MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 21 IULIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 21 Iulie

Sf Cuv Simeon și Ioan Pustnicul; Sf Proroc Iezechiel; +) Sf Cuv Rafael și Partenie de la Agapia Veche

1. Sfinții Cuvioși Simeon și Ioan Pustnicul – Cuvioșii erau prieteni din tinerețe, mai ales că erau și concetățeni din Emesa Siriei. S-au născut în vremea domniei lui Justinian (527-563) și au răposat după sfârșitul domniei lui Mauriciu (602). Chemările sihăstriei au bătut puternic în poarta sufletului lor. Ducându-se la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci nu s-au mai întors în Emesa. La Mănăstirea Cuviosului Gherasim de lângă Iordan au fost tunși monahi chiar de egumenul mănăstirii, Sfântul Nicon. După aceea au mers în pustiu unde au viețuit timp de patruzeci de ani. Ioan a rămas aici toată viața, pe când Cuviosul Simeon s-a întors în Constantinopol și a trăit în mijlocul lumii, dar se ruga să nu-i fie descoperit modul de viață. Prefăcându-se că este nebun, Simeon s-a dus la Emesa, unde a săvârșit multe minuni, vindecând bolnavii de tot felul de boli, dar a și îndrumat pe mulți păcătoși prin pocăință la viața duhovnicească autentică.

Viața Sf Cuv Simeon

Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon; şi amândoi erau de neam bun şi bogaţi. Ioan era în vârstă de 24 de ani şi, având femeie tânără, petrecea lângă tatăl său cel îmbătrânit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat şi avea o maică văduvă şi bătrână, în vârstă de 80 de ani.

Amândoi aceşti tineri se întovărăşiseră între dânşii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeaşi ţară şi au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetând împreună sfintele locuri şi închinându-se. Iar când se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorât în valea Ierihonului şi, mergând pe sub munte, au trecut pe lângă cetate. Şi văzând ei mănăstirile dimprejurul sfântului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Ştii oare cine vieţuieşte în acele locaşuri?" Simeon a zis: „Cine vieţuieşte într-însele?" Ioan a răspuns: „Acolo vieţuiesc îngerii lui Dumnezeu". Simeon, minunându-se şi suspinând, a zis: „Putem oare să-i vedem?" Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viaţă ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feţei şi de vorbele lor". Şi şedeau amândoi călări; apoi, descălecând de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicând: „Mergeţi încet înaintea noastră". Deci slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmând de departe, vorbeau cum ar putea să-şi mântuiască sufletele lor. Şi mergând încetişor, au ajuns la o răspântie, de unde era o cale care ducea către Siria, la locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, unde se vedeau acele mănăstiri. Şi a zis Ioan către Simeon, arătând cu degetul calea ce ducea spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viaţă!" Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspântie şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povăţuiască pe care cale să mergem".

Şi plecându-şi ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voieşti să se mântuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi şi ne îndreptează pe calea pe care vom merge". Rugându-se din destul, au aruncat sorţi şi a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu smerenie au mulţumit lui Dumnezeu. Deci îndată şi-au uitat părinţii, unul pe tată şi femeie, iar altul pe maica sa şi, defăimându-şi averile, au socotit ca un vis toate cele frumoase şi dulci ale acestei lumi.

Şi îmbrăţişându-se unul cu altul şi sărutându-se cu sărutare sfântă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan, pe care cu adevărat au ajuns la viaţa veşnică. Şi alergau cu bucurie, ca Petru şi Ioan la Mormântul lui Hristos cel primitor de viaţă, întărindu-se şi îndemnându-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca nu cumva dorul de mama lui cea bătrână să-l întoarcă pe Simeon de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea pentru Ioan, ca nu cumva dragostea femeii cu care se însoţise de curând, să-l abată de la calea ce îi era pusă înainte, ca magnetul pe fier.

Drept aceea îşi spuneau unul către altul cuvinte duhovniceşti, învăţătoare şi mângâietoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăşi ne-a născut pe noi. Şi ce folos poate să ne fie nouă din deşertăciunile lumeşti? Şi ce ajutor vom afla din bogăţii în ziua judecăţii? Oare nu ne vor vătăma mai mult? Asemenea şi tinereţile şi frumuseţile noastre cele trupeşti, oare pururea vor petrece? Nu se vor schimba oare în bătrâneţe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu suntem înştiinţaţi de vom ajunge la bătrâneţe, pentru că şi cei tineri mor, neaşteptând moartea". Iar Simeon grăia către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici fraţi, nici surori, decât numai pe singură aceea care m-a născut şi care acum a îmbătrânit. Şi nu mă doare atât de dânsa, cât mă tem în inima mea pentru tine, ca să nu te abată din această cale bună dorul femeii tale celei frumoase şi iubite, cu care te-ai unit de curând prin nuntă". Astfel vorbeau ei între dânşii pe când călătoreau.

Încă s-au rugat lui Dumnezeu şi pentru aceasta, ca să le înştiinţeze voia Sa, în care anume mănăstire să se tundă în călugărie. Şi şi-au pus un semn ca acesta: în care mănăstire vor afla porţile deschise, în aceea le porunceşte Dumnezeu să intre. Deci s-a întâmplat de au mers la mănăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit înainte de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinşi de dumnezeiasca dragoste, pentru că Nicon a văzut pe Domnul într- acea zi, în vedenia visului, zicând către el: „Scoală şi deschide uşile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele".

Iar egumenul, deşteptându-se, a mers şi a deschis porţile mănăstirii şi şedea acolo, aşteptând venirea oilor lui Hristos. Deci apropiindu-se Ioan şi Simeon de mănăstirea lui şi văzând porţile deschise şi pe stareţ şezând în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că iată, mănăstirea este deschisă şi portarul şade ca şi cum ar aştepta dinadins venirea noastră". Şi venind ei la poartă, egumenul s-a sculat şi le-a zis: „Bine aţi venit, mieluşeii lui Hristos". Şi, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mănăstire şi i-a ospătat cu trupească şi duhovnicească hrană şi i-a odihnit în noaptea aceea ca pe nişte străini.

Iar a doua zi le-a spus: „Frumoasă şi plăcută lui Dumnezeu este dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveţi către Dânsul. însă trebuie ca şi voi să o păziţi cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmaşul mântuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sunteţi datori să nu slăbiţi în alergare, până ce veţi ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiţi fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veşnice, decât pe cele vremelnice. Bine este a sluji şi părinţilor celor după trup, dar fără de asemănare mai bine este a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sunt fraţii cei după trup, dar cei duhovniceşti sunt mai folositori. Buni sunt prietenii pe care îi aveţi în lume, dar mai bine este a câştiga prieteni pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. Buni sunt apărătorii şi mijlocitorii pe care îi aveţi către boieri, dar nu sunt aşa cum sunt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atât de bine primită lui Dumnezeu, precum a-I da Lui sufletul şi voia cu totul. Dulce este saţiul vieţii acesteia, dar nu este întocmai cu saţiul Raiului. Frumoasă este bogăţia şi iubită de toţi oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Frumoase sunt tinereţile, dar faţă de Cel mai frumos cu frumuseţea decât fiii omeneşti, nu sunt nimic. Bine este a fi cineva ostaş al împăratului celui pământesc, dar puţină vreme şi cu multă primejdie se face acea ostăşire; iar a se face cineva ostaş Împăratului ceresc, este a dănţui peste toată puterea cea potrivnică".

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen şi văzând lacrimile cele multe ce ieşeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plânge pentru cărunteţile stăpânei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mângâie, decât dacă ai fi tu lângă ea. Şi chiar dacă nu te-ai depărta de dânsa n-ai putea şti dacă tu o vei îngropa pe ea sau mai întâi ea pe tine; şi ai fi murit iără de plăcerea lui Dumnezeu, neavând ceva ca să te poată izbăvi de răutăţile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăţia, nici slava, nici însoţirea femeii şi nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoşat, fără numai viaţa cea îmbunătăţită, nevoinţele şi ostenelile suferite pentru Dumnezeu".

Apoi, întorcându-se către Ioan, i-a zis: „Şi ţie, o, fiule, să nu-ţi aducă vrăjmaşul nişte gânduri ca acestea şi să-ţi zică în mintea ta: «Cine afară de mine va sprijini şi va hrăni bătrâneţile tatălui meu? Cine va potoli tânguirea soţiei mele?» Pentru că de i-aţi fi lăsat pe dânşii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-aţi fi dus la altul, cu dreptate v-aţi fi îngrijit de dânşii; dar deoarece Unul este Dumnezeu, Căruia aţi încredinţat pe părinţii voştri şi pentru a Cărui dragoste i-aţi lăsat pe ei, apoi să fiţi încredinţaţi că El singur se va îngriji de dânşii, încă şi la aceasta să vă mai gândiţi, că pe când eraţi în lume şi slujeaţi vieţii celei vremelnice, bunătatea Domnului se îngrijea de voi şi vă umplea casele voastre de toate bunătăţile, cu atât mai vârtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă aţi venit ca să-i slujiţi Lui cu toată inima, vrând să-I plăceţi şi mai bine.

Aduceţi-vă aminte, fiilor, de cuvântul Domnului către cel ce a vrut să meargă în urma Lui şi a zis:Doamne, porunceşte-mi ca mai întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit:Lasă pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino după Mine. Deci şi voi, cu voie neschimbată şi cu inimă neîndoită, să alergaţi în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pământesc şi pieritor, vrând să vă facă în palatele sale postelnici sau sfetnici, oare n-aţi fi lăsat casele voastre şi pe toţi casnicii, şi oare n-aţi fi mers cu sârguinţă la împărat, să staţi înaintea lui cu slavă şi cinste şi să vă îndulciţi de vederea feţei lui şi de milă? Iar aceasta aţi fi făcut-o pentru putină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi". Iar Ioan şi Simeon i-au zis: „Adevărat, aşa este, părinte!"

Atunci cuviosul egumen a grăit către dânşii: „Cu cât mai vârtos, o, fiilor, suntem datori ca să alergăm cu mai multă sârguinţă şi osârdie la chemarea împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cin­stea aceea, care nu se poate măsura sau asemăna cu nici o altă înaltă cinste lumească. De aceea suntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dânsul, aducându-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi la moarte sângerată, ca să ne facă pe noi fii ai Săi. Şi chiar de am vărsa tot sângele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea şi dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sângele robilor nu este asemenea cu sângele împărătesc".

Aceste cuvinte le-a grăit către dânşii Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, însă văzând tinereţile lor cele crescute în hrănire dulce şi îmbrăcate în haine moi, cu toate că cunoştea osârdia lor cea fierbinte către Domnul, i-a sfătuit să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să aştepte câtăva vreme, până ce ei înşişi se vor ispiti pe sine, dacă vor putea suferi greutatea nevointei monahiceşti. Iar ei, căzând la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă şi să-i îmbrace în schima monahală, fără să mai aştepte.

După aceasta, stareţul, vrând să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan şi i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca încă până la anul să mai petreacă în chipul mirenesc". Atunci Ioan a răspuns: „De voieşte el, petreacă cum voieşte; dar eu nu pot suferi atâta vreme până la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvârşeşti asupra mea ceea ce doreşte sufletul meu". Iar Simeon, văzându-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareţ: „Nu zăbovi, părinte, ascultând cuvintele lui Ioan; pentru că se cutremură inima mea pentru dânsul, ca să nu tânjească pentru soţia sa cea bogată şi atât de frumoasă, cu care s-a însoţit anul acesta, şi nu cumva pentru aceasta să cadă din dragostea lui Dumnezeu".

Atunci şi Ioan a grăit cu lacrimi către stareţ, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ţie, părinte, ca îndată să ne călugăreşti pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, căci are o maică ce îl iubeşte foarte mult şi care nu poate trăi fără de vederea fetei lui. Deci mă tem pentru dânsul, ca nu cumva, aducându-şi aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, până ce nu îl voi vedea pe el călugărit". Atunci stareţul, văzând grija cea mare ce o aveau unul pentru altul şi fiind încredinţat că Dumnezeu nu ruşinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dânsul din tot sufletul şi cu credinţă neîndoită, i-a dus pe ei în biserică şi, tunzându-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Iar când se săvârşea călugăria lor, Ioan plângea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plânge după tată şi după femeia sa, dar acela vărsa lacrimi din căldura dragostei ce o avea către Dumnezeu.

Iar după tundere şi după săvârşirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăşi a rostit multă vreme cuvânt de învăţătură către dânşii, văzând cu duh înainte văzător că nu vor petrece mult în mănăstirea lui, Dumnezeu chemându-i pe dânşii la viaţă mai desăvârşită. Şi era ziua aceea sâmbătă, iar egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună pe dânşii rânduiala călugărească cea desăvârşită a chipului îngeresc. Şi unii din fraţi grăiau către Ioan şi Simeon: „Fericiţi sunteţi voi, că mâine dimineaţă vă veţi naşte din nou şi veţi fi curaţi, ca născuţi din pântecele maicii, şi vă veţi curăţi de păcatele voastre, ca şi cum într- acea zi aţi primi botezul".

Iar ei, neînţelegând cele ce li se grăiau, se minunau şi se spăimântau; şi, alergând la sfântul egumen în seara sâmbetei, îl rugau pe el, zicând: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că suntem creştini şi fii de părinţi creştini, născuţi din nou prin baia Sfântului Botez". Dar egumenul, nepricepând cuvintele lor, a zis către dânşii: „Cine voieşte să vă boteze pe voi, fiilor?" Ei au zis: „Am auzit de la părinţi că mâine de dimineaţă avem să ne botezăm". Atunci înţelegând egumenul că fraţii le-au vorbit lor despre sfântul şi îngerescul chip, a zis către dânşii: „Bine v-au spus părinţii pentru că mâine de dimineaţă voim să vă îmbrăcăm pe voi în rânduiala cea desăvârşită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăţi de toate păcatele făcute în lume".

Dar Ioan şi Simeon nu ştiau ce este rânduiala cea desăvârşită a chipului îngeresc. Deci egumenul a poruncit să cheme un frate pe care îl îmbrăcase cu o Duminică înainte în rânduiala cea desăvârşită; şi fiindcă fratelui acela nu i se împliniseră cele şapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rânduielii celei sfinte, după aşezământul mănăstiresc. Şi venind fratele acela, iar Simeon şi cu Ioan, văzându-l, au căzut la picioarele egumenului şi l-au rugat pe el ca îndată şi în acelaşi ceas, fiind seară, să-i îmbrace şi pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Oameni suntem. Nu ştim de vom mai trăi peste această noapte şi de vom ajunge ziua de mâine; şi ne temem să nu ne ducem din viaţa aceasta, neavând o cunună ca aceasta, o slavă şi o bucurie, precum vedem la fratele acesta".

Şi înţelegând egumenul că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat la chilia sa. Şi ducându-se acela, Ioan şi Simeon au zis iarăşi către egumen: „Părinte, pentru Dumnezeu, îndată să ne faci şi pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mănăstirea ta, ca să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela". Iar egumenul i-a întrebat: „Ce aţi văzut, fiilor, la acel frate?" Ei i-au răspuns: „Am văzut pe capul lui o cunună prea luminoasă cu strălucire împrejurul ei, şi oarecare feţe cu podoabă sfântă înconjurându-l cu lumânări şi cântând cu dulceaţă". Deci s-a minunat egumenul de atâta curăţie sufletească a lor şi a zis către dânşii: „Mâine de dimineaţă, cu darul Duhului Sfânt, şi voi veţi primi aceeaşi cunună şi slavă în rânduiala cea sfântă".

Şi sosind ziua Duminicii, egumenul a săvârşit acel sfânt chip asupra lor şi amândoi se vedeau unul pe altul cu cunună strălucind deasupra capului, iar noaptea îşi vedeau faţa unul altuia ca ziua. Şi s-au umplut sufletele lor de atâta bucurie, încât nu doreau să guste nici hrană şi nici băutură. Iar după primirea rânduielii celei desăvârşite, trecând două zile, li s-a întâmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, pe care îl văzuseră în slavă, îmbrăcat acum în haină de păr şi făcând slujba mănăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava şi cununa dintâi; şi se minunau pentru aceea.

Deci Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvârşirea celor şapte zile şi noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa şi strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum". Ioan a zis: „Deci ce voieşti, frate, ca să-ţi fie?" Simeon a zis: „Voiesc să mă asculţi pe mine, şi, precum am fugit din lume, tot aşa să fugim şi de aici şi să ieşim în viaţa pustnicească şi liniştită. Pentru că, de când cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest sfânt chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul meu nu voieşte să vadă pe nimeni, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci doreşte să petreacă întru adâncă tăcere, cu totul depărtat de toţi". Ioan a zis: „Dar ce vom mânca în pustie?" Răspuns-a Simeon: „Ce mănâncă şi ceilalţi vieţuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egu­menului, care ne învăţa pe noi. Cel ce îi hrăneşte pe aceia ne va hrăni şi pe noi. Şi mi se pare că egumenul, vrând ca şi noi să ne alegem viaţa pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie".

Ioan a zis: „Dar încă nu am învăţat cântarea de psalmi, după rânduiala mănăstirii". Simeon a răspuns: „Cel ce a mântuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mântui şi pe noi! Şi, precum pe David care păştea oile, l-a învăţat a alcătui psalmi, tot aşa ne va învăţa şi pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, o, frate, şi precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot aşa împreună să-i slujim Lui". Ioan a zis: „Vom face precum voieşti;; dar cum vom ieşi din mănăstire, de vreme ce porţile se închid noaptea?" Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide şi noaptea!"

Astfel alcătuind şi întărind sfatul între ei şi apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cinstit cu sfântă podoabă, deschizând porţile mănăstirii şi zicând: „Oile lui Hristos, ieşiţi la păşunea voastră!" Deci, deşteptându-se îndată, a alergat la poartă şi a găsit-o deschisă. Şi socotind el că Simeon şi Ioan au ieşit acum, şedea îngrijorat, suspinând şi zicând: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinţilor mei; căci ei mi-au fost mie părinţi şi învăţători, iar nu eu lor. O, câte pietre scumpe - precum zice Scriptura - nefiind cunoscute, se tăvălesc pe pământ, văzute de mulţi, dar cunoscute de puţini!"

Acestea zicând în sine egumenul şi întristându-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mănăstire. Iar egumenul a văzut că mergeau înaintea lor nişte tineri preafrumoşi, cu făclii luminoase. Iar Ioan şi Simeon nu vedeau pe acei tineri, însă văzând porţile deschise, s-au bucurat foarte că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar când au văzut lângă poartă pe stareţ, s-au temut şi voiau să se întoarcă, pentru că nu ştiau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicându-le: „Nu vă temeţi, fiilor; veniţi în numele Domnului!" Iar ei cunoscând că este egumenul, mai mult s-au bucurat şi au cunoscut că Dumnezeu, Care mai înainte i-a descoperit venirea lor, i-a arătat şi plecarea lor.

Deci, închinându-se stareţului, au zis: „îţi mulţumim, părinte, şi nu ştim ce fel de mulţumire vom da lui Dumnezeu şi cinstitei tale feţe. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de nişte daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rânduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogăţească pe noi atât de degrab? Ce baie putea să ne cureţe astfel sufletele noastre? Care părinţi ar fi putut să ne iubească şi să ne mântuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne eşti nouă tată şi maică, după Hristos. Tu ne eşti stăpân, păstor şi povăţuitor, care ne duce de mână. Prin tine am câştigat visteria cea nefurată şi am aflat mărgăritarul mântuirii cel fără de preţ. Ştim cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinţii. Şi ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi şi să ne laşi pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povăţui Dumnezeu; căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ţi aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă". Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar şi egumenul plângea de bucurie duhovnicească, văzând atâta dorinţă

către Dumnezeu din partea lor.

Apoi punând pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stânga şi ridicându-şi mâinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept şi slăvit, Dumnezeule cel mare şi tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci şi veşnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculţi pe toţi cei ce îţi slujesc Ţie cu adevărat; îndreaptă paşii acestor robi ai Tăi şi povăţuieşte picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fară de răutate şi păzeşte-i întregi ca pe nişte porumbei. Ceartă pe toate duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de aceşti prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la faţa lor. Apucă armă şi pavăză şi te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie şi îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: «Mântuirea ta sunt Eu!» Fă ca să fugă din gândurile lor toată nerăbdarea şi spaima, mândria şi părerea de sine, şi toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului cea din fire şi cea care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfinţească trupul şi sufletul lor, iar duhul lor să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să se facă ei bărbaţi desăvârşiţi prin creşterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuţilor Tăi, să Te laude cu sfinţii îngeri şi totdeauna să se închine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin".

Apoi, întorcându-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-aţi ales şi la Care aţi alergat, să trimită îngerul Său înaintea feţei voastre, ca să facă fără de frică calea înaintea picioarelor voastre şi să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Laban şi de Isav şi pe Daniil din gura leilor". Apoi, cuprinzându-i în braţele sale, iarăşi grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mântuieşte pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept eşti, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deşarte pentru Tine". Apoi a mai zis către dânşii: „Fiilor, păziţi-vă, că mergeţi la înfricoşat şi nevăzut război, dar nu vă temeţi, că Dumnezeu este puternic să nu îngăduie asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoi- ţi-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmaşul. Staţi cu vitejie, având ca pavăză sfânta rânduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceţi-vă aminte de Cel ce a zis:Nimeni punând mâna sa pe plug şi căutând înapoi} nu este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Să nu fiţi leneşi sau trândavi, începând această cale a Domnului, ca nu să se împlinească şi la voi pilda despre cel ce a început a zidi turn şi nu l-a putut săvârşi. Deci, îmbărbătaţi-vă, o, fiilor, ştiind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puţină vreme este osteneala, dar veşnică va fi odihna".

Îndeletnicindu-se ei în nişte vorbiri ca acestea, a sosit ceasul ca să toace de Utrenie şi era vremea acum ca să iasă pe porţile mănăstirii. Iar Simeon, ducând pe egumen deosebi, i-a zis: „Părinte, mă rog ţie, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să-i şteargă din minte pomenirea soţiei lui; ca nu cumva din ispita vrăjmaşului să mă lase pe mine, căci mă voi topi de jale pentru despărţirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu şi pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să-l mângâie pe el, ca să nu se mâhnească pentru fiul care l-a părăsit". Asemenea şi Ioan, luând deosebi pe stareţ, i-a zis: „Părinte, să nu uiţi în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atras fiind spre dânsa din dragoste; şi aflându-ne în port, să pătimim înecare". Şi s-a minunat stareţul de o dragoste, ca aceea ce era între dânşii şi, făgăduind că se va ruga pentru dânşii, i-a binecuvântat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci, şi i-a liberat cu pace.

Iar Ioan şi Simeon, robii lui Hristos, ducându-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău şi a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că suntem străini şi nu ştim nici locul, nici ţara unde ne-am putea duce; căci venind la Tine, ne-am dat spre moarte în această pustie adâncă". Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? In ce parte ne vom duce?" Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sunt spre dreapta sunt bune". Deci au mers spre partea dreaptă. Iar aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lăsa pe robii Săi.

Şi mergând ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă şi au aflat aproape de mare şi de râul Iordan, unde intra în marea aceea, un loc frumos şi o chilie, în care petrecuse un stareţ oarecare, vieţuitor în pustie, şi care se mutase către Domnul cu câteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau şi puţine vase şi grădină care avea verdeţuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareţ. Şi văzând robii lui Hristos aceea, s-au veselit foarte mult, ca şi cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Deci au mulţumit lui Dumnezeu şi, sălăşluindu-se acolo, au început a vieţui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, nesuferind viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor, aducându-i aminte lui Ioan de femeie şi de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Iar ei, dacă s-au văzut unul pe altul mâhniţi, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpânului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meşteşuginle vrăjmaşului, cu rugăciunile Sfântului Nicon, stareţul nostru". Şi rugându-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, gonind de la dânşii asuprelile potrivnicului.

Uneori ispititorul le aducea pofta de mâncare de carne şi de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinţi şi pe rudenii, unii plângând pentru dânşii, iar alţii ospătându-se. Uneori îi arunca în trândăvie şi în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimânte prin năluciri înfiorate. Şi iarăşi le aducea gând să se întoarcă în mănăstire, ca şi cum le era nesuferită viaţa pustnicească. Şi se sârguia acel vrăjmaş în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleşi. Dar ei, aducându-şi aminte de făgăduinţele lor şi de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învăţătura stareţului lor şi de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul şi, simţind adeseori în inimile lor o oarecare dulceaţă duhovnicească, se mângâiau.

Iar după împotrivirea bărbătească împotriva ispitelor vrăjmaşu­lui, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfatuindu-i, alteori făcând rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânşii, iar alteori învăţându-i psalmi şi rugăciuni. Şi, deşteptându-se, îşi aduceau aminte aievea de cele ce îi învăţa dânsul în vis şi aveau bucurie mare. Încă şi mâhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a uşurat-o Domnul după doi ani, prin nişte descoperiri ca acestea: Simeon se vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează pe maica sa în casa ei şi grăia către ea în limba siriană: „Maică, nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu şi domnul loan suntem sănătoşi şi suntem rânduiţi în palatele împărăteşti. Şi iată, purtăm cununi cu care ne-a încununat împăratul şi ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune şi tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său şi să nu vă mai îngrijiţi de noi".

O vedenie ca aceasta i se facea de multe ori lui Simeon şi din aceea a cunoscut că de acum maica lui nu se mai îngrijeşte pentru dânsul, fiind mângâiată de Dumnezeu. De asemenea, arătându-i-se şi lui loan în vedenia visului o oarecare faţă prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mâhnire, mutându-l pe el la odihnă şi la bucurie. Asemenea şi pe femeia ta o voi lua întru împărăţia Mea în aceste zile". Nişte vedenii ca acestea spunându-şi unul altuia Ioan şi Simeon, se bucurau în sufletele lor şi se veseleau întru Dumnezeu, Mântuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau - unul de tatăl şi de femeia sa, iar altul de maica sa -, ci grija lor era una, ca ziua şi noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de osteneală şi grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfântului Duh şi se învredniceau de vederea dumnezeieştilor descope­riri. Şi uneori vieţuiau deosebi unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvârlitură de piatră. Când unuia îi venea un gând potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia îşi descopereau gândurile şi, rugându-se împreună, goneau asupririle celui potrivnic.

Trecând câtăva vreme, fericitul Simeon şezând la locul său osebit, s-a făcut în răpire şi s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa, şi cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?" Iar ea a răspuns: „Bine îmi este, fiule". Şi iarăşi a zis către dânsa: „Mergi la împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine şi ţi-am pregătit un loc ales; şi de va voi El, apoi şi eu voi veni la tine!" După această vedenie, Simeon, venindu-şi în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa şi, alergând degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.

Deci şi el însuşi plecându-şi genunchii, se ruga cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam şi nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici nu ai trecut cu vederea darurile lui Abel, şi pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o proorocită pe maica lui, Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, primeşte sufletul maicii mele celei bune, pentru mine, robul Tău. Adu-ţi aminte de durerile şi ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ţi aminte de suspinele şi lacrimile ei, pe care le-a vărsat când am venit la Tine de la dânsa. Adu-ţi aminte de sânii ei, cu care m-a alăptat, nădăjduind să aibă mângâiere şi ajutor de la mine, dar n-a câştigat cele nădăjduite. Nu uita, Stăpâne, tânguirile inimii ei pentru mine, când am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ţi aminte câte nopţi nu s-a suit somnul la ochii ei, aducându-şi aminte neîncetat de tinereţile mele şi de sărăcia sa.

O, cât o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preţ. Adu-ţi aminte de câtă bucurie şi veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea mea de la dânsa, ca să-Ţi slujesc Ţie, Dumnezeul şi Stăpânul meu şi al ei. Dă-i ei păzitorul cel tare - pe îngerul Tău -, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene şi nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toţi. Porunceşte Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere şi fără de frică şi iartă-i ca un Bun toate greşelile ce le-a făcut în această viaţă. Astfel, Dumnezeule şi Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mâhnire în mâhnire, din primejdie în primejdie şi din suspin în suspin. Ci, în loc de mâhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie şi în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinţilor Tăi".

Deci s-a rugat şi Ioan împreună cu dânsul pentru sufletul celei pristăvite; apoi sculându-se de la rugăciuni, Ioan mângâia pe Simeon, zicând: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale şi a primit pe maica ta. Deci osteneşte-te încă cu mine, şi să rugăm amândoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa şi cu femeia care a fost însoţită cu mine, ca sau să o ducă pe dânsa la viaţa monahicească sau s-o ia din lumea aceasta la El". Şi s-au rugat amândoi pentru aceasta. Apoi, trecând puţină vreme, Sfântul Ioan s-a aflat şi el în răpire şi a văzut pe femeia lui şezând în casa sa. Şi venind la ea maica lui Simeon, a luat-o de mână şi i-a zis; „Scoală-te, sora mea, şi vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat împăratul, Cel ce i-a făcut ostaşi pe fiul meu şi pe bărbatul tău. Schimbă hainele tale şi îmbracă altele curate". Şi îndată sculându-se aceea, şi-a schimbat hainele şi a mers în urma ei.

Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui şi în loc bun s-a rânduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. Deci de atunci erau amândoi fără de grijă, şi au petre­cut 29 de ani în pustie, vieţuind împreună în toată pătimirea cea rea, luptându-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, biruindu-i şi gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Iar mai ales Simeon venise într-atâta nepătimire, încât trupul lui era ca un lemn nesimţitor şi n-avea în sine nici un fel de poftă, având toate mădularele lui omorâte cu totul.

Iar într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mântuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar pentru folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel:Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui. Şi iarăşi:Tuturor le fac spre plăcere, necăutând folosul meu, ci al multora, ca să se mântuiască. Şi iarăşi acelaşi apostol zice:Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urât liniştea noastră şi ţi-a dat un gând ca acesta; deci împotriveşte-te lui şi şezi aici, ca această alergare a noastră, pe care am început-o şi la care suntem chemaţi de Dumnezeu, s-o sfârşim în această pustie!" Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc întru puterea lui Hristos, să râd de lume!"

Iar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvârşire ca aceasta, ca să pot să-mi bat joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine şi să mă lipsească de darul lui Dumnezeu. Deci mă rog ţie, bunul meu frate, pentru Domnul, care ne-a însoţit pe noi, să nu mă laşi pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu ştii că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decât numai pe tine, fratele meu. De toţi m-am lepădat şi cu tine m-am legat; iar tu voieşti acum să mă laşi pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ţi aminte de ziua în care am aruncat sortii şi am pornit împreună, ca să slujim Domnului şi ne-am făgăduit să nu ne despărţim unul de altul. Adu-ti aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfântul şi îngerescul chip al monahilor şi ne-am făcut amândoi ca un suflet, încât toji se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareţ, cu care ne mângâia şi ne sfătuia în noaptea când am ieşit din mănăstire. Frate, mă rog fie, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie, şi Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine". Simeon i-a zis: „Gândeşte pentru mine că am murit; căci dacă aş muri, atunci nu ai petrece singur? Deci crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi porunceşte Dumnezeu".

Atunci Ioan, cunoscând că de la Dumnezeu este înştiinţarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plângând pentru despărţirea sa, a grăit astfel către dânsul: „Iubite Simeoane, păzeşte-te ca cele ce le-a adunat pustia, să nu le risipească lumea şi pe câte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gâlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, şi filosofia monahicească să n-o risipească înşelă­ciunea lumească. Păzeşte-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu până în ziua de astăzi, să nu strice întreaga ta înţelepciune şi neagonisirea ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuţii. Să nu se risipească postirile tale prin gustările cele de multe feluri; plângerea ta, cu râsul; şi rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.

Chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poţi să petreci în lume cu oamenii, fără de vătămarea mântuirii tale, păzeşte-ţi însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume şi de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună şi voirea sufletească. Când mâna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă şi sufletul; mâncând cu gura, să nu se îndulcească inima; păşind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru şi mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mântuirea ta, decât numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul".

Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc din voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. Intru aceasta vei cunoaşte tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ţie şi te voi chema după mine, iar după puţine zile mă vei ajunge". Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune şi s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrăţişându-se şi sărutându-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecându-l până departe, pentru că nu voia să se despartă de dânsul şi de câte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum", acele cuvinte i se făceau ca o sabie ascuţită, care desparte sufletul de trup. Iar la sfârşit, sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit. Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsând lacrimi din ochi.

Şi ieşind fericitul Simeon din pustie, s-a dus în cetatea Ierusa­limului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atâţia ani. Deci ajungând la Sfânta Golgota, a petre­cut trei zile, intrând şi închinându-se cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi Sfântului Mormânt al Domnului. Şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, până ce se va muta din viaţa aceasta, ca să fugă de slava deşartă şi de înălţare, care şi pe îngeri i-a surpat din cer şi i-a pierdut, şi ca toţi să-l aibă ca pe un nebun şi fără de minte. Această cerere a lui a fost primită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi celor adevăraţi şi ia aminte la rugăciunile lor.

Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de morţi năprasnice, pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfinţenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, şi, până la sfârşitul său, au socotit că este nebun şi îndrăcit. El ştia şi singur ca lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, să le acopere cu nebunia cea dinafară, precum va arăta cuvântul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase şi vrednice de râs, pe care le făcea acest sfânt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deşartă şi trufaşă, ci să se gândească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun. Şi iarăşi:Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înţelept decât oamenii.

De la Ierusalim, Cuviosul Simeon s-a dus la cetatea Emesei şi acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate, a văzut un câine mort, zăcând pe gunoi. Atunci şi-a descins brâul său, a legat câinele de picioare şi l-a târât în cetate, alergând degrab prin porţi şi trăgându-l pe uliţe. Iar copiii, adunându-se mulţi, alergau după dânsul, strigând: „Un călugăr nebun! Un călugăr nebun!" Şi aruncau cu pietre în el şi îl băteau cu bete. Iar a doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică pe când înce­pea Sfânta Liturghie, având nuci în sân, şi a început a stinge lumâ­nările. Şi când au voit să-l izgonească, s-a urcat în amvon şi arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Iar el fugind pe uliţă, a răsturnat pâinile care se vindeau şi vânzătorii de pâine l-au bătut foarte, încât abia a rămas viu.

După aceasta, un om oarecare cu numele Fuscarie, vânzător de linte şi de alte lucruri de mâncare, nefiind dreptcredincios, ci ţinân- du-se de eresul lui Sevir, văzând pe acest fericit stareţ şi neştiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrânule, de ce umbli de colo până colo, vino la mine şi vei vinde linte, bob, crupe şi altele de mâncare". Iar el s-a învoit îndată şi, şezând la prăvălia omului acela, a început a împărţi fără de pret la săracii care veneau la dânsul, mâncând şi singur din ele, că nu mâncase de o săptămână întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunând bani deloc, bărbatul acela, văzând acel lucru, l-a bătut foarte, i-a smuls barba şi l-a gonit din casa lui. Dar stareţul neducându-se, a stat lângă porţile lui. Iar după un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuinţă de cărbuni aprinşi ca să-şi tămâieze casa, a alergat la cuptor şi negăsind hârb, a luat cărbunii aprinşi în pumni şi i-a dus la stăpâna sa ca să pună tămâie şi să tămâieze.

Iar femeia, văzând acest lucru, s-a înspăimântat şi a strigat către el, zicând: „Ce faci? Pentru ce îţi arzi mâinile?" Dar el, punând focul în haina sa, a zis: „De nu-ţi place ţie ca să tămâiez cu mâinile, apoi voi face aceasta cu haina". Deci, punând tămâie în haină, a tămâiat casa, până ce s-au stins cărbunii. Iar femeia şi bărbatul ei, văzând mâinile şi haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult şi s-au lipit după aceea de Sfânta şi Soborniceasca Biserică; iar pe stareţ au început a-l cinsti ca pe un sfânt. Apoi el a fugit din casa aceea şi nu s-a mai întors, decât numai după ce s-a uitat acea minune.

Şi făcând el prin cetate nebunii, un oarecare cârciumar l-a luat la el în cârciuma sa ca pe un rob. Cârciumarul acela era un om cu năravul aspru şi nemilostiv. El dădea stareţului puţină hrană, deşi câştiga foarte mult de pe urma lui, pentru că cetăţenii ziceau: „Să mergem să bem în cârciuma unde se află nebunul!", pentru că stareţul veselea pe cei ce beau, făcând nebunii. Iar odată un şarpe, târându-se, a băut vin dintr-un vas şi, vărsându-şi veninul într-însul, s-a dus, neaflându-se nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul şi sărind înaintea celor ce cântau. Iar după o vreme oarecare intrând în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni, pe care era scris singur

cuvântul acesta: „Moarte!"

Atunci stareţul, cunoscând ceea ce se făcuse, a luat un lemn şi a sfărâmat vasul acela plin cu vin şi s-a vărsat vinul. In acel ceas a venit cârciumarul şi văzând că stareţul a sfărâmat vasul, a apucat acelaşi lemn şi l-a bătut pe el fără de milă până ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. însă a doua zi, stareţul a venit iarăşi la cârciumă şi se făcea că se ascunde dinaintea stăpânului său. Iar şarpele, târându-se iarăşi, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzându-l cârciumarul, a apucat un lemn şi, vrând să ucidă şarpele, a lovit vasul acela. Şarpele însă a fugit şi vasul s-a spart, iar vinul s-a vărsat. Şi nu s-a spart numai vasul acela, ci şi sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci stareţul, care stătea în dos, a strigat, zicând: „Vezi că nu sunt numai eu nebun, spărgând vasele, ci şi tu faci acelaşi lucru". Atunci cârciumarul, cunoscând că pentru veninul şarpelui a spart Simeon vasul cu vin cu o zi înainte, se căia că-l bătuse aspru fără de vină şi a început a-l cinsti pe el ca pe un sfânt.

Dar stareţul nu dorea cinste, ci necinste şi batjocură. Deci sub chipul nebuniei ascunzându-şi cu înţelepciune viaţa sa cea sfântă şi îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. într-una din zile, femeia cârciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cârciumarul vânzând vin, stareţul s-a dus la ea şi a început a-şi trage hainele de pe dânsul, ca şi cum ar fi voit să se culce cu femeia. Iar ea, văzând aceasta, a răcnit şi bărbatul ei a alergat la ea. Şi a zis femeia către bărbat: „Goneşte pe acest nebun blestemat, că voieşte să mă silească pe mine". Atunci omul acela, bătând pe stareţ cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare şi ploaie; iar stareţul şedea afară şi răbda frigul, având numai o haină veche şi ruptă. De atunci încolo, nu numai că nu-l socotea pe el sfânt cârciumarul, ci şi altora, dacă ziceau că Simeon se face nebun pentru Hristos, le răspundea cu jură­mânt, zicându-le: „Cu adevărat este îndrăcit şi nu are minte, ba încă este şi curvar, pentru că a voit să o silească pe femeia mea. El mănâncă carne şi face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu".

Aceasta o zicea pentru că sfântul, voind să acopere postirea sa, după nemâncarea cea de şapte zile, mânca de multe ori carne înaintea tuturor înadins, pentru ca toţi să-l socotească pe el nu numai ca un nebun, dar şi ca pe un păcătos. Încă spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, îşi lăsa ruşinea omenească la o parte şi de multe ori umbla gol prin târg, ca un fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.

Iar un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu, ştiind desăvârşit nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut odată foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemâncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea suferită întru nebunie. Deci, vrând să-l spele pe el, a zis ca în glumă către dânsul: „Nebunule, oare vei merge la baie ca să te speli?" Iar el a zis, râzând: „Voi merge, voi merge". Şi îndată cu cuvântul, a dezbrăcat de pe el haina sa cea ruptă şi, învârtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dânsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge aşa gol, apoi eu nu voi merge cu tine". Iar stareţul a grăit: „Eu am făcut lucrul mai înainte de lucru şi de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta". Aceasta zicând, a alergat înainte.

Şi erau acolo două băi, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Şi lăsând el pe cea pentru bărbaţi, a mers în cea de femei. Iar diaconul, ajungându-l pe el, a zis: „Aşteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei". Iar Simeon, întorcându-se către dânsul, a zis: „Tot una este. Acolo apă caldă şi rece, şi aici apă caldă şi rece; iar mai mult nimic nu este acolo ca şi aici". Aceasta zicând-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dânsul, l-au bătut şi l-au izgonit din baie.

După aceea, diaconul acela, luându-l de-o parte, l-a întrebat, zicând: „Părinte, cum ţi-ai simţit trupul, când ai intrat gol în mijlocul acelor femei goale?" Stareţul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, aşa am fost şi eu în mijlocul lor. Nici n-am simţit că am trup, nici nu m-am gândit că am intrat la trupuri, ci toată mintea mea era în lucrul lui Dumnezeu!" O nepătimire ca aceasta a trupului său cel omorât, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, de care nu tăinuia viaţa sa, văzându-l pe dânsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Şi era între ei dragoste prietenească întru Hristos şi unul altuia îşi cunoşteau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

Deci Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea mântuindu-se nu numai pe sine, ci şi pe alţii, pentru că pe mulţi păcătoşi, învăţându-i cu cuvântul şi cu lucrul, îi aducea la pocăinţă. Un tânăr oarecare a căzut în păcatul preacurviei şi îndată, cu pedeapsa lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului şi era muncit de duhul cel necurat. Şi văzându-l pe el stareţul, l-a lovit peste obraz, zicându-i la ureche: „Să nu fii preacurvar". Şi îndată a ieşit diavolul dintr-însul şi tânărul acela a rămas sănătos. Deci mulţi întrebându-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareţ ţinând în mâini o cruce de lemn, care a izgonit din mine un câine negru înfricoşat, bătându-l cu crucea, şi m-am făcut sănătos!" Însă nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, Dumnezeu ţinând limba lui, până în ziua în care Simeon s-a pristăvit.

Era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea în târg fel de fel de comedii pricinuitoare de râs. Acela făcând înaintea poporului lucrul său cel obişnuit, Simeon s-a dus acolo şi, văzând pe vrăjitor, l-a cunoscut că avea o oarecare faptă bună în viata sa. Deci, vrând să-l schimbe de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică şi făcând pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mâna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mâna vrăjitorului şi nimeni nu putea să ştie cine a aruncat piatra aceea. Deci vrăjitorul s-a dus din privelişte, bolnav şi mâhnit. Iar cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicându-i: „Eu te-am lovit cu piatra şi de nu te vei pocăi şi nu îmi vei jura mie că nu vei mai face acel meşteşug pricinuitor de râs, apoi nu te vei tămădui". Şi s-a jurat vrăjitorul cu Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Apoi, deşteptându-se din somn, s-a văzut sănătos şi mâna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decât numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit".

Cuviosul vedea mai înainte cele ce aveau să fie şi le spunea acoperit la alţii. Când s-a întâmplat marele cutremur de pământ din care pricină a căzut şi Antiohia, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărâmat în cetatea Emesei. Nu cu multe zile înainte de aceea, stareţul făcând nebunia sa, a luat din şcoală un bici de piele împletit şi alergând prin cetate, bătea stâlpii de piatră pe care se sprijineau zidirile şi către unii stâlpi grăia: „Domnul îji porunceşte îie să stai tare!" Iar la oarecare stâlp i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi". Deci, când s-a întâmplat cutremurul de pământ, toţi acei stâlpi, pe care sfântul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi şi nemişcaţi; iar ceilalţi au căzut cu casele care erau pe ei şi s-au sfărâmat ca praful. Iar stâlpul acela către care sfântul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi...!" acela a crăpat în jumătate de sus până jos şi, plecându-se puţin, stătea. De aceea, când sfântul bătea acei stâlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie, însă după ce a văzut că acei stâlpi au rămas nemişcaţi şi nevătămaţi de cutremur, mulţi au cunoscut că aceea era vestirea proorocească a nebunului pentru cutremur.

De asemenea, când urma să fie vreo molimă, sfântul, ducându-se în şcoală, săruta copiii ca şi cum ar fi glumit, spunând fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!" Insă nu îi săruta pe toţi copiii, ci pe care îi arăta lui dumnezeiescul dar. Iar către dascăl zicea: „Frate, să nu baţi pe aceşti copii pe care îi sărut eu, căci ei vor merge în cale depărtată". Iar dascălul îl batjocorea pe el şi uneori îl bătea el însuşi, iar alteori şi copiilor le poruncea să-l bată; şi îl legau pe stareţ de un stâlp şi îl băteau. Iar când, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, venea asupra cetăţii acea molimă, nu rămânea între cei vii nici unul din acei copii pe care sfântul îi sărutase, ci toţi mureau. Atunci se cunoştea proorocia lui.

Stareţul avea obicei de a intra în casele celor bogaţi şi făcea nebuniile lui. Şi de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicele lor. Odată s-a întâmplat că o slujnică a unui cetăţean însemnat a păcătuit cu un tânăr şi a zămislit de la el. Iar când s-a cunoscut că este îngreunată şi stăpâna ei a întrebat-o cu cine a greşit, ea n-a voit să arate pe cel cu care păcătuise, ci a zis că monahul cel nebun a silit-o. Şi mergând stareţul după obicei la acea casă, jupâneasa a zis către dânsul: „Oare bine ai făcut, Simeoane că ai batjocorit slujnica mea şi ai îngreunat-o?" Iar stareţul, râzând, i-a zis: „Îngrijeşte-te acum, îngrijeşte-te, până ce va naşte pruncul; şi vei avea un Simeon mic!" Din acea zi, stareţul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, şi venea în toate zilele la dânsa, aducându-i pâine curată, carne şi peşte, şizicându-i: „Mănâncă, femeia mea, mănâncă...!"

Iar când a sosit vremea naşterii, o durea pântecele pe acea femeie şi n-a putut să nască până la trei zile, astfel că era să moară. Deci stăpâna ei a zis către sfântul: „Bătrânule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască". Iar el jucând şi sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus, mă jur pe Iisus, că nu va ieşi pruncul dintr- însa, până ce nu va mărturisi cine este tatăl lui!" Auzind aceasta femeia care se primejduia cu naşterea a mărturisit adevărul, că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat şi a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul şi au început a-l avea pe stareţ ca pe un sfânt. Iar alţii ziceau de Simeon că vrăjeşte cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun şi îndrăcit.

Sfântul vedea încă şi tainele gândurilor inimilor omeneşti, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen: de ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit? Deci unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor, iar celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească şi să scrie unele ca acelea, dintre care câteva şi până astăzi se primesc de cei dreptcredincioşi. Astfel pricindu-se ei mult şi neînţelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră". Astfel sfatuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvârşită a sfinţeniei şi avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinţii care veniseră la dânsul, a zis către dânşii: „Bine aţi venit, voi care aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat". Deci, făcându-se între dânşii multă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veţi întreba".

Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?" Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, iar mai ales pe monahi îi dosădeşte?" Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân şi l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob şi mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înţelept am venit să vedem! Mult ne va învăţa acesta!" Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!" Iar el, uitându-se la dânşii cu mânie, le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!" Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta şi intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!" Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea stareţului; căci mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul şi vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Într-una din zile, luând un fluier de la cel cu legumele, a ieşit în uliţă la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie.

Duhul acela înfricoşa pe cei care treceau târziu pe acolo şi pe unii chiar îi vătăma. Acolo şezând sfântul, cânta din fluier rugăciunea Cuviosului părintelui său Nicon, care o învăţase de la dânsul, şi astfel a izgonit pe diavol de acolo. Iar diavolul, prefăcându-se într-un arap mic înfricoşat, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toţi şi a sfărâmat toate vasele. Şi întorcându-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită şi mâhnită, şi femeia i-a spus, zicând: „Un arap înfricoşat şi mânios, mic de stat, a intrat repede, ne-a spăimântat pe toţi şi a sfărâmat toate vasele". Sfântul a zis către ea: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă împărtăşiţi cu Sfânta Biserică!" Aceasta a spus-o, pentru că se ţinea şi aceea de eresul lui Sevir cel fără de cap. Iar femeia a vrut să-l prindă pe nebun şi să-l bată. Dar el, plecându-se, a luat ţărână de jos şi aruncând în faţa ei, i-a umplut ochii de ţărână şi a zis către dânsa: „Nu mă vei prinde, până ce nu te vei împărtăşi cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtăşeşti, apoi arapul va veni iar la voi". Zicând aceasta, a fugit din casa aceea. Iar a doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap a intrat în casa celui cu legume şi a făcut acelaşi lucru ca şi mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea şi a trecut la Biserica dreptcredincioşilor.

Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, şi un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rânduindu-i calea spre mântuire, a văzut odată pe stareţ spălându-se şi doi îngeri vorbind cu dânsul. Şi cunoscându-l pe el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse la dânsul. Sfântul însă, arătându-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iar iudeul, ieşind a doua zi în târg şi nerăbdând să ascundă acea taină, pe când voia să-şi deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfântul i-a stat în faţă şi s-a atins de buzele lui, însemnând semnul Sfintei Cruci pe ele. Deci iudeul a rămas mut cu desăvârşire, iar sfântul a fugit de lângă dânsul, sărind şi jucând prin popor. Apoi iudeul, ducându-se la sfântul, i s-a închinat şi, făcându-i semn cu mâna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfântul arătându-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau vei rămâne mut!" Deci iudeul s-a botezat şi, când a ieşit din sfânta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Şi a adus apoi la Sfântul Botez toată casa lui.

Sfântul ajunsese într-atâta curăţie şi nepătimire, încât, jucând şi între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. Şi de multe ori fiind gâdilat de mâinile celor neruşinoase ce i se băgau în sân, petrecea ca un mort cu trupul şi nesimţitor ca un lemn, aşa era luată de la dânsul pofta cea firească, cu darul lui Dumnezeu. Căci a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicând: „Când eram în pustie şi aveam multă supărare la început de la patimile trupeşti şi mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru uşurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi: «Frate, cum petreci?» Eu i-am răspuns: «Pătimesc rău, părinte, şi de nu-mi vei ajuta, nu ştiu ce voi face, pentru că trupul mă munceşte foarte rău». Iar stareţul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan şi mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: «Iată, eşti sănătos!» De atunci n-am mai simţit în mine poftă trupească, nici în somn şi nici la arătare". Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

Deci, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască şi precum de demult în Sinai rugul de foc, tot aşa şi el petrecea nears de atingerea femeiască. Şi mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către vreo desfrânată: „Dacă vei voi să-mi fii mie prietenă, iată, îţi dau o sută de galbeni, numai să nu te mai dai la nimeni spre păcat". Zicând aceasta, arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut cât voia. Iar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l, i se făgăduiau că nu vor greşi cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele şi de se jura vreuna că va petrece în curăţie, îi dădea galbenii. însă după aceea, dacă nu păzea jurământul şi greşea cu cineva, sfântul o cunoştea îndată şi o mustra, apoi slobozea asupra ei vreo boală cumplită sau vreun diavol ca s-o muncească, până ce făcea făgăduinţă nemincinoa- să de pocăinţă adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate.

Iar când poporul începea a-l vedea ca pe un sfânt, îndată făcea ceva, care era semn arătat de nebunie. Pentru că uneori umbla şchiopătând, alteori sărind, alteori se târa pe pământ şi împiedica picioarele celor ce mergeau în cale şi, zăcând la pământ, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit şi cădea ca un îndrăcit, încă făcea multe fapte neplăcute ochilor omeneşti şi necuviincioase, arătându-se la toţi că este nebun, ca să nu-l socotească nimeni sfânt.

Odată a petrecut Sfântul Post cel de 40 de zile fără de hrană, iar în Sfânta şi Marea Joi de dimineaţă, şedea în târg şi mânca. Acest lucru văzându-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfântă Joi nu o cinsteşte, ci mănâncă de dimineaţă". Şi văzându-l Diaconul Ioan, a zis către dânsul: „Cu câţi bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănânci?" Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani"; adeverindu-i în ascuns, că 40 de zile n-a mâncat nimic.

Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viaţă ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon şi să-l cunosc dacă pentru Hristos se nevoieşte sau cu adevărat este fără de minte?" Deci, intrând în cetate şi fiind aproape de casa femeilor desfrânate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducând pe stareţ în spate, iar pe alta, bătându-l dinapoi cu curele. Şi smintin- du-se protocomitul, a zis în gândul său: „Cine va crede că acest mincinos monah nu desfrânează cu acele femei spurcate?" Aceasta gândind-o el în sine şi fiind încă la o aruncătură de piatră de cel nebun, deodată stareţul acela, alergând la protocomit şi lovindu-l pe el peste obraz, şi-a descoperit haina sa şi, neruşinându-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui şi zicând: „Ticălosule, aici este zburdare?" Iar procomitul s-a mirat că stareţul i-a cunoscut de departe gândul lui şi l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, care de bunăvoie face pe nebunul pentru Hristos. Dar nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia, căci limba lui, ca şi ale celorlalţi, era ţinută cu oarecare putere, până la sfârşitul sfântului.

Pe o uliţă din acea cetate s-a sălăşluit un diavol într-o oarecare casă pustie, iar Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregătin- du-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci stareţul luând pietre mici în sânul său, stătea acolo şi nu lăsa pe nimeni să treacă, aruncând cu pietre spre toţi cei ce voiau să meargă pe acolo. Iar un câine trecând, a alergat acolo şi fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfântul a zis către popor: „De acum puteţi trece, pentru că în loc de om a fost lovit un câine".

După aceasta, s-a întâmplat stareţului că mergea pe lângă un loc, unde dănţuiau o mulţime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori şi a-l chema la dansul lor, strigând: „Monahule, monahule...!" Iar el, vrând să pedepsească şi să înţelepţească nerânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu şi le-a făcut tuturor ochii strâmbi, încât fiecare căuta cruciş, iar stareţul s-a dus în drumul său.

Iar fetele, cunoscându-şi strâmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut lor aceea şi alergau în urma lui plângând şi stri­gând: „Îndreaptă, nebunule, îndreaptă-ne ochii noştri!", pentru că lor li se părea că prin vrajă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungându-l, l-au prins şi îl jurau cu sila, zicându-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!" Iar el, jucând, a zis către dânsele: „De voieşte vreuna din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi şi se va tămădui". Deci unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu stareţul să le sărute ochii lor; şi îndată au luat tămăduire prin sărutarea lui. Iar câte s-au îngreţoşat de stareţ şi n-au voit să le sărute pe ele, acelea au rămas netămăduite şi plângând.

Şi plecând stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă, nebunule, aşteaptă, pentru Dumnezeu aşteaptă-ne şi sărută-ne şi pe noi!" Dar stareţul nu le-a ascultat pe ele, ci a fugit, iar fetele au alergat în urma lui. Iar unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul", iar alţii le socoteau şi pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânşii: „De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".

Altădată, unii dintre cetăţenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paşti. După săvârşirea praznicului, întorcându-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărţit de ei şi s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinţii părinţi şi să se învrednicească de binecuvântarea şi de rugăciunile lor. Şi cerceta acela chiliile părinţilor cu aduceri de daruri şi milostenii din averile sale. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfântul Simeon şi petrecea aproape de Marea Moartă şi de râul Iordan. Deci, închinându-se aceluia, a cerut binecuvântare şi rugăciuni. Iar Cuviosul Ioan a zis către dânsul: „Având în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, care este numit nebun, ce mai ceri de la mine, săracul? Căci de rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuinţă".

Şi luând pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Şi iată, era în chilia lui o masă neobişnuită pustiului, pusă înainte cu o mână nevăzută, trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pâini curate şi calde, peşti aleşi, vin bun şi vase. Deci, şezând ei, au mâncat şi s-au săturat, mulţumind lui Dumnezeu. Iar după masă, Cuviosul Ioan, luând trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicându-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, şi zi-i lui: «Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!»" Şi întorcându-se omul acela, când intra în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întâmpinat pe el la porţile cetăţii şi i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mâncat oare acele trei prescuri pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvântare?"

Atunci omul acela s-a mirat de o mai înainte-vedere ca aceea; iar stareţul, luându-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăşi i-a pus înainte o masă trimisă de Dumnezeu, ca aceea pe care Cuviosul Ioan i-o pusese înainte în pustie. Şi a spus Simeon omului acela toate cele ce acela a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mâncat şi ce a băut. Deci, plecând omul acela de la stareţ, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceea cuiva; pe de o parte pentru "că era oprit de Dumnezeu şi pe de alta, pentru că se ruşina de oameni; ştiind că nu-l vor crede pe el, deoarece toţi îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înţelept decât toţi oamenii.

Într-o vreme oarecare, asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, a năpădit, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: Nişte tâlhari au făcut o ucidere în cetate şi, luând trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Şi făcându-se ziuă şi găsindu-se mortul în curtea diaconului, s-a făcut gâlceavă mare. Deci, prinzând boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaş şi nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăţiei lui. Deci nevinovatul diacon a fost osândit la moarte, ca să fie spânzurat pe lemn.

Şi ducându-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decât numai atât: „Dumnezeule al nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stai mie de faţă în ceasul acesta!" Iar în acea vreme, Simeon îşi făcea nebunia sa în alt loc. însă Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă şi moarte ca aceea fără de cinste, a venit un om oarecare la stareţ şi i-a zis lui: „Nebunule, prietenul şi făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osândit la moarte şi de va muri acela, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el".

Aceasta grăind, i-a spus şi pricina pentru care a fost osândit la moarte. Iar sfântul îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obişnuise a se ruga în taină, care loc nu-l ştia nimeni, decât numai singur diaconul. Acolo, plecându-şi genunchii, a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru mântuirea diaconului din acea primejdie de moarte; şi îndată s-au găsit ucigaşii, iar judecătorul a trimis repede călăreţi în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care voiau să-l spânzure pe diacon. Şi, fiind liberat diaconul, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfântul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită şi având mâinile ridicate în sus, a stat puţin mai departe înapoia lui, înspăimântat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurământ, ieşind din gura sfântului nişte văpăi ca săbiile şi o roată de foc împrejurul lui.

Şi n-a îndrăznit să se apropie de dânsul, până ce nu şi-a sfârşit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Apoi uitându-se sfântul împrejur, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puţin a lipsit de n-ai băut paharul morţii; deci mergi de te roagă şi mulţumeşte izbăvitorului Dumnezeu. Iar această ispitire ti s-a întâmplat fie pentru aceea că doi săraci au venit la tine şi aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors dinspre dânşii şi le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sunt cele ce dai? Sau nu crezi Aceluia care a zis că:Cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acumy iar în cel ce va să fie va dobândi viaţă veşnică? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu". Acestea erau cuvintele nebunului, sau mai bine zis ale sfântului şi cuviosului bărbat, căci atunci când era cu acel diacon Ioan în singurătate, nimic nu făcea de nebunie, ci cu blândeţe şi cu inimă umilită vorbea cele de folos; şi de multe ori, când diaconul acela asculta cuvintele sfântului cele folositoare de suflet, simţea ieşind din gura lui o bună mirosire mare.

Într-o Duminică de dimineaţă, după şapte zile de nemâncare, Sfântul Simeon luând un cârnat iacut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muştar. Deci, dând cârnatul prin muştar, mânca, iar celor ce veneau la dânsul să se joace, le ungea gura cu muştar. Şi a venit la dânsul un sătean prost, având durere de ochi, din pricina unei albeţe. Atunci el, iară de veste, l-a frecat la ochi cu muştar. Deci acela a strigat de durere, iar nebunul a zis către dânsul: „Du-te, nebunule, de te spală la ochi cu oţet şi usturoi şi îndată te vei tămădui!" Dar acela, neascultând pe sfânt, s-a dus la doctori şi a orbit mai mult şi îl durea mai amar. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareţ!" Iar când şi-a spălat ochii săi cu oţet şi usturoi, îndată s-a însănătoşit desăvârşit la ochi. După aceasta, întâlnindu-l pe el odată sfântul pe drum, i-a zis: „Iată, eşti sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Aşa a învăţat sfântul pe cel ce fura, pentru că ştia toate lucrurile omeneşti cele tăinuite.

Odată s-au furat de la un cetăţean cinci sute de galbeni şi acela se mâhnea pentru aurul său risipit şi cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale şi le bătea fără milă. Iar odată mergând pe uliţă, l-a întâmpinat Simeon şi i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?" Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc". Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ţi găsesc aurul tău?" Omul a răspuns: „Îîi voi da zece galbeni". Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat şi nici pe altcineva". Atunci cetăţeanul s-a jurat, iar sfântul i-a zis: „Galbenii tăi ţi i-a furat pitarul, dar păzeşte-te ca să nu-l baţi pe el şi nici pe altul". Deci, ducându-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfântul, şi nu l-a bătut pe acela. După aceasta, când voia să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorţea mâna de durere şi nu putea să bată. Deci, aducându-şi aminte de jurământ, s-a dus la stareţ şi a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurământ, ca să-mi fie mâna liberă". Dar el, ca şi cum nu înţelegea cele ce i se spune, îşi făcea nebunia sa. Iar omul acela venea de multe ori la dânsul, supărându-l, ca să-l dezlege de jurământ. Şi i s-a arătat sfântul în vedenia visului, zicându-i: „Te voi dezlega de jurământ, dar voi dezlega de la tine şi aurul tău şi toată averea ta o voi risipi, pentru că voieşti să baţi pe robii tăi, care au să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie". După acea vedenie, venind omul acela în frica de Dumnezeu, se arăta blând către toţi.

Pentru ca să nu fie cunoscute de oameni nişte minuni ca acestea ale sale, Sfântul Simeon se făcea îndrăcit, ca şi cum ştia din lucrarea diavolească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciţi, ca fiind dintre dânşii şi, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea sa a izgonit pe diavoli din mulţi. Iar ceilalţi îndrăciţi sau mai bine zis diavolii care locuiau în ei, cârteau asupra lui, zicându-i: „O, nebunule, care batjocoreşti pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strâmbătate? Du-te de aici! Nu eşti dintre noi, pentru că toată noaptea ne munceşti şi ne arzi". Iar sfântul, în îndrăcirea sa prefăcută, ca unul ce toate le ştia din Duhul Sfânt, îi mustra pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăţie; pe alţii, pentru furt; iar pe alţii, pentru călcare de jurământ; şi pe fiecare pentru toate păcatele lui. Pe unii îi mustra deosebi, iar pe alţii, înaintea altora. Altora le spunea prin pildă lucrurile lor cele rele, ca să le recunoască în conştiinţa lor, iar pe alţii îi ocăra pe faţă pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducând poporul întru simţire şi la pocăinţă. Şi mulţi îl credeau că nu ştie tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezându-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoşii cei nepocăiţi se temeau să vină înaintea feţei lui sau să se întâlnească cu dânsul, şi fugeau de el, ca să nu fie mustraţi.

În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji şi era pricinuitoare de multe răutăţi. Vrând cuviosul să strice vrăjile aceleia, a început a veni la ea adeseori şi, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădeau lui, bani de aramă şi haine. Iar odată i-a zis ei: „Voieşti să-ţi fac un lucru pe care, când îl vei purta cu tine, nimeni nu te va deochea şi nici un rău nu se va apropia de tine?" Iar ea, crezând că nebunul ştie ceva din lucrarea drăcească, i-a zis lui: „Voiesc, fă-mi!" Iar el luând o scândurică mică, a scris sirieneşte pe dânsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poţi întoarce pe oameni de la Dânsul". Aşa scriind, a dat scândurică femeii ca s-o lege la gât. Şi făcând femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul şi nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.

Mergând odată stareţul cu fraţii lui cei săraci, s-a apropiat de cuptorul unde se lucrau sticle, iar lucrătorul de sticlă era evreu. Deci, şezând sfântul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Şi a zis nebunul către ceilalţi săraci ai săi: „Voiţi să vă fac să râdeţi?" Iar ei şi-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Şi când iudeul a făcut o sticlă, el umbrind de departe cu dreapta sa, a făcut cruce şi îndată sticla s-a spart. Şi făcând iudeul altă sticlă, s-a spart şi aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-au spart şi a treia, şi a patra, până la a şaptea. Deci săracii au început a râde cu hohot şi au spus iudeului ceea ce se făcea. Iar iudeul umplându-se de mânie, a apucat un tăciune şi a gonit pe nebun, bătându-l şi arzându-l. Iar nebunul, ducându-se, striga către el, zicând: „O, sticlarule, până ce nu vei face cruce pe fruntea ta, toate sticlele ţi se vor sfărâma". Şi începând iarăşi iudeul a lucra sticle, s-au spart, una după alta, treisprezece sticle. Iar el, văzându-şi paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa şi au încetat a se mai sfărâma sticlele ce le lucra. Deci cunoscând el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfânta biserică şi s-a făcut creştin, primind Sfântul Botez.

În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetăţii, în a cărui casă obişnuia cuviosul nebun a merge şi a juca. Îngreunându-se boala acelui cetăţean, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un zar cu un oarecare arap înfricoşat şi s-a făcut între ei un rămăşag: dacă celui bolnav nu-i va cădea de trei ori numărul şase, apoi el va fi biruit de arap. Şi a rămas bolnavul în îndoire şi în frică mare. Şi i s-a arătat bolnavului nebunul Simeon, zicându-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci dă-mi cuvânt că de acum nu vei mai întina cu preacurvia patul femeii tale şi eu voi arunca zarul pentru tine şi tu vei birui". Iar bolnavul s-a jurat sfântului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfântul, luând un zar, l-a aruncat şi a căzut de trei ori şase, iar arapul a plecat de la cel bolnav. Deci, deşteptându-se din somn, a simţit că i s-a uşurat boala. Iar nebunul venind ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncări de zar. Însă crede-mă pe mine, că de-ţi vei călca jurământul, atunci arapul acela te va sugruma". După aceea, ocărând pe toţi cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo alergând.

Cuviosul avea o colibă pentru odihnă şi mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decât o sarcină de viţe. în acea colibă petrecea toate nopţile la rugăciune până dimineaţa, udând pământul cu lacrimi. Apoi, sosind ziua, îşi împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap şi ţinând în mâini o stâlpare, umbla prin cetate, strigând: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor şi a cetăţii lui". În aceste cuvinte sfântul numea sufletul cetate, iar mintea, împărat care stăpâneşte peste patimi, precum tâlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină şi îi vorbea pe larg de toate cuvintele şi lucrurile sale, îngrozindu-l cu jurăminte, ca nimănui să nu spună ceva de el, până la sfârşitul vieţii lui.

Iar mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan şi a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, vieţuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume şi am intrat în călugărie. Şi l-am aflat pe el acum foarte sporit în bunătăţi şi desăvârşit plăcut lui Dumnezeu. Deci m-am bucurat că l-am văzut purtând pe cap o cunună prea luminoasă, pe care era scris: «Cununa răbdării pustiului!»" După aceea, Cuviosul Simeon iarăşi a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicând către mine: «Vino, nebunule, vino să primeşti nu numai o cunună, ci mai multe, pentru mântuirea a multor suflete omeneşti»".

Sfântul Simeon, zicând acestea, a suspinat şi iarăşi a zis: „Frate diacone, nimic nu ştiu să fi făcut ceva de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, căci ce plată va primi nebunul şi lipsitul de înţelegere, fără numai în dar de mă va milui Stăpânul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, iar mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăşti, căci să ştie dragostea ta, că mulţi dintre dânşii, prin pătimirea cea rea, sunt curăţiţi şi strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea şi între oamenii cei de rând, care vieţuiesc prin sate şi lucrează pământul, care petrec în nerăutate şi în dreptatea inimii lor, nu hulesc pe nimeni şi nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor îşi mănâncă pâinea întru sudoarea feţei, între unii ca aceştia mulţi sunt sfinţi mari, pentru că i-am văzut venind în cetate şi împărtăşindu-se cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos şi făcându-se ca nişte aur curat.

Însă acestea pe care ţi le grăiesc ţie, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deşartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieţii mele celei ticăloase. încă să ştii că şi pe tine degrab te va lua Domnul de aici. Deci îngrijeşte-te pentru sufletul tău pe cât îţi este puterea, ca să poţi trece fără de supărare de duhurile cele din văzduh şi să scapi de cumplitele mâini ale stăpânului întunericului.

Ştie Domnul meu că şi eu am mult necaz şi mare frică, până ce voi trece acele înfricoşătoare locuri, în care se cercetează cu de-a- mănuntul toate cuvintele şi lucrurile omeneşti. De aceea, te rog, fiule şi fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sârguieşti să fii milostiv, că în acel ceas înfricoşat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decât alte bunătăţi. Căci este scris:Fericit este cel ce se uită spre cel sărac şi scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Şi păzeşte şi aceasta: Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, având mânie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfântului Duh!"

Acestea şi multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Şi plecând de la dânsul, nu s-a mai arătat umblând prin cetate, ci a petrecut în colibă fără să iasă, până la ceasul cel mai de pe urmă al sfârşitului său. Iar în ce fel a fost sfârşitul lui, nimeni nu ştie, decât numai Unul Dumnezeu şi îngerii Lui; pentru că aceia s-au obişnuit a fi de faţă la sfârşitul săracilor, cei cu totul părăsiţi de oameni, precum a fost de faţă la Lazăr, cel ce a murit în gunoi şi despre care se pomeneşte în Evanghelie că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Deci nu este îndoială că aceiaşi sfinţi îngeri ai lui Dumnezeu au stat de faţă şi la acest sfânt, care a fost sărac cu duhul şi cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfârşit, şi, dezlegând cu blândeţe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locaşurile cereşti.

Apoi trecând acele două zile, unii din săracii care au avut cu dânsul tovărăşie, nevăzându-l, şi-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?" Deci s-au dus la coliba lui şi l-au găsit mort, zăcând sub viţele acelea, şi au zis: „Iată, cel ce s-a înnebunit în viaţa sa, s-a aflat nebun şi după moarte, căci nu s-a sfârşit culcat pe viţe, ci sub ele". Deci doi oameni oarecare au luat trupul lui fără să-l spele, fără de obişnuita cântare, fără lumânări şi fără tămâie, şi au pornit spre locul unde se îngropau cei străini. Şi a fost dus sfântul la îngropare pe lângă casa acelui creştin botezat de curând, lucrătorul de sticle care a fost mai înainte iudeu. Iar acela a auzit mulţime de cântăreţi, cântând cântări cu glasuri prea dulci şi negrăite. Deci mirându-se de acea neobişnuită cântare, a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni, decât numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cântând nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cântau şi mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Iar creştinul acela a mirosit-o şi a zis: „Fericit eşti, nebunule, că neavând oameni să-ţi cânte pentru îngropare, ai pe cereştile puteri care te cinstesc cu cântări şi te umplu de mireasma cădirii cea din Rai". Deci îndată a mers cu acei doi oameni şi a dus cu ei acel sfânt trup şi l-a îngropat cu mâinile sale între mormintele străinilor şi ale săracilor. Şi spunea tuturor că a auzit cântări îngereşti deasupra acelui mormânt şi negrăită bună mireasmă.

Iar diaconul Ioan, mergând la coliba aceea şi negăsind pe sfânt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înştiinţându-se că a murit şi este îngropat, a plâns foarte mult şi s-a dus la mormântul lui, vrând să ia trupul de acolo şi să-l îngroape cu cuviinţă la loc de cinste. Însă când a descoperit mormântul, n-a găsit trupul sfântului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinţii Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toţi oamenii din cetatea Emesei, deşteptându-se ca din somn, au început a-şi aduce aminte şi a-şi spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile şi viaţa lui cea mult chinuită.

Atunci au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înţelept decât toţi înţelepţii acestui veac şi cel ce se părea că este păcătos era drept şi cuvios, dar sub chipul cel de nebunie şi de păcătos, îşi acoperea înaintea oamenilor viaţa sa cea înţelepţită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Astfel au fost viaţa şi nevoinţele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. Şi precum Lot cel de demult a petrecut în mijlocul sodomitenilor şi nu s-a întinat de păcatele acelora, aşa şi acest nou Lot, vieţuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumeşti.

Cuviosul Simeon s-a sfârşit în 2l de zile ale lunii iulie, iar după dânsul şi Cuviosul Ioan, tovarăşul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfârşit în pustiul Iordanului. Şi precum împreună au început a sluji Domnului pe pământ, tot aşa şi în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Iar viaţa amândurora, precum a spus-o sfânta şi nemincinoasa gură a lui Simeon către diaconul Ioan, cel de la biserica din Emesa, aşa a povestit-o acelaşi diacon cu credinţă şi întru adevăr marelui între părinţi, Sfântului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Iar acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Viața Sf Cuv Ioan Pustnicul

Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon; şi amândoi erau de neam bun şi bogaţi. Ioan era în vârstă de 24 de ani şi, având femeie tânără, petrecea lângă tatăl său cel îmbătrânit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat şi avea o maică văduvă şi bătrână, în vârstă de 80 de ani.

Amândoi aceşti tineri se întovărăşiseră între dânşii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeaşi ţară şi au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetând împreună sfintele locuri şi închinându-se. Iar când se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorât în valea Ierihonului şi, mergând pe sub munte, au trecut pe lângă cetate. Şi văzând ei mănăstirile dimprejurul sfântului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Ştii oare cine vieţuieşte în acele locaşuri?" Simeon a zis: „Cine vieţuieşte într-însele?" Ioan a răspuns: „Acolo vieţuiesc îngerii lui Dumnezeu". Simeon, minunându-se şi suspinând, a zis: „Putem oare să-i vedem?" Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viaţă ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feţei şi de vorbele lor". Şi şedeau amândoi călări; apoi, descălecând de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicând: „Mergeţi încet înaintea noastră". Deci slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmând de departe, vorbeau cum ar putea să-şi mântuiască sufletele lor. Şi mergând încetişor, au ajuns la o răspântie, de unde era o cale care ducea către Siria, la locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, unde se vedeau acele mănăstiri. Şi a zis Ioan către Simeon, arătând cu degetul calea ce ducea spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viaţă!" Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspântie şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povăţuiască pe care cale să mergem".

Şi plecându-şi ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voieşti să se mântuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi şi ne îndreptează pe calea pe care vom merge". Rugându-se din destul, au aruncat sorţi şi a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu smerenie au mulţumit lui Dumnezeu. Deci îndată şi-au uitat părinţii, unul pe tată şi femeie, iar altul pe maica sa şi, defăimându-şi averile, au socotit ca un vis toate cele frumoase şi dulci ale acestei lumi.

Şi îmbrăţişându-se unul cu altul şi sărutându-se cu sărutare sfântă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan, pe care cu adevărat au ajuns la viaţa veşnică. Şi alergau cu bucurie, ca Petru şi Ioan la Mormântul lui Hristos cel primitor de viaţă, întărindu-se şi îndemnându-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca nu cumva dorul de mama lui cea bătrână să-l întoarcă pe Simeon de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea pentru Ioan, ca nu cumva dragostea femeii cu care se însoţise de curând, să-l abată de la calea ce îi era pusă înainte, ca magnetul pe fier.

Drept aceea îşi spuneau unul către altul cuvinte duhovniceşti, învăţătoare şi mângâietoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăşi ne-a născut pe noi. Şi ce folos poate să ne fie nouă din deşertăciunile lumeşti? Şi ce ajutor vom afla din bogăţii în ziua judecăţii? Oare nu ne vor vătăma mai mult? Asemenea şi tinereţile şi frumuseţile noastre cele trupeşti, oare pururea vor petrece? Nu se vor schimba oare în bătrâneţe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu suntem înştiinţaţi de vom ajunge la bătrâneţe, pentru că şi cei tineri mor, neaşteptând moartea". Iar Simeon grăia către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici fraţi, nici surori, decât numai pe singură aceea care m-a născut şi care acum a îmbătrânit. Şi nu mă doare atât de dânsa, cât mă tem în inima mea pentru tine, ca să nu te abată din această cale bună dorul femeii tale celei frumoase şi iubite, cu care te-ai unit de curând prin nuntă". Astfel vorbeau ei între dânşii pe când călătoreau.

Încă s-au rugat lui Dumnezeu şi pentru aceasta, ca să le înştiinţeze voia Sa, în care anume mănăstire să se tundă în călugărie. Şi şi-au pus un semn ca acesta: în care mănăstire vor afla porţile deschise, în aceea le porunceşte Dumnezeu să intre. Deci s-a întâmplat de au mers la mănăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit înainte de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinşi de dumnezeiasca dragoste, pentru că Nicon a văzut pe Domnul într- acea zi, în vedenia visului, zicând către el: „Scoală şi deschide uşile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele".

Iar egumenul, deşteptându-se, a mers şi a deschis porţile mănăstirii şi şedea acolo, aşteptând venirea oilor lui Hristos. Deci apropiindu-se Ioan şi Simeon de mănăstirea lui şi văzând porţile deschise şi pe stareţ şezând în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că iată, mănăstirea este deschisă şi portarul şade ca şi cum ar aştepta dinadins venirea noastră". Şi venind ei la poartă, egumenul s-a sculat şi le-a zis: „Bine aţi venit, mieluşeii lui Hristos". Şi, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mănăstire şi i-a ospătat cu trupească şi duhovnicească hrană şi i-a odihnit în noaptea aceea ca pe nişte străini.

Iar a doua zi le-a spus: „Frumoasă şi plăcută lui Dumnezeu este dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveţi către Dânsul. însă trebuie ca şi voi să o păziţi cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmaşul mântuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sunteţi datori să nu slăbiţi în alergare, până ce veţi ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiţi fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veşnice, decât pe cele vremelnice. Bine este a sluji şi părinţilor celor după trup, dar fără de asemănare mai bine este a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sunt fraţii cei după trup, dar cei duhovniceşti sunt mai folositori. Buni sunt prietenii pe care îi aveţi în lume, dar mai bine este a câştiga prieteni pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. Buni sunt apărătorii şi mijlocitorii pe care îi aveţi către boieri, dar nu sunt aşa cum sunt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atât de bine primită lui Dumnezeu, precum a-I da Lui sufletul şi voia cu totul. Dulce este saţiul vieţii acesteia, dar nu este întocmai cu saţiul Raiului. Frumoasă este bogăţia şi iubită de toţi oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Frumoase sunt tinereţile, dar faţă de Cel mai frumos cu frumuseţea decât fiii omeneşti, nu sunt nimic. Bine este a fi cineva ostaş al împăratului celui pământesc, dar puţină vreme şi cu multă primejdie se face acea ostăşire; iar a se face cineva ostaş Împăratului ceresc, este a dănţui peste toată puterea cea potrivnică".

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen şi văzând lacrimile cele multe ce ieşeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plânge pentru cărunteţile stăpânei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mângâie, decât dacă ai fi tu lângă ea. Şi chiar dacă nu te-ai depărta de dânsa n-ai putea şti dacă tu o vei îngropa pe ea sau mai întâi ea pe tine; şi ai fi murit iără de plăcerea lui Dumnezeu, neavând ceva ca să te poată izbăvi de răutăţile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăţia, nici slava, nici însoţirea femeii şi nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoşat, fără numai viaţa cea îmbunătăţită, nevoinţele şi ostenelile suferite pentru Dumnezeu".

Apoi, întorcându-se către Ioan, i-a zis: „Şi ţie, o, fiule, să nu-ţi aducă vrăjmaşul nişte gânduri ca acestea şi să-ţi zică în mintea ta: «Cine afară de mine va sprijini şi va hrăni bătrâneţile tatălui meu? Cine va potoli tânguirea soţiei mele?» Pentru că de i-aţi fi lăsat pe dânşii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-aţi fi dus la altul, cu dreptate v-aţi fi îngrijit de dânşii; dar deoarece Unul este Dumnezeu, Căruia aţi încredinţat pe părinţii voştri şi pentru a Cărui dragoste i-aţi lăsat pe ei, apoi să fiţi încredinţaţi că El singur se va îngriji de dânşii, încă şi la aceasta să vă mai gândiţi, că pe când eraţi în lume şi slujeaţi vieţii celei vremelnice, bunătatea Domnului se îngrijea de voi şi vă umplea casele voastre de toate bunătăţile, cu atât mai vârtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă aţi venit ca să-i slujiţi Lui cu toată inima, vrând să-I plăceţi şi mai bine.

Aduceţi-vă aminte, fiilor, de cuvântul Domnului către cel ce a vrut să meargă în urma Lui şi a zis:Doamne, porunceşte-mi ca mai întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit:Lasă pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino după Mine. Deci şi voi, cu voie neschimbată şi cu inimă neîndoită, să alergaţi în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pământesc şi pieritor, vrând să vă facă în palatele sale postelnici sau sfetnici, oare n-aţi fi lăsat casele voastre şi pe toţi casnicii, şi oare n-aţi fi mers cu sârguinţă la împărat, să staţi înaintea lui cu slavă şi cinste şi să vă îndulciţi de vederea feţei lui şi de milă? Iar aceasta aţi fi făcut-o pentru putină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi". Iar Ioan şi Simeon i-au zis: „Adevărat, aşa este, părinte!"

Atunci cuviosul egumen a grăit către dânşii: „Cu cât mai vârtos, o, fiilor, suntem datori ca să alergăm cu mai multă sârguinţă şi osârdie la chemarea împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cin­stea aceea, care nu se poate măsura sau asemăna cu nici o altă înaltă cinste lumească. De aceea suntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dânsul, aducându-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi la moarte sângerată, ca să ne facă pe noi fii ai Săi. Şi chiar de am vărsa tot sângele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea şi dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sângele robilor nu este asemenea cu sângele împărătesc".

Aceste cuvinte le-a grăit către dânşii Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, însă văzând tinereţile lor cele crescute în hrănire dulce şi îmbrăcate în haine moi, cu toate că cunoştea osârdia lor cea fierbinte către Domnul, i-a sfătuit să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să aştepte câtăva vreme, până ce ei înşişi se vor ispiti pe sine, dacă vor putea suferi greutatea nevointei monahiceşti. Iar ei, căzând la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă şi să-i îmbrace în schima monahală, fără să mai aştepte.

După aceasta, stareţul, vrând să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan şi i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca încă până la anul să mai petreacă în chipul mirenesc". Atunci Ioan a răspuns: „De voieşte el, petreacă cum voieşte; dar eu nu pot suferi atâta vreme până la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvârşeşti asupra mea ceea ce doreşte sufletul meu". Iar Simeon, văzându-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareţ: „Nu zăbovi, părinte, ascultând cuvintele lui Ioan; pentru că se cutremură inima mea pentru dânsul, ca să nu tânjească pentru soţia sa cea bogată şi atât de frumoasă, cu care s-a însoţit anul acesta, şi nu cumva pentru aceasta să cadă din dragostea lui Dumnezeu".

Atunci şi Ioan a grăit cu lacrimi către stareţ, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ţie, părinte, ca îndată să ne călugăreşti pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, căci are o maică ce îl iubeşte foarte mult şi care nu poate trăi fără de vederea fetei lui. Deci mă tem pentru dânsul, ca nu cumva, aducându-şi aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, până ce nu îl voi vedea pe el călugărit". Atunci stareţul, văzând grija cea mare ce o aveau unul pentru altul şi fiind încredinţat că Dumnezeu nu ruşinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dânsul din tot sufletul şi cu credinţă neîndoită, i-a dus pe ei în biserică şi, tunzându-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Iar când se săvârşea călugăria lor, Ioan plângea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plânge după tată şi după femeia sa, dar acela vărsa lacrimi din căldura dragostei ce o avea către Dumnezeu.

Iar după tundere şi după săvârşirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăşi a rostit multă vreme cuvânt de învăţătură către dânşii, văzând cu duh înainte văzător că nu vor petrece mult în mănăstirea lui, Dumnezeu chemându-i pe dânşii la viaţă mai desăvârşită. Şi era ziua aceea sâmbătă, iar egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună pe dânşii rânduiala călugărească cea desăvârşită a chipului îngeresc. Şi unii din fraţi grăiau către Ioan şi Simeon: „Fericiţi sunteţi voi, că mâine dimineaţă vă veţi naşte din nou şi veţi fi curaţi, ca născuţi din pântecele maicii, şi vă veţi curăţi de păcatele voastre, ca şi cum într- acea zi aţi primi botezul".

Iar ei, neînţelegând cele ce li se grăiau, se minunau şi se spăimântau; şi, alergând la sfântul egumen în seara sâmbetei, îl rugau pe el, zicând: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că suntem creştini şi fii de părinţi creştini, născuţi din nou prin baia Sfântului Botez". Dar egumenul, nepricepând cuvintele lor, a zis către dânşii: „Cine voieşte să vă boteze pe voi, fiilor?" Ei au zis: „Am auzit de la părinţi că mâine de dimineaţă avem să ne botezăm". Atunci înţelegând egumenul că fraţii le-au vorbit lor despre sfântul şi îngerescul chip, a zis către dânşii: „Bine v-au spus părinţii pentru că mâine de dimineaţă voim să vă îmbrăcăm pe voi în rânduiala cea desăvârşită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăţi de toate păcatele făcute în lume".

Dar Ioan şi Simeon nu ştiau ce este rânduiala cea desăvârşită a chipului îngeresc. Deci egumenul a poruncit să cheme un frate pe care îl îmbrăcase cu o Duminică înainte în rânduiala cea desăvârşită; şi fiindcă fratelui acela nu i se împliniseră cele şapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rânduielii celei sfinte, după aşezământul mănăstiresc. Şi venind fratele acela, iar Simeon şi cu Ioan, văzându-l, au căzut la picioarele egumenului şi l-au rugat pe el ca îndată şi în acelaşi ceas, fiind seară, să-i îmbrace şi pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Oameni suntem. Nu ştim de vom mai trăi peste această noapte şi de vom ajunge ziua de mâine; şi ne temem să nu ne ducem din viaţa aceasta, neavând o cunună ca aceasta, o slavă şi o bucurie, precum vedem la fratele acesta".

Şi înţelegând egumenul că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat la chilia sa. Şi ducându-se acela, Ioan şi Simeon au zis iarăşi către egumen: „Părinte, pentru Dumnezeu, îndată să ne faci şi pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mănăstirea ta, ca să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela". Iar egumenul i-a întrebat: „Ce aţi văzut, fiilor, la acel frate?" Ei i-au răspuns: „Am văzut pe capul lui o cunună prea luminoasă cu strălucire împrejurul ei, şi oarecare feţe cu podoabă sfântă înconjurându-l cu lumânări şi cântând cu dulceaţă". Deci s-a minunat egumenul de atâta curăţie sufletească a lor şi a zis către dânşii: „Mâine de dimineaţă, cu darul Duhului Sfânt, şi voi veţi primi aceeaşi cunună şi slavă în rânduiala cea sfântă".

Şi sosind ziua Duminicii, egumenul a săvârşit acel sfânt chip asupra lor şi amândoi se vedeau unul pe altul cu cunună strălucind deasupra capului, iar noaptea îşi vedeau faţa unul altuia ca ziua. Şi s-au umplut sufletele lor de atâta bucurie, încât nu doreau să guste nici hrană şi nici băutură. Iar după primirea rânduielii celei desăvârşite, trecând două zile, li s-a întâmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, pe care îl văzuseră în slavă, îmbrăcat acum în haină de păr şi făcând slujba mănăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava şi cununa dintâi; şi se minunau pentru aceea.

Deci Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvârşirea celor şapte zile şi noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa şi strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum". Ioan a zis: „Deci ce voieşti, frate, ca să-ţi fie?" Simeon a zis: „Voiesc să mă asculţi pe mine, şi, precum am fugit din lume, tot aşa să fugim şi de aici şi să ieşim în viaţa pustnicească şi liniştită. Pentru că, de când cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest sfânt chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul meu nu voieşte să vadă pe nimeni, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci doreşte să petreacă întru adâncă tăcere, cu totul depărtat de toţi". Ioan a zis: „Dar ce vom mânca în pustie?" Răspuns-a Simeon: „Ce mănâncă şi ceilalţi vieţuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egu­menului, care ne învăţa pe noi. Cel ce îi hrăneşte pe aceia ne va hrăni şi pe noi. Şi mi se pare că egumenul, vrând ca şi noi să ne alegem viaţa pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie".

Ioan a zis: „Dar încă nu am învăţat cântarea de psalmi, după rânduiala mănăstirii". Simeon a răspuns: „Cel ce a mântuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mântui şi pe noi! Şi, precum pe David care păştea oile, l-a învăţat a alcătui psalmi, tot aşa ne va învăţa şi pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, o, frate, şi precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot aşa împreună să-i slujim Lui". Ioan a zis: „Vom face precum voieşti;; dar cum vom ieşi din mănăstire, de vreme ce porţile se închid noaptea?" Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide şi noaptea!"

Astfel alcătuind şi întărind sfatul între ei şi apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cinstit cu sfântă podoabă, deschizând porţile mănăstirii şi zicând: „Oile lui Hristos, ieşiţi la păşunea voastră!" Deci, deşteptându-se îndată, a alergat la poartă şi a găsit-o deschisă. Şi socotind el că Simeon şi Ioan au ieşit acum, şedea îngrijorat, suspinând şi zicând: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinţilor mei; căci ei mi-au fost mie părinţi şi învăţători, iar nu eu lor. O, câte pietre scumpe - precum zice Scriptura - nefiind cunoscute, se tăvălesc pe pământ, văzute de mulţi, dar cunoscute de puţini!"

Acestea zicând în sine egumenul şi întristându-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mănăstire. Iar egumenul a văzut că mergeau înaintea lor nişte tineri preafrumoşi, cu făclii luminoase. Iar Ioan şi Simeon nu vedeau pe acei tineri, însă văzând porţile deschise, s-au bucurat foarte că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar când au văzut lângă poartă pe stareţ, s-au temut şi voiau să se întoarcă, pentru că nu ştiau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicându-le: „Nu vă temeţi, fiilor; veniţi în numele Domnului!" Iar ei cunoscând că este egumenul, mai mult s-au bucurat şi au cunoscut că Dumnezeu, Care mai înainte i-a descoperit venirea lor, i-a arătat şi plecarea lor.

Deci, închinându-se stareţului, au zis: „îţi mulţumim, părinte, şi nu ştim ce fel de mulţumire vom da lui Dumnezeu şi cinstitei tale feţe. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de nişte daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rânduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogăţească pe noi atât de degrab? Ce baie putea să ne cureţe astfel sufletele noastre? Care părinţi ar fi putut să ne iubească şi să ne mântuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne eşti nouă tată şi maică, după Hristos. Tu ne eşti stăpân, păstor şi povăţuitor, care ne duce de mână. Prin tine am câştigat visteria cea nefurată şi am aflat mărgăritarul mântuirii cel fără de preţ. Ştim cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinţii. Şi ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi şi să ne laşi pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povăţui Dumnezeu; căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ţi aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă". Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar şi egumenul plângea de bucurie duhovnicească, văzând atâta dorinţă

către Dumnezeu din partea lor.

Apoi punând pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stânga şi ridicându-şi mâinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept şi slăvit, Dumnezeule cel mare şi tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci şi veşnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculţi pe toţi cei ce îţi slujesc Ţie cu adevărat; îndreaptă paşii acestor robi ai Tăi şi povăţuieşte picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fară de răutate şi păzeşte-i întregi ca pe nişte porumbei. Ceartă pe toate duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de aceşti prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la faţa lor. Apucă armă şi pavăză şi te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie şi îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: «Mântuirea ta sunt Eu!» Fă ca să fugă din gândurile lor toată nerăbdarea şi spaima, mândria şi părerea de sine, şi toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului cea din fire şi cea care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfinţească trupul şi sufletul lor, iar duhul lor să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să se facă ei bărbaţi desăvârşiţi prin creşterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuţilor Tăi, să Te laude cu sfinţii îngeri şi totdeauna să se închine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin".

Apoi, întorcându-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-aţi ales şi la Care aţi alergat, să trimită îngerul Său înaintea feţei voastre, ca să facă fără de frică calea înaintea picioarelor voastre şi să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Laban şi de Isav şi pe Daniil din gura leilor". Apoi, cuprinzându-i în braţele sale, iarăşi grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mântuieşte pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept eşti, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deşarte pentru Tine". Apoi a mai zis către dânşii: „Fiilor, păziţi-vă, că mergeţi la înfricoşat şi nevăzut război, dar nu vă temeţi, că Dumnezeu este puternic să nu îngăduie asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoi- ţi-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmaşul. Staţi cu vitejie, având ca pavăză sfânta rânduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceţi-vă aminte de Cel ce a zis:Nimeni punând mâna sa pe plug şi căutând înapoi} nu este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Să nu fiţi leneşi sau trândavi, începând această cale a Domnului, ca nu să se împlinească şi la voi pilda despre cel ce a început a zidi turn şi nu l-a putut săvârşi. Deci, îmbărbătaţi-vă, o, fiilor, ştiind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puţină vreme este osteneala, dar veşnică va fi odihna".

Îndeletnicindu-se ei în nişte vorbiri ca acestea, a sosit ceasul ca să toace de Utrenie şi era vremea acum ca să iasă pe porţile mănăstirii. Iar Simeon, ducând pe egumen deosebi, i-a zis: „Părinte, mă rog ţie, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să-i şteargă din minte pomenirea soţiei lui; ca nu cumva din ispita vrăjmaşului să mă lase pe mine, căci mă voi topi de jale pentru despărţirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu şi pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să-l mângâie pe el, ca să nu se mâhnească pentru fiul care l-a părăsit". Asemenea şi Ioan, luând deosebi pe stareţ, i-a zis: „Părinte, să nu uiţi în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atras fiind spre dânsa din dragoste; şi aflându-ne în port, să pătimim înecare". Şi s-a minunat stareţul de o dragoste, ca aceea ce era între dânşii şi, făgăduind că se va ruga pentru dânşii, i-a binecuvântat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci, şi i-a liberat cu pace.

Iar Ioan şi Simeon, robii lui Hristos, ducându-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău şi a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că suntem străini şi nu ştim nici locul, nici ţara unde ne-am putea duce; căci venind la Tine, ne-am dat spre moarte în această pustie adâncă". Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? In ce parte ne vom duce?" Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sunt spre dreapta sunt bune". Deci au mers spre partea dreaptă. Iar aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lăsa pe robii Săi.

Şi mergând ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă şi au aflat aproape de mare şi de râul Iordan, unde intra în marea aceea, un loc frumos şi o chilie, în care petrecuse un stareţ oarecare, vieţuitor în pustie, şi care se mutase către Domnul cu câteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau şi puţine vase şi grădină care avea verdeţuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareţ. Şi văzând robii lui Hristos aceea, s-au veselit foarte mult, ca şi cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Deci au mulţumit lui Dumnezeu şi, sălăşluindu-se acolo, au început a vieţui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, nesuferind viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor, aducându-i aminte lui Ioan de femeie şi de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Iar ei, dacă s-au văzut unul pe altul mâhniţi, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpânului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meşteşuginle vrăjmaşului, cu rugăciunile Sfântului Nicon, stareţul nostru". Şi rugându-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, gonind de la dânşii asuprelile potrivnicului.

Uneori ispititorul le aducea pofta de mâncare de carne şi de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinţi şi pe rudenii, unii plângând pentru dânşii, iar alţii ospătându-se. Uneori îi arunca în trândăvie şi în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimânte prin năluciri înfiorate. Şi iarăşi le aducea gând să se întoarcă în mănăstire, ca şi cum le era nesuferită viaţa pustnicească. Şi se sârguia acel vrăjmaş în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleşi. Dar ei, aducându-şi aminte de făgăduinţele lor şi de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învăţătura stareţului lor şi de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul şi, simţind adeseori în inimile lor o oarecare dulceaţă duhovnicească, se mângâiau.

Iar după împotrivirea bărbătească împotriva ispitelor vrăjmaşu­lui, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfatuindu-i, alteori făcând rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânşii, iar alteori învăţându-i psalmi şi rugăciuni. Şi, deşteptându-se, îşi aduceau aminte aievea de cele ce îi învăţa dânsul în vis şi aveau bucurie mare. Încă şi mâhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a uşurat-o Domnul după doi ani, prin nişte descoperiri ca acestea: Simeon se vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează pe maica sa în casa ei şi grăia către ea în limba siriană: „Maică, nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu şi domnul loan suntem sănătoşi şi suntem rânduiţi în palatele împărăteşti. Şi iată, purtăm cununi cu care ne-a încununat împăratul şi ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune şi tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său şi să nu vă mai îngrijiţi de noi".

O vedenie ca aceasta i se facea de multe ori lui Simeon şi din aceea a cunoscut că de acum maica lui nu se mai îngrijeşte pentru dânsul, fiind mângâiată de Dumnezeu. De asemenea, arătându-i-se şi lui loan în vedenia visului o oarecare faţă prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mâhnire, mutându-l pe el la odihnă şi la bucurie. Asemenea şi pe femeia ta o voi lua întru împărăţia Mea în aceste zile". Nişte vedenii ca acestea spunându-şi unul altuia Ioan şi Simeon, se bucurau în sufletele lor şi se veseleau întru Dumnezeu, Mântuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau - unul de tatăl şi de femeia sa, iar altul de maica sa -, ci grija lor era una, ca ziua şi noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de osteneală şi grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfântului Duh şi se învredniceau de vederea dumnezeieştilor descope­riri. Şi uneori vieţuiau deosebi unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvârlitură de piatră. Când unuia îi venea un gând potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia îşi descopereau gândurile şi, rugându-se împreună, goneau asupririle celui potrivnic.

Trecând câtăva vreme, fericitul Simeon şezând la locul său osebit, s-a făcut în răpire şi s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa, şi cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?" Iar ea a răspuns: „Bine îmi este, fiule". Şi iarăşi a zis către dânsa: „Mergi la împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine şi ţi-am pregătit un loc ales; şi de va voi El, apoi şi eu voi veni la tine!" După această vedenie, Simeon, venindu-şi în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa şi, alergând degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.

Deci şi el însuşi plecându-şi genunchii, se ruga cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam şi nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici nu ai trecut cu vederea darurile lui Abel, şi pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o proorocită pe maica lui, Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, primeşte sufletul maicii mele celei bune, pentru mine, robul Tău. Adu-ţi aminte de durerile şi ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ţi aminte de suspinele şi lacrimile ei, pe care le-a vărsat când am venit la Tine de la dânsa. Adu-ţi aminte de sânii ei, cu care m-a alăptat, nădăjduind să aibă mângâiere şi ajutor de la mine, dar n-a câştigat cele nădăjduite. Nu uita, Stăpâne, tânguirile inimii ei pentru mine, când am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ţi aminte câte nopţi nu s-a suit somnul la ochii ei, aducându-şi aminte neîncetat de tinereţile mele şi de sărăcia sa.

O, cât o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preţ. Adu-ţi aminte de câtă bucurie şi veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea mea de la dânsa, ca să-Ţi slujesc Ţie, Dumnezeul şi Stăpânul meu şi al ei. Dă-i ei păzitorul cel tare - pe îngerul Tău -, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene şi nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toţi. Porunceşte Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere şi fără de frică şi iartă-i ca un Bun toate greşelile ce le-a făcut în această viaţă. Astfel, Dumnezeule şi Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mâhnire în mâhnire, din primejdie în primejdie şi din suspin în suspin. Ci, în loc de mâhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie şi în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinţilor Tăi".

Deci s-a rugat şi Ioan împreună cu dânsul pentru sufletul celei pristăvite; apoi sculându-se de la rugăciuni, Ioan mângâia pe Simeon, zicând: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale şi a primit pe maica ta. Deci osteneşte-te încă cu mine, şi să rugăm amândoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa şi cu femeia care a fost însoţită cu mine, ca sau să o ducă pe dânsa la viaţa monahicească sau s-o ia din lumea aceasta la El". Şi s-au rugat amândoi pentru aceasta. Apoi, trecând puţină vreme, Sfântul Ioan s-a aflat şi el în răpire şi a văzut pe femeia lui şezând în casa sa. Şi venind la ea maica lui Simeon, a luat-o de mână şi i-a zis; „Scoală-te, sora mea, şi vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat împăratul, Cel ce i-a făcut ostaşi pe fiul meu şi pe bărbatul tău. Schimbă hainele tale şi îmbracă altele curate". Şi îndată sculându-se aceea, şi-a schimbat hainele şi a mers în urma ei.

Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui şi în loc bun s-a rânduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. Deci de atunci erau amândoi fără de grijă, şi au petre­cut 29 de ani în pustie, vieţuind împreună în toată pătimirea cea rea, luptându-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, biruindu-i şi gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Iar mai ales Simeon venise într-atâta nepătimire, încât trupul lui era ca un lemn nesimţitor şi n-avea în sine nici un fel de poftă, având toate mădularele lui omorâte cu totul.

Iar într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mântuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar pentru folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel:Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui. Şi iarăşi:Tuturor le fac spre plăcere, necăutând folosul meu, ci al multora, ca să se mântuiască. Şi iarăşi acelaşi apostol zice:Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urât liniştea noastră şi ţi-a dat un gând ca acesta; deci împotriveşte-te lui şi şezi aici, ca această alergare a noastră, pe care am început-o şi la care suntem chemaţi de Dumnezeu, s-o sfârşim în această pustie!" Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc întru puterea lui Hristos, să râd de lume!"

Iar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvârşire ca aceasta, ca să pot să-mi bat joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine şi să mă lipsească de darul lui Dumnezeu. Deci mă rog ţie, bunul meu frate, pentru Domnul, care ne-a însoţit pe noi, să nu mă laşi pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu ştii că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decât numai pe tine, fratele meu. De toţi m-am lepădat şi cu tine m-am legat; iar tu voieşti acum să mă laşi pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ţi aminte de ziua în care am aruncat sortii şi am pornit împreună, ca să slujim Domnului şi ne-am făgăduit să nu ne despărţim unul de altul. Adu-ti aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfântul şi îngerescul chip al monahilor şi ne-am făcut amândoi ca un suflet, încât toji se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareţ, cu care ne mângâia şi ne sfătuia în noaptea când am ieşit din mănăstire. Frate, mă rog fie, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie, şi Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine". Simeon i-a zis: „Gândeşte pentru mine că am murit; căci dacă aş muri, atunci nu ai petrece singur? Deci crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi porunceşte Dumnezeu".

Atunci Ioan, cunoscând că de la Dumnezeu este înştiinţarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plângând pentru despărţirea sa, a grăit astfel către dânsul: „Iubite Simeoane, păzeşte-te ca cele ce le-a adunat pustia, să nu le risipească lumea şi pe câte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gâlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, şi filosofia monahicească să n-o risipească înşelă­ciunea lumească. Păzeşte-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu până în ziua de astăzi, să nu strice întreaga ta înţelepciune şi neagonisirea ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuţii. Să nu se risipească postirile tale prin gustările cele de multe feluri; plângerea ta, cu râsul; şi rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.

Chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poţi să petreci în lume cu oamenii, fără de vătămarea mântuirii tale, păzeşte-ţi însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume şi de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună şi voirea sufletească. Când mâna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă şi sufletul; mâncând cu gura, să nu se îndulcească inima; păşind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru şi mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mântuirea ta, decât numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul".

Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc din voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. Intru aceasta vei cunoaşte tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ţie şi te voi chema după mine, iar după puţine zile mă vei ajunge". Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune şi s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrăţişându-se şi sărutându-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecându-l până departe, pentru că nu voia să se despartă de dânsul şi de câte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum", acele cuvinte i se făceau ca o sabie ascuţită, care desparte sufletul de trup. Iar la sfârşit, sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit. Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsând lacrimi din ochi.

Şi ieşind fericitul Simeon din pustie, s-a dus în cetatea Ierusa­limului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atâţia ani. Deci ajungând la Sfânta Golgota, a petre­cut trei zile, intrând şi închinându-se cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi Sfântului Mormânt al Domnului. Şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, până ce se va muta din viaţa aceasta, ca să fugă de slava deşartă şi de înălţare, care şi pe îngeri i-a surpat din cer şi i-a pierdut, şi ca toţi să-l aibă ca pe un nebun şi fără de minte. Această cerere a lui a fost primită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi celor adevăraţi şi ia aminte la rugăciunile lor.

Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de morţi năprasnice, pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfinţenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, şi, până la sfârşitul său, au socotit că este nebun şi îndrăcit. El ştia şi singur ca lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, să le acopere cu nebunia cea dinafară, precum va arăta cuvântul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase şi vrednice de râs, pe care le făcea acest sfânt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deşartă şi trufaşă, ci să se gândească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun. Şi iarăşi:Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înţelept decât oamenii.

De la Ierusalim, Cuviosul Simeon s-a dus la cetatea Emesei şi acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate, a văzut un câine mort, zăcând pe gunoi. Atunci şi-a descins brâul său, a legat câinele de picioare şi l-a târât în cetate, alergând degrab prin porţi şi trăgându-l pe uliţe. Iar copiii, adunându-se mulţi, alergau după dânsul, strigând: „Un călugăr nebun! Un călugăr nebun!" Şi aruncau cu pietre în el şi îl băteau cu bete. Iar a doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică pe când înce­pea Sfânta Liturghie, având nuci în sân, şi a început a stinge lumâ­nările. Şi când au voit să-l izgonească, s-a urcat în amvon şi arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Iar el fugind pe uliţă, a răsturnat pâinile care se vindeau şi vânzătorii de pâine l-au bătut foarte, încât abia a rămas viu.

După aceasta, un om oarecare cu numele Fuscarie, vânzător de linte şi de alte lucruri de mâncare, nefiind dreptcredincios, ci ţinân- du-se de eresul lui Sevir, văzând pe acest fericit stareţ şi neştiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrânule, de ce umbli de colo până colo, vino la mine şi vei vinde linte, bob, crupe şi altele de mâncare". Iar el s-a învoit îndată şi, şezând la prăvălia omului acela, a început a împărţi fără de pret la săracii care veneau la dânsul, mâncând şi singur din ele, că nu mâncase de o săptămână întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunând bani deloc, bărbatul acela, văzând acel lucru, l-a bătut foarte, i-a smuls barba şi l-a gonit din casa lui. Dar stareţul neducându-se, a stat lângă porţile lui. Iar după un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuinţă de cărbuni aprinşi ca să-şi tămâieze casa, a alergat la cuptor şi negăsind hârb, a luat cărbunii aprinşi în pumni şi i-a dus la stăpâna sa ca să pună tămâie şi să tămâieze.

Iar femeia, văzând acest lucru, s-a înspăimântat şi a strigat către el, zicând: „Ce faci? Pentru ce îţi arzi mâinile?" Dar el, punând focul în haina sa, a zis: „De nu-ţi place ţie ca să tămâiez cu mâinile, apoi voi face aceasta cu haina". Deci, punând tămâie în haină, a tămâiat casa, până ce s-au stins cărbunii. Iar femeia şi bărbatul ei, văzând mâinile şi haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult şi s-au lipit după aceea de Sfânta şi Soborniceasca Biserică; iar pe stareţ au început a-l cinsti ca pe un sfânt. Apoi el a fugit din casa aceea şi nu s-a mai întors, decât numai după ce s-a uitat acea minune.

Şi făcând el prin cetate nebunii, un oarecare cârciumar l-a luat la el în cârciuma sa ca pe un rob. Cârciumarul acela era un om cu năravul aspru şi nemilostiv. El dădea stareţului puţină hrană, deşi câştiga foarte mult de pe urma lui, pentru că cetăţenii ziceau: „Să mergem să bem în cârciuma unde se află nebunul!", pentru că stareţul veselea pe cei ce beau, făcând nebunii. Iar odată un şarpe, târându-se, a băut vin dintr-un vas şi, vărsându-şi veninul într-însul, s-a dus, neaflându-se nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul şi sărind înaintea celor ce cântau. Iar după o vreme oarecare intrând în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni, pe care era scris singur

cuvântul acesta: „Moarte!"

Atunci stareţul, cunoscând ceea ce se făcuse, a luat un lemn şi a sfărâmat vasul acela plin cu vin şi s-a vărsat vinul. In acel ceas a venit cârciumarul şi văzând că stareţul a sfărâmat vasul, a apucat acelaşi lemn şi l-a bătut pe el fără de milă până ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. însă a doua zi, stareţul a venit iarăşi la cârciumă şi se făcea că se ascunde dinaintea stăpânului său. Iar şarpele, târându-se iarăşi, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzându-l cârciumarul, a apucat un lemn şi, vrând să ucidă şarpele, a lovit vasul acela. Şarpele însă a fugit şi vasul s-a spart, iar vinul s-a vărsat. Şi nu s-a spart numai vasul acela, ci şi sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci stareţul, care stătea în dos, a strigat, zicând: „Vezi că nu sunt numai eu nebun, spărgând vasele, ci şi tu faci acelaşi lucru". Atunci cârciumarul, cunoscând că pentru veninul şarpelui a spart Simeon vasul cu vin cu o zi înainte, se căia că-l bătuse aspru fără de vină şi a început a-l cinsti pe el ca pe un sfânt.

Dar stareţul nu dorea cinste, ci necinste şi batjocură. Deci sub chipul nebuniei ascunzându-şi cu înţelepciune viaţa sa cea sfântă şi îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. într-una din zile, femeia cârciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cârciumarul vânzând vin, stareţul s-a dus la ea şi a început a-şi trage hainele de pe dânsul, ca şi cum ar fi voit să se culce cu femeia. Iar ea, văzând aceasta, a răcnit şi bărbatul ei a alergat la ea. Şi a zis femeia către bărbat: „Goneşte pe acest nebun blestemat, că voieşte să mă silească pe mine". Atunci omul acela, bătând pe stareţ cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare şi ploaie; iar stareţul şedea afară şi răbda frigul, având numai o haină veche şi ruptă. De atunci încolo, nu numai că nu-l socotea pe el sfânt cârciumarul, ci şi altora, dacă ziceau că Simeon se face nebun pentru Hristos, le răspundea cu jură­mânt, zicându-le: „Cu adevărat este îndrăcit şi nu are minte, ba încă este şi curvar, pentru că a voit să o silească pe femeia mea. El mănâncă carne şi face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu".

Aceasta o zicea pentru că sfântul, voind să acopere postirea sa, după nemâncarea cea de şapte zile, mânca de multe ori carne înaintea tuturor înadins, pentru ca toţi să-l socotească pe el nu numai ca un nebun, dar şi ca pe un păcătos. Încă spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, îşi lăsa ruşinea omenească la o parte şi de multe ori umbla gol prin târg, ca un fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.

Iar un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu, ştiind desăvârşit nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut odată foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemâncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea suferită întru nebunie. Deci, vrând să-l spele pe el, a zis ca în glumă către dânsul: „Nebunule, oare vei merge la baie ca să te speli?" Iar el a zis, râzând: „Voi merge, voi merge". Şi îndată cu cuvântul, a dezbrăcat de pe el haina sa cea ruptă şi, învârtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dânsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge aşa gol, apoi eu nu voi merge cu tine". Iar stareţul a grăit: „Eu am făcut lucrul mai înainte de lucru şi de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta". Aceasta zicând, a alergat înainte.

Şi erau acolo două băi, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Şi lăsând el pe cea pentru bărbaţi, a mers în cea de femei. Iar diaconul, ajungându-l pe el, a zis: „Aşteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei". Iar Simeon, întorcându-se către dânsul, a zis: „Tot una este. Acolo apă caldă şi rece, şi aici apă caldă şi rece; iar mai mult nimic nu este acolo ca şi aici". Aceasta zicând-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dânsul, l-au bătut şi l-au izgonit din baie.

După aceea, diaconul acela, luându-l de-o parte, l-a întrebat, zicând: „Părinte, cum ţi-ai simţit trupul, când ai intrat gol în mijlocul acelor femei goale?" Stareţul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, aşa am fost şi eu în mijlocul lor. Nici n-am simţit că am trup, nici nu m-am gândit că am intrat la trupuri, ci toată mintea mea era în lucrul lui Dumnezeu!" O nepătimire ca aceasta a trupului său cel omorât, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, de care nu tăinuia viaţa sa, văzându-l pe dânsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Şi era între ei dragoste prietenească întru Hristos şi unul altuia îşi cunoşteau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

Deci Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea mântuindu-se nu numai pe sine, ci şi pe alţii, pentru că pe mulţi păcătoşi, învăţându-i cu cuvântul şi cu lucrul, îi aducea la pocăinţă. Un tânăr oarecare a căzut în păcatul preacurviei şi îndată, cu pedeapsa lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului şi era muncit de duhul cel necurat. Şi văzându-l pe el stareţul, l-a lovit peste obraz, zicându-i la ureche: „Să nu fii preacurvar". Şi îndată a ieşit diavolul dintr-însul şi tânărul acela a rămas sănătos. Deci mulţi întrebându-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareţ ţinând în mâini o cruce de lemn, care a izgonit din mine un câine negru înfricoşat, bătându-l cu crucea, şi m-am făcut sănătos!" Însă nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, Dumnezeu ţinând limba lui, până în ziua în care Simeon s-a pristăvit.

Era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea în târg fel de fel de comedii pricinuitoare de râs. Acela făcând înaintea poporului lucrul său cel obişnuit, Simeon s-a dus acolo şi, văzând pe vrăjitor, l-a cunoscut că avea o oarecare faptă bună în viata sa. Deci, vrând să-l schimbe de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică şi făcând pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mâna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mâna vrăjitorului şi nimeni nu putea să ştie cine a aruncat piatra aceea. Deci vrăjitorul s-a dus din privelişte, bolnav şi mâhnit. Iar cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicându-i: „Eu te-am lovit cu piatra şi de nu te vei pocăi şi nu îmi vei jura mie că nu vei mai face acel meşteşug pricinuitor de râs, apoi nu te vei tămădui". Şi s-a jurat vrăjitorul cu Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Apoi, deşteptându-se din somn, s-a văzut sănătos şi mâna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decât numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit".

Cuviosul vedea mai înainte cele ce aveau să fie şi le spunea acoperit la alţii. Când s-a întâmplat marele cutremur de pământ din care pricină a căzut şi Antiohia, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărâmat în cetatea Emesei. Nu cu multe zile înainte de aceea, stareţul făcând nebunia sa, a luat din şcoală un bici de piele împletit şi alergând prin cetate, bătea stâlpii de piatră pe care se sprijineau zidirile şi către unii stâlpi grăia: „Domnul îji porunceşte îie să stai tare!" Iar la oarecare stâlp i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi". Deci, când s-a întâmplat cutremurul de pământ, toţi acei stâlpi, pe care sfântul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi şi nemişcaţi; iar ceilalţi au căzut cu casele care erau pe ei şi s-au sfărâmat ca praful. Iar stâlpul acela către care sfântul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi...!" acela a crăpat în jumătate de sus până jos şi, plecându-se puţin, stătea. De aceea, când sfântul bătea acei stâlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie, însă după ce a văzut că acei stâlpi au rămas nemişcaţi şi nevătămaţi de cutremur, mulţi au cunoscut că aceea era vestirea proorocească a nebunului pentru cutremur.

De asemenea, când urma să fie vreo molimă, sfântul, ducându-se în şcoală, săruta copiii ca şi cum ar fi glumit, spunând fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!" Insă nu îi săruta pe toţi copiii, ci pe care îi arăta lui dumnezeiescul dar. Iar către dascăl zicea: „Frate, să nu baţi pe aceşti copii pe care îi sărut eu, căci ei vor merge în cale depărtată". Iar dascălul îl batjocorea pe el şi uneori îl bătea el însuşi, iar alteori şi copiilor le poruncea să-l bată; şi îl legau pe stareţ de un stâlp şi îl băteau. Iar când, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, venea asupra cetăţii acea molimă, nu rămânea între cei vii nici unul din acei copii pe care sfântul îi sărutase, ci toţi mureau. Atunci se cunoştea proorocia lui.

Stareţul avea obicei de a intra în casele celor bogaţi şi făcea nebuniile lui. Şi de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicele lor. Odată s-a întâmplat că o slujnică a unui cetăţean însemnat a păcătuit cu un tânăr şi a zămislit de la el. Iar când s-a cunoscut că este îngreunată şi stăpâna ei a întrebat-o cu cine a greşit, ea n-a voit să arate pe cel cu care păcătuise, ci a zis că monahul cel nebun a silit-o. Şi mergând stareţul după obicei la acea casă, jupâneasa a zis către dânsul: „Oare bine ai făcut, Simeoane că ai batjocorit slujnica mea şi ai îngreunat-o?" Iar stareţul, râzând, i-a zis: „Îngrijeşte-te acum, îngrijeşte-te, până ce va naşte pruncul; şi vei avea un Simeon mic!" Din acea zi, stareţul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, şi venea în toate zilele la dânsa, aducându-i pâine curată, carne şi peşte, şizicându-i: „Mănâncă, femeia mea, mănâncă...!"

Iar când a sosit vremea naşterii, o durea pântecele pe acea femeie şi n-a putut să nască până la trei zile, astfel că era să moară. Deci stăpâna ei a zis către sfântul: „Bătrânule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască". Iar el jucând şi sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus, mă jur pe Iisus, că nu va ieşi pruncul dintr- însa, până ce nu va mărturisi cine este tatăl lui!" Auzind aceasta femeia care se primejduia cu naşterea a mărturisit adevărul, că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat şi a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul şi au început a-l avea pe stareţ ca pe un sfânt. Iar alţii ziceau de Simeon că vrăjeşte cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun şi îndrăcit.

Sfântul vedea încă şi tainele gândurilor inimilor omeneşti, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen: de ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit? Deci unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor, iar celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească şi să scrie unele ca acelea, dintre care câteva şi până astăzi se primesc de cei dreptcredincioşi. Astfel pricindu-se ei mult şi neînţelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră". Astfel sfatuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvârşită a sfinţeniei şi avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinţii care veniseră la dânsul, a zis către dânşii: „Bine aţi venit, voi care aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat". Deci, făcându-se între dânşii multă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veţi întreba".

Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?" Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, iar mai ales pe monahi îi dosădeşte?" Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân şi l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob şi mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înţelept am venit să vedem! Mult ne va învăţa acesta!" Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!" Iar el, uitându-se la dânşii cu mânie, le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!" Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta şi intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!" Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea stareţului; căci mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul şi vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Într-una din zile, luând un fluier de la cel cu legumele, a ieşit în uliţă la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie.

Duhul acela înfricoşa pe cei care treceau târziu pe acolo şi pe unii chiar îi vătăma. Acolo şezând sfântul, cânta din fluier rugăciunea Cuviosului părintelui său Nicon, care o învăţase de la dânsul, şi astfel a izgonit pe diavol de acolo. Iar diavolul, prefăcându-se într-un arap mic înfricoşat, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toţi şi a sfărâmat toate vasele. Şi întorcându-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită şi mâhnită, şi femeia i-a spus, zicând: „Un arap înfricoşat şi mânios, mic de stat, a intrat repede, ne-a spăimântat pe toţi şi a sfărâmat toate vasele". Sfântul a zis către ea: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă împărtăşiţi cu Sfânta Biserică!" Aceasta a spus-o, pentru că se ţinea şi aceea de eresul lui Sevir cel fără de cap. Iar femeia a vrut să-l prindă pe nebun şi să-l bată. Dar el, plecându-se, a luat ţărână de jos şi aruncând în faţa ei, i-a umplut ochii de ţărână şi a zis către dânsa: „Nu mă vei prinde, până ce nu te vei împărtăşi cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtăşeşti, apoi arapul va veni iar la voi". Zicând aceasta, a fugit din casa aceea. Iar a doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap a intrat în casa celui cu legume şi a făcut acelaşi lucru ca şi mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea şi a trecut la Biserica dreptcredincioşilor.

Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, şi un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rânduindu-i calea spre mântuire, a văzut odată pe stareţ spălându-se şi doi îngeri vorbind cu dânsul. Şi cunoscându-l pe el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse la dânsul. Sfântul însă, arătându-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iar iudeul, ieşind a doua zi în târg şi nerăbdând să ascundă acea taină, pe când voia să-şi deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfântul i-a stat în faţă şi s-a atins de buzele lui, însemnând semnul Sfintei Cruci pe ele. Deci iudeul a rămas mut cu desăvârşire, iar sfântul a fugit de lângă dânsul, sărind şi jucând prin popor. Apoi iudeul, ducându-se la sfântul, i s-a închinat şi, făcându-i semn cu mâna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfântul arătându-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau vei rămâne mut!" Deci iudeul s-a botezat şi, când a ieşit din sfânta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Şi a adus apoi la Sfântul Botez toată casa lui.

Sfântul ajunsese într-atâta curăţie şi nepătimire, încât, jucând şi între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. Şi de multe ori fiind gâdilat de mâinile celor neruşinoase ce i se băgau în sân, petrecea ca un mort cu trupul şi nesimţitor ca un lemn, aşa era luată de la dânsul pofta cea firească, cu darul lui Dumnezeu. Căci a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicând: „Când eram în pustie şi aveam multă supărare la început de la patimile trupeşti şi mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru uşurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi: «Frate, cum petreci?» Eu i-am răspuns: «Pătimesc rău, părinte, şi de nu-mi vei ajuta, nu ştiu ce voi face, pentru că trupul mă munceşte foarte rău». Iar stareţul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan şi mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: «Iată, eşti sănătos!» De atunci n-am mai simţit în mine poftă trupească, nici în somn şi nici la arătare". Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

Deci, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască şi precum de demult în Sinai rugul de foc, tot aşa şi el petrecea nears de atingerea femeiască. Şi mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către vreo desfrânată: „Dacă vei voi să-mi fii mie prietenă, iată, îţi dau o sută de galbeni, numai să nu te mai dai la nimeni spre păcat". Zicând aceasta, arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut cât voia. Iar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l, i se făgăduiau că nu vor greşi cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele şi de se jura vreuna că va petrece în curăţie, îi dădea galbenii. însă după aceea, dacă nu păzea jurământul şi greşea cu cineva, sfântul o cunoştea îndată şi o mustra, apoi slobozea asupra ei vreo boală cumplită sau vreun diavol ca s-o muncească, până ce făcea făgăduinţă nemincinoa- să de pocăinţă adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate.

Iar când poporul începea a-l vedea ca pe un sfânt, îndată făcea ceva, care era semn arătat de nebunie. Pentru că uneori umbla şchiopătând, alteori sărind, alteori se târa pe pământ şi împiedica picioarele celor ce mergeau în cale şi, zăcând la pământ, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit şi cădea ca un îndrăcit, încă făcea multe fapte neplăcute ochilor omeneşti şi necuviincioase, arătându-se la toţi că este nebun, ca să nu-l socotească nimeni sfânt.

Odată a petrecut Sfântul Post cel de 40 de zile fără de hrană, iar în Sfânta şi Marea Joi de dimineaţă, şedea în târg şi mânca. Acest lucru văzându-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfântă Joi nu o cinsteşte, ci mănâncă de dimineaţă". Şi văzându-l Diaconul Ioan, a zis către dânsul: „Cu câţi bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănânci?" Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani"; adeverindu-i în ascuns, că 40 de zile n-a mâncat nimic.

Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viaţă ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon şi să-l cunosc dacă pentru Hristos se nevoieşte sau cu adevărat este fără de minte?" Deci, intrând în cetate şi fiind aproape de casa femeilor desfrânate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducând pe stareţ în spate, iar pe alta, bătându-l dinapoi cu curele. Şi smintin- du-se protocomitul, a zis în gândul său: „Cine va crede că acest mincinos monah nu desfrânează cu acele femei spurcate?" Aceasta gândind-o el în sine şi fiind încă la o aruncătură de piatră de cel nebun, deodată stareţul acela, alergând la protocomit şi lovindu-l pe el peste obraz, şi-a descoperit haina sa şi, neruşinându-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui şi zicând: „Ticălosule, aici este zburdare?" Iar procomitul s-a mirat că stareţul i-a cunoscut de departe gândul lui şi l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, care de bunăvoie face pe nebunul pentru Hristos. Dar nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia, căci limba lui, ca şi ale celorlalţi, era ţinută cu oarecare putere, până la sfârşitul sfântului.

Pe o uliţă din acea cetate s-a sălăşluit un diavol într-o oarecare casă pustie, iar Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregătin- du-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci stareţul luând pietre mici în sânul său, stătea acolo şi nu lăsa pe nimeni să treacă, aruncând cu pietre spre toţi cei ce voiau să meargă pe acolo. Iar un câine trecând, a alergat acolo şi fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfântul a zis către popor: „De acum puteţi trece, pentru că în loc de om a fost lovit un câine".

După aceasta, s-a întâmplat stareţului că mergea pe lângă un loc, unde dănţuiau o mulţime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori şi a-l chema la dansul lor, strigând: „Monahule, monahule...!" Iar el, vrând să pedepsească şi să înţelepţească nerânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu şi le-a făcut tuturor ochii strâmbi, încât fiecare căuta cruciş, iar stareţul s-a dus în drumul său.

Iar fetele, cunoscându-şi strâmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut lor aceea şi alergau în urma lui plângând şi stri­gând: „Îndreaptă, nebunule, îndreaptă-ne ochii noştri!", pentru că lor li se părea că prin vrajă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungându-l, l-au prins şi îl jurau cu sila, zicându-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!" Iar el, jucând, a zis către dânsele: „De voieşte vreuna din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi şi se va tămădui". Deci unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu stareţul să le sărute ochii lor; şi îndată au luat tămăduire prin sărutarea lui. Iar câte s-au îngreţoşat de stareţ şi n-au voit să le sărute pe ele, acelea au rămas netămăduite şi plângând.

Şi plecând stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă, nebunule, aşteaptă, pentru Dumnezeu aşteaptă-ne şi sărută-ne şi pe noi!" Dar stareţul nu le-a ascultat pe ele, ci a fugit, iar fetele au alergat în urma lui. Iar unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul", iar alţii le socoteau şi pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânşii: „De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".

Altădată, unii dintre cetăţenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paşti. După săvârşirea praznicului, întorcându-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărţit de ei şi s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinţii părinţi şi să se învrednicească de binecuvântarea şi de rugăciunile lor. Şi cerceta acela chiliile părinţilor cu aduceri de daruri şi milostenii din averile sale. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfântul Simeon şi petrecea aproape de Marea Moartă şi de râul Iordan. Deci, închinându-se aceluia, a cerut binecuvântare şi rugăciuni. Iar Cuviosul Ioan a zis către dânsul: „Având în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, care este numit nebun, ce mai ceri de la mine, săracul? Căci de rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuinţă".

Şi luând pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Şi iată, era în chilia lui o masă neobişnuită pustiului, pusă înainte cu o mână nevăzută, trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pâini curate şi calde, peşti aleşi, vin bun şi vase. Deci, şezând ei, au mâncat şi s-au săturat, mulţumind lui Dumnezeu. Iar după masă, Cuviosul Ioan, luând trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicându-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, şi zi-i lui: «Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!»" Şi întorcându-se omul acela, când intra în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întâmpinat pe el la porţile cetăţii şi i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mâncat oare acele trei prescuri pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvântare?"

Atunci omul acela s-a mirat de o mai înainte-vedere ca aceea; iar stareţul, luându-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăşi i-a pus înainte o masă trimisă de Dumnezeu, ca aceea pe care Cuviosul Ioan i-o pusese înainte în pustie. Şi a spus Simeon omului acela toate cele ce acela a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mâncat şi ce a băut. Deci, plecând omul acela de la stareţ, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceea cuiva; pe de o parte pentru "că era oprit de Dumnezeu şi pe de alta, pentru că se ruşina de oameni; ştiind că nu-l vor crede pe el, deoarece toţi îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înţelept decât toţi oamenii.

Într-o vreme oarecare, asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, a năpădit, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: Nişte tâlhari au făcut o ucidere în cetate şi, luând trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Şi făcându-se ziuă şi găsindu-se mortul în curtea diaconului, s-a făcut gâlceavă mare. Deci, prinzând boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaş şi nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăţiei lui. Deci nevinovatul diacon a fost osândit la moarte, ca să fie spânzurat pe lemn.

Şi ducându-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decât numai atât: „Dumnezeule al nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stai mie de faţă în ceasul acesta!" Iar în acea vreme, Simeon îşi făcea nebunia sa în alt loc. însă Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă şi moarte ca aceea fără de cinste, a venit un om oarecare la stareţ şi i-a zis lui: „Nebunule, prietenul şi făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osândit la moarte şi de va muri acela, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el".

Aceasta grăind, i-a spus şi pricina pentru care a fost osândit la moarte. Iar sfântul îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obişnuise a se ruga în taină, care loc nu-l ştia nimeni, decât numai singur diaconul. Acolo, plecându-şi genunchii, a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru mântuirea diaconului din acea primejdie de moarte; şi îndată s-au găsit ucigaşii, iar judecătorul a trimis repede călăreţi în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care voiau să-l spânzure pe diacon. Şi, fiind liberat diaconul, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfântul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită şi având mâinile ridicate în sus, a stat puţin mai departe înapoia lui, înspăimântat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurământ, ieşind din gura sfântului nişte văpăi ca săbiile şi o roată de foc împrejurul lui.

Şi n-a îndrăznit să se apropie de dânsul, până ce nu şi-a sfârşit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Apoi uitându-se sfântul împrejur, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puţin a lipsit de n-ai băut paharul morţii; deci mergi de te roagă şi mulţumeşte izbăvitorului Dumnezeu. Iar această ispitire ti s-a întâmplat fie pentru aceea că doi săraci au venit la tine şi aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors dinspre dânşii şi le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sunt cele ce dai? Sau nu crezi Aceluia care a zis că:Cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acumy iar în cel ce va să fie va dobândi viaţă veşnică? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu". Acestea erau cuvintele nebunului, sau mai bine zis ale sfântului şi cuviosului bărbat, căci atunci când era cu acel diacon Ioan în singurătate, nimic nu făcea de nebunie, ci cu blândeţe şi cu inimă umilită vorbea cele de folos; şi de multe ori, când diaconul acela asculta cuvintele sfântului cele folositoare de suflet, simţea ieşind din gura lui o bună mirosire mare.

Într-o Duminică de dimineaţă, după şapte zile de nemâncare, Sfântul Simeon luând un cârnat iacut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muştar. Deci, dând cârnatul prin muştar, mânca, iar celor ce veneau la dânsul să se joace, le ungea gura cu muştar. Şi a venit la dânsul un sătean prost, având durere de ochi, din pricina unei albeţe. Atunci el, iară de veste, l-a frecat la ochi cu muştar. Deci acela a strigat de durere, iar nebunul a zis către dânsul: „Du-te, nebunule, de te spală la ochi cu oţet şi usturoi şi îndată te vei tămădui!" Dar acela, neascultând pe sfânt, s-a dus la doctori şi a orbit mai mult şi îl durea mai amar. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareţ!" Iar când şi-a spălat ochii săi cu oţet şi usturoi, îndată s-a însănătoşit desăvârşit la ochi. După aceasta, întâlnindu-l pe el odată sfântul pe drum, i-a zis: „Iată, eşti sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Aşa a învăţat sfântul pe cel ce fura, pentru că ştia toate lucrurile omeneşti cele tăinuite.

Odată s-au furat de la un cetăţean cinci sute de galbeni şi acela se mâhnea pentru aurul său risipit şi cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale şi le bătea fără milă. Iar odată mergând pe uliţă, l-a întâmpinat Simeon şi i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?" Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc". Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ţi găsesc aurul tău?" Omul a răspuns: „Îîi voi da zece galbeni". Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat şi nici pe altcineva". Atunci cetăţeanul s-a jurat, iar sfântul i-a zis: „Galbenii tăi ţi i-a furat pitarul, dar păzeşte-te ca să nu-l baţi pe el şi nici pe altul". Deci, ducându-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfântul, şi nu l-a bătut pe acela. După aceasta, când voia să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorţea mâna de durere şi nu putea să bată. Deci, aducându-şi aminte de jurământ, s-a dus la stareţ şi a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurământ, ca să-mi fie mâna liberă". Dar el, ca şi cum nu înţelegea cele ce i se spune, îşi făcea nebunia sa. Iar omul acela venea de multe ori la dânsul, supărându-l, ca să-l dezlege de jurământ. Şi i s-a arătat sfântul în vedenia visului, zicându-i: „Te voi dezlega de jurământ, dar voi dezlega de la tine şi aurul tău şi toată averea ta o voi risipi, pentru că voieşti să baţi pe robii tăi, care au să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie". După acea vedenie, venind omul acela în frica de Dumnezeu, se arăta blând către toţi.

Pentru ca să nu fie cunoscute de oameni nişte minuni ca acestea ale sale, Sfântul Simeon se făcea îndrăcit, ca şi cum ştia din lucrarea diavolească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciţi, ca fiind dintre dânşii şi, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea sa a izgonit pe diavoli din mulţi. Iar ceilalţi îndrăciţi sau mai bine zis diavolii care locuiau în ei, cârteau asupra lui, zicându-i: „O, nebunule, care batjocoreşti pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strâmbătate? Du-te de aici! Nu eşti dintre noi, pentru că toată noaptea ne munceşti şi ne arzi". Iar sfântul, în îndrăcirea sa prefăcută, ca unul ce toate le ştia din Duhul Sfânt, îi mustra pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăţie; pe alţii, pentru furt; iar pe alţii, pentru călcare de jurământ; şi pe fiecare pentru toate păcatele lui. Pe unii îi mustra deosebi, iar pe alţii, înaintea altora. Altora le spunea prin pildă lucrurile lor cele rele, ca să le recunoască în conştiinţa lor, iar pe alţii îi ocăra pe faţă pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducând poporul întru simţire şi la pocăinţă. Şi mulţi îl credeau că nu ştie tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezându-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoşii cei nepocăiţi se temeau să vină înaintea feţei lui sau să se întâlnească cu dânsul, şi fugeau de el, ca să nu fie mustraţi.

În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji şi era pricinuitoare de multe răutăţi. Vrând cuviosul să strice vrăjile aceleia, a început a veni la ea adeseori şi, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădeau lui, bani de aramă şi haine. Iar odată i-a zis ei: „Voieşti să-ţi fac un lucru pe care, când îl vei purta cu tine, nimeni nu te va deochea şi nici un rău nu se va apropia de tine?" Iar ea, crezând că nebunul ştie ceva din lucrarea drăcească, i-a zis lui: „Voiesc, fă-mi!" Iar el luând o scândurică mică, a scris sirieneşte pe dânsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poţi întoarce pe oameni de la Dânsul". Aşa scriind, a dat scândurică femeii ca s-o lege la gât. Şi făcând femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul şi nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.

Mergând odată stareţul cu fraţii lui cei săraci, s-a apropiat de cuptorul unde se lucrau sticle, iar lucrătorul de sticlă era evreu. Deci, şezând sfântul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Şi a zis nebunul către ceilalţi săraci ai săi: „Voiţi să vă fac să râdeţi?" Iar ei şi-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Şi când iudeul a făcut o sticlă, el umbrind de departe cu dreapta sa, a făcut cruce şi îndată sticla s-a spart. Şi făcând iudeul altă sticlă, s-a spart şi aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-au spart şi a treia, şi a patra, până la a şaptea. Deci săracii au început a râde cu hohot şi au spus iudeului ceea ce se făcea. Iar iudeul umplându-se de mânie, a apucat un tăciune şi a gonit pe nebun, bătându-l şi arzându-l. Iar nebunul, ducându-se, striga către el, zicând: „O, sticlarule, până ce nu vei face cruce pe fruntea ta, toate sticlele ţi se vor sfărâma". Şi începând iarăşi iudeul a lucra sticle, s-au spart, una după alta, treisprezece sticle. Iar el, văzându-şi paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa şi au încetat a se mai sfărâma sticlele ce le lucra. Deci cunoscând el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfânta biserică şi s-a făcut creştin, primind Sfântul Botez.

În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetăţii, în a cărui casă obişnuia cuviosul nebun a merge şi a juca. Îngreunându-se boala acelui cetăţean, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un zar cu un oarecare arap înfricoşat şi s-a făcut între ei un rămăşag: dacă celui bolnav nu-i va cădea de trei ori numărul şase, apoi el va fi biruit de arap. Şi a rămas bolnavul în îndoire şi în frică mare. Şi i s-a arătat bolnavului nebunul Simeon, zicându-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci dă-mi cuvânt că de acum nu vei mai întina cu preacurvia patul femeii tale şi eu voi arunca zarul pentru tine şi tu vei birui". Iar bolnavul s-a jurat sfântului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfântul, luând un zar, l-a aruncat şi a căzut de trei ori şase, iar arapul a plecat de la cel bolnav. Deci, deşteptându-se din somn, a simţit că i s-a uşurat boala. Iar nebunul venind ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncări de zar. Însă crede-mă pe mine, că de-ţi vei călca jurământul, atunci arapul acela te va sugruma". După aceea, ocărând pe toţi cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo alergând.

Cuviosul avea o colibă pentru odihnă şi mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decât o sarcină de viţe. în acea colibă petrecea toate nopţile la rugăciune până dimineaţa, udând pământul cu lacrimi. Apoi, sosind ziua, îşi împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap şi ţinând în mâini o stâlpare, umbla prin cetate, strigând: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor şi a cetăţii lui". În aceste cuvinte sfântul numea sufletul cetate, iar mintea, împărat care stăpâneşte peste patimi, precum tâlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină şi îi vorbea pe larg de toate cuvintele şi lucrurile sale, îngrozindu-l cu jurăminte, ca nimănui să nu spună ceva de el, până la sfârşitul vieţii lui.

Iar mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan şi a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, vieţuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume şi am intrat în călugărie. Şi l-am aflat pe el acum foarte sporit în bunătăţi şi desăvârşit plăcut lui Dumnezeu. Deci m-am bucurat că l-am văzut purtând pe cap o cunună prea luminoasă, pe care era scris: «Cununa răbdării pustiului!»" După aceea, Cuviosul Simeon iarăşi a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicând către mine: «Vino, nebunule, vino să primeşti nu numai o cunună, ci mai multe, pentru mântuirea a multor suflete omeneşti»".

Sfântul Simeon, zicând acestea, a suspinat şi iarăşi a zis: „Frate diacone, nimic nu ştiu să fi făcut ceva de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, căci ce plată va primi nebunul şi lipsitul de înţelegere, fără numai în dar de mă va milui Stăpânul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, iar mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăşti, căci să ştie dragostea ta, că mulţi dintre dânşii, prin pătimirea cea rea, sunt curăţiţi şi strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea şi între oamenii cei de rând, care vieţuiesc prin sate şi lucrează pământul, care petrec în nerăutate şi în dreptatea inimii lor, nu hulesc pe nimeni şi nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor îşi mănâncă pâinea întru sudoarea feţei, între unii ca aceştia mulţi sunt sfinţi mari, pentru că i-am văzut venind în cetate şi împărtăşindu-se cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos şi făcându-se ca nişte aur curat.

Însă acestea pe care ţi le grăiesc ţie, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deşartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieţii mele celei ticăloase. încă să ştii că şi pe tine degrab te va lua Domnul de aici. Deci îngrijeşte-te pentru sufletul tău pe cât îţi este puterea, ca să poţi trece fără de supărare de duhurile cele din văzduh şi să scapi de cumplitele mâini ale stăpânului întunericului.

Ştie Domnul meu că şi eu am mult necaz şi mare frică, până ce voi trece acele înfricoşătoare locuri, în care se cercetează cu de-a- mănuntul toate cuvintele şi lucrurile omeneşti. De aceea, te rog, fiule şi fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sârguieşti să fii milostiv, că în acel ceas înfricoşat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decât alte bunătăţi. Căci este scris:Fericit este cel ce se uită spre cel sărac şi scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Şi păzeşte şi aceasta: Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, având mânie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfântului Duh!"

Acestea şi multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Şi plecând de la dânsul, nu s-a mai arătat umblând prin cetate, ci a petrecut în colibă fără să iasă, până la ceasul cel mai de pe urmă al sfârşitului său. Iar în ce fel a fost sfârşitul lui, nimeni nu ştie, decât numai Unul Dumnezeu şi îngerii Lui; pentru că aceia s-au obişnuit a fi de faţă la sfârşitul săracilor, cei cu totul părăsiţi de oameni, precum a fost de faţă la Lazăr, cel ce a murit în gunoi şi despre care se pomeneşte în Evanghelie că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Deci nu este îndoială că aceiaşi sfinţi îngeri ai lui Dumnezeu au stat de faţă şi la acest sfânt, care a fost sărac cu duhul şi cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfârşit, şi, dezlegând cu blândeţe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locaşurile cereşti.

Apoi trecând acele două zile, unii din săracii care au avut cu dânsul tovărăşie, nevăzându-l, şi-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?" Deci s-au dus la coliba lui şi l-au găsit mort, zăcând sub viţele acelea, şi au zis: „Iată, cel ce s-a înnebunit în viaţa sa, s-a aflat nebun şi după moarte, căci nu s-a sfârşit culcat pe viţe, ci sub ele". Deci doi oameni oarecare au luat trupul lui fără să-l spele, fără de obişnuita cântare, fără lumânări şi fără tămâie, şi au pornit spre locul unde se îngropau cei străini. Şi a fost dus sfântul la îngropare pe lângă casa acelui creştin botezat de curând, lucrătorul de sticle care a fost mai înainte iudeu. Iar acela a auzit mulţime de cântăreţi, cântând cântări cu glasuri prea dulci şi negrăite. Deci mirându-se de acea neobişnuită cântare, a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni, decât numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cântând nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cântau şi mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Iar creştinul acela a mirosit-o şi a zis: „Fericit eşti, nebunule, că neavând oameni să-ţi cânte pentru îngropare, ai pe cereştile puteri care te cinstesc cu cântări şi te umplu de mireasma cădirii cea din Rai". Deci îndată a mers cu acei doi oameni şi a dus cu ei acel sfânt trup şi l-a îngropat cu mâinile sale între mormintele străinilor şi ale săracilor. Şi spunea tuturor că a auzit cântări îngereşti deasupra acelui mormânt şi negrăită bună mireasmă.

Iar diaconul Ioan, mergând la coliba aceea şi negăsind pe sfânt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înştiinţându-se că a murit şi este îngropat, a plâns foarte mult şi s-a dus la mormântul lui, vrând să ia trupul de acolo şi să-l îngroape cu cuviinţă la loc de cinste. Însă când a descoperit mormântul, n-a găsit trupul sfântului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinţii Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toţi oamenii din cetatea Emesei, deşteptându-se ca din somn, au început a-şi aduce aminte şi a-şi spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile şi viaţa lui cea mult chinuită.

Atunci au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înţelept decât toţi înţelepţii acestui veac şi cel ce se părea că este păcătos era drept şi cuvios, dar sub chipul cel de nebunie şi de păcătos, îşi acoperea înaintea oamenilor viaţa sa cea înţelepţită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Astfel au fost viaţa şi nevoinţele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. Şi precum Lot cel de demult a petrecut în mijlocul sodomitenilor şi nu s-a întinat de păcatele acelora, aşa şi acest nou Lot, vieţuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumeşti.

Cuviosul Simeon s-a sfârşit în 2l de zile ale lunii iulie, iar după dânsul şi Cuviosul Ioan, tovarăşul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfârşit în pustiul Iordanului. Şi precum împreună au început a sluji Domnului pe pământ, tot aşa şi în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Iar viaţa amândurora, precum a spus-o sfânta şi nemincinoasa gură a lui Simeon către diaconul Ioan, cel de la biserica din Emesa, aşa a povestit-o acelaşi diacon cu credinţă şi întru adevăr marelui între părinţi, Sfântului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Iar acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

2. Sfântul Proroc Iezechiel – Este al treilea dintre profeții mari și a trăit în veacul al VI-lea înainte de Hristos. Era fiul preotului Buzi din Arira. Iezechiel a fost unul dintre robii Ierusalimului aduși forțat de regele Nabucodonosor al Babilonului în anul 597 pe malul râului Chebar din Chaldeia. Împreună cu Iezechiel mai erau Daniil și cei trei tineri Anania, Azaria și Misail și regele Iehonia al Ierusalimului. După cinci ani de robie Iezechiel a început a prooroci. Și-a împlinit misiunea profetică timp de 22 de ani, adică până în anul 572. A fost căsătorit și a fost proorocul evreilor duși în robia babilonică. Nu știm însă când și unde a murit. După o veche tradiție iudaică ar fi fost omorât de evreii din seminția lui Gad din pricina nenorocirilor proorocite și a fost îngropat în țărâna lui Tur, în mormântul lui Afrazad. Cartea proorocului Iezechiel compusă din 48 de capitole are cuvinte de asprime înspăimântătoare pentru fiii lui Israil. Aceștia ajunseseră într-o mare prăbușire sufletească din pricina robiei în care se aflau. De asemenea, în cartea sa sunt prezente și douăzeci și două de viziuni privitoare la Mântuitorul Hristos (Mesia). Viața proorocului Iezechiel a fost scrisă de Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, Fericitul Ieronim și alți scriitori bisericești.

Viața Sf Proroc Iezechiel

Sfântul Proroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira. El era fiul lui Buzi, din seminţia lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt, şi a fost robit de Nabucodonosor şi dus în Babilon împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, care a fost numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului. Pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor: întâi a fost robit în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfânta Scriptură se numeşte şi Eliachim, şi era fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz şi al lui Sedechie, şi tatăl lui Iehonia al II-lea. El a fost primul pe care Nabucodonosor l-a dus legat cu lanţuri în Babilon. Tot atunci au fost duşi în robie şi Sfântul Proroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria şi Misail. însă după puţin timp, Nabuco­donosor l-a liberat pe Ioachim iarăşi în Ierusalim la împărăţie, facându-l pe el birnic.

Iar Ioachim împărăţind trei ani sub stăpânirea lui Nabucodo­nosor în Ierusalim, s-a rupt de la el după cei trei ani, nevrând să-i mai dea dajdie. De aceea, a venit iarăşi împotriva Ierusalimului pute­rea Babilonului, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis şi aruncat afară din cetate, spre mâncarea câinilor. Iar în locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care aşijderea se numea Ioachim, iar după alt nume al tatălui său s-a numit şi Iehonia, şi a fost făcut Iehonia al II-lea, şi era asemenea birnic împărăţiei Babilonului, precum fusese şi tatăl lui înainte. Dar, de vreme ce acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, nu după mult timp, Nabucodonosor a venit iarăşi în Ierusalim şi a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui, şi mulţime de oameni însemnaţi şi de bărbaţi viteji, şi pe toţi câţi erau îndemânatici la război şi iscusiţi. De asemenea au fost luate şi vasele bisericeşti cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului. In această vreme, Sfântul Proroc Iezechiel şi Mardoheu şi Iosedec - tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit biserica cea stricată a Ierusalimului - au fost duşi în robie.

Iar a treia şi cea mai de pe urmă risipire şi pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punând asupra lui dajdie. Iar când Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvârşire Ierusalimul, trecându-l prin foc şi sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din acea vreme a încetat împărăţia Iudeii şi a lui Israel. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris pe larg în viaţa Sfântului Proroc Ieremia.

Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecând în robia Babilonului, îşi avea locuinţa sa lângă râul ce se numea Hovar. în anul al treizecilea al vieţii lui şi în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra - adică în iunie, care este a patra de la martie -, şi într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizându-se, iar dinspre miazănoapte era un vânt foarte tare. De acolo venea un nor mare şi prea luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur şi arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau asemănările a patru jivine, la vedere ca arama curată arsă în foc. Fiecare jivină avea câte patru feţe: faţă de om, faţă de leu, faţă de viţel şi faţă de vultur, şi aveau încă şi câte patru aripi, iar sub aripi mâini omeneşti. Deci două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două îşi acopereau trupurile lor; şi lumina cea de foc se întorcea între jivine şi ieşeau fulgere din foc.

Apoi se mai vedeau şi patru roţi mari; lângă fiecare jivină o roată, iar roţile acelea erau la vedere ca tarsisul - ori ca piatra de hrisolit ca floarea Lazoreului, ca marea cea cu strălucire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca şi cum în roţile acelea mai erau şi alte roţi. Şi toate acele roţi aveau putere de viaţă, ca şi cum ar fi fost însufleţite, şi erau pline de ochi pretutindeni. La roţile acelea se vedeau înjugate patru jivini şi când ele mergeau, mergeau şi roţile cu dânsele; iar când stăteau, se opreau şi roţile.

Când mergeau ele, din aripile lor se făcea sunet şi glas, ca un vuiet de ape multe şi ca o ceată de popor mult; iar când stăteau ele, tăceau şi aripile lor. Insă stăteau şi tăceau în acel ceas, când de la înălţimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru jivini şi roţi se vedea o tărie în chipul cristalului şi pe acea tărie era un scaun în chipul safirului, iar pe scaun o asemănare omenească prealumi- noasă şi strălucire împrejur ca o asemănare a curcubeului ce se vede pe nori în timp de ploaie.

O asemănare ca aceasta a slavei Domnului s-a arătat Sfântului Iezechiel, în care prea luminoasa asemănare omenească - după tâlcuirea celor de Dumnezeu înţelepţi şi insuflaţi - cea de pe scaunul cel în chipul safirului, închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu cea din pântecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însufleţit al lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită prin acel scaun în chipul safirului. Pentru că safirul, piatra ce de mare preţ, fiind asemenea cu cerul prin floarea sa cea prea luminoasă, şi având într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele, este chip al Preasfintei Fecioare Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nici o prihană şi pântecele ei s-a arătat mai desfătat decât cerurile, încăpând într-însul pe Cel neîncăput şi s-a împodobit cu darurile dumnezeieşti ca şi cu nişte stele.

Cele patru jivine cu câte patru fete, închipuiau pe cei patru Sfinţi Evanghelişti, care, scriind viata cea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu fată omenească, care se închipuia în jivinele acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul viţelului, iar învierea şi înălţarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roti cu mulţi ochi în care se vedeau şi alte roti, închipuiau cele patru părţi ale lumii, care au într-însele felurite popoare, la care ajungând propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minţii la multe popoare, spre cunoştinţa şi vederea lui Dumnezeu. Iar focul ce se vedea umblând în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Încă şi alte taine duhovniceşti se închipuiau într-acea minunată şi înfricoşată vedenie, pe care văzând-o Sfântul Iezechiel, de spaimă a căzut cu faţa la pământ şi a auzit un glas de sus, de la asemănarea omenească, care şedea pe scaun, zicând către dânsul: „Fiul omului, stai pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!" Atunci a venit la dânsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pământ şi l-a pus pe picioare.

Stând prorocul cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dânsul: „Fiul omului, te trimit pe tine la casa lui Israel, la poporul cel care M-a amărât şi încă Mă amărăşte pe Mine. Ei singuri şi părinţii lor s-au lepădat de Mine până în ziua de astăzi şi sunt mândri şi împietriţi la inimă; de aceea te trimit pe tine la dânşii ca să le spui cuvintele Mele şi să nu te temi de ei, chiar de se vor sălbătici asupra ta şi te vor înconjura ca nişte scorpii".

Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mână întinsă către dânsul şi într-însa o hârtie strânsă; apoi mâna aceea a desfăcut înaintea lui hârtia şi într-însa era scris:Tânguire, jale şi amar! Şi a zis Domnul către dânsul:Fiul omului, mănâncă hârtia aceasta şi mergi de spune fiilor lui Israel, cele ce-ţi poruncesc Eu ţie. Şi deschizându-şi Iezechiel gura sa, a mâncat hârtia aceea, care era în gura lui ca mierea de dulce, şi din ceasul acela s-a umplut de prorocescul dar şi duh, şi pe toate cele ce le grăia după aceea Dumnezeu către dânsul, el le primea în inima sa. Iar după ce s-a dus din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind:Bine este cuvântată slava Domnului de la locul Lui! Încă şi zgomotul aripilor de la jivinele care zburau şi al roţilor care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoşată căruţă a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălţime dinaintea lui şi aşa s-a sfârşit vedenia aceea.

După aceasta, prorocul a şezut şapte zile, tăcând şi gândin- du-se în sine la cele văzute şi auzite. Deci a auzit iarăşi cuvântul Domnului, zicându-i:Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău!

După aceasta Iezechiel a fost scos de Duhul la un câmp şi iarăşi a văzut slava Domnului ca şi întâi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa şi să petreacă în tăcere până la o vreme, când Domnul îi va porunci ca să-şi deschidă gura şi să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui întru tăcerea aceea, ceea ce avea să se întâmple după puţini ani; adică prădarea şi risipirea Ierusalimului de către haldei, şi pierzarea popoarelor, pe care nu numai cu cuvântul trebuia să le-o spună poporului, dar şi cu fapta să le-o închipuie. Căci i-a poruncit Domnul să-şi radă capul şi barba şi să-şi despartă perii în trei părţi, împărţindu-i cu măsură: o parte să o ardă cu foc înaintea noroadelor ce erau cu el în robie, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh şi în vânt, arătând prin aceea că mânia lui Dumnezeu, cu judecata Sa cea dreaptă, are să despartă în trei părţi pe popoarele lui Israel din Ierusalim şi din toată Palestina - care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăinţă şi nu se lepădau de la urâciunile idoleşti - ca fiecare să-şi ia partea sa de pedeapsă.

Deci o parte de popor întru înconjurarea Ierusalimului va muri de foame şi de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor şi a treia se va risipi prin toată lumea. Şi toate acestea s-au împlinit după aceea, fiindcă poporul evreiesc a mâniat foarte tare pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deşi ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoşii lor din Egipt cu mână tare şi cu braţ înalt, însă, deprinzându-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărţeau de dânşii, fiind înşelaţi cu praznicele lor cele urâte, la care nu erau opriţi de nimeni a face acele ospăţuri necurate şi toate fărădelegile de ruşine, căci, împăraţii, domnii şi judecătorii erau povăţuitori spre păgânătate.

Deci evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se ţineau şi de păgânătatea închinării de idoli şi pe idoli îi puneau în dumnezeieştile biserici; şi, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfa, după aceea aduceau şi diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului, şi socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrânată, care nu-şi păzea credinţa bărbatului său cel adevărat, ci păcătuia cu alţii. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă şi înA Evanghelie despre poporul acela:Neam viclean şi prea desfrânat! încă şi mai înainte, în prorocia lui Ieremia, Dumnezeu a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrânată şi îi îndemna spre pocăinţă multă vreme prin sfinţii proroci.

Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-a dat pe ei haldeilor pentru a-i risipi desăvârşit; iar pământul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Şi deşi Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul şi biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogăţiile şi slavele. Evreii cei eliberaţi din robia Babilonului, deşi se mutaseră iar în pământul lor, însă nu mai erau conduşi de împăraţii lor, ci erau sub jug străin şi greu, slujind împăraţilor de altă limbă; mai întâi babilo­nienilor, apoi egiptenilor şi după aceea romanilor, de la care au şi pierit desăvârşit. Despre această risipire a Ierusalimului, Domnul a prorocit, zicând:Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai dinainte, prin haldei, Sfântul Proroc Iezechiel a fost înaintevestitor, ca şi ceilalţi sfinţi proroci.

Pe vremea Sfântului Proroc Iezechiel, care petrecea în Babilon în pământul haldeilor, vieţuia în Ierusalim Sfântul Ieremia. Amândoi aceşti proroci, deşi erau la mare depărtare unul de altul, însă proroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului şi despre alte multe lucruri, care se arată în cărţile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amândoi prorocii. Şi unii din Ierusalim trimiteau la fraţii cei robiţi din Babilon cuvintele Sfântului Proroc Ieremia, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.

Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată prorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata prorocie a lui Iezechiel. însă acele prorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiţi şi puţini în credinţă, pentru că, abătându-se spre înşelăciunea închinării de idoli, puneau toată credinţa lor în prorocii cei mincinoşi; iar pe sfinţii proroci, care cu Duhul lui Dumnezeu proroceau după adevăr, îi socoteau mincinoşi. Pentru aceea, ierusalimitenii îl chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel îl munceau în legături cei care erau în robia Babilonului, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i:Iată, s-au dat legături asupra ta şi te vor lega cu ele.

Sfântul Iezechiel era atât de mai înaintevăzător, încât pe cele ce se făceau departe, le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Şi fiind în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim şi le spunea popoarelor care erau în robie cu dânsul. într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger şi dus în Ierusalim şi a fost pus în biserica lui Solomon. Acolo a văzut idolii care stăteau înăuntru şi afară, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, şi slujirile cele spurcate care li se făceau; oamenii cei mai mari ai lui Israel aducând tămâie idolilor; preoţii întorcându-şi faţa de la scaunul lui Dumnezeu şi închinându-se soarelui, şi femeile plângând lângă Tamuza, ce se zice de elini Ado- nida sau necurata desfrânată Afrodita, cea ucisă de un vier sălbatic şi cinstită între zei de cei păgâni şi de evreii cei răzvrătiţi. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la râul Hovar, care, fiind mâniată, se aduna ca să iasă din biserică, lăsând-o pustie. Şi a auzit pe Domnul grăind către dânsul:Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pământul de necurăţii şi s-au sfătuit să Mă întărâte şi să Mă lepede. Deci le voi face şi Eu izbândire întru mânia Mea şi nu-i va cruţa pe ei ochiul Meu, nici îi va milui; şi când vor striga cu glas mare întru urechile Mele, nu-i voi auzi.

Atunci s-a auzit mai puternic glasul lui Dumnezeu, strigând cu groază şi cu frică către proroc, zicând astfel:S-a apropiat izbândirea şi pieirea cetăţii; deci să aibă fiecare în mâini arme de ucidere! Domnul zicând aceasta, au ieşit şase bărbaţi înfricoşaţi, înarmaţi cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veşminte albe preoţeşti, având călimări şi trestie de scris, şi a zis Domnul către dânsul:Treci prin mijlocul cetăţii Ierusalimului şi scrie semn în fruntea bărbaţilor, robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină şi plâng pentru fărădelegile care se fac în cetatea aceasta, şi pe cei aleşi ai mei îi vor feri de pedeapsă.

Şi s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu podoabă preoţească şi a făcut semn pe fruntea acelora, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se cheamă „Tau" şi care este asemenea cu cinstita Cruce. în urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviinţă preoţească şi însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimişi cei şase bărbaţi înfricoşaţi. Aceia închipuiau pe cei şase voievozi ai puterilor haldeieşti care aveau să vină cu Nabucodonosor, spre pierzarea Ierusalimului. Iar Domnul cel mâniat a grăit către cei şase bărbaţi:Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Nu cruţaţi, nici nu miluiţi, nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare şi nici pe prunci; ci ucideţi pe toţi, începând de la preoţii cei sfinţiţi şi de la bărbaţii cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeţi.

Şi a văzut sfântul proroc, în răpirea aceea, cum erau ucişi din toată rânduiala şi vârsta poporului Ierusalimului, bărbaţi şi femei, precum avea să se săvârşească în faptă. Atunci a căzut cu faţa la pământ, înaintea Domnului, strigând:Amar, amar, o, vai mie} Doamne, că voieşti să pierzi rămăşiţele lui Israel, vărsând mânia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu podoabă preoţească, care, întorcându-se la Domnul, a zis:Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Iar Domnul i-a poruncit ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roţilor heruvimilor şi să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar şi de foc să se ardă de haldei. După răpirea şi vedenia aceea, prorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit degrab.

Sfântul Iezechiel a prorocit şi asupra popoarelor dimprejur, care au râs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomite- nilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir şi Egipt, spunându-le lor de aceeaşi pedeapsă de la Dumnezeu, care avea să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea şi pustiirea Ierusalimului. Şi împlinindu-se toate acestea, a prorocit mai pe urmă despre potolirea mâniei dumnezeieşti asupra evreilor, şi de întoarcerea lor de la Babilon la moştenirea lor, de îngrădirea şi înnoirea cetăţii şi a bisericii; pentru că a fost răpit a doua oară de mâna Domnului la pământul Iudeei, acum Ierusalimul fiind dărâmat şi pustiit. Şi a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurându-se prin porunca lui Dumnezeu şi zidindu-se cetatea şi biserica Domnului şi slava lui Dumnezeu umplând biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în cartea lui prorocească. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmaşului şi rânduirea Bisericii lui Hristos, care avea să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care prorocul acesta a numit-o uşă încuiată, prin care n-a intrat nimeni, decât numai Dumnezeu.

Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu şi despre învierea morţilor, căci se vedea pe sine că era răpit de mâna lui Dumnezeu şi pus în mijlocul unui câmp, care era plin de multe oase de oameni foarte uscate. Acele oase toate, prin cuvântul lui Dumnezeu, au primit carne şi, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor şi s-a făcut o adunare foarte mare şi a zis Domnul:Voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate dintr-însele!

Încă şi despre multe alte taine dumnezeieşti, care aveau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvârşire, s-au făcut descoperiri prorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte şi le-a scris în cartea sa; iar cel ce voieşte să le ştie, să citească acolo. Iar noi, scurtând cuvântul, aceasta numai o vom pomeni despre dânsul, de la acei povestitori vrednici de credinţă, că şi el a fost făcător de minuni ales şi, precum Moise, a fost despărţitor de ape. Căci, odată, adunându-se la dânsul lângă râul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tâlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărţit apa râului şi a dat cale uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Deci popoarele evreieşti au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dânşii pe aceeaşi cale, au fost acoperiţi de apă şi au pierit. Şi judecând în Babilon seminţia lui Dan şi a lui Gad şi văzându-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locaşurilor lor balauri şi jivine, care mâncau pe copiii şi dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana de moarte a acelora, a izgonit de la dânşii balaurii şi jivinele cu rugăciunea.

Într-o vreme de foamete a înmulţit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, şi pe cei slăbiţi de foame până la moarte, i-a întors de la porţile morţii la viaţă. După aceea, el s-a sfârşit cu sfârşit mucenicesc; căci, văzând pe poporul său, care era cu dânsul în robie, că se împărtăşeau la slujirea idolilor cu haldeii şi se deprindeau la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra şi-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mânia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgânăta- tea haldeiască, umplându-se de mânie, l-a ucis pe el, rupându-l cu caii.

Iar trupul lui cel rupt, adunându-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim şi al lui Arfaxad, strămoşii lui Avraam. Şi se adunau la mormântul lui mulţime de popoare evreieşti, săvârşind acolo rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche

La Agapia din Deal, la locul sihaştrilor celor din veac, unde mireasma rugăciunii neîncetate se răspândea pretutindeni, în mia din zilele anilor 1580-1585 a poposit un tinerel îmbrăcat în haine ţărăneşti (1), cu faţa sfioasă, cu multă evlavie în suflet şi cu dorul de a vedea aceasta „cetate de pe munţii credinţei noastre” (2). Şi a văzut acolo cum cu dârzenie se nevoiau părinţii ostenindu-şi trupurile lor, tăind şi scoţând rădăcinile copacilor sălbatici şi, în locul lor, sădind pomi care să aibă roade folositoare pentru vieţuitorii de acolo. A văzut cum se limpezeau locuri pentru case şi pentru toate cele de nevoie unei aşezări omeneşti. S-a minunat nu numai de munca dar şi de cuminţenia lor, de tăcerea şi de nelipsirea de la rânduiala canonică a rugăciunii, oricât de osteniţi ar fi fost (3). Şi întrebând pe câte un părinte ceva, acesta îi spunea: „- Frate, roagă-te!”, iar el insista: „- Cum să mă rog, că nu ştiu rugăciuni multe?”. „- Roagă-te cu rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse, miluieşte-mă!” şi te vei mântui. Rugăciunea aceasta îţi va fi leac pentru alungarea urâtului din suflet şi vei avea mare mângâiere oriunde te vei întoarce în viaţa ta”. Şi erau la Agapia din Deal părinţi îmbunătăţiţi, înalţi în cele duhovniceşti, care se nevoiau ziua şi noaptea, ca să corespundă preafrumosului nume de creştin. Şi păzeau dreapta-credinţă cu străşnicie - „credinţa strămoşească” sau „legea românească”, cum o numeau ei - şi se mândreau cu ea şi se apărau în faţa celor care ar fi încercat în vreun fel să le-o încalce. Era pentru ei pavăză, şi „păzirea legii celei de moşie”, cum ziceau ei, trebuie apărată, căci numai aşa te poţi mântui.

Farmecul unor astfel de cuvinte, duhul dragostei celei nefăţarnice, care era acolo, au făcut ca tinerelul poposit să se hotărască să rămână în sihăstrie şi cu nici un chip să nu se mai întoarcă la ai săi, în satul de unde venise. Dobândind binecuvântare, s-a stabilit la Agapia din Deal şi, văzând traiul şi sfintele nevoinţe ale îmbunătăţitilor părinţi, a început să se roage ziua şi noaptea, ca să-l dăruiască şi pe el Bunul Dumnezeu cu putere, ca din treaptă în treaptă să ajungă la împlinirea poruncii: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Şi darul lui Dumnezeu era cu el şi cu ajutorul rugăciunilor părinţilor sporea duhovniceşte şi, cu râvnă mare, în puţin timp a ajuns să cunoască psalmi şi rugăciuni pe care le rostea pe de rost la vremea ascultărilor de obşte. Şi era blând şi cucernic, şi cu mare bunătate către toţi şi mai ales, ajuta pe cei ce erau slăbiţi şi în suferinţă.

La vremea tunderii în monahism i s-a pus numele de Rafail - nume de arhanghel - care înseamnă „Dumnezeu aduce vindecare” (4), fiind „unul din cei şapte sfinţi îngeri care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt” (Tobit 12, 15) şi care a fost trimis să călăuzească pe Tobie, fiul lui Tobit. Citind cartea Tobit a aflat acolo că „bun lucru este a binecuvânta pe Dumnezeu, a preaînălţa numele Lui şi a vesti, slăvind faptele lui Dumnezeu. Şi voi să nu vă leneviţi a-L prea-slăvi... Faceţi bine şi răul nu vă va ajunge ! Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate, decât bogăţie cu nedreptate; mai bine să faci milostenie, decât să aduni aur, căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult. Iar păcătoşii sunt duşmanii vieţii lor” (cap. 12, 6-10). Cuviosul Rafail „lua aminte cu inima lui” (Înţ. lui Sirah 16, 25) la cuvintele dumnezeieşti şi cu mai multă stăruinţă a început nevoinţa ziua şi noaptea. Era atât de smerit, încât minuna pe toţi. Smerenia este cea mai mare putere, deoarece numai ea singură înlătură duhul mândriei. Şi de la o vreme a început a se ruga de părinţi, ca să-l lase să meargă la mai multă linişte duhovnicească, în alte locuri mai tainice ale muntelui împădurit. Şi petrecea acolo zile şi nopţi, după care se întorcea din nou în obşte. Şi s-a făcut povăţuitor unei mulţimi de părinţi şi fraţi, fiindu-le mai mult decât un duhovnic, căci toţi doreau să stea de vorbă cu el şi să primească mângâierea cuvântului. A făcut lucrul acesta în mulţi ani cu darul lui Dumnezeu. Şi zic oarecare cercetători ai vieţii sale că şi egumen al acestei mănăstiri Agapia din Deal să fi fost, pentru care lucru în pomelnice şi în sinodicele mănăstirii se pomeneşte cu formula: „Fericitul stareţ Rafail” (5).

Vestea despre acest îmbunătăţit părinte s-a dus până departe în părţile Moldovei, căci alergau la el mulţi călugări de pe la alte aşezări mănăstireşti, precum şi credincioşi de prin satele vecine şi chiar din cealaltă parte a crestelor Carpaţilor. Îi învăţa să păzească poruncile Sfintei noastre Biserici, să facă fapte bune, să se iubească frăţeşte, să preţuiască pe cei care se dăruiesc pentru binele obştesc şi să străjuiască moşia strămoşească.

Cuviosul Părintele nostru Rafail s-a nevoit îndelung în nevoinţa cea bună a vieţii călugăreşti, fiind, la vremea când a trecut din această viaţă către Domnul, de peste optzeci de ani, între 1640-1645 (6). Cu multă cernire duhovnicească şi cu bucuria învierii în inimi, părinţii de acolo au pus în mormânt, cu bunăcuviinţă, trupul celui trecut către Domnul. Şi au pus deasupra şi piatră însemnată cu oarecare puţine date despre cuviosul Rafail (7).

Iar la şapte ani, când s-a făcut dezgroparea, s-a aflat că trupul său a rămas în neputrezire şi că fusese înzestrat cu bună mireasmă şi cu răspândirea de daruri celor care se rugau să le fie mijlocitor către Dumnezeu. Văzând părinţii o astfel de stare a trupului cuviosului, după rugăciuni şi dezlegări - aşa cum este rânduiala Sfintei noastre Biserici în asemenea cazuri -, rămânând în aceeaşi stare de frumuseţe, de curăţenie şi de mireasmă, au făcut o raclă de lemn bun şi au pus sfintele lui moaşte în biserica mănăstirii. Şi erau acestea ca o comoară la care veneau părinţii şi credincioşii şi se plecau cu evlavie şi venerare, aprinzând luminări şi întorcându-se cu bucurie şi mângâiere în sufletele lor. Cu vremea a început să vină mulţime din ce în ce mai multă, stabilindu-se şi zile îndătinate de cercetare a sfintelor moaşte, mai ales cu prilejul hramului mănăstirii Neamţu, când treceau şi pe la Agapia din Deal, pe la racla Cuviosului Rafail (8).

Când hatmanul Gavriil Coci şi soţia sa, Liliana, au avut dragoste şi au ridicat la Agapia din Vale o biserică mare cu chilia şi cu zid împrejmuitor (9), au fost aduse - pentru un timp - şi moaştele Cuviosului Rafail spre mai multă mângâiere a celor care nu puteau să urce până la Agapia din Deal.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei şi Sucevei, stihuitorul Psaltirei, s-a bucurat şi el cu bucurie duhovnicească negrăită că acela, despre care auzise multe fapte de credinţă şi cucernicie creştinească încă de când se afla în viaţă, acum se arătase tuturor - prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu - un mare ales al Său. Şi, plecându-se cu multă smerenie, a sărutat sfintele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail, lăsând o însemnare în cartea sa, Vieţile Svinţilor sau Prologariu din anul 1686, tipărit la Iaşi, la fila 152, de la 9 iunie: „...şi din Rumîni mulţi sunt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de Vooroneţ şi Rafail de Agapia, şi am sărutat şi sfintele moştii”.

Întrebarea tuturor celor din zilele noastre este aceasta: „Ce s-a întâmplat cu sfintele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail? De ce nu mai sunt arătate spre cinstire şi spre sărutare?”. Răspunsul nu poate fi altul decât următorul: sfintele moaşte au fost tăinuite de frica năvălitorilor la adăpost sigur, de unde nu au mai fost scoase. La Agapia din Deal există totuşi un loc, lângă sfântul altar al bisericii, unde tradiţia spune că ar fi fost puse moaştele Cuviosului Rafail; acolo se aprind luminări până astăzi, iar credincioşii se închină cu evlavie când trec pe lângă el.

Viaţa acestui vas ales al Sfântului Duh a fost minunată, dar nu s-a scris despre ea decât atât cât a lăsat mitropolitul Dosoftei. Dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru puţinul acesta, ca şi pentru faptul că s-a păstrat din generaţie în generaţie evlavia pentru locul de la Agapia din Deal. Multe întrebări se pot ridica. Un singur lucru apare evident: Rafail de la Agapia a fost un adevărat cuvios sfânt, ridicat din neamul românesc, de mare faimă, cu moaşte cinstite şi ocrotite cu adâncă veneraţie.

Chipul alesului ostaş al lui Hristos împodobeşte pereţii bisericuţelor de la Agapia din Deal (10), ai celei de la cimitirul Agapiei din Vale (11), ai schitului Vovidenia de la mănăstirea Neamţu (biserică din veacul al XlX-lea), ca şi ai altor biserici chinoviale şi parohiale.

Vrednicia şi nevoinţele acestui cuvios părinte, după atâta trecere de vreme, nimeni nu le mai poate arăta cu toate amănuntele.

Diac. I. Ivan

1. Marele Dicţionar geografic al României (G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, Gr. G. Tocilescu), Bucureşti, 1898, vol. I, p. 25; Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia, Scrisoare către autor, 1984, arată că se păstrează tradiţia că Rafail ar fi fost de loc din fostul judeţ Bârlad, astăzi judeţul Galaţi, comuna Bursucani- Crede că el ar fi trăit în secolele al XIV-lea-XV-lea ; în schimb, Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 152-153, afirmă existenţa lui Rafail în veacurile al XVI-lea-XVII-lea.

2. Pr. prof. D. Stăniloae, Cuvânt la terminarea cursurilor Seminarului monahal de la mănăstirea Neamţu, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIX (1951), nr. 7-9, p. 542.

3. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 93, relatează că „nevoinţa sihaştrilor din sihăstria cuviosului Agapie era foarte aspră. Citirea zilnică a Psaltirii, numeroasele închinăciuni şi metanii, cu Rugăciu-nea lui Iisus, tăcerea, privegherea de noapte cu paza minţii, mâncarea o dată pe zi după trei zile şi dormitul câteva ore pe mici scăunele”.

4. Dr. Hermanni Zachokke, Historia sacra Veterio Testamenti, editio septima procurata a Dr. Joanne Doller, Vindobonae et Lipsiae, 1920, p. 298, „Raphaele - Deus affert sanationem”.

5. Pr. N. Dărângă, Istoria sfintei mănăstiri Agapia din judeţul Neamţ, Iaşi, 1908, p. 41; Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie..., p. 95; Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia, Scrisoarea cit., arată că în toate pomelnicele vechi şi mai noi, ca şi în Sinodicul mănăstirii, scris în 1869, întocmit după cele mai vechi pomelnice, cum se subliniază în prefaţă, pomelnice care s-au distrus, la capitolul Stareţi şi duhovnici, el apare al doilea după sihastrul Agapie, întemeietorul schitului Agapia Veche, şi este numit „fericitul stareţ Rafail...”.

6. Calculul aproximativ s-a făcut luându-se în considerare datele Pr. dr. conf. Al. I. Ciurea, Câteva însemnări despre Rafail de la Agapia, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXII (1956), nr. 10, p. 614. Dr. Liviu Stan, Sfinţii români, Sibiu, 1945, p. 48, nr. 6, prezintă pe „Rafail, Sfântul de la Agapia”, astfel: „Dacă în ce priveşte numărarea între sfinţi a lui Gavriil feste vorba de Gavriil de la Neamţu, din veacul al XV-lea, s.n.) poate încăpea rezervă, apoi, nu încape nici o îndoială şi, în mod sigur, trebuie numărat în rândul sfinţilor români Sfântul Rafail de la Agapia, pe care mitropolitul Dosoftei îl aşază - în Vieţile Svinţilor - alături de Sfântul Daniil”. Ca şi acesta din urmă, Rafail s-a bucurat de un cult general, de un cult obştesc, fiind amândoi mai vestiţi decât alţii mai vechi, pe care-i cunoaşte Dosoftei, dar pe care nu-i mai aminteşte. Ei vor fi trăit, probabil, prin veacul al XVI-lea, bucurându-se de o cinstire atât de mare, de un cult atât de statornicit, încît însuşi mitropolitul ţării a căutat sfintele moaşte ale lui Rafail ca să li se închine şi le-a sărutat, aşa cum făcuse şi cu ale lui Daniil.

7. I. D. Ştefănescu, Cuviosul Daniil Sihastrul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 6-7, p. 537. Se afirmă că a existat o piatră funerară a curioşilor Rafail, Partenie de la Agapia şi „Ioan de şa Râşca”.

8. I. D. Ştefănescu, ibidem, p. 537. Autorul vorbeşte de existenţa, în trecut, a unui „pelerinaj îndătinat şi de mare renume la mormintele lui Rafail, Partenie şi Ioan de la Râşca” (I?).

9. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor si monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 22-25 şi notele 6-8 de la p. 34. Lucrarea de ridicare a bisericii, a chiliilor şi a zidului înconjurător s-a făcut între anii 1642-1964.

10. Execuţia arhim. Theodor Varahil Moraru.

11. Autor : Arhid. Vartolomeu Florea.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 357-361, Cuviosul Rafail de la Agapia.

Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche

Partenie, părintele cel sfânt şi minunat, vrednic urmaş al sihaştrilor din Munţii Agapiei, a vieţuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea. Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul.

Ucenic al stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor, primeşte din mâinile acestuia tunderea în schima monahală. Cât a petrecut în viaţa de obşte, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem şti. Tradiţia spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinţilor de odinioară. Nevoinţa lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui, gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau rugându-se cu mintea (rugăciunea lui Iisus), iar cu mâinile împletind coşuri. Aţipeau doar câte puţin când oboseau, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Această nevoinţă continua fără întrerupere până dimineaţa. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi, cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune muntele şi poiana primit numele de Scaune.

El urcă în acest munte al fericiţilor ca într-un alt Tabor, când stareţul Eufrosin îi îngăduie să meargă la linişte, căci, gustând din dulceaţa harului dumnezeiesc, duhul îi tânjea după bunătăţile ce le naşte pustia. Acolo şi-a închis porţile simţurilor cu legile lui Dumnezeu ca şi cu nişte zăvoare şi vorbea cu Stăpânul tuturor în rugăciunea cea de taină, iar osteneala îi era desfătare. Cine poate spune nevoinţele cele fără de măsură, privegherile cu lacrimi, lupta cu gândurile şi duhurile înşelăciunii? Prin răbdarea strâmtorărilor pustiei şi uscăciunea trupului, s-a făcut asemenea îngerilor şi vrednic vieţuitor al mănăstirii celor fără de trupuri.

Acest dumnezeiesc bărbat este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulţi călugări şi pustnici s-au mântuit prin rugăciunea şi povăţuirea sa blândă. Era luminat şi plin de toată înţelepciunea, căci dragoste de Sfintele Scripturi şi de cărţile Sfinţilor Părinţi având, s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de aceste comori nepreţuite în vremuri când cu anevoie şi cu mare cheltuială se dobândeau.

Avea darul tămăduirii şi îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Potrivit unor tradiţii, scotea şi demoni din oameni. Pentru viaţa sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări şi de credincioşi.

Mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi faptul că, după moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, după rânduiala strămoşească, a fost găsit nestricat. Se spune că se făceau minuni la mormântul său. Cu adâncă evlavie şi nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni. Sfintele moaşte ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafail. Aceşti doi mai luminători ai călugărilor întregesc şirul părinţilor din veac, ce s-au sfinţit prin mari nevoinţe în „Mănăstirea lui Agapie” şi în împrejurimile ei.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

VA URMA