MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 29 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B. 

Decese

·         238: Balbinus, împărat roman (n. 165)

·         238: Pupienus, împărat roman (n. 178)

·         1030: Olaf al II-lea al Norvegiei (n. 995)

·         1095: Ladislau I, cunoscut și ca Ladislau cel Sfânt, (în maghiară I. (Szent) László), (n. 27 iunie 1040, Cracovia - 29 iulie 1095, Nitra) a fost rege al Ungariei din 1077 până la moarte, în 1095. A fost canonizat de Biserica Catolică în timpul domniei lui Béla al III-lea, în 1192.

În timpul vieții, Ladislau a refuzat să opună rezistență ascensiunii verișorului său Salamon al Ungariei. Totuși, în 1073 a acceptat să se unească fratelui său Géza I ca să-l detroneze pe Salamon și mai târziu, după moartea lui Géza să urce pe tron.

A rămas în amintirea poporului și în documente ca suveran luminat. A desăvârșit încreștinarea Ungariei (a emis un cod de legi împotriva păgânismului și de interzicere a șamanismului; a construit biserici și a transmis creștinismul și vecinilor). Ca legislator creștin, Ladislau a promulgat legi deosebit de severe îndeosebi împotriva păgânismului și ereziei: de obicei aceste abateri erau pedepsite cu moartea. Aceste legi au fost revizuite și îmblânzite de succesorul său, Kálmán. Conform opiniei specialiștilor, cea mai mare parte dintre legile sale aveau ca scop călăuzirea poporului maghiar spre dreptul european, în măsura în care acesta privea și apăra proprietatea privată. În legătură cu această atitudine de apărare a dreptului privat – explică istoricii – a fost încurajată migrația poporului spre teritoriile mai puțin populate.

În lupta pentru investitură, Ladislau l-a susținut pe papă mai târziu, însă, s-a împăcat cu împăratul Henric al IV-lea. A dus o politică de expansiune teritorială în Croația. Învingător împotriva pecenegilor și cumanilor (în ungurește: kunok), a cucerit Slovenia și Croația, iar prin fondarea episcopatului de la Zagreb sub influență și control maghiar, Ungaria a obținut acces la Marea Adriatică.

A murit în timp ce se pregătea să participe la Prima Cruciadă. Papa Grigore al VII-lea a cerut să fie comandantul armatei cruciate. El a acceptat însărcinarea, dar înaintea campaniei, i-a atacat pe cehi. În timpul războiului s-a îmbolnăvit și a murit în cetatea de la Nitra. A fost canonizat de Biserica Catolică pe 27 iunie 1192.

A fost înmormântat în mănăstirea benedictină de la Somogyvár. Ulterior, după 1113, rămășițele pământești i-au fost mutate la Oradea, în vechea catedrală (distrusă în 1241 de marea invazie tătară).

Sfântul Ladislau I al Ungariei

Regele Ungariei

Date personale Născut 27 iunie 1046 Cracovia, Polonia Decedat 29 iulie 1095 (49 de ani)  Nitra, Ungaria Înmormântat Bazilica Romano-Catolică din Oradea  Părinți Béla I al Ungariei[1] Richeza of Poland, Queen of Hungary[*]  Frați și surori Géza I al Ungariei Helen of Hungary[*] Euphemia of Hungary[*] Sophia of Hungary[*]  Căsătorit cu Adelheid de Rheinfelden Copii Sfânta Irina Xenia Împărăteasa[*][1]  Cetățenie  Ungaria  Religie creștinism  Ocupație politician monarh  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Dinastia Arpadiană Domnie Domnie 1077 – 1095 Predecesor Géza I al Ungariei Succesor Coloman (”Coloman Cărturarul”)

• 

  Sfântul rege Ladislau călare, frescă din Biserica fortificată din Dârjiu
   
• 

  Lupta sfântului rege Ladislau cu căpitanul cumanilor, frescă din Biserica fortificată din Dârjiu

·         1099: Papa Urban al II-lea (n. 1042). A ramas in istorie pentru  inițierea Primei Cruciade (1096-1099) și pentru  înființarea  Curiei  Romane ca  organ central de conducere al întregii Biserici Catolice, împreună cu Papa.

·         1108:  Filip I (franceză Philippe I; 23 mai 1052 — 29 iulie 1108) a fost rege al francilor din 1060 până la moartea sa. Domnia sa, ca a celor mai mulți dintre Capețienii de început, a fost extraordinar de lungă pentru acele timpuri.
După moartea tatălui său, Henric I al Franței, în 1060, Filip a fost recunoscut ca rege al Franței. Fiind tânăr și lipsit de talentul de a conduce, a asistat la cel mai mare eveniment din mijlocul secolului - cucerirea Angliei de către William de Normandia, devenit William I al Angliei - vasalul său, fără să încerce să profite.
Filip I câștiga foarte mult de pe seama investițiilor, însă papa Grigore al VII-lea i-a atras atenția la desfășurarea liberă a simoniei, care era considerată păcat capital. Papa nu putea să ia măsuri drastice, din cauza conflictului cu Împăratul Henric al IV-lea, interdictul cu care fusese amenințat regele nu a fost pus în practică și situația a rămas aceeași.
Filip însă nu a putut fugi de interdict, pronunțat în anul 1094, având ca motiv despărțirea regelui de prima sa soție, Berta, și căsătoria cu Bertrade, contesă de Anjou. În 1104 a promis că va întrerupe concubinajul cu Bertrada, fiind iertat, însă a continuat să trăiască cu ea. Din cauza interdictului, regele Filip nu a putut participa la prima cruciadă, inițiată de Papa Urban al II-lea în anul 1095.

Cu prima sa soție, Berta a avut 5 copii, dintre care:

1. Ludovic al VI-lea al Franței (1081 - 1 august 1137), regele Franței din 1108;
2. Constanța, căsătorită cu Boemund, principe al Antiohiei, unul din liderii primei cruciade.

Cu Bertrada a avut 4 copii.

Filip I

Date personale Născut 23 mai 1052 Champagne-et-Fontaine Decedat 29 iulie 1108 (56 de ani) Melun Înmormântat Saint-Benoît-sur-Loire[1] Părinți Henric I al Franței[2][3] Anna de Kiev[2][4][5][3]  Frați și surori Hugo de Vermandois[3]  Căsătorit cu Bertha a Olandei Bertrade de Montfort Copii Constance, Prințesă de Antioch Ludovic al VI-lea al Franței Filip, Conte de Mantes Fleury, Seigneur de Nangis Cecile, Prințesă de Galilee Cetățenie  Franța  Ocupație monarh  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa Capet Rege al francilor Domnie 4 august 1060 – 29 iulie 1108 Încoronare 23 mai 1059 Predecesor Henric I Succesor Ludovic VI

·         1236:  Ingeborg a Danemarcei, a doua soție a regelui Filip al II-lea al Franței (n. 1175)

·         1644:  A murit Papa Urban al VIII-lea; (născut in 1568,  Maffeo Barberini), conducator al Bisericii Catolice  de la 6 august 1623 la moartea sa în 1644. A fost ultimul papă  care a  extins  teritoriul statului papal prin forța armelor, și a fost un patron proeminent al artelor și reformator al misiunilor Bisericii. Cu toate acestea, datoriile masive contractate în timpul pontificatului său, au slăbit foarte mult statul condus de succesorii săi, care au fost in imposibilitate de a menține lungă durată influența politică și militară a papalității din Europa. A  fost, de asemenea, implicat în procesul impotriva lui Galileo Galilei  impotriva caruia Inchizitia a obtinut condamnarea si obligarea acestuia sa-si renege teoriile.
* 1735: Sofia Louisa de Mecklenburg-Schwerin (6 mai 1685 - 29 iulie 1735) a fost a treia soție a regelui Frederic I al Prusiei. A fost al patrulea copil al Ducelui de Mecklenburg, Frederic și a Christinei Wilhelmine deHesse-Homburg. Căsătoria Sofiei Louisa a fost aranjată de puternicul prim-ministru prusac Johann Kasimir Kolbe von Wartenberg, care a făcut presiuni asupra regelui să se căsătorească de dragul succesiunii după ce a rămas văduv pentru a doua oară. La început, după căsătorie, ea a fost cunoscută sub numele de "Mecklenburg Venus", dar în curând ea s-a înstrăinat de viața de la curtea prusacă trăind la Berlin.

Nu a primit nici o educație cu excepția muzicii și a francezei, a fost descrisă ca fiind introvertită și serioasă, și, prin urmare nu a fost capabilă să-și înlocuiască predecesoarea la curte. Ea, împreună cu Mademoiselle Gravenitz, a făcut încercări de a-l convinge pe Frederic să se convertească de la credința reformată la credința luterană, care în cele din urmă a dus la certuri severe în cuplu.

Rivala ei, Catharina Rickers, a fost atât soția contelui von Wartenberg cât și amanta regelui. Sub influența lui August Hermann Francke, Sofia s-a refugiat în pietism. În cele din urmă, a căzut în depresie profundă și nu și-a mai putut îndeplini îndatoririle regale. În ianuarie 1713, cu doar câteva săptămâni înainte de moartea ei, Frederic a trimis-o înapoi la familia ei. De atunci, Sofia Louise a trăit la Grabow și la moartea ei a fost înmormântată la Schwerin.  

Sofia Louise de Mecklenburg-Schwerin
Date personale
Născută	6 mai 1685 Schwerin
Decedată	29 iulie 1735 (50 de ani) Schwerin, Germania[1]
Înmormântată	Schelfkirche[*]
Părinți	Friedrich Christine Wilhelmine of Hesse-Homburg[*]
Frați și surori	Friedrich Wilhelm Karl Leopold Christian Ludwig al II-lea
Căsătorită cu	Frederic I al Prusiei
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Mecklenburg-Schwerin
Regină a Prusiei
Domnie	28 noiembrie 1708 – 25 februarie 1713

* 1761: Prințesa Elisabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen (4 august1713 – 29 iunie 1761) a fost duesă consort de Mecklenburg-Strelitz. După decesul soțului ei, a servit ca regentă pentru fiul ei.

Elisabeth Albertine a fost fiica lui Ernst Frederic I, Duce de Saxa-Hildburghausen (1681 – 1724) și a soției acestuia, Contesa Sophia Albertine de Erbach-Erbach (1683–1742).

