberează toată
Din spuma de mademuri a chinului acum.
Iată că-n prag de vînturi, carnea amar vărsată
De mare-n plină-amiază se liberează toată
Din spuma de mademuri a chinului acum.
Surîsul i se naşte, atras cu braţe goale
Din sfîşiatul umăr deplîns de aurori,
De Thetis cea umidă-ncărcată de comori,
Iar pletele îi taie un lung fior pe şale.
Din sfîşiatul umăr deplîns de aurori,
De Thetis cea umidă-ncărcată de comori,
Iar pletele îi taie un lung fior pe şale.
Prundişul proaspăt, umed sub mersul ei ca zborul,
Se surpă, sapă murmur de sete, iar uşorul
Nisip a supt sărutul din saltu-i de copil;
Se surpă, sapă murmur de sete, iar uşorul
Nisip a supt sărutul din saltu-i de copil;
Dar sub priviri o mie, ori vagi ori foarte rele,
Se-ncarcă de primejdii în ochiul ei mobil
Apa rîzînd, şi dansul de valuri infidele.
Se-ncarcă de primejdii în ochiul ei mobil
Apa rîzînd, şi dansul de valuri infidele.
Feerie
Luna subţire varsă un fraged licăr sacru,
O-ntreagă fustă dintr-un ţesut de-arginturi fin,
Pe fundament de marmuri unde apare lin
Umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.
O-ntreagă fustă dintr-un ţesut de-arginturi fin,
Pe fundament de marmuri unde apare lin
Umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.
Pe mătăsoase lebezi ce-ating de-un stuf opac
Carena lor de pană aproape luminoasă,
Ea desfrunzeşte-o roză de nea funinginoasă
Ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac...
Carena lor de pană aproape luminoasă,
Ea desfrunzeşte-o roză de nea funinginoasă
Ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac...
E vie?... Ce deşerturi de stinsă voluptate
În care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
Uzând secretul prag din ecouri de cristal...
În care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
Uzând secretul prag din ecouri de cristal...
Carnaţia confuză de roze moi deodată
Se-nfioară, când un strigăt de diamant fatal
Crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.
Se-nfioară, când un strigăt de diamant fatal
Crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.
Cimitirul marin
"Suflete iubit, nu năzui către
viaţa fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului."
PINDAR, Pythice, III
Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!
După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!
Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălţa sub cer!
Când peste-abis un soare se aşterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.
Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,
Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod!
Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ;
Şi ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreţ.
Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absenţa i se schimbă
În gura-n care-şi pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui.
Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spaţiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând.
Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă,
Eu te susţin, justiţie superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-şi cer un rol egal.
O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant şi faptul pur, aştept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!
Ştii tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închişi, de taine grei,
Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândeşte aici la duşii mei.
Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiş cu torţe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!
Căţea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioşi,
Alba mea turmă de morminte lente,
Goneşte porumbiţele prudente,
Visele vane, îngerii curioşi!
Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Şi totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esenţă...
Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.
Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina
Ţărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândeşte-n nemişcare...
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.
Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama!
Căinţa, îndoiala mea şi drama
Sunt zgura marelui tău diamant...
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă
A şi trecut spre tine, dezarmant.
Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, şi sufletul aparte?
Doar viermii torc unde năşteau plânsori.
Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinţii, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Şi darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă şi reintră-n joc!
Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val şi-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!
Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră şi pioasă scuză!
Cine nu ştie, cine nu refuză
Acest vid craniu şi-acest râs etern!
Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite,
Ce sub povara de lopeţi zvârlite
Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!
Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin!
O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!...
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc!
Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte!
Corp, sparge-această formă ce gândeşte!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!
Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii şi mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei linişti mari,
Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea!
Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburaţi în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!
(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)
viaţa fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului."
PINDAR, Pythice, III
Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!
După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!
Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălţa sub cer!
Când peste-abis un soare se aşterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.
Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,
Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod!
Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ;
Şi ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreţ.
Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absenţa i se schimbă
În gura-n care-şi pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui.
Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spaţiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând.
Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă,
Eu te susţin, justiţie superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-şi cer un rol egal.
O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant şi faptul pur, aştept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!
Ştii tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închişi, de taine grei,
Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândeşte aici la duşii mei.
Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiş cu torţe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!
Căţea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioşi,
Alba mea turmă de morminte lente,
Goneşte porumbiţele prudente,
Visele vane, îngerii curioşi!
Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Şi totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esenţă...
Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.
Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina
Ţărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândeşte-n nemişcare...
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.
Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama!
Căinţa, îndoiala mea şi drama
Sunt zgura marelui tău diamant...
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă
A şi trecut spre tine, dezarmant.
Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, şi sufletul aparte?
Doar viermii torc unde năşteau plânsori.
Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinţii, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Şi darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă şi reintră-n joc!
Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val şi-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!
Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră şi pioasă scuză!
Cine nu ştie, cine nu refuză
Acest vid craniu şi-acest râs etern!
Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite,
Ce sub povara de lopeţi zvârlite
Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!
Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin!
O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!...
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc!
Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte!
Corp, sparge-această formă ce gândeşte!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!
Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii şi mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei linişti mari,
Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea!
Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburaţi în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!
(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)
TEATRU/FILM 20 Iulie
Femeile savante - Moliere
Alexandr Nicolaevici Ostrovski - Ramane in familie | Teatru radiofonic
GÂNDURI PESTE TIMP 20 Iulie
Regele Ferdinand - Citate:
Regele Ferdinand - Citate:
Adrian Păunescu - Citate:
SFATURI UTILE 20 Iulie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu