MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 29 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!

Atențiune! Drepți! Salutați cu mâna la inimă dacă sunteți civili, sau salutul militar dacă sunteți în uniformă!

Ziua Imnului național - "Deșteaptă-te, române!", sărbătorită, anual, începând din 1998, ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, din 18 mai 1998 Imnul Romaniei / Inno Romania "Deşteaptă-te, române! ":

Potrivit Articolului 12, alineatul 3 din Constituţie, "Deşteaptă-te, române!" a devenit Imn Naţional, cu versurile strofelor 1, 2, 4, şi 11, iar prin Legea nr. 99 din 1998, data de 29 iulie a fost proclamată Zi a Imnului Naţional al României.

ISTORIE PE ZILE 29 Iulie

A. 

Evenimente

·         238:  Soldati ai  Garzii  Pretoriene  au luat cu asalt palatul imperial de la Roma  şi i-au capturat  pe Pupienus Marcus Clodius Maximus şi Decius Caelius Calvin Balbinus, co-imparati romani alesi de Senatul Romei  pe 22 aprilie. Acestia sunt  târâti pe străzile  Romei şi executati. În aceeaşi zi, Gordian al III- lea, in  vârsta de 13 ani, este proclamat împărat. Marcus Clodius Pupienus Maximus (c.178 – 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Pupienus, a fost un împărat roman din anul celor șase împărați. El a domnit împreună cu Balbinus. Decimus/Decius Caelius Calvinus Balbinus (c.165 – 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Balbinus, a fost un împărat roman împreună cu Pupienus în 238, pentru două luni. El este unul dintre împărații din perioada denumită Anul celor șase împărați. Marcus Antonius Gordianus Pius (20 ianuarie 225 – 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost un împărat roman între 238 – 244. El a fost fiul Antoniei Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte de 238).

·         615: Pakal (K’inich Janaab ‘Pakal) urcă pe tronul Palenque   la 12 ani (martie 603 – august 683). A fost conducător al mayasilor  Palenque în perioada clasică târzie  precolumbiana. A avut o domnie de 68 ani, in timpul careia s-au  construit numeroase edificii si s-a  extins  arhitectura  monumentală mayasa. După moarte a fost zeificat   și s-a spus ca putea comunica cu urmașii săi. Pakal a fost îngropat în Templul Inscripțiilo, iar mormântul său, închis cu o lespede de piatră, a fost descoperit de arheologul mexican Alberto Ruz în 1948. Rămășițele sale  poarta o mască de jad și coliere cu șiraguri de mărgele, fiind înconjurate de sculpturi și reliefuri din mitologia Maya, care descriu trecerea domnitorului la divinitate.

·         1014: Batalia de la  Kleidion  – Imparatului bizantin Vasile al II-lea  înfrânge decisiv  armata Bulgariei  și face 15.000 de prizonieri bulgari pe care i-a  împărțit  în grupuri de 100 de oameni, orbind  99 din fiecare grup și lăsand un singur om cu un ochi, astfel încât sa-i   poata  conduce pe ceilalti   inapoi in tara lor.  Acesta a fost punctul culminant după aproape o jumătate de secol de lupta dintre împăratul bulgar Samuel și împăratului bizantin Vasile al II-lea la sfârșitul secolului 10 și începutul secolului 11.

·         1148 - Bătălia de la Damasc se termină cu  înfrângerea decisiva a  cruciatilor  și  dezintegrarea celei de-a doua cruciade.

·         1565: Regina Maria a Scotiei ( n. 7/8 decembrie 1542 – d. 8 februarie 1587), ramasa vaduva, s-a casatorit cu Henry Stuart, lord Darnley si duce de Albany, in Edinburgh, capitala Scotiei. Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie. Tatăl ei, Iacob al V-lea (engleză James) era nepot a lui Henric al VIII-lea, ceea ce a încurajat-o pe catolica Maria să emită pretenții la tronul Angliei. Mary fusese educată în Franța și se căsătorise cu moștenitorul tronului Franței în 1558. După moartea acestuia, în 1560, Maria s-a întors în Scoția, unde nu a fost agreată de popor. S-a căsătorit cu Henric Stuart, Lord Darnley. Darnley, însă, a fost ucis, probabil de bărbatul cu care Maria s-a remăritat după un timp, James Hepburn Bothwell. În 1568 a abdicat în favoarea fiului ei Iacob al VI-lea, și s-a refugiat în Anglia.  

·         1567: James al VI-lea este incoronat rege al Scotiei. Iacob al VI-lea și I (engleză James VI and I; 19 iunie 1566 – 27 martie 1625) a fost rege al Scoției ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 și rege al Angliei și Irlandei ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa. A domnit în Scoția ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567, pe când avea doar un an, urmându-i la tron mamei sale, Maria I a Scoției. Cât timp a fost minor, a guvernat o regență în numele său, care s-a încheiat oficial în 1578, deși nu a preluat controlul complet asupra guvernului său până în 1581[1]. Pe 24 martie 1603, ca Iacob I, a urmat la tron ultimului monarh al Angliei și Irlandei din dinastia Tudor, Elisabeta I, care murise fără moștenitori.[2] Avea să conducă Anglia, Scoția și Irlanda timp de 22 de ani, până la moartea sa la 58 de ani.

·         1588: Are loc batalia navala de la Gravelines, in largul coastelor Frantei, intre flota engleza comandata de lord Charles Howard si sir Francisc Drake, care infrange Armada spaniola. Francis Drake (n. cca. 1540, d. 27 ianuarie 1596) a fost un corsar, navigator, neguțător de sclavi și om politic englez din era elisabetană. El a fost al doilea comandant al flotei engleze ce a luptat împotriva flotei spaniole în 1588. A fost primul englez care a efectuat circumnavigația Pământului din 1577 până în 1580, iar la întoarcerea sa a fost făcut cavaler de regina Elisabeta I a Angliei. A murit de dizenterie, după ce a atacat fără succes San Juan, Puerto Rico în 1596. Faptele lui sunt semi-legendare și au făcut din el un erou pentru englezi, dar pentru spanioli el era asemenea unui diavol. Drake a fost cunoscut ca și El Draque (Dragonul), care era traducerea literară a numelui său[1], datorită acțiunilor sale. Regele Filip al II-lea a oferit o recompensă de 20 000 de ducați (cam 10 mil. de dolari după standardele din 2007) pentru capul lui[2]. În timp ce în Anglia era plâns, în Spania era sărbătoare și bucurie.

·         1830: Abdicarea regelui Carol al X-lea al Franţei.

·         1834: A fost înregistrat primul accident rutier. O diligență cu aburi, a inginerului Edinburg, a lovit o piatră pusă în mod intenționat în drum. Cazanul cu aburi a explodat provocând moartea a 5 persoane.