La 5 februarie 1735, Elisabeth s-a căsătorit cu Carl I Ludwig Frederick, Duce de Mecklenburg-Strelitz (1707-1752), fiul cel mic al lui Adolphus Frederic II, Duce de Mecklenburg, și fratele vitreg al lui Adolphus Frederick III. Ei au devenit părinții a zece copii^[1] dintre care doar șase au atins vârsta adultă:

• Christiane (6 decembrie 1735 - 31 august 1794)
• Caroline (n./d. 22 decembrie 1736)
• Adolf Friedrich al IV-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz (5 mai 1738 - 2 iunie 1794)
• Elisabeth Christine (13 aprilie 1739 -9 aprilie 1741)
• Sophie Louise (16 mai 1740 - 31 ianuarie 1742)
• Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (10 octombrie 1741 – 6 noiembrie 1816)
• Ducele Ernest Gottlob de Mecklenburg (27 august 1742 - 27 ianuarie 1814)
• Charlotte de Mecklenburg-Strelitz ((19 mai 1744 – 17 noiembrie 1818); căsătorită în 1761 cu regele George al III-lea al Marii Britanii
• Gotthelf (29 octombrie 1745 - 31 octombrie 1745)
• Ducele Georg Augustus de Mecklenburg (16 august 1748 - 14 noiembrie 1785)

După decesul soțului ei și a fratelui mai mare al acestuia, în 1753, ea a condus Mecklenburg-Strelitz ca regent pentru fiul ei de 14 ani, sub protecția regelui George al II-lea al Marii Britanii și al Hanovrei.

A murit în 1761, cu puțin înainte de căsătoria fiicei ei Sophia Charlotte, și a fost înmormântată la cripta regală din Mirow.

Prin fiica ei Charlotte, Elisabeth Albertine este strămoașa tuturor monarhilor britanici începând cu George al IV-lea, care a urcat pe tronul Marii Britanii în 1820.

Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen

Prințesă consort de Mirow

Date personale Născută 4 august 1713 Hildburghausen, Germania  Decedată 29 iulie 1761 (47 de ani) Neustrelitz, Germania  Înmormântată Mirow  Părinți Ernest Frederick I Sofia Albertine de Erbach-Erbach  Frați și surori Ernest Frederic al II-lea Louis Frederick of Saxe-Hildburghausen[*]  Căsătorită cu Carl I Ludwig Frederick, Duce de Mecklenburg-Strelitz Copii Christiane de Mecklenburg Adolphus Frederic IV, Duce de Mecklenburg-Strelitz Elisabeth Christine Sophie Louise Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Ducele Ernest Gottlob de Mecklenburg Charlotte de Mecklenburg-Strelitz Ducele Gotthelf Ducele George Augustus de Mecklenburg Cetățenie  Germania  Ocupație politiciană  Activitate Apartenență nobiliară Titluri duce prințesă Familie nobiliară Casa de Mecklenburg-Strelitz Casa de Saxa-Hildburghausen Regent

·         1844: Franz Xaver Wolfgang Mozart, compozitor austriac, fiul lui Mozart (n. 1791).  A  fost cel mai mic copil dintre copiii lui  Wolfgang Amadeus Mozart și  ai soției  sale  Constanze, compozitor, pianist, dirijor si profesor al carui stil muzical a fost  romantic timpuriu, puternic influențat de stilul  tatălui său.

·         1851: A murit poetul şi  jurnalistul Ion Catina; (n. 20 octombrie 1827). Născut la București, descendent al unui negustor grec, Catina  a participat la Revoluția de la 1848. A fost lansat de Ion Heliade Rădulescu și   ulterior redescoperit de Alexandru Macedonski și George Călinescu. Acesta din urmă i-a dedicat  lui Catina portretul unui erou romantic, în timp ce Camil Petrescu l-au inclus ca personaj în romanul său despre Nicolae Bălcescu. A debutat  în Curierul Romānesc in  1846 cu un volum  de POEZII, urmat in 1847 de piesa Zoe. La 11 iunie 1848  citeşte pe Uliţa Lipscani, Proclamaţia de la Islaz. Tot el propune titlul „Pruncul român” pentru ziarul scos în timpul revoluţiei de C.A. Rosetti şi Enrich Winterhalder şi îşi dezvăluie aici, în câteva articole (din 12 şi 17 iunie, 8 iulie), într-un stil ardent şi declamatoriu, concepţia democratică şi revoluţionară.  Este închis la Văcăreşti, împreună cu fratele său, Constantin, şi el participant la revoluţie. Constantin moare în închisoare. Moare de tuberculoză, la numai 23 de ani. Istoria noastră literară îl poate adăuga pe romanticul Catina la seria poeţilor tineri „cu destin”, marcaţi de un sfârşit tragic, serie care debutează cu Vasile Cârlova, continuă cu Alexandru Sihleanu, Mihai Eminescu, Ştefan Petică, Şt. O. Iosif, spre a se încheia cu Nicolae Labiş…Opera literară:
Poezii, Bucureşti, 1846;
Zoe, Bucureşti, 1847;
Poezii, Bucureşti, 1847;
Poezii, prefaţă de Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, 1908. Traduceri:
Victor Hugo, Pentru săraci, 1846.

·         1856: A murit compozitorul german Robert Schumann, unul dintre cei mai celebri romantici ai primei jumătăţi a secolului XIX;(n. 8 iunie 1810). Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.
* 1860: Contraamiralul Sir John Hindmarsh KH RN (n. 1785^[9] – d. 29 iulie1860) a fost un ofițer maritim și primul guvernator al Australiei de Suddin 28 decembrie 1836 până pe 16 iulie 1838.
Hindmarsh a fost fiul lui John Hindmarsh, artilerist pe HMS Bellerophon, și al soției acestuia, Mary. A fost botezat în biserica St. Mary din Chatam, comitatul Kent.
Hindmarsh s-a înrolat în Royal Navy în 1793 și a efectuat serviciul pe HMS Bellerophon, fiind angajat, potrivit registrului navei, ca servant pentru tatăl său.^[10] A participat astfel la A treia bătălie de la Ushant, la Bătălia de la Algeciras și la Bătălia navală de la Abukir din 1798, când a fost singurul ofițer de pe puntea lui HMS Bellerophon și a dat ordine care au salvat nava de la distrugere. Hindmarsh a fost înaintat la gradul de locotenent în anul 1803. A servit apoi pe HMS ''Phoebe'' (1795) în Bătălia de la Trafalgar, pe HMS ''Beagle'' (1804) în Bătălia de la Insula d'Aix (1809) și pe HMS ''Nisus'' (1810) în bătălia din insula Java. A avut apoi o perioadă de repaus, iar în anul 1830 se afla la comanda HMS ''Scylla'' (1809). În 1836 Hindmarsh a plecat în sudul Australiei ca primul guvernator al provinciei, după ce a câștigat sprijin și a făcut o cerere la Oficiul pentru Colonii.

Hindmarsh a ajuns în Australia de Sud pe 28 decembrie 1836, cu o flotă care a adus primii imigranți britanici ai coloniei. Printre nave se aflau Cygnet (cu inginerii topografi conduși de colonelul William Light), Africaine, Tam O'Shanter, Rapid, și HMS Buffalo pe care se afla Hindmarsh. Inițial au debarcat pe Insula Cangurului și au trimis echipa de topografi condusă de Light să găsească un loc potrivit pentru capitala noii colonii. Light a ales în cele din urmă locul pe care se află acum Adelaide, iar flota s-a deplasat spre Golful Holdfast, acum cunoscut sub numele de Glenelg. Pe 28 decembrie 1836 Hindmarsh a anunțat instalarea guvernului colonial, faptul că aborigenii vor fi tratați cu corectitudine și că aceștia sunt supuși britanici. Colonia fusese creată în februarie 1834 printr-un act al Regelui William al IV-lea, care, la rândul său, fusese împuternicit de Parlament în acest sens.

Guvernatorul Hindmarsh a intrat în conflict cu împuternicitul permanent James Hurtle Fisher din cauza problemelor apărute cu privire la împărțirea puterilor. Conflictul s-a agravat, astfel că, după ce Hindmarsh a mers prea departe și i-a suspendat pe Robert Gouger și pe alți funcționari publici, împuternicitul permanent a reclamat situația la secretarul de stat pentru colonii. Hindmarsh a fost chemat la Londra în 1838.^[10] În 1840 a fost numit locotenent-guvernator în insulele Helgoland. Pe 7 august 1851 Regina Victoria l-a înnobilat cu titlul de cavaler. Hindmarsh a trecut în retragere în anul 1856, fiind înaintat la gradul de contraamiral cu această ocazie, și s-a stabilit în Hove, un orășel de la malul mării.

Sir John Hindmarsh

Date personale Născut 1785[2][3][4][5][6]  Kent, Regatul Unit[7]  Decedat 29 iulie 1860 (75 de ani)[8][6]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[9][10]  Înmormântat St Andrew's Church, Church Road, Hove[*]  Părinți John Hindmarsh[*][1]  Copii Jane Hindmarsh[*][1] Susan Hindmarsh[*][1] Mary Hindmarsh[*][1] John Hindmarsh[*][1]  Cetățenie  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Marii Britanii  Ocupație ofițer de marină[*] politician guvernator  Activitate A luptat pentru Regatul Marii Britanii (1793–1801) Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (1801–1846) Ramura  Royal Navy Ani de serviciu 1793-1865 Gradul Contraamiral Unitatea HMS Bellerophon HMS Phoebe HMS Beagle HMS Nisus HMS Scylla HMS Buffalo A comandat HMS Scylla HMS Buffalo Bătălii / Războaie Gloriosul 1 iunie Bătălia de la Algeciras Bătălia navală de la Abukir Bătălia de la Trafalgar Bătălia de la Île d'Aix Bătălia din insula Java Decorații și distincții Decorații Medalia Naval General Service Ordinul Regal Guelfic Modifică date / text

* 1885: Henri Milne-Edwards (n. 23 octombrie 1800, Bruges, Belgia – d. 29 iulie 1885, Paris, Republica Franceză) a fost un eminent zoolog francez. Henri Milne-Edwards a fost cel de-al 27-lea copil al lui William Edwards, un plantator englez și colonel al miliției din Jamaica și al Elisabethei Vaux, o franțuzoaică. Henri s-a născut la Bruges, în Belgia actuală, unde părinții lui s-au retras; Bruges era atunci o parte a nou-născutului Republicii Franceze. Tatăl său fusese închis de câțiva ani pentru că a ajutat unii englezi să fugă în țara lor. Henri și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Franța. El a fost crescut la Paris de fratele său mai mare Guillaume Frederic Edwards (1777-1842), un distins fiziolog și etnolog. Tatăl său a fost eliberat după căderea lui Napoleon. Întreaga familie s-a mutat apoi la Paris. Pasiunea sa pentru istoria naturală a dominat curând și a renunțat la studiul formelor inferioare ale vieții animale. A devenit student al lui Georges Cuvier și s-a împrietenit cu Jean Victoire Audouin. S-a căsătorit cu Laura Trézel. Au avut nouă copii, inclusiv biologul Alphonse Milne-Edwards.   

Henri Milne-Edwards
Henri Milne-Edwards
Date personale
Născut	23 octombrie 1800[2][3][4][5][6][7]  Bruges, Belgia
Decedat	29 iulie 1885 (84 de ani)[2][3][4][5][6]  Paris, Republica Franceză
Copii	Alphonse Milne-Edwards[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	biolog zoolog[*] ornitolog[*] malacolog[*] profesor universitar[*] carcinologist[*] medic entomolog[*]
Activitate
Domeniu	zoologie
Instituție	Universitatea din Paris
Alma Mater	Universitatea din Paris
Organizații	Societatea Regală din Londra Société Philomathique de Paris[*] Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia de Științe din Ungaria Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia de Științe din Torino[*] Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
Premii	Medalia Copley (1856)[1] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*] membru străin al Royal Society[*

·         1887 (29 iulie / 10 august) : A murit (la Mainz, Germania), lingvistul Alexandru Cihac,  de numele căruia se leagă punerea bazelor etimologiei româneşti, fiind autorul primului dicţionar etimologic ştiinţific al limbii române (1870-1879). Era fiul medicului de origine cehă Iacob Christian Stanislav Cihac, nascut in Bavaria, care se stabilitse în anul 1825 la Iaşi. Alexandru Cihac  s-a născut  la Iaşi, la o dată neprecizată de cercetători până în prezent, în luna septembrie 1925. S-a dedicat lingvisticii si in anul 1862, la etatea de treizeci şi şapte de ani, s-a  stabilit definitiv în Germania. Lucrarea care i-a adus o recunoaştere de-a dreptul continentală a creaţiei sale scriitoriceşti şi care a fost elaborată pe baze ştiinţifice a fost primul dicţionar exclusiv etimologic al limbii române intitulat: Dictionnaire d’etymologie daco-romane, care a intrat  îndată după apariţie, în atenţia Societăţii Academice Române din Bucureşti, fiind apreciat ca un tom de o valoare ştiinţifică remarcabilă. Cel de-al doilea volum al dicţionarului etimologic semnat de Alexandru Cihac a fost apreciat chiar de către Institutul Franţei   care a distins lucrarea cu premiul „Volney” (filosoful Constantin François de Casseboeuf, conte de Volney, n. 1757 – d. 1820, n.n.). Lucrarea lui Alexandru Cihac a fost prima introducere a obiectivismului în filologia română şi a fost bogată în idei sugestive care au putut fi aplicate ulterior. A fost membru de onoare al Societăţii Academice Române din 1872.

·         1890: Vincent Willem van Gogh (pronunțat în neerlandeză [ˈvɪnsɛnt ˈʋɪləm vɑn ˈɣɔ], v. AFI, n. 30 martie 1853, Zundert, Regatul Țărilor de Jos – d. 29 iulie 1890, Auberge Ravoux[*], Auvers-sur-Oise[*], A Treia Republică Franceză) a fost un pictor olandez post-impresionist^[26] ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere.

Van Gogh și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia. Acolo a vrut să devină pastor, la fel ca tatăl său, și, din 1879, a lucrat ca misionar într-o regiune minieră din Belgia. În acest timp a început să schițeze oameni din comunitatea locală și, în 1885, a pictat prima sa operă de succes, Mâncătorii de cartofi. Paleta lui de atunci conținea tonuri închise. În martie 1886 artistul s-a mutat la Paris și acolo i-a descoperit pe impresioniștii francezi. A ajuns la Arles unde a colaborat cu pictorul Paul Gauguin. Din cauza nebuniei van Gogh l-a atacat pe Gauguin cu briciul. Gauguin a reușit să fugă, iar van Gogh și-a tăiat în acces urechea. S-a internat la spitalul din Saint-Rémy-de-Provence. Pentru că nu era sigur de vindecare, Theo, fratele său, l-a trimis la doctorul Gachet în orașul Auvers-sur-Oise. La 27 iulie van Gogh ieșise din cameră să picteze pe câmp. Acolo s-a împușcat în umăr cu un pistol și a murit peste 2 zile.

Van Gogh a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi și 1.100 de desene și schițe ^[26]. Astăzi multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje și picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute și cele mai scumpe din lume. Fiind puțin apreciat în timpul vieții, faima sa a crescut în anii de după moarte^[26]. Astăzi el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți pictori din istorie  

Portret realizat de Vincent van Gogh reprezentându-l pe bunicul său, care avea același nume (1881, Muzeul Van Gogh, Amsterdam)

Vincent van Gogh a venit pe lume într-o familie de pictori și negustori de artă, tatăl său fiind pastor protestant, iar mama sa având înclinații spre pictură în mod special.^[27]

Familia van Gogh avea rădăcini străvechi. Strămoșii lui Vincent se stabiliseră în Olanda încă din secolul al XVI-lea.^[28] Tradiția de a purta același nume în întreaga familie nu a fost ceva neobișnuit, deoarece pe bunicul lui îl chema tot Vincent și a fost absolvent al Universității de Teologie din Leiden în anul 1811. Bunicul său Vincent, a avut șase fii, dintre care trei au devenit negustori de artă, iată ca și de aici a moștenit talentul și pasiunea pentru artă.^[27] În introducerea la ediția Scrisorilor, Johanna van Gogh-Bonger, cumnata pictorului, i-a prezentat genealogia. Numele de familie amintește de Goch, un orășel situat în teritoriul german, la frontiera Limburg-ului, dar la numai câțiva kilometri de provincia Brabantul de Nord de unde era originar Vincent. Este posibil ca familia van Gogh (de Goch) ca și numele ei să se tragă de acolo. S-ar fi putut să fi făcut parte din nobilime, și motivele blazonului ei — o grindă împodobită cu trei trandafiri — dă de crezut că la început cei din familia van Gogh au fost constructori.^[29]

Familia lui Vincent van Gogh
Sus: tatăl, Theodorus van Gogh și mama, Anna Cornelia Carbentus
Jos-de la stânga la dreapta:Vincent van Gogh; Anna Cornelia; Theo van Gogh; Elisabheta Huberta; Wilhelmine Jacoba și Cornelis Vincent

Tatăl artistului, Theodorus, s-a născut la Benschop în 1822, iar mama, Anna Cornelia, s-a născut în 1819.^[28] Din căsătoria lor au rezultat 7 copii, din care primul a murit la puțin timp după naștere.^[28] După el s-au născut Vincent van Gogh, Anna Cornelia, Theo, Elisabheta Huberta, Wilhelmine Jacoba și Cornelis Vincent  Pentru van Gogh, cea mai importantă persoană a fost fratele lui, Theo. Acesta l-a susținut pe artist din punct de vedere financiar,^[30] dar și emoțional. Legătura dintre ei a devenit mai strânsă în 1880, anul în care Vincent și-a început cariera artistică.^[31] Theo a murit într-o clinică din Utrecht la șase luni după artist, la 25 ianuarie 1891.^[32][33][34] Toate cheltuielile artistului legate de locuință, de mobilier, de îmbrăcăminte, de mâncare și băutură (din ce în ce mai multă, se pare), de culori și pânze pentru pictură, iar, mai târziu, când Vincent s-a îmbolnăvit de nervi, de tratamentele urmate în mai multe sanatorii – toate au fost suportate de Theo, care, între timp, aduna picturile și desenele trimise de fratele său și se străduia să i le vândă.  

Casa natală a lui van Gogh din Groot Zundert

Pe 30 martie 1852, mama pictorului, Anna, a dat naștere la un copil căruia i-a pus numele Vincent-Willem.^[42] S-a născut mort și a fost înhumat în micul cimitir din Zundert, unde încă i se mai poate vedea mormântul. Pierderea primului copil i-a afectat profund pe pastor și pe soția sa. Dar exact peste un an, pe 30 martie 1853, s-a născut un alt fiu căruia i-a fost dat același prenume.^[43] Acest copil a urmat școala locală de cadre didactice și casa parohială pentru educație religioasă între 1861 și 1864.^[44] La vârsta de 12 ani a fost trimis la un mic internat particular din Zevenbergen, un oraș aflat la câteva mile de Zundert,^[45] iar la 13 la Institutul Tehnic din Tilburg.^[46] Investigațiile recente arată că van Gogh a început să deseneze încă de mic. 4 schițe din 1862 (pe atunci avea 9 ani) au fost conservate; 2 dintre ele reprezintă natura, celelalte sunt copii. Câteva cunoscut peisaje datează din 1863-1873, în ele marea putere de observație fiind evidentă.^[45]

În 1869, la vârsta de 16 ani, se va angaja până la urmă la galeria de artă Goupil din Haga, la unchiul Cent care era negustor de artă, unde se familiarizează cu lucrările artiștilor.^[47][48] În iunie 1873, artistul, fiind avansat în grad, este mutat la sucursala din Londra a firmei Goupil (locul său de la Haga fiind ocupat în noiembrie de către Theo, transferat la rândul său de la Bruxelles).^[49] Din august 1873, van Gogh va locui cu doamna Loyer și se va îndrăgosti de fiica acesteia Ursula, însă va afla că aceasta este logodită.^[49][50] În octombrie, în urma intervenției unchiului său, Cent, este trimis la Paris pentru a-l distrage. În decembrie se întoarce pe neașteptate la Londra și încearcă în zadar s-o vadă pe Ursula. În acest timp, pastorul Vincent van Gogh, bunicul lui Vincent, moare la Breda.^[51] În Paris trăiește în Montmartre cu un tânăr englez, funcționar la Goupil.^[52] Patronii săi, Boussod și Valadon, sunt din ce în ce mai nemulțumiți de el, și în urma unei discuții furtunoase pe care o are cu unul dntre ei, van Gogh își dă demisia pe 1 aprilie 1876.^[53][54]

Van Gogh la aproximativ 18 ani

Tot în 1876 van Gogh s-a întors în Anglia, mai exact s-a dus în Ramsgate ca să predea într-o mică școală aflată pe Royal Road din Spencer Square.^[55] Când proprietarul școlii s-a mutat în Isleworth, Middlesex, van Gogh s-a dus cu el acolo, luând trenul până în Richmond și restul călătoriei mergând pe jos.^[56] Aranjamentul nu a mers așa cum ar fi trebuit așa că a plecat pentru a deveni asistentul unui ministru metodist, urmărindu-și dorința de a „predica Evanghelia pretutindeni”.^[57] De Crăciun, el s-a întors acasă și și-a găsit de lucru într-o librărie din Dordrecht pentru o durată de 6 luni de zile. N-a fost fericit în noua lui poziție și și-a petrecut cea mai mare parte a timpului mâzgălind sau traducând pasaje din Biblie în engleză, franceză și germană.^[58] Colegul său de cameră la acea vreme, un tânăr profesor numit Görlitz, a amintit faptul că van Gogh mânca frugal și prefera să nu consume carne.^[59]

În 1877 se duce la Amsterdam la unchiul său Johannes van Gogh pentru a studia teologia și sub supravegherea pastorului Johannes Stricker, un alt unchi de-al său, angajat de familia sa a început să studieze cu zel pentru examenele sale teologice de admitere la Universitatea din Leida.^[60][61][62]

Casa în care Van Gogh a locuit la Cuesmes în 1880.

Pică examenul, iar în iulie 1878 pleacă din casa lui Jan. Etapa următoare a fost un curs de trei luni la Bruxelles pentru obținerea unei calificări de predicator.^[63][64] Părinții nu aveau speranțe. Previziunea lor s-a adeverit și van Gogh nu a trecut examenul final al cursului.^[65]

Vincent se întoarce la Etten, în casa părintească.^[66] El se stabilește pentru o lună în Pâturages în regiunea minieră Borinage din Belgia,^[67] la granița cu Franța^[66] și trăiește la Nr. 39, Rue de l'Eglise.^[68] Vizitează oamenii bolnavi și organizează lecturi religioase de pe 26 decembrie 1878 până în ianuarie 1879, când obține, pentru șase luni, un post de predicator pentru minerii din Wasmes,^[68] Comitetul de Evanghelizare fiind surprins de activitatea sa, precum și de spiritul său de sacrificiu.^[69] Acolo trăiește la Nr. 221, Rue du Petit-Wasmes (acum Rue Wilson), în casa fermierului Jean-Baptiste Denis și predică la centrul protestant „Salon de Bebe” (257 Rue du Bois).^[68][70] Complet afectat de sărăcia din jurul lui, van Gogh dă tot ce are în posesie, inclusiv o mare parte din hainele sale, minerilor.^[67] Atitudinea este socotită de către șefii săi drept excesivă, așa că la sfârșitul perioadei de încercare, iulie 1879, e silit să-și dea demisia. Urmează o epocă foarte grea, când îl părăsește până și credința, și când, pentru prima oară, începe să deseneze cu un fel de înverșunare.^[66] În august, după ce este concediat merge la Bruxelles. De acolo s-a dus la preotul paroh Frank în Cuesmes în regiunea Borinage, unde va sta până pe 15 octombrie 1880.  Van Gogh s-a decis apoi să se mute în regiunea minieră Borinage ^[65] . Acolo a susținut familii sărace cu ajutorul lecturilor din Biblie ^[65] . Tatăl său a plătit pentru fiul său costul unei camere din casa din Rue Eglise, nr. 39, la Paturages ^[65] . Van Gogh a compromis lucrurile și de această dată ^[65] . Interpretând exagerat textul evanghelic, a trăit în sărăcie ^[65] . S-a mutat într-o colibă unde dormea pe podea și se hrănea cu apă și pâine ^[72] . Tot ce avea a donat săracilor, iar pe cei bolnavi i-a îngrijit cu atenție ^[65] .

Van Gogh și-a continuat cu și mai multă încăpățânare munca sa de predicator în Borinage ^[65] . În 1880 corespondența dintre el și Theo a încetat până în luna iulie ^[65] . Din cauza condițiilor a fost obligat totuși să renunțe la munca de predicator; au urmat apoi pregătirile pentru meseria de artist  În 1882, în viața sa apare Clasina Maria Hoornik, numită Sien, o prostituată mai în vârstă decât el, însărcinată și deja mamă a unei fetițe^[73]. Ea îi devine lui Vincent prietenă și model^[73]. Decide să se căsătorească cu ea^[74]. Odată cu nașterea copilului, dificultățile economice vor fi mai mari, iar singura sursa de venit pentru familie este alocația lui dată de fratele său^[75]. În 1883, greutățile devin insuportabile^[75]. Theo l-a convins pe Vincent să o părăsească pentru a se dedica în totalitate artei^[75].

Petrece o perioadă de singurătate în nordul Olandei, iar în decembrie 1883, Vincent se întoarce din nou în casa părinților, care acum se află în nordul regiunii Brabante^[75]. Acolo creează sute de tablouri și desene, dă lecții de pictură, învață să cânte la pian și citește^[75]. În luna martie a anului 1885 moare tatăl său, iar în noiembrie pleacă la Anvers^[76]. În 1886 se înscrie la Școala de Arte Frumoase și se cufundă în studiu^[76]. Vincent nu trece de examene, iar cariera îi este compromisă^[76]. Decide că într-un singur oraș merită să trăiești și pornește către Paris  

Autoportet pictat în 1886

Vincent vrea să-și facă un nume în lumea artei^[77]. Parisul era cel mai bun lucru pentru un artist^[77]. Atunci, orașul era metropola viitorului, locul în care a apărut fotografia și cinematografia, dar mai mult era leagănul impresionismului, mișcarea artistică care l-a influențat pe van Gogh^[77].

Vincent ajunge la Paris pe 28 februarie 1886^[78]. Theo, care era directorul unei galerii de artă din capitala Franței, îl găzduiește în locuința sa, mai întâi pe strada Laval, lângă Place Pigalle, și apoi pe strada Lepic, în cartierul Montmartre^[78]. Cei doi încep o conviețuire care le aduce numai beneficii^[78].

La începutul șederii, van Gogh lucrează în atelierul faimosului pictor academician, Fernand Cormon^[79]. În acest atelier întâlnește persoane cum ar fi Henri de Toulouse-Lautrec, Émile Bernard și Louis Anquetin^[80]. Datorită lui Theo, ii mai cunoaște pe Claude Monet, Camille Pissarro, Alfred Sisley, Pierre-Auguste Renoir și Paul Signac^[80].

Moara de la Galette - pictat în 1886; Galeria Națională, Berlin

În doi ani, artistul a realizat 230 de tablouri^[80]. Vincent discută cu artiștii și frecventează aceleași locuri^[81]. Unele dintre acestea sunt Tambourin, un cabaret de pe Bulevardul Clichy și localul lui Tanguy, un magazin de materiale pentru pictură situat pe strada Clauzel^[81]. Împreună cu Bernard, Toulouse-Lautrec, Anquentin și Paul Gauguin formează grupul “Micului bulevard”^[82]. Ca urmare a acestui proiect, Gauguin va veni să locuiască cu Vincent la Arles.

În 1887, tensiunea dintre Theo și Vincent crește^[83]. „Odată este o persoană normală, dulce, iar apoi devine egoist și rece” declară Theo despre fratele său^[83]. Într-o scrisoare către Wilhelmine mai spune: „Viața alături de Vincent este insuportabilă. Nimeni nu poate să vină la mine acasă pentru că Vincent nu face decât să se certe cu toți”^[83]. La Paris pictorul a început să fumeze și să bea, lucruri ce i-au declanșat tulburări psihice^[83]. Orașul i se pare insuportabil așa că în februarie 1888 pleacă în Arles, orașul din Provence  

Autoportret cu urechea bandajată - pictat în luna ianuarie a anului 1889; Galeriile Institutului Courtauld, Londra

Van Gogh ajunge în Arles în plină iarnă și este susținut de fratele său cu 250 de franci lunar^[84]. Ajuns acolo, Vincent se cazează la Hotelul Carrel, situat pe strada Cavaleriei, la numărul 30, iar la începutul lunii mai închiriază pentru 15 franci pe lună patru camere într-o clădire din Piața Lamartine numărul 2; este vorba despre celebra „Casă galbenă”^[84].

În 15 luni artistul pictează peste 200 de tablouri^[85]. În unele tablouri găsim culoarea mult iubită de van Gogh, galbenul. Paul Gauguin, care a fost oaspete al lui Vincent în anul 1888, vorbește despre dragostea lui van Gogh pentru galben^[86]. În Gauguin, artistul vedea prietenul ideal^[87]. Ei au început lucrările împreună, iar Paul a fost influențat de van Gogh. Dar în Ajunul Crăciunului, fără un motiv anume, Vincent ia un brici cu care vrea să-l rănească pe prietenul său^[88]. Paul fuge înspăimântat și petrece noaptea într-un hotel^[88]. Între timp, Vicent își taie lobul urechii și il dă unei dame de companie pe nume Rachel^[88].

Gauguin scrie despre ceea ce s-a întâmplat:

„În ultima perioadă a șederii mele Vincent a devenit excesiv de nepoliticos și contradictoriu, apoi s-a liniștit. Într-una din seri, l-am surprins pe Vincent că se apropria de patul meu. Cum se explică faptul că mă trezisem în acel moment? A fost de-ajuns să-i spun pe un ton serios: «Ce se întâmplă, Vincent?» pentru ca el, fără să scoată un sunet, să se întoarcă în pat și să adoarmă profund. Îmi venise ideea de a-i face un portret în timp ce picta natura moartă pe care o îndrăgea atât de mult, floarea-soarelui. După ce am terminat portretul, mi-a spus: «Sunt chiar eu, sunt eu, cel care a devenit nebun». În aceeași seară am mers la cafenea. A luat un absint ușor. Dintr-o dată, mi-a aruncat paharul și conținutul în față. Am evitat lovitura și, luându-l de braț, am ieșit din cafenea, am traversat Piața Victor Hugo și, în câteva minute, Vincent era în patul său, unde a adormit în câteva secunde și nu s-a mai trezit. Când s-a trezit, mi-a spus foarte calm: «Dragul meu Gauguin, am sentimentul vag că te-am jignit aseară». «Te iert din toată inima, dar scena de ieri s-ar putea repeta și, dacă m-ai lovi din nou, nu m-aș mai stăpâni și te-aș strânge de gât. Permite-mi, așadar, să-i scriu fratelui tău pentru a-l anunța cu privire la revenirea mea». Ce zi, Dumnezeule! Seara, după cină, am simțit nevoia să ies singur, să iau o gură de aer și să simt parfumul dafinilor înfloriți. Am traversat aproape în întregime Piața Victor Hugo când am simțit în spatele meu pași scurți și grăbiți. M-am întors tocmai în momentul în care Vincent se năpustea asupra mea cu un briceag în mână. Cred că privirea mea în acel moment a fost destul de înfricoșătoare, pentru că el s-a oprit și lăsând privirea în jos, a luat-o la fugă până acasă [...] După o vreme, am mers la un hotel din Arles unde, după ce am întrebat cât este ceasul, am luat o cameră și m-am dus la culcare. Eram foarte agitat și am adormit spre dimineață. M-am trezit destul de târziu, în jurul orei șapte și jumătate. Odată ajuns în piață, am văzut mulțimea. În apropierea casei noastre erau jandarmi și un domn mic de statură, care era comisar de poliție. Iată ce se întâmplase. Van Gogh s-a întors acasă și și-a tăiat urechea complet. A trecut mult timp ca să oprească hemoragia, din moment ce pe lespezi erau aruncate haine îmbibate de sânge, în ambele camere de la parter. Cele două camere și scara dinspre dormitor erau murdare de sânge. Când am vrut să ies, cu o beretă bine potrivită pe cap, am mers glonț într-una din acele case în care se găsea dama de companie care păzea urechea lui Vincent împachetată. «Iată - spuse ea - o amintire», apoi a fugit și a intrat din nou în casă, s-a așezat în pat și a adormit. Se îngrijise însă să închidă ușile și să pună pe masa de lângă fereastră o lumânare aprinsă”^[89]”

Aceasta este povestea spusă de Gauguin, la câțiva ani după ce a avut loc întâmplarea. Se spune că nu Vincent și-ar fi tăiat urechea, ci că a fost un accident^[90]. Pentru o eventuală anchetă, poliția a păstrat lobul urechii lui van Gogh într-un vas cu alcool^[91].

După ce-și taie urechea, Vincent este internat la spitalul din Arles^[92]. Acolo vine și fratele său, Theo, anunțat de Gauguin care s-a întors la Paris^[92]. Vincent se pune pe picioare, dar crizele care urmează îl obligă să se întoarcă la spital^[92]. În martie 1889, 30 de cetățeni din Arles semnează o petiție prin care cer ca artistul să părăsească orașul, iar Casa galbenă este închisă din ordinul poliției^[92]. Van Gogh decide să facă tot posibilul pentru a se vindeca, iar la 8 mai 1889, se internează din proprie inițiativă la spitalul de psihiatrie din Saint-Paul-de-Mausole, lângă Saint-Rémy-de-Provence  

Iriși - 1889; Muzeul J. Paul Getty din Los Angeles; ulei pe pânză; 71 × 93 cm^[94]

La sfârșitul lui 1888, obosit și incapabil să lucreze, Vincent s-a internat din nou, de această dată într-un sanatoriu din Saint-Rémy-de-Provence. începea cea mai prolifică perioadă din cariera artistului, când lucrează aproape un tablou pe zi, desenează foarte mult, își corectează „greșelile” și amănuntele de care nu era mulțumit, își dorește să revină și să devină, în sfârșit, un pictor de succes.^[95] Aici, sub îndrumarea medicului Peyron, Vincent se bucură de libertate și continuă să picteze însoțit de un supraveghetor.^[93] Artistul trăiește momente extreme chiar și aici.^[96] La sfârșitul anului 1889, în timpul unei crize înghite culori.^[96] Crizele devin din ce în ce mai frecvente, grave și lungi.^[96] Între perioadele de suferință va picta un mare număr de lucrări și schițe, ce exprimau chinurile sale în forme zvârcolinde, expresioniste. Din această perioadă datează și celebrii Iriși, vânduți la Sotheby, New York, în 1897 și Noapte înstelată.^[97] Cu ajutorul fratelui său Theo, Vincent participă la Salonul Artiștilor Independenți din Paris și expune lucrări la diferite expoziții.^[96]

O criză îl doboară din nou; nu va rămâne la Saint-Remy. El se teme că nebunia ar putea să îi distrugă capacitatea de a picta și pleacă la un doctor cu experiență, cunoscutul doctor Gachet.  

Lucrare realizată de fiul doctorului Gachet - Paul Louis (care se semna Louis van Ryssel) - reprezentându-l pe Vincent van Gogh pe patul de moarte; 1890 (12.4 x 16.4 cm)^[99]

Vincent și Theo înmormântați împreună la Auvers-sur-Oise. Pe piatra funerară a lui Vincent scrie Ici Repose Vincent van Gogh (1853–1890) (ro: Aici se odihnește Vincent van Gogh (1853-1890)), iar pe cea a lui Theo Ici Repose Theodore van Gogh (1857–1891) (ro: Aici se odihnește Theodore van Gogh (1857-1891))

În mai 1890, Vincent îl vizitează pe Theo și familia sa, după care este transferat la Auvers-sur-Oise - un mic sat de lângă râul Oise situat la aproximativ 30 km de Paris -, la doctorul Gachet.^[100][101] Pe 20 mai ajunge^[100] și Se stabilește prima dată la Hotelul Saint-Aubin, apoi la cafeaua-pensiune a soților Ravoux.^[101] A reușit să picteze peste 70 de tablouri în mai puțin de 2 luni.^[102] Medicul devine prietenul pacientului său și-l invită la casa lui în fiecare duminică.^[101] Se zvonește însă că Vincent ar fi avut o legătură amoroasă cu fiica doctorului, lucru datorit căruia i-a fost interzis să calce pragul casei doctorului.^[103]

Pe 27 iulie 1890, Vincent iese pe câmp să picteze.^[104] Soții Ravoux mărturisesc că la întoarcere artistul s-a împușcat în piept cu un pistol.^[104] Doctorul Gachet îl informează imediat pe Theo.^[104] Theo ajunge imediat la fratele său și îi este alături atunci când moare în noaptea de 29 iulie 1890, marți, la ora unu noaptea.^{[105][106][107]} Vincent a luat pistolul din Pointoise ori l-a împrumutat de la un fermier pentru a speria ciorile.^[108] Funeraliile lui van Gogh au avut loc pe 30 iulie.^[109] Sicriul său și întreaga cameră în care au avut loc funeraliile au fost împodobite cu floarea soarelui [aceasta fiind floarea lui preferată].^[110]

Biografii Steven Naifeh și Gregory Whit Smith susțin însă că van Gogh nu s-a sinucis. Potrivit celor doi scriitori este mult mai probabil ca artistul să fi fost împușcat din greșeală de doi băieți, decât ca pictorul să fi ieșit pe câmp pentru a picta, după care să se împuște în piept, relatează BBC.^[111] „Conform oamenilor care-l cunoșteau, Vincent van Gogh a fost omorât accidental de doi băieți, însă acesta a vrut să-i protejeze, susținând că vina este doar a lui”, a declarat Naifeh. Mai mult, în urma cercetărilor a reieșit faptul că unghiul glontelui era unul oblic, și nu drept cum ar fi trebuit să fie dacă artistul s-ar fi sinucis.^[112][113]

Dintre toate picturile lui van Gogh, Lan de grâu cu corbi a fost, probabil, subiectul celor mai multe speculații. Mulți cred că este ultima lui lucrare, considerând cerul învolburat plin de ciori și poteca întreruptă ca prevestiri ale morții apropiate.  

Natură moartă cu absint realizată de van Gogh în 1887^[115] și păstrată la Muzeul Van Gogh^[116]

Despre van Gogh s-a spus că a suferit de multe boli, în special de afecțiuni psihiatrice și că acestea și-au pus amprenta asupra comportamentului și picturii artistului.^[117] Ceea ce se știe acum este faptul că pictorul olandez s-a îmbolnăvit de sifilis în 1882. La acutizarea bolii, netratată complet, se adăugau crizele de epilepsie, precum și depresiile cauzate de mai multe deziluzii sentimentale.^[118] Când era întrebat, acesta își descria crizele ca pe sentimente de furie apărute din senin, halucinații, confuzie și teamă, pierderi de memorie. Adeseori i se prescria bromura de sodiu ca și remediu anticonvulsiv pentru epilepsie.^[119] Unii au speculat că nebunia tot mai mare a lui van Gogh ar fi putut fi cauzată de inhalarea sau înghițirea unor produse chimice din vopselele sale, de dependența de absint, sau ca urmare a bolilor cu transmitere sexuală luate de la prostituate.^[120] Cauza externă care ar fi declanșat crizele epileptice este cel mai probabil abuzul de absint, întrucât Vincent îl consuma în cantități mari, până a devenit dependent.^[121] Pe lângă aceste boli, care l-au măcinat fizic și psihic, se pare că van Gogh avea glaucom. Medicul F. W. Maire argumenta că numai pe pânzele realizate de artist după 1888 se disting umbre colorate, irizații sau halouri în jurul surselor de lumină. Bolnavii de glaucom văd în jurul unei surse luminoase o margine cu mai multe culori, asemănătoare curcubeului.^[118] Se știe că van Gogh s-a certat cu Paul Gauguin, amicul său, cu care de fapt locuia. Și se mai știe că l-a amenințat cu briciul pe care la scurt timp îl va folosi însuși van Gogh să-și taie urechea.^[122] Ca și cauze pentru tăierea urechii au mai fost alese și sindromul lui Ménière - care provoacă zgomote incomode în interiorul urechii - și prezența unor factori ca intoxicația cu Digitalis.^[123]

Medicii și criticii de artă îl considerau nebun. În special pânzele pictate la Auvers spre sfârșitul vieții erau considerate de critici ca „opera nebună”. Iar dintre aceste lucrări, pânza ce redă biserica din Auvers este cea mai „nebună”. Pictorii au fost uimiți de violența culorilor, de confruntarea dintre roșu și albastru. Clădirea răsare din spatele unei coline ca un cutremur, zidurile se zguduie, acoperișurile se mișcă. Medicii pun această imagine stranie pe seama schizofreniei.^[122]

Poate pentru a-l înțelege pe Vincent ar trebui spus și că fratele său Theo a murit de sifilis paralizant (în 1891), sora sa, Willemina van Gogh, a murit de demență (1941), fiind internată aproape patruzeci de ani într-un azil psihiatric, iar fratele Cor [Cornelis Vincent] s-a sinucis în 1900.^[124][125] Unul dintre strănepoții lui Vincent, Theodorus (regizor de film), a murit asasinat de un terorist marocan (în 2004), fiind un critic al islamului. Jan Peter Balkenende a rostit pe 2 noiembrie 2005 un discurs la Amsterdam, unde mai multe sute de persoane au luat parte la comemorarea morții regizorului Theo van Gogh.^[126] Fiul acestuia, Lieuwe, născut în 1992, este ultimul descendent al familiei van Gogh.  

[25]
Vincent Van Gogh
Date personale
Nume la naștere	Vincent Willem Van Gogh
Născut	30 martie 1853[7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18][19][20][21][22][23][24]  Zundert, Regatul Țărilor de Jos
Decedat	29 iulie 1890 (37 de ani)[7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18][19][20][21][22][23]  Auberge Ravoux[*], Auvers-sur-Oise[*], A Treia Republică Franceză
Înmormântat	Cimetière d'Auvers-sur-Oise[*]
Cauza decesului	sinucidere (plagă împușcată[*])
Părinți	Theodorus van Gogh[*] Anna Carbentus van Gogh[*]
Frați și surori	Wil van Gogh[*] Theo van Gogh[*] Cor van Gogh[*] Elisabeth van Gogh[*]
Cetățenie	Țările de Jos  Regatul Țărilor de Jos
Etnie	Olandezi
Ocupație	pictor desenator[*] gravor[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Studii	Académie Royale des Beaux-Arts[*], Royal Academy of Fine Arts[*]
Pregătire	Anton Mauve[1]
Mișcare artistică	post-impresionism (în special) impresionism expresionism fauvism simbolism (vedeți secțiunea „Mișcări artistice”)
Opere importante	Mâncătorii de cartofi Portretul doctorului Gachet Noapte înstelată Seria Floarea soarelui Iriși Camera din Arles
Influențat de	Jean-François Millet[2] Rembrandt van Rijn [2] Eugène Delacroix[3] Impresionism Stampele japoneze [4][5]
A influențat pe	Émile Bernard[6] Henri Matisse Artiști ai expresionismului: Oskar Kokoschka, Emil Nolde etc.

• 

  Semănătorul (inspirat dintr-o operă a lui Millet) - 1881; Muzeul Van Gogh, Amsterdam; creion, cerneală și pictură pe hârtie velină; 48 × 36,8 cm^[128]
 
• 

  Natură moartă cu varză și saboți de lemn - 1881; Muzeul Van Gogh; ulei pe hârtie aplicată pe panou; 34 × 55 cm^[129]
 
• 

  Loteria de stat - 1882; Muzeul Van Gogh; cretă neagră, creion, acuarelă și cerneală pe hârtie velină; 38 × 57 cm^[130]
 
• 

  Mâncătorii de cartofi - 1885; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 82 × 114 cm^[131]
 
• 

  Agostina Segatori - 1887; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 55.5 × 46.5 cm^[132]
 
• 

  Casa galbenă - 1888; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 72 × 91.5 cm^[133]
 
• 

  Vază cu 12 floarea-soarelui - 1889; Philadelphia Museum of Art, Philadelphia, Pennsylvania; ulei pe pânză; 92.4 × 71.1 cm^[134]
 
• 

  Autoportret - 1889; Muzeul Orsay, Paris; ulei pe pânză; 65 × 54 cm^[135][136]
 
• 

  Portretul lui Joseph Roulin - 1889; MoMa, New York; ulei pe pânză; 64.4 x 55.2 cm^[137]
 
• 

  Noapte înstelată - 1889; MoMA; ulei pe pânză; 73 × 92 cm^[138]
 
• 

  Lan de grâu cu chiparoși - 1889; Metropolitan Museum of Art, New York; ulei pe pânză; 73 × 93.4 cm^[139]
 
• 

  Lan de grâu cu corbi - 1890; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 50.5 × 103 cm^[140] (2)

Stil

* 1892: Evgheni Osipovici Iankovski (în rusă Евгений Осипович Янковский; n. 7 martie 1837 – d. 29 iulie 1892) a fost un general rus, guvernator al guberniilor Basarabia, Poltava și Volânia.

Iankovski s-a născut la 7 martie 1837 într-o veche familie nobilească din gubernia Poltava. A fost educat la Corpul de cadeți Konstantinovsk, după care la 16 iunie 1856, a fost promovat la gradul de praporșcik și s-a alăturat regimentulului „Semionov”.

La 17 aprilie 1859 a fost transferat unui regiment de artileriecavalerească, unde a servit până în 1864.

Trimis la dispoziția comisiei dirigiuitoare a Poloniei țariste, Iankovski a servit ca membru al Comisiei pentru afacerile țărănești din regiunea Lublin, și apoi, a fost comisar al aceleiași comisii, ținând seama de o parte activă din toate lucrările ei. Patru ani mai târziu, a fost promovat la gradul de locotenent-colonel și pensionat.

În 1869, a fost din nou înrolat și repartizat la Corpului de jandarmerie^⁠(ru), cu numirea în post de guvernator al districtului de jandarmi din Varșovia, un an mai târziu a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir, în grad 4. În această poziție el a condus timp de zece ani.

După războiul ruso-turc, în 1879, Iankovski a fost trimis la dispoziția general-adjutantului prințului Dondukov-Korsakov^⁠(ru) pentru a crea în Rumelia de Est, corpuri de poliție și jandarmerie, dar a stat acolo doar câteva luni. La 24 aprilie, același an, el a fost subordonat Ministerului imperial al Afacerilor Interne, și la 15 mai a fost promovat general-maiorși numit guvernator al Basarabiei.

Mai târziu, la 18 august 1882 a fost numit guvernator de Astrahan și Ataman al trupelor de cazaci din regiunea respectivă. În anul următor, la 24 august, a fost numit în postul de guvernator al Poltavei, și distins cu Ordinul Sfântul Stanislav, în grad 1. La 25 februarie 1889 a fost numit guvernator al Volâniei, postură pe care a ocupat-o până la moarte.

Evgheni Iankovski

Date personale Nume la naștere Евгений Осипович Янковский Născut 7 martie 1837 gubernia Poltava, Imperiul Rus Decedat 29 iulie 1892 Varșovia, Polonia Congresului, Imperiul Rus Înmormântat Orthodox Cemetery in Warsaw[*]  Ocupație politician  Al 17-lea guvernator al guberniei Basarabia În funcție 15 mai 1879 – 12 august 1881 Precedat de Nikolai Șcebeko Succedat de Modest Koniar Guvernator al guberniei Poltava În funcție 24 august 1883 – 25 februarie 1889 Guvernator al guberniei Volânia În funcție 25 februarie 1889 – 29 iulie 1892 Premii Order of Saint Anna, 2nd class[*] Order of Saint Anna, 3rd class[*] Order of Saint Stanislaus, 1st class[*] Ordinul Sfântului Stanislav, clasa III[*] Order of Saint Stanislaus, 2nd class[*] Ordinul Sf. Vladimir,a 4-a clasa[*] Ordinul Sf. Vladimir, clasa a II-a[*] Order of St. Vladimir, 3rd class[*] Alma mater Mikhailovskaya Military Artillery Academy[

·         1897: Ștefan V. Vârgolici, critic literar, traducător și publicist român (n. 1843)

·         1898: John Alexander Newlands, chimist englez (n. 1838)

·         1900: Umberto I de Savoia (n. 14 martie 1844, Torino, d. 29 iulie 1900, Monza), fiu al lui Vittorio Emanuele II de Savoia și al Mariei Adelaide de Ranieri, a fost rege al Italiei din 1878 până în 1900. Numele său complet este Umberto Rainerio Carlo Emanuele Giovanni Maria Ferdinando Eugenio, Principe de Piemont.

A avut încă din copilărie o educație preponderent militară, care i-a format caracterul și ideile pe care le-a susținut în timpul domniei.
A luat parte la al treilea război de independență italiană în fruntea celei de a XVI-a Divizii. Cu acest rol a participat la înfruntarea de la Villafranca (24 iunie 1866) în cadrul înfrângerii forțelor italiene în Bătălia de la Custoza.

Umberto I a fost un aprig susținător al Triplei Alianțe, mai ales după ocuparea franceză a Tunisiei în 1881, unde Italia avansa pretenții, și al guvernului lui Francesco Crispi în proiectul său de întărire a statului în interior (în această perioadă se definește figura președintelui consiliului (1890) și a expansiunii coloniale și de putere internațională externă.

În ideea de a obține vizibilitate și importanță internațională, a sprijinit lansarea colonială în Africa cu ocuparea Eritreei (1885-1896) și a Somaliei (1889-1905).  

Umberto I
Rege al Italiei
Regele Umberto I în 1895
Date personale
Născut	14 martie 1844 Torino, Regatul Italiei
Decedat	29 iulie 1900 (56 de ani) Monza, Regatul Italiei
Înmormântat	Panteonul din Roma
Cauza decesului	omor (plagă împușcată[*])
Părinți	Victor Emanuel al II-lea al Italiei Maria Adelaide de Austria
Frați și surori	Maria Pia de Savoia Prințesa Maria Clotilde a Savoiei Amadeo al Spaniei Oddone de Savoia
Căsătorit cu	Margareta de Savoia
Copii	Victor Emmanuel al III-lea
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	catolicism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Imn regal	Marcia Reale
Rege al Italiei
Domnie	9 ianuarie 1878 – 29 iulie 1900
Predecesor	Victor Emmanuel II
Succesor	Victor Emmanuel III

* 1944: Ion C. Pena (n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, județul Teleorman - d. 29 iulie 1944, Alba Iulia) a fost un publicist, poet, epigramist și prozator român. S-a născut într-o familie de țărani agricultori, fiind primul din cei șapte copii ai familiei Chiriță (Firică) Pena (1888 - 1963 Polibiada (Lisandra) Pena (1888 - 1971). Rădăcinile familiei scriitorului pe linie paternă se trag de pe lângă Corabia, ce ținea atunci de vechiul județ Romanați. Mort în rǎzboi, perceptorul - scriitor este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia.
A urmat cursurile Școlii primare de bǎieți „Vasile Alecsandri”, în satul natal. A continuat cu Școala de Comerț Elementar^[1] din Roșiorii de Vede și, ulterior, cu Școala de Comerț Superior^[2] din Turnu Măgurele, care în acea perioadă era reședința de județ. În aceste școli i-a avut printre colegi pe viitorul publicist și primar Nicolae Stănescu - Udrea (1909 – 1983) din Roșiorii de Vede și pe viitorul pedagog, poet și prefect al județului Teleorman – Florian Crețeanu (1908 – 1972) din Turnu Măgurele.