·         1836: Inaugurarea Arcului de Triumf din Paris, Franța. Comandat de imparatul Napoleon in 1906, a fost inspirat de arhitectura romana, fiind înalt de cincizeci de metri. Poartă patru statui, câte una pe fiecare stâlp: Triumful din 1810; Rezistența; Pacea; La Marseillaise. Pe zidurile interioare sunt înscriși cei 558 de generali ai Imperiului. Numele celor care au murit în luptă sunt subliniate. Arcul face parte acum din monumentele naționale franceze cu o mare însemnătate istorică. La picioarele sale se află Mormantul soldatului necunoscut din Primul Razboi Mondial.

·         1848: Guvernul Porții Otomane a recunoscut Locotenența Domnească a Țării Românești drept legitimă. Sub presiunea Rusiei și la intervenția boierilor munteni va refuza confirmarea acestei recunoașteri.

·         1848: În parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în fața unei numeroase asistențe, după ce s-a citit noua Constituție, un grup de tineri, avându-l în frunte pe Anton Pann, a intonat pentru prima oară imnul Revoluției pașoptiste "Deșteaptă-te, române", devenit după Revoluția anticomunistă din 1989 imnul național al României.

·         1849:  Infrangerea decisiva a armatei revolutionare maghiare la sud de Timisoara. Liderul   Lajos Kossuth  decreteaza  incetarea ostilitatilor dintre romani si maghiari.

·         1851: Annibale de Gasparis descoperă asteroidul 15 Eunomia.

·         1857: Medicul Carol Davila, in colaborare cu dr. Nicolae Kretzulescu, a pus bazele invatamantului medical din tara noastra, infiintand in 1857,  Scoala nationala de medicina si farmacie, actuala Universitate de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”din Bucuresti.

·         1877: Carol I, principe (1866–1881) și rege (1881–1914) al României, a aprobat construcția unui pod de pontoane peste Dunare, în zona Siliștioara–Măgura.

·         1900: În Italia, regele Umberto I al Italiei este asasinat de un anarhist de origine italiană, Gaetano Bresci.

·         1907: Ia nastere in Marea Britanie miscarea “Scout” (“Cercetasii”), care s-a raspandit apoi in intreaga lume.

·         1909 - În această zi nou înfiinţata General Motors Corporation cumpără Cadillac Automobile Company pentru o sumă de 4,5 milioane dolari. Această tranzacţie a fost prima achiziţiei de asemenea anvergură din istoria automobilistică, în acea perioadă Cadillac făcând cele mai elegante şi rafinate automobile din S.U.A. Cadillac se poate lăuda că în decurs de doar şapte ani Cadillac a trecut de la epavă resuscitată la companie cotată la o sumă uriaşă. Cadillac a luat naştere din rămăşiţele tentativei secunde a lui Henry Ford de a face o companie automobilistică (Ford a fost a treia), preluată de un grup de acţionari care au apelat la Henry Leland pentru a evalua valoarea a ceea ce mai rămăsese din Henry Ford Company. Leland i-a convins însă să rămână în afacere şi în 1902 a fost scos pe piaţă primul Cadillac. Compania americană, denumită după fondatorul Detroit, Antoine Laumet de la Mothe Cadillac, a progresatrapid şi în primul an a produs 2.500 de automobile, un record la acele vremuri, ulterior captând interesul lui William Durant, fondatorul General Motors.

·         1917: In cadrul bataliei de la Oituz s-au dat lupte de o mare intensitate pe frontul Diviziei 7 infanterie, unde inamicul reusise sa cucereasca varful Ciresoaia, unul din stalpii apararii trupelor romane. 

·         1921: Adolf Hitler devine liderul Partidului Naţional – Socialist al Muncitorilor din Germania (Partidul nazist).

·         1938: Japonia a atacat URSS în regiunea lacului Hassan, de lângă Vladivostok. Aproximativ 35.000 de soldaţi din ambele tabere au participat la acest conflict de frontieră care s-a încheiat peste 12 zile cu înfrângerea completă a japonezilor. Lacul Hasan este situat la 130 km sud-vest de Vladivostok, în apropiere de coasta Oceanului Pacific, la intersecţia cu frontierele chineze şi coreene. Acest conflict de frontieră a fost o consecinţă a acaparării Manciuriei chineze de către Japonia şi creării pe teritoriul ocupat a statului Manzhou-Go. Acolo a fost dislocată o armată japoneză formată din 130.000 de soldaţi. Nu a fost un război propriu-zis iar  relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost păstrate, spune istoricul Vadim Roghinski. „A fot un scandal diplomatic. A fost convocat ambasadorul nipon la Moscova căruia i-au fost prezentate documentele potrivit cărora acest teritoriu aparţine URSS. Japonezii, la rândul lor, au trimis documente conform cărora teritoriul aparţine Manzhou-Go”. Pe 11 august a fost semnat un armistiţiu, conform căruia se revenea la vechea graniţă, consfinţită în 1886 prin acordul de la Hunchunskim dintre Rusia şi China.

·         1946: Începe Conferința de Pace convocată la Paris de puterile învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru pregătirea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria. Conferința de Pace de la Paris se va încheia la 15 octombrie 1946, fiind urmată de semnarea Tratatelor de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 (tratate dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial). „Conform procedurii adoptate, Conferinţa nu putea lua hotărîri, ci avea doar competenţa de a face recomandări asupra proiectelor Tratatelor de pace, care erau trimise spre examinarea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe. Statele foste inamice au fost invitate să-şi expună poziţia faţă de proiectele Tratatelor de pace, în scris sau oral, în comisii sau în plenul Conferinţei. Ele puteau participa la lucrările comisiilor sau la şedinţele în plen numai atunci cînd erau invitate. În ziua de 30 iulie 1946 s-a dat publicităţii proiectul tratatului de pace cu România, simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington. Preambulul Tratatului consemna încetarea stării de război între România şi Naţiunile Unite, deşi această situaţie data de aproape trei ani de zile, interval în care România luptase timp de 7 luni alături de Naţiunile Unite pentru înfrîngerea Germaniei. În document se aprecia că România intrase în război alături de Naţiunile Unite la 12 septembrie 1944. De asemenea, nu se preciza că România a participat la războiul împotriva Ungariei, ceea ce ar fi impus, desigur, despăgubiri din partea acesteia. Cu toată jertfa de sînge adusă de armata română, României nu i se recunoştea calitatea de cobeligerant, fiind considerată un stat învins de Naţiunile Unite. Frontierele României erau cele din 1 ianuarie 1941, cu excepţia graniţei cu Ungaria. Aceasta însemna că Basarabia şi Nordul Bucovinei rămîneau sub ocupaţia Uniunii Sovietice, iar Cadrilaterul sub cea a Bulgariei. Pe de altă parte, se anula dictatul de la Viena, din 30 august 1940, frontiera între România şi Ungaria fiind cea din 1 ianuarie 1938. Tratatul stabilea un termen de 90 zile pentru retragerea trupelor Aliate, cu excepţia celor sovietice, care rămîneau în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Clauzele economice stabileau despăgubiri, restituiri şi compensaţii foarte grele pentru statul român. De asemenea, proiectul de Tratat prevedea multiple restricţii privind armata română şi dotarea ei.  La 8 august 1946, guvernul Franţei, în numele Naţiunilor Unite, a adresat guvernului României invitaţia de a participa la Conferinţa de pace de la Paris. A doua zi, 9 august, Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris. Delegaţia a primit mandat să militeze pentru anularea dictatului de la Viena, recunoaşterea cobeligeranţei României, anularea clauzelor economice, a celor privind restricţiile la armament şi forţele armate necesare apărării ţării etc. Deşi problemele cele mai grave – mai ales de ordin teritorial şi economic – priveau relaţiile cu Uniunea Sovietică, delegaţia nu avea dreptul să ridice obiecţii care puteau leza relaţiile cu marele vecin de la Răsărit. Consiliul de Miniştri a decis că ele se vor rezolva pe cale bilaterală între guvernele de la Bucureşti şi de la Moscova. Astfel, aproape toate ameliorările solicitate de România vizau relaţiile cu statele Occidentale. Delegaţia guvernamentală română era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Externe; din delegaţie mai făceau parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej – ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, Lucreţiu Pătrăşcanu – ministrul Justiţiei, Ştefan Voitec – ministrul Educaţiei Naţionale, Lothar Rădăceanu – ministrul Muncii, Ion Gheorghe Maurer – subsecretar de Stat, Mihai Ralea – ambasadorul Românei la Washington, Richard Franasovici – ambasadorul României la Londra, Simon Stoilow – ambasadorul României la Paris, generalul Dumitru Dămăceanu, Elena Văcărescu, Florica Bagdasar, Şerban Voinea ş.a. ” (Extrase din articolul ”România la Conferința Păcii de la Paris”, Autor Profesor Universitar, Doctor, Ioan Scurtu).

·         1947: Este adoptat "Jurnalul" Consiliului de Ministri, care decreteaza dizolvarea Partidul National Taranesc, folosindu-se ca pretext inscenarea de la Tamadau. De aceeasi masura erau lovite "organizatiile militare, de tineret, feministe si orice alte organizatii sau asociatii" conduse de P.N.T. "Jurnalul" mai prevedea inchiderea sediilor partidului, confiscarea averilor si a corespondentei, lichidarea patrimoniului sau.

·         1947: In urma unei inscenari, sunt arestati si judecati Iuliu Maniu si alti lideri democrati. Procesul lui Iuliu Maniu a inceput la 29 octombrie 1947. Prin sentinta data la 11 noiembrie 1947, era condamnat la temnita grea pe viata. Avand 75 de ani, era practic o condamnare la moarte. Iuliu Maniu s-a stins la 5 februarie 1953 in penitenciarul de la Sighet, cadavrul sau fiind aruncat intr-o groapa comuna in cimitirul inchisorii. 

·         1948: După o întrerupere de 12 ani cauzată de cel ce-al doilea război mondial, la Londra se deschid Jocurile Olimpice de Vară. A XIV-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Londra, Marea Britanie în perioada 29 iulie – 14 august 1948. După o pauză de 12 ani cauzată de cel de-Al Doilea Război Mondial sunt primele Jocuri Olimpice de vară care au loc de la Olimpiada din 1936 de la Berlin. Ceremonia a fost deschisă de regele George al VI-lea al Marii Britanii pe Stadionul Wembley. Au participat 59 de țări și 4.099 de sportivi care s-au întrecut în 136 de probe din 17 sporturi. Considerate răspunzătoare pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial, Germaniei și Japoniei li s-a interzis să participe. România s-a aflat și ea printre țările care n-au fost prezente, motivul invocat de autorități fiind starea dezastruoasă a economiei naționale, secătuită de război. La aceste Jocuri Olimpice este pentru prima dată când țara gazdă nu s-a clasat în topul primelor zece țări câștigătoare.

·         1952: La J.O. de la Helsinki, Iosif Sârbu este medaliat cu aur  la proba de tir, armă liberă, calibru redus, 40 focuri, poziţia culcat. A fost  prima medalie de aur olimpică  obtinuta de un sportiv care reprezenta România la aceasta olimpiada. In acel moment, România  castigase doar două medalii olimpice , bronzul din 1924, cu naţionala de rugby, şi argintul obţinut de calaretul Iosif Rang la obstacole. Iosif Sîrbu (n. 21 septembrie 1925, Şibot, Alba – d. 6 septembrie 1964), a fost şi multiplu campion naţional şi balcanic. După victoria de la olimpiadă, a fost nevoit să schimbe arma şi poziţia de tragere, în urma unei afecţiuni la ochiul drept, reusind  totuşi, un loc 5 la JO din Melbourne – 1956. Din motive încă neelucidate, s-a sinucis, la 6 septembrie 1964.

·         1957: Şi-a început activitatea Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, cu sediul la Viena, dupa infiintarea sa la data de 26 octombrie 1956. Agenția Internațională pentru Energie Atomică este o organizație internațională creată în 1957, sub egida ONU, cu sediul la Viena, care are ca principală sarcină să contribuie la dezvoltarea și folosirea practică a energiei atomice în scopuri pașnice și la dezvoltarea cercetărilor științifice în acest domeniu. Organele principale ale agenției sunt conferința generală, consiliul guvernatorilor și secretariatul. România este membră a acestei organizații chiar din momentul înființării sale. În 2005, agenția, împreună cu directorul ei de atunci, Mohammed El Baradei, au primit Premiul Nobel pentru Pace. Agenția Internațională pentru Energie Atomică are 151 de țări membre, printre care se numără majoritatea membrilor ONU, precum și Sfântul Scaun.

·         1958: Președintele american Dwight Eisenhower a semnat actul care a dus la crearea NASA.

·         1981: Charles, Prinţ de Wales, se căsătoreşte la Catedrala Saint Paul din Londra, cu Lady Diana Spencer.

·         1984: La cea de a XIII–a ediţie a Olimpiadei de vară, organizată la Los Angeles, sportivii români au cucerit 20 de medalii de aur, 16 de argint şi 17 de bronz (29 iulie–12 august). A XXIII-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Los Angeles, California, Statele Unite în perioada 28 iulie – 12 august 1984. Los Angeles a fost desemnat la 18 mai 1978, la cea ce-a 80-a sesiune a CIO de la Atena, Grecia fără să se voteze, deoarece a fost singurul oraș care și-a depus candidatura pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 1984. Los Angeles a mai fost gazda unei ediții a JO, în 1932. Au participat 140 de țări și 6.797 de sportivi iar ceremonia a fost deschisă de președintele Ronald Reagan. Ca răspuns la boicotul american al Jocurilor Olimpice din 1980 de la Moscova, 14 țări est-europene și altele din blocul comunist inclusiv URSS, Cuba și Germania de Est au boicotat aceste Jocuri Olimpice. Au fost trei excepții: România, China și Iugoslavia. România a fost reprezentată de 127 de sportivi și a obținut un record de medalii (53). În timpul ceremoniei de deschidere pe stadionul „Memorial Coliseum” din Los Angeles, la defilarea pe națiuni sportivii români au fost întîmpinați prin ridicarea de pe scaune și aplauze, ca reacție la decizia de a sfida boicotul țărilor socialiste sub influența URSS.

·         1992: Fostul dictator est-german, Erich Honecker, paraseste Rusia pentru a fi judecat in Germania, fiind acuzat de asasinarea celor care au incercat sa se refugieze in R.F.Germania, trecand Zidul ce despartea cele doua state. 

·         1994: Este adoptată prima Constițutie a Republicii Moldova. Constituția Republicii Moldova este legea supremă și principală a Republicii Moldova și a societății statului. Constituția determină principiile generale ale societății, drepturile și îndatoririle omului. A fost adoptată pe 29 iulie 1994. Constă din 7 titluri, fiecare fiind împărțit în capitole și secțiuni.

·         2002: Casa memoriala Elie Wiesel, din Sighetu Marmatiei, a fost inaugurata. Elie Wiesel a supravietuit ororilor din lagarele de exterminare naziste, iar dupa eliberare a inceput sa puna pe hartie ororile traite de evrei in acea perioada. In prezent este cetatean american. Este Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, in 1986, a primit ordinul „Steaua Romaniei", a fost inaintat in grad de Mare Ofiţer si a fost numit membru de onoare al Academiei Romane. Elie Wiesel, cunoscut romancier, dramaturg, eseist si memorialist a trait primii 15 ani din viata in aceasta casa. Casa a fost construita la sfarsitul secolului XIX si a suferit mai multe modificari compartimentale in timp. Este o cladire in forma de “L” si cuprinde patru incaperi, construita conform traditiei sfarsitului de secol XIX, folosindu-se ca material de constructie “piatra de rapa” un material utilizat la construirea majoritatii cladirilor din Sighetul Marmatiei. Muzeul este casa in care s-a nascut scriitorul Elie Wiesel. S-a nascut la Sighet in 1928 si a fost deportat impreuna cu parintii si sora sa mai mica in lagarul de la Auschwitz. El a fost singurul supravietuitor, fiind eliberat in 1945 din lagarul de la Buchenwald. Aici se gaseste o impresionanta colectie de fotografii, obiecte de cult, mobilier si altele exponate, toate provenind de la comunitatea evreiesca din Maramures.  Casa Muzeu Elie Wiesel este amplasata in municipiul Sighetul Marmatiei, in imediata vecinatate a centrului istoric. Locatia: Sighetul Marmatiei, str. Tudor Vladimirescu, nr. 1.

·         2005: Astronomii anunță descoperirea planetei pitice Eris. Inițial denumită 2003 UB313), este cea mai mare planetă pitică cunoscută din sistemul nostru solar. După masă este al nouălea corp ceresc cunoscut din Sistemul Solar care se rotește direct în jurul Soarelui. Are cel puțin un satelit, numit Dysnomia . Deoarece diametrul său este mai mare decât cel al lui Pluton, a fost considerat de mulți ca fiind Planeta X, cea despre care se credea că este cauza unor perturbări în rotația planetelor Uranus și Neptun. Pe 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice Internationale, 2003 UB313 a primit statulul de planeta pitica.  

Nașteri

·         869: S-a nascut   Muhammad al-Mahdi, considerat de  siitii musulmani   salvator final al omenirii si unul din cei doisprezece imami care vor veni cu Isa (Iisus Hristos), pentru  a-și îndeplini misiunea de a aduce pace și dreptate în lume.

·         1166: Henric al II-lea de Champagne (sau Henric I al Ierusalimului) (n. 29 iulie 1166 – 10 septembrie 1197) a fost conte de Champagne de la 1181și rege al Ierusalimului începând din 1192, cu toate că nu a utilizat niciodată titlul regal.

Henric era fiul mai vârstnic al contelui Henric I de Champagne cu Maria de Franța, una dintre fiicele regelui Ludovic al VII-lea al Franței cu Eleanor de Aquitania. Mătușa lui, Adela de Champagne, era regină a Franței.

În 1171, Henric a fost logodit cu Isabelle de Hainaut.^[1] Când aceasta s-a căsătorit însă cu Filip al II-lea August, tatăl, mătușa și ceilalți membri ai familiei lui Henric au fost nemulțumiți. Astfel, facțiunea reginei mamă Adela a devenit ostilă față de familia Isabelei, cauzând tensiune la curtea Franței.^[2]

Tatăl lui Henric a murit în 1181, iar mama sa a activat ca regentă până la 1187.

În 1190 Henric a plecat în Orient, după ce i-a pus pe baronii săi să jure că îl vor recunoaște pe fratele său mai mic, Theobald ca succesor al său în cazul în care el nu se va mai întoarce din Țara Sfântă. El s-a alăturat Cruciadei a treia, sosind cu unchii săi, regii Filip al II-lea al Franței și Richard I al Angliei. Inițial, Henric a fost unul dintre comandanții contingentului francez la asediul asupra Acrei înainte de sosirea lui Filip August. Se spune că ar fi făcut parte dintr-un grup implicat în răpirea reginei Isabella I a Ierusalimului, pentru a o sili să consimtă la divorțul de Umfredo al IV-lea de Toron așa încât să se poată căsători cu Conrad de Montferrat. Henric se înrudea cu Conrad prin ambii săi bunici pe linie maternă. Potrivit lui Baha ad-Din ibn Shaddad, Henric a fost rănit la Acra în 15 noiembrie.

În continuarea cruciadei, Henric și-a modificat opțiunea, supunându-se regelui Richard. În aprilie 1192, Richard Inimă de Leu l-a trimis pe Henric ca reprezentant al său din Acra către Tyr, pentru a-l informa pe Conrad de Montferrat asupra alegerii acestuia ca rege al Ierusalimului. Apoi Henric s-a întors la Acra. Câteva zile mai târziu, Conrad a fost asasinat de către doi asasini. Henric s-a întors la Tir două zile mai târziu, pentru a ajuta ostentativ la încoronarea lui Conrad, însă a descoperit că în schimb se pregăteau funeraliile acestuia. El s-a logodit imediat cu noua văduvă—însărcinată—regina Isabela. După numai opt zile de la moartea lui Conrad, cei doi se căsătoreau.

Cununia a fost comentată în mod romantic de unii dintre cronicari: cum că Isabela ar fi fost atât de atrasă de calitățile fizice ale lui Henric (ea era cu 20 de ani mai tânără decât Conrad) încât ea l-ar fi cerut în căsătorie. Dat fiind că ea era deja cunoscută ca fiind însărcinată cu copilul lui Conrad (Maria de Montferrat), căsătoria a fost considerată ca fiind scandaloasă de către unii, însă era era vitală pentru regină în ideea de a avea un alt soț pentru a-și apăra regatul. Cu toate acestea, o consultare cu Înalta Curte a Ierusalimului ar fi trebuit să aibă loc. Cuplul a avut în continuare două fiice, Alice și Philippa.

Henric a cerut permisiunea din partea unchiului său Richard, care i-a acordat-o cu promptitudine: totuși, dat fiind că Richard era suspectat ca fiind implicat în asasinarea lui Conrad, acest lucru a ridicat noi întrebări asupra întregii povești. Într-adevăr, Henric, care era cunoscut de către arabi ca "al-kond Herri", a căutat ulterior alianța Asasinilor, și a fost chiar invitat să viziteze puternica lor fortăreață, al-Kahf. Pentru a-și demonstra puternica sa autoritate, conducătorul Asasinilor a făcut semn către doi oameni ai săi, care s-au aruncat imediat de pe înălțimile stâncilor. Apoi, Asasinii s-au oferit să comită un asasinat pentru Henric, pentr a-l onora ca musafir. Henric a ezitat, a semnat tratatul și a plecat. Patrick A. Williams l-a sugerat pe Henric însuși ca fiind suspect în asasinatul contra lui Conrad de Montferrat, deși aceasta ar fi reprezentat o inițiativă riscantă fără sprijinul și consimțământul tacit al unchiului său Richard.

Henric a murit în 1197, căzând de la etajul palatului său din Acra. Sunt narațiuni diferite în manuscrisele Continuărilor în franceza veche ale lui cronicii lui Guillaume de Tyr, cunoscute și drept Cronica lui Ernoul. Majoritatea sugerează că o fereastră cu zăbrele sau balcon l-a lăsat să alunece pe când se sprijinea de ea. Un servitor, posibil un pitic pe nume Scarlet, a căzut și el, după ce a încercat să îl salveze pe Henric apucându-l de mânecă. O altă versiune sugerează că Henric urmărea de la fereastră o paradă, când o parte dintre trimișii din Pisa au intrat în cameră. Întorcându-se pentru a-i saluta, el s-ar fi împiedicat și și-ar fi pierdut echilibrul.

Regina văduvă Isabella s-a recăsătorit la puțină vreme după moartea lui Henric. Cel de al patrulea (și ultimul) soț al ei a fost Amalric de Lusignan, rege al Ciprului. Moștenirea lui Henric a trecut asupra fiicei sale mai mari, Alice, care a fost curând căsătorită cu fratele ei vitreg, regele Hugo I al Ciprului, ai cărui moștenitori au repezentat linia majoră a conților de Champagne.

Henric a lăsat în urmă unele dificultăți pentru comitatul de Champagne. El împrumutase o mare sumă de bani pentru a-și finanța expediția către Ierusalim, iar apoi pentru căsătoria sa. În 1213, susținătorii nepotului său de frate Theobald al IV-lea de Champagne au invocat unui legat papal faptul că anularea căsătoriei Isabelei cu Umfredo de Toron (care era încă în viață în timpul căsătoriei ei cu Henric) fusese invalidă, drept pentru care cele două fete ale lui Henric cu Isabela ar fi fost ilegitime. În orice caz, acest lucru este îndoielnic: legitimitatea fiicei Isabelei cu Conrad, Maria de Montferrat, și dreptul descendenților acesteia la tronul Ierusalimului nu au fost niciodată puse sub semnul întrebării, iar dacă Maria era legitimă, atunci la fel erau și fiicele Isabelei cu Henric. În cele din urmă, Theobald a fost nevoit să le cumpere atât pe Alice cât și pe Filipa la un preț considerabil.

Henric al II-lea de Champagne

Henric al II-lea de Champagne Date personale Născut 29 iulie 1166  Troyes, Franța  Decedat 10 septembrie 1197 (31 de ani)  Acra, Regatul Ierusalimului  Cauza decesului accident (fall[*])  Părinți Henric I de Champagne Marie of France, Countess of Champagne[*]  Frați și surori Theobald al III-lea de Champagne Marie de Champagne Scholastique of Champagne[*]  Căsătorit cu Isabella I a Ierusalimului  Copii Mary of Champagne[*] Alice of Champagne[*] Philippa of Champagne[*] Alice (?)[*][1] Philippine de Champagne[*][1]  Cetățenie  Regatul Ierusalimului  Ocupație monarh

·         1605: Simon Dach, poet german
* 1643: Henri Jules de Bourbon, Prinț de Condé (29 iulie 1643 – 1 aprilie1709) a fost Prinț de Condé din 1686 până la decesul său. La sfârșitul vieții a suferit de licantropie și a fost considerat nebun.

Prințul Henri Jules

Henri Jules a fost fiul cel mare al Prințului de Condé, Ludovic al II-lea și a soției acestuia, Claire-Clémence de Maillé. A fost singurul moștenitor al enormei averi și a proprietăților Condé. Mama sa, Prințesa Claire-Clémence de Maillé-Brézé, era nepoata cardinalului Richelieu. A fost botezat la biserica Saint-Sulpice din Paris în ziua nașterii. Primii trei ani din viață, în timp ce tatăl lui era duce d'Enghien, el a fost cunoscut la curte drept duce d'Albret. După decesul bunicului său, el a moștenit titlul de duce d'Enghien. Ca membru al casei regale de Bourbon, el s-a născut prinț de sânge.

De-a lungul celei mai mari părți a vieții sale, Henri Jules a fost instabil mental. El a fost un om scund, urât, desfrânat și brutal, nu numai "repulsiv în aparență" ci "blestemat cu un temperament atât de violent încât era periculos să-l contrazici".^[1]

A fost bine educat însă a avut un caracter răutăcios. O posibilă mireasă care a fost luată în considerare pentru el a fost o verișoară îndepărtată,Élisabeth Marguerite d'Orléans, fiica lui Gaston d'Orléans. Totuși, căsătoria nu s-a materializat.

În cele din urmă s-a căsătorit cu Prințesa Palatină Anne Henriette în capela de la Palatul Louvre din Paris, în decembrie 1663. Mireasa era fiica lui Eduard, Prinț Palatin. Mama ei era Anna Gonzaga. Cuplul a avut zece copii. Tânăra prințesă a fost remarcată pentru natura ei pioasă, generoasă și de caritate. Mulți la curte au lăudat-o pentru atitudinea ei foarte susținută față de soțul ei dezagreabil. În ciuda calităților sale bune, Henri Jules, care a fost predispus la mari furii, și-a bătut de mai multe ori liniștita sa soție.

În plus, Henri Jules a avut o fiică nelegitimă cu Françoise-Charlotte de Montalais. Copilul, Julie de Bourbon, a fost cunoscută sub diferite nume ca Julie de Bourbon, Julie de Guenani sau Mademoiselle de Châteaubriant. Ea a fost recunoscută în 1693 când ea avea 25 de ani. Julie a murit la 10 martie 1710, la vârsta de 43 de ani.

Henri Jules a fost succedat de singurul său fiu, Louis, Prinț Condé.

Henri Jules

Prinț de Condé

Henri Jules cu tatăl său, le Grand Condé Date personale Nume la naștere Henri Jules de Bourbon Născut 29 iulie 1643 Paris, Franța Decedat 1 aprilie 1709 (65 de ani) Paris, Franța Părinți Ludovic al II-lea de Bourbon Claire-Clémence de Maillé-Brézé  Căsătorit cu Anne Henriette de Bavaria Copii Marie Thérèse, Prințesă de Conti Louis, Prinț de Condé Anne Marie, Mademoiselle de Condé Louise Bénédicte, Ducesă de Maine Marie Anne, Ducesă de Vendôme Cetățenie  Franța  Religie Biserica Catolică  Ocupație personal militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri prinț Familie nobiliară Casa de Bourbon

·         1793: Ján Kollár, scriitor slovac (d. 1852)
* 1797: Adolf Prinz zu Hohenlohe-Ingelfingen (29 iulie 1797, Breslau - 24 aprilie 1873) a fost un nobil, soldat, și politician prusac. El a servit pentru o scurtă perioadă în funcția de prim-ministru al Prusiei în 1862, fiind succedat de Otto von Bismarck.

Adolf a fost fiul lui Frederick Louis, Prinț de Hohenlohe-Ingelfingen, și tatăl lui Prințul Kraft zu Hohenlohe-Ingelfingen. 

Adolf de Hohenlohe-Ingelfingen
Date personale
Născut	29 ianuarie 1797[1][2][3][4]  Breslau, Regatul Prusiei[5]
Decedat	24 aprilie 1873 (76 de ani)[1][3][4]  Palace in Koszęcin[*], Polonia[6]
Înmormântat	Palace in Koszęcin[*][6]
Părinți	Frederick Louis, Prince of Hohenlohe-Ingelfingen[*]
Frați și surori	August, Prince of Hohenlohe-Öhringen[*]
Copii	Carl Adalbert Constantin zu Hohenlohe-Ingelfingen[*] Prince Kraft zu Hohenlohe-Ingelfingen[*] Luise Prinzessin zu Hohenlohe-Ingelfingen[*][7] Friedrich Wilhelm zu Hohenlohe-Ingelfingen[*]
Naționalitate	Prusacă
Ocupație	politician
Prim-ministru al Regatului Prusiei
În funcție 1862 – 1862
Precedat de	Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen
Succedat de	Otto von Bismarck
Premii	Ordinul Vulturului Negru[

·         1805: S-a nascut Alexis de Tocqueville, istoric si om politic francez  A avut o contributie importanta la dezvoltarea sociologiei. („Democratia in America”, “Vechiul regim si revolutia”); (d. 16.04.1859). Alexis de Tocquilaeville s-a născut într-o familie din vechea nobilime normandă. Educat de un abate jansemist, el a absolvit colegiul din Metz, a studiat dreptul și a luat parte la cursul de istorie a a lui François Guizot.În tinerețe, Tocquilaeville a petrcut nouă luni în Maeica, călătorie care a reprezentat sursa de inspirație a celor două volume ale operei sale „Despre democrația în America”(1835, 1840). Primul i-a adus o largă cunoaștere și alegerea sa ca membru al academiei franceze. Proieminent om de litere,deputat în monarhia din iulie, și participant important la ccea de-a Doua Republică, Tocquilaeville, s-a retras din politică după lovitura de stat a lui Louis Bonaparte. Vechiul regim și revoluția a fost publicată, însoțită de laude, în 1856, cu trei ani înainte de moartea sa, survenită la vîrsta de 54 de ani.Versiunea lui Tocqueville despre liberalismul politic a influențat profund opoziția în timpul imperiului. Această influență a slăbit odată cu crearea celei de-a Treia Republici, întrucît lucrările lui Tocquilaeville au eludat canaoanele disciplinare și crezurile politice ale pozitivismului și etaismului specifice acelui regim.Opera sa s-a bucurat de o puternică renaștere în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în special după declinul marxismului. Tocqueville folosește, în general termenul de „democrație” ca un termen mai degrabă social decît politic, pentru a se referi la o societate caracterizată de egalitatea condițiilor sociale decît politic(fără o aristocrație privelegiată, cu cariere deschise tuturor cetățenilor) și de diferite sentimente la care acesta dă naștere.

·         1806:  S-a născut la Sălişte, in  Imperiul Austriac,  cărturarul şi traducătorul Dionisie Romano (după numele de botez Dimitrie Romano); (m. 18 ianuarie 1873, Buzău, România). A iniţiat şi condus primele reviste bisericeşti în limba română: „Vestitorul bisericesc” (1839-1849), tipărit la Buzău în colaborare cu Gavriil Munteanu, şi „Echo eclesiastic”, editat la Bucureşti (1850-1852), cu suplimentul „Biblioteca religioasă-morală”. A fost, de la 11 mai 1864 şi până la moartea sa, episcop ortodox al Buzăului. În anul 1839, pe când era director al tipografiei episcopiei Buzăului, împreună cu Gavriil Munteanu, profesorul seminarului teologic din Buzău,  a realizat până în 1849 prima publicaţie bisericească din Ţara Românească, „gazeta religioasă şi morală” Vestitorul Bisericesc, difuzată prin librarul Iosif Romanov. A fost membru de onoare al Sociatăţii Academice Române, careia i-a donat in 1867 biblioteca logofătului Constantin Cornescu Oltelniceanu (peste 7.000 de volume), care a constituit piatra de temelie a viitoarei biblioteci a acestei instituţii.

* 1838: Tobias Michael Carel Asser (n. 28 aprilie 1838 – d. 29 iulie 1913) a fost un jurist olandez, inițiatorul Conferinței de la Haga privind dreptul internațional privat și laureat al premiului Nobel pentru pace.