Între 1928 - 1944, Ion C Pena a publicat poezii, epigrame si proză în urmǎtoarele publicații:

• Ziarul „Slove de foc”^[14], din Belitori, Teleorman,
• Revista „Drum”^[15], din Roșiorii de Vede,
• Ziarele si revistele „SO4H2”^[16], „Graiul tineretului”^[17], „Oltul”^[18], din Turnu Măgurele
• Revista „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion^[19] si Alexandru Lungu^[20], din Buzău
• Revistele si ziarele „Epigrama”^[21], „Păcală”^[22], „Prepoem”^[23], „Vremea”, „Universul literar”^[24], din București

Ion C. Pena
Ion C. Pena
Date personale
Născut	25 august 1911  Troianul, Teleorman, România
Decedat	29 iulie 1944 (32 de ani)  Alba Iulia, România
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist poet romancier[*]
Activitate
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc

* 1962: Leonardo De Lorenzo (29 august 1875-29 iulie 1962) a fost un flautist italian.

Născut la Viggiano(provincia Potenza), a început să studieze flautul la vârsta de 8 ani și a continuat studiile la Conservatorul din San Pietro a Majella din Napoli. A fost constrâns să renunțe la studii din motive de muncă și a emigrat în Statele Unite la vârsta de 16 ani, lucrând la un hotel din Kentucky. În 1896 s-a întors în Italia pentru a face serviciul militar la Alexandria în cadrul fanfarei militare condusă de Giovanni Moranzoni.

În această perioada De Lorenzo începe să creeze primele sale compoziții ce vor fi adunate mai târziu în opera sa Nove studi artistici(Nouă studii artistice), publicată de editorul german Julius Heinrich Zimmermann. După terminarea serviciului militar a călătorit în Germania, Anglia, Africa de Sud, iar în 1907 s-a întors la Napoli pentru a termina studiile. În 1909 s-a întors în Statele Unite și a obținut locul de prim flaut în Orchestra Simfonică din New York, condusă de Gustav Mahler, înlocuindu-l pe Georges Barrère.

A fost angajat de orchestrele din Minneapolis,Los Angeles și Rochester, unde a primit și rolul de profesor de flaut la Școala de Muzică Eastman. În 1935 se retrage în California cu soția sa, pianista Maude Peterson, dedicându-se exclusiv compozițiilor și eseurilor despre flaut.

În 1951 publică opera MY Complete Story of the Flute (Povestea mea completă a flautului) care a obținut succes în anturajul muzicii clasice. Tot materialul de cercetare al flautistului a fost donat Universității din California de Sud din Los Angeles în 25 octombrie 1953. De Lorenzo a murit în 29 iulie 1962 în casa sa din Santa Barbara, California. Îi este dedicat Concursul Internațional de flaut "Leonardo De Lorenzo", ce are loc la fiecare doi ani la Viggiano.

Compoziții:

• Apassionato, fantezie sentimentală pentru flaut, op. 5
• Giovialità, pentru flaut și pian, op. 15
• Saltarello, pentru flaut, op. 27
• Carnevale di Venezia, doar pentru flaut
• Nove studi artistici
• I tre virtuosi, capriciu genial pentru 3 flauturi, op. 31
• I seguaci di Pan , capriciu fantastic pentru 4 flauturi, op. 32
• Non plus ultra, 18 capricii doar pentru flaut, op. 34
• Pizzica-Pizzica , pentru flaut, op. 37
• Suite mitologica, doar pentru flaut, op. 38
• Idilio, pentru flaut și pian, op. 67
• Improvviso, pentru flaut și pian, op.72
• Sinfonietta (Divertimento Flautistico), pentru 5 flauturi, op. 75
• Trio Eccentrico, pentru flaut, oboi și clarinet, op. 78
• I quattro virtuosi (Divertimento fantastico), pentru flaut, oboi, clarinet și fagot, op. 80
• Cappricio, pentru 4 flauturi, op.82

Leonardo De Lorenzo

Date personale Născut 29 august 1875 Viggiano, Basilicata, Italia Viggiano, Italia  Decedat 29 iulie 1962 (86 de ani) Santa Barbara, California, SUA Santa Barbara, SUA[1]  Cetățenie  Italia  Regatul Italiei  Ocupație Flautist, profesor Activitate Gen muzical Muzică clasică Instrument(e) Flaut

·         1970: A decedat la New York, in SUA,  marele compozitor  şi dirijor  român, Ionel Perlea; (n. 13 decembrie  1900, Ograda, jud.Ialomita). Parintii sai erau Victor Perlea şi  Margaretha Haberlein. A fost cumnatul lui Mircea Eliade, fiind  casatorit cu Lizzete Cotescu, sora lui Georgette (Christinel) Eliade. Amandoua surorile provin pe linie de mama din familia Sendrea, una dintre cele mai vechi familii aristocratice din Moldova. Unicul copil al familiei Perlea se numeste Jenica si traieste in Franta. Între 1918 şi 1923 a studiat compoziţia şi dirijatul cu Anton Beer-Walbrunn în München şi Paul Gräner şi Otto Lohse în Leipzig. La 17 octombrie 1919 a sustinut  primul concert la Ateneul Român din Bucureşti, în dublă ipostază de interpret şi compozitor. În 1926 Ionel Perlea obţine Premiul de compoziţie George Enescu pentru „Quartetul de coarde op.10”. În stagiunea 1927-1928 a fost angajat ca dirijor al Operei Române din Cluj. În anii 1929 şi 1932 şi 1936 şi 1944 funcţionează ca dirijor iar între 1929 şi 1932 şi 1934 şi 1936 ca director muzical al Operei Naţionale din Bucureşti. Anul 1945 îl găseşte pe Ionel Perlea la pupitrul Operei din Roma. Succesul obţinut determină conducerea de la Teatro alla Scala din Milano să-i ofere un angajament permanent la pupitrul acestei prodigioase scene lirice, care a însemnat consacrarea sa definitivă pe plan internaţional. Debutează în 1949 la Metropolitan Opera din New York cu opera Tristan şi Isolda de Richard Wagner. La recomandarea lui Arturo Toscanini, care îl desemnează  urmaşul său dăruindu-i propria baghetă, Ionel Perlea semnează un contract cu Connecticut Symphony Orchestra în anul 1955 şi va rămâne acolo până în 1965. Urmând aceluiaşi Toscanini funcţionează în perioadele 1952-1959 şi 1965-1970 ca profesor de artă dirijorală la Manhattan School of Music din New York. Din nefericire suferă un atac vascular cerebral cu paralizia parţială a braţului drept. Cu eforturi mari a învăţat să dirijeze numai cu mâna stângă şi a reuşit o performanţă memorabilă cu opera Tosca de Giacomo Puccini.

* 1973: Roger Williamson (n. 2 februarie 1948 – d. 29 iulie 1973) a fost un pilot englez de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1973. A murit în timpul Marelui Premiu al Olandei din 1973 care a avut loc pe circuitul Zandvoort.

·         1976: Octav Dessila, prozator și dramaturg român (n. 1895)

·         1982: Vladimir Zworikin, fizician de origine rusă (n. 1889)

·         1983: Luis Buñuel (n. 22 februarie 1900, Calanda, Spania — d. 29 iulie 1983, Mexic) a fost un regizor spaniol de film, considerat unul dintre cei mai importanți cineaști ai lumii.

Deși spaniol, inițial studiile, apoi războiul civil (spaniol) și legăturile cu partidul comunist (în calitate de militant marxist) l-au determinat să-și exercite profesia de regizor în Franța, Statele Unite și Mexic (unde și moare în 1983).

Cariera lui cinematografică începe odată cu intrarea lui în cercul suprarealiștilor, influențat fiind de prietenii săi precum Salvador Dalí, André Breton, Max Ernst, Marcel Duchamp, Paul Éluard - la rândul lor, aflați printre cei mai importanți inițiatori ai mișcării însăși.

Deși primește o educație religioasă, Buñuel își manifestă nonconformismul și tendința permanentă, declarată, spre a distruge mai degrabă decât spre a crea, adoptând ca revelatoare metodele suprarealiștilor (de care ulterior se desparte): exploatarea valențelor artistice ale visului, ale dicteului automat, fără a căuta sau chiar evitând deliberat sensul. Primul său film, un scurt metraj de 17 minute, alb-negru, mut, a scandalizat (scop declarat al suprarealiștilor de altfel). El perro andaluz (Câinele andaluz) s-a născut din îmbinarea unui vis de-al lui Buñuel cu un vis al lui Dalí, cei doi colaborând atât la realizarea scenariului cât și la filmarea peliculei.

Importantă pentru conturarea unei idei despre lumea lui Bunuel este cartea autobiografică "Ultimul meu suspin, Luis Buñuel".

Deși filmele din tinerețe sunt cele mai controversate (ele justificând și calificarea sa drept cel mai crud regizor din lume la acea vreme - titlu pe care mereu l-a regretat), peliculele de maturitate ale lui Buñuel sunt cele mai apreciate, atât de public, cât și de critică, fiind răsplătite cu numeroase premii (printre care Oscar pentru cel mai bun film străin - Farmecul discret al burgheziei, 1972, Palm D'Or la Cannes - Viridiana, Nazarin obține la Cannes Marele Premiu Internațional - instituit cu acest prilej). Farmecul discret al burgheziei a mai fost distins în 1974 și cu Premiile BAFTA pentru Cea mai bună actriță, care i-a revenit lui Stéphane Audran și, respectiv, pentru Cel mai bun scenariu, acesta din urmă onorându-i pe Luis Bunuel și Jean-Claude Carriére.^[2]

Între cele două perioade de creație atât de diferite și de diferit apreciate, regizorul realizează și produce filme comerciale, în special în perioada în care este stabilit în Mexic.

Filmografie:

• 1929 - Câinele Andaluz (El perro andalus)
• 1930 - Vârsta de aur (La edad de oro)
• 1932 - Pământ fără pâine(Tierra sin pan)
• 1947 - Gran Casino (Tampico)
• 1949 - Marele descreierat (El gran cavalera)
• 1950 - Los olvidados
• 1950 - Suzana (Susana, demonio y carne)
• 1951 - Fiica înșelăciunii (La hija del engaño)
• 1951 - O femeie fără dragoste (Una mujer sin amor)
• 1951 - Urcarea la cer (Subida al cielo)
• 1952 - Bruta (El bruto)
• 1952 - Aventurile lui Robinson Crusoe
• 1952 - El
• 1953 - La răscruce de vânturi (Abismos de pasion) 1953
• 1953 - Iluzia călătorește în tramvai (La ilusion viaja en tranvia)
• 1954 - Râul și moartea (El rio y la muerte)
• 1955 - Viața criminală a lui Archibaldo de la Cruz
• 1955 - Se ivesc zorile (Amanti di domani)
• 1956 - Moartea în grădină (La muerte en este jardin)
• 1958 - Nazarin
• 1959 - Febra crește în El Pao (Los Ambiciosos)
• 1960 - Fecioara (The Young One)
• 1961 - Viridiana
• 1962 - Îngerul exterminator (El angel exterminator)
• 1964 - Jurnalul unei cameriste
• 1965 - Simon în deșert (Simon del desierto)
• 1966 - Frumoasa zilei (Belle de jour)
• 1969 - Calea Lactee (La Voie Lactee)
• 1970 - Tristana
• 1972 - Farmecul discret al burgheziei (Le charme discret de la burgeoisie)
• 1974 - Fantoma libertății (Le Fantome de la liberte)
• 1977 - Acest obscur obiect al dorinței (Cet obscur objet du desir)

Luis Buñuel

Luis Buñuel, 1968

·         1983: David Niven, actor britanic (n. 1909). David Niven a  jucat în peste 90 de filme, interpretînd rolul gentlemanului elegant şi plin de umor. A primit Premiul Oscar în 1958 (“Pantera roz”, “Ocolul pămîntului în 80 de zile”) ; (n.01.03.1909).
* 1987: Dimitrie Prelipcean (n. 18 noiembrie 1927, comuna Horodnic de Jos, județul Suceava — d. 29 iulie 1987, Câmpina) a fost un scriitor român.

A trăit ultimii ani din viață la Câmpina unde și-a scris cea mai mare parte a operei sale.

A avut un singur copil, un băiat, Horia Ovidiu Prelipcean - membru marcant al diasporei din Chișinău.

Artist de o sensibilitate deosebită, a descris plaiurile natale, a creat o imagine realistă a evenimentelor din perioada 1944 - 1953 a României din perioada comunistă și a perioadei în care s-a instaurat comunismul în zona Rădăuți.  

Opera

• Drumuri și popasuri
• A fost odată
• Iubiri neîmplinite   
  Dimitrie Prelipcean - (n. 18 noiembrie 1927 – d. 29 iulie 1987).

·         1990: Bruno Kreisky, politician austriac (n. 1911). A fost primul cancelar federal social-democrat al Austriei, în perioada 1970-1983. Prin angajamentul său în politica de promovare a păcii în Orientul Apropiat şi în relaţiile Est-Vest, a atras respectul întregii comunităţi internaţionale asupra ţării sale, o apreciere care s-a materializat prin alegerea capitalei Austriei, Viena, ca unul dintre sediile oficiale ale ONU; (n.22.01.1911).

·         1992: A murit  Lucia Demetrius, prozatoare, poetă, traducătoare şi autoare dramatică română; (n. 1910). A fost fiica scriitorului Vasile Demetrius (coleg de clasă la liceul Sfântul Sava cu Gala Galaction, care l-a convins să-și schimbe numele din Dumitrescu în Demetrius) și a Antigonei (născută Rabinovici). A luat parte la ședințele cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu. A fost favorita criticului, de care a fost legată chiar printr-o relație amoroasă.

* 1993: Nicolai Costenco (n. 21 decembrie 1913, Chișinău – d. 29 iulie 1993, Chișinău) a fost un scriitor și poet român basarabean. A fost exilat și deportat în Siberia în 1941

A studiat la Liceul B.P.Hașdeu din Chișinău și la Universitatea din Iași. Debutează la 1932, prima carte datând din 1937. Până în 1940 colaborează la revista Viața Basarabiei. În volumele Poezii (1937), Ore(1939), Elegii păgâne (1940), Cleopatra (1940) are versuri ce oscilează între dorința de mai bine și tristețea dezolantă cauzată de minciuna vieții. Din 1940 până în 1955 a fost deportat în Siberia.

Creează o poezie vulcanică, ce găsește pentru lava interioară a trăirii erupții exterioare de pajuri de foc și nori de cenușă, pe care o îngemănează în culegerile Poezii alese (1957), Poezii noi (1960), Poezii și poeme (1976), Scrieri (2 volume, 1979) și romanul Severograd (2 volume, 1963, 1970).

Nicolai Costenco

Imaginea lui Nicolai Costenco pe o marcă poștală din Republica Moldova

* 1994: Grigori Grigorievici Abașidze (în georgiană: გრიგოლ აბაშიძე, în rusă: Григол (Григорий) Григорьевич Абашидзе) (n. 1 august/19 iulie, stil vechi 1914, Chiatura - d. 29 iulie 1994, Tbilisi) a fost un poet și traducător georgian.

Împreună cu A.V. Abașeli, a compus textul imnului național al fostei R.S.S. Gruzină. A tradus în limba georgiană din operele lui Vladimir Maiakovski și Mihai Eminescu. A fost distins cu Premiul de Stat al URSS.
* 1997: Ștefan G. Vârgolici (n. 13 octombrie 1843, Borlești, județul Neamț - d. 29 iulie 1897, Iași) a fost un critic literar, traducător și publicist român, membru corespondent (1887) al Academiei Române.  

Membru corespondent al Academiei Române

Ștefan Vârgolici
Criticul Ștefan Vârgolici
Date personale
Născut	13 octombrie 1843 Borlești, Principatul Moldovei
Decedat	29 iulie 1897, (54 de ani) Iași, România
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar, traducător, publicist
Activitate
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

·         2001: Edward Gierek (n. 6 ianuarie 1913, Porąbka – d. 29 iulie 2001, Cieszyn) a fost un politician comunist polonez.

Gierek s-a născut în Porąbka. În 1917, la vârsta de 4 ani, tatăl său a murit în urma unui accident la mină. Mama sa s-a recăsătorit și a emigrat în nord-estul Franței, unde el a crescut. În 1931 s-a alăturat Partidului Comunist Francez (Parti Communiste Français), iar mai târziu a fost deportat în Polonia, pentru că organizase o grevă. După ce și-a satisfăcut serviciul militar în Stryj, a emigrat în Belgia, unde s-a alăturat Partidului Comunist Belgian (Parti Communiste Belge, Belgische Communistische Partij). În paralel, a muncit ca miner la minele de cărbuni Waterschei. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas activist al Partidului Comunist Belgian.

În 1948, s-a întors în Polonia, a devenit membru al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (Polska Zjednoczona Partia Robotnicza) și, treptat, a avansat în ranguri. În perioada 1957-1970 a fost prim-secretar al voievodatului Katowice.

În 1970, datorită nivelului scăzut de trai din Polonia, Gierek a fost numit secretar general al PZPR, înlocuindu-l pe Władysław Gomułka în această funcție. Pentru început, Gierek a promis măsuri pentru reformarea economiei, pentru creșterea nivelului de trai, pentru modernizarea industriei și pentru disponibilitatea mai largă a bunurilor de larg consum. Relațiile sale foarte bune cu lideri occidentali precum Valéry Giscard d'Estaing (Franța), Helmut Schmidt (Germania de Vest), Giovanni Leone (Italia) sau Jimmy Carter (S.U.A.) au atras ajutor străin în Polonia, credite și chiar investiții (cea mai renumită fiind uzinele FIAT de la Varșovia).

Gierek la uzina din Rząśnik

Pe fondul crizei petrolului, începută în 1973, prețurile alimentelor necesită mărire în 1976. În luna iunie a acestui an, au loc proteste, care sunt înăbușite în sânge de Miliție, dar care totuși stopează creșterea prețurilor. Datoria externă, lipsa alimentelor și a bunurilor de larg consum, precum și tehnologia industrială învechită necesită o nouă reformă economică. Încă o dată, au loc proteste, în special la șantierele navale din Gdańsk și Szczecin. Gierek este obligat să acorde statut legal sindicatului Solidaritatea (Solidarność).

În 1980, bolnav fiind, cedează funcția de secretar general lui Stanisław Kania. Un an mai târziu, în decembrie, secretarul general Wojciech Jaruzelski proclamă legea marțială, drept urmare Gierek este condamnat la închisoare, unde va sta timp de un an.

În 2001, la vârsta de 88 ani, a decedat după o lungă suferință.

Edward Gierek a fost căsătorit cu Stanisława, născută Jędrusik. Împreună au avut trei fii: Adam (n. 1938), Zygmunt (n. 1940-d. 1940-?) și Jerzy (n. 1942). Unul dintre aceștia, Adam Gierek, este membru al Parlamentului European.

În 1990, două cărți bazate pe interviuri luate de Janusz Rolicki lui Gierek au apărut în Polonia și au devenit best-seller-uri.

Edward Gierek

·         2004: Vasile Hobjilă, politician român (n. 1948).

·         2007 - Actorul francez Michel Serrault a decedat. Actorul a avut o carieră cinematografică îndelungată, pe parcursul căreia a realizat 135 de filme şi a câştigat trei premii César. (n. 24 ianuarie 1928)

·         2009: Thomas von Randow, matematician german

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Calinic, Veniamin și Mamant; Sf Mc Teodota cu fiii săi
• România: Ziua Imnului național - "Deșteaptă-te, române!", sărbătorită, anual, începând din 1998, ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, din 18 mai 1998

VA URMA