Tobias Asser

·         1846: Dona Isabel (29 iulie 1846 - 14 noiembrie 1921), a fost moștenitoarea prezumptivă a tronului Braziliei și a purtat titlul de Prințesă Imperială. Isabel s-a născut la Rio de Janeiro, ca fiica cea mare a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei și a soției lui, Teresa Cristina a celor Două Sicilii.

Isabel în jurul vârstei de 5 ani, c. 1851. Aceasta este prima fotografie a Prințesei.^[1]

Isabel s-a născut la 29 iulie 1846 la ora 6 p.m. în Rio de Janeiro la Palatul São Cristóvão.^[2] A fost fiica cea mare a împăratului Braziliei Pedro al II-lea și a a soției lui, Teresa Cristina a celor Două Sicilii.^[3] La 15 noiembrie infanta a fost botezată printr-o ceremonie la Igreja da Glória.^[4][5] Nașii ei au fost, ambii reprezentați prin procură, unchiul ei regele Ferdinand al II-lea al Portugaliei și bunica maternă María Isabella a Spaniei.^[6][5][7]

A fost botezată Isabel Cristina Leopoldina Augusta Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga.^[6] Ultimele ei patru nume erau întotdeauna acordate membrilor familiei ei, ^[6] în timp ce celelalte erau în onoarea strămoșilor. De exemplu, Isabel și Cristina erau în onoarea bunicii materne și a mamei.^[6]

A fost membră a ramurii braziliene a Casei de Braganza prin tatăl ei și de la naștere a primit titlul onorific de "Dona".^[8] A fost nepoata împăratului Braziliei Pedro I și nepoata reginei portugheze Maria a II-a.^[9] Prin mama ei, a fost nepoata regelui Francisc I al celor Două Sicilii.

La puțin timp, fratele ei mai mare, Alfonso (1845-1847), a murit iar Isabel a devenit prințesă imperială și moștenitoare a tronului Braziliei. În același an s-a născut sora ei, Prințesa Leopoldina (1847-1871), care va deveni prietena și compania de joacă a surorii sale. În 1848 Isabel a pierdut statutul de moștenitoare odată cu nașterea fratelui ei Pedro 1848-1850), însă și el a trăit puțin; a murit la vârsta de doi ani.

Pentru a o pregăti pe Prințesa Isabel în rolul ei de moștenitoare la tron​​, Pedro al II-lea a început să-i acorde o bună educație. La sfatul surorii sale, Prințesa Francisca, împăratul a numit în 1855 pe contesa de Barral, soția unui nobil francez ca tutore al fiicelor sale.

Isabel

Prințesă Imperială

Prințesa Isabel în jurul vârstei de 41 de ani, c.1887 Date personale Nume la naștere Isabel Cristina Leopoldina Augusta Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga Născută 29 iulie 1846 Palatul São Cristóvão, Rio de Janeiro, Brazilia Decedată 14 noiembrie 1921 (75 de ani) Castelul d'Eu, Franța Înmormântată Cathedral of Petrópolis[*]  Părinți Pedro al II-lea al Braziliei Teresa a celor Două Sicilii  Frați și surori Pedro, Prince Imperial of Brazil[*] Afonso, Prince Imperial of Brazil[*] Prințesa Leopoldina a Braziliei  Căsătorită cu Gaston, Conte de Eu Copii Prințesa Luísa Vitória Prințul Pedro Prințul Luís Prințul Antônio Cetățenie  Brazilia  Religie Biserica Catolică  Ocupație politiciană  Activitate Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa de Braganza Brazilian senator[

·         1857: S-a născut Heinrich Schuster, scriitor de naţionalitate germană din România (opera principală, romanul ţărănesc „Martin Alzner”); (m. 1931).

·         1883: S-a născut Benito Mussolini, “Il Duce”, primul dictator fascist al Europei; ( executat pe 28 aprilie 1945). Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV.

·         1885: Theda Bara, actriță americană (d. 1955)
* 1892: William Horatio Powell (n. 29 iulie 1892, Pittsburgh, Pennsylvania – d. 5 martie 1984, Palm Springs, California)^[12] a fost un actor american. A fost o vedetă importantă a studiourilor Metro-Goldwyn-Mayer. Powell a jucat alături de Myrna Loy în 14 filme, inclusiv în populara serie Thin Man bazată pe personajele Nick și Nora Charles create de Dashiell Hammett. Powell a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor de trei ori pentru producțiile: The Thin Man (1934), My Man Godfrey (1936) și Life with Father (1947).

William Powell

Portret MGM din 1936 al lui William Powell

·         1893: S-a născut, în satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani, scriitorul Demostene Botez; (m. 18 martie 1973, Iasi). A fost un scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi). A debutat în literatură în 1911, cu o poezie publicată în revista ieşeană „Arhiva”. Din 1921, a aderat de cercul de la revista „Viaţa românească”, care i-a publicat o mare parte a creaţiei sale. Debutul editorial a avut loc in 1918, cu volumul de poezii Munţii, premiat de Academia Română.Demostene Botez a fost o perioadă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. A fost membru al Partidului Muncitoresc Român. Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iaşi a aparţinut scriitorului Demostene Botez

·         1895: S-a nascut  în Călmăţui, Comuna Griviţa, Judeţul Tutova, marele dramaturg, prozator, publicist şi eseist român Victor Ion Popa; (d. 30 martie 1945, Bucuresti). A  adus, prin opera sa dramatică, regizorală şi pedagogică, o contribuţie însemnată la evoluţia teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale. Din prodigioasa sa creaţie dramaturgică se desprind câteva lucrări de exceptie: Ciuta, Bucureşti, 1922; Muşcata din fereastră, Bucureşti, 1930; Take, Ianke şi Cadâr, Bucureşti, 1938.

·         1895: Mihail Zoșcenko, scriitor rus (d. 1958)

·         1898: Isidor Isaac Rabi, fizician american, laureat Nobel (d. 1988). Isidor Isaac Rabi (29 iulie 1898 – 11 ianuarie 1988) a fost un fizician evreu-american laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pentru cercetările sale privind natura forțelor care leagă protonii de nucleu, cercetări care au condus la dezvoltarea metodei de detecție bazată pe rezonanța magnetică nucleară.

·         1900: Eyvind Johnson, scriitor suedez, laureat Nobel (d. 1976). Eyvind Olof Verner Johnson (n. 29 iulie 1900 – d. 25 august 1976) a fost un scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe 1974, împreună cu Harry Martinson. Opera sa este profund angajată în contemporaneitate, de accentuat caracter intelectualist cu problematică socială, politică și psihologică, influențată de analiza freudiană a inconștientului, dar și de experința artistică oferită de proza lui Proust și Joyce.

·         1904: Dmitri Ivanenko, fizician rus (d. 1994)

·         1905: Clara Bow, actriță americană (d. 1965)

·         1905: Dag Hammarskjöld, diplomat, economist suedez, laureat Nobel (d. 1961)

·         1912: Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 12 iulie 1912,^[2] Pantelimon, România – d. 29 martie 1989, Baia Mare, România) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist, publicist și scriitor român. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituțional.
S-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.

Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret. Debutează la Revista Vlăstarul. Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Deși era singurul elev de confesiune mozaică, a urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Și-a luat bacalaureatul în 1929.

După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.^{[judecată de valoare]}

Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

Antisthius este pseudonimul, - inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère - sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariții editoriale:

• în 1934 – "În genul ... tinerilor", volum parodic, Editura Cultura Poporului, București, 1934, reeditare Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0, reeditare București, Ed. Humanitas, 1996;
• în 1935 – "Essai sur la conception catholique du Judaisme", editura Cultura românească din București,
• în 1937 – "Illusion et réalités juives", Librairie Lipschutz din Paris.

Cartea „În genul… tinerilor” a fost volumul de debut al lui N. Steinhardt, apărut în 1934 și reeditat în 1993 și 1996. Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati ^[3], repudiate mai târziu de autor. ^[4]

Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul "Antisthius", în "Revista burgheză", unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe Eugen Ionescu.^[5]

Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-și asume ca experiență spirituală religia iudaică a părinților săi, sunt realizate în colaborare și sub influența prietenului său, Emanuel Neuman.

Cartea "Illusion et réalités juives" (Iluzii și realități evreiești) se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiect actual în 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip. ^[6]

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de "purificare etnică" declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la "Revista Fundațiilor Regale" depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.^{[necesită citare]}

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de "infracțiune de uneltire contra ordinii sociale"

Acest eveniment înlătură "orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire" (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" (cf. Jurnalul fericirii).

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii" este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor în Transnistria: "Printre țigani. Rasismul este o demență, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă.

Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Dărvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențeascăetc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: "Între viață și cărți" (1976), "Incertitudini literare" (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare).

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahulMina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețulmănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Justin Hodea -starețul mănăstirii- și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: "Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele". Iar Părintele Justin îi răspunde: "Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum".

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

Volume proprii:

• Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934.^[9]
• N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (teză de doctorat la Universitatea București, 1934).
• N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Essai sur la conception catholique du Judaisme, 1935.
• N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Illusion et réalités juives, 1937.
• N. Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Colecția Discobolul, Cluj-Napoca, 1980, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, Editura Albatros, București, 1982, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte, Editura Cartea românească, 1987, fără localitate, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, "Biblioteca Eminescu", București, 1988.
• N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994: ISBN 973-35-0364-9 ).
• Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei dobîndi - Cuvinte de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.
• N. Steinhardt (pe copertă) [ediție anastatică: Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934], Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0.
• N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, ISBN 973-96825-3-7.
• N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995, fără localitate, ISBN 973-97030-3-8.
• N. Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade..., Editura Humanitas, București, 1996, ISBN 973-28-0655-9 (reeditare a: Antisthius, În genul...tinerilor, 1934).
• Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas (Colecția "Memorii/Jurnale/Convorbiri"), București, 1998, ISBN 973-28-0896-9 (ediția I la Editura revistei Literatorul, București, 1992) (reeditat 2003, ISBN 973-50-0662-6 ).
• N. Steinhardt, Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecția "Discobolul"), Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-35-1025-4.
• N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia (Colecția "Homo religiosus"), Cluj-Napoca, ediția a III-a, 2000, ISBN 973-35-0994-9 (ediția I în 1993).
• N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia (Colecția "Discobolul"), ediția a doua, Cluj-Napoca, 2001 (în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale 2000), ISBN 973-35-0993-0 (ediția I în 1999).
• N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.
• N. Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Editura Dacia (Colecția "Discobolul"), Cluj-Napoca, 2001, ISBN 973-35-1182-X.
• Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație, Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1306-7.
• N. Steinhardt, Monologul polifonic - ediția întâi: Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, ISBN 973-35-0185-9 ; ediția a doua: Editura Dacia (Colecția "Discobolul"), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1338-5.
• N. Steinhardt, Eseu romanțat asupra neizbînzii, Editura Timpul, Iași, 2003, ISBN 973-612-067-8.
• N. Steinhardt, Între lumi - Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1994, ISBN 973-9168-05-1.
• N. Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).

Nicolae Steinhardt
Nicolae Steinhardt, călugăr
Date personale
Nume la naștere	Nicu-Aurelian Steinhardt
Născut	29 iulie 1912 Pantelimon, România
Decedat	30 martie 1989 (76 de ani) Baia Mare, România
Părinți	Oscar Steinhardt
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	lingvist diarist[*] critic literar[*] traducător scriitor publicist[*]
Pseudonim	Antisthius
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere și Drept a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	epoca interbelică, epoca postbelică
Operă de debut	În genul ... tinerilor, 1934
Opere semnificative	În genul ... tinerilor, Jurnalul fericirii, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit.
Influențe[ascunde] Emanuel Neuman, Jean de La Bruyère, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica
Membru post-mortem al Academiei Române

* 1916: Bruno Holzträger (n. 29 iulie 1916, Mediaș, Austro-Ungaria - d. 15 noiembrie 1978)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Holzträger a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în meciul pentru locurile 5-6, câștigat de România.^[1][3]

Bruno Holzträger a fost component de bază al clubului Mediascher Turnverein (Societatea de Gimnastică Mediaș) din Mediaș.

* 1924: "Black Dahlia" este o porecla atribuită lui Elizabeth Short(n. 29 iulie 1924 – posibil că a fost ucisă pe data de 15 ianuarie 1947), a fost o americană devenită victima unei crime îngrozitoare și mult mediatizate. Ea și-a dobândit porecla post-mortem în ziare, din obiceiul lor de a porecli crimele pe care le considerau deosebit de sinistre. Short a fost mutilată, corpul său fiind tăiat în jumătate la nivelul taliei, pe 15 ianurie 1947, în Leimert Park, Los Angeles, California. Cazul nerezolvat al omorului lui Elisabeth Short a fost sursa unor speculații de scară largă, conducând la apariția unei liste lungi de suspecți, alături de câteva cărți și un film, adaptate după poveste. Omorul lui Short este unul din cele mai vechi cazuri de omor nerezolvat din istoria Los Angeles-ului

Elizabeth "Beth" Short "Black Dahlia"

Elizabeth Short, 23 septembrie 1943 Fotografie de arest din 1943 (arestare pentru că a servit cu alcool minori)

·         1925: Carmen Stănescu (n. 29 iulie 1925, București – d. 11 aprilie 2018, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Carmen Stănescu s-a născut la 29 iulie 1925, în București. A absolvit Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1948, clasa profesor Marioara Voiculescu. În adolescență a practicat mai multe sporturi, între care și tirul, făcând parte timp de cinci ani din echipa națională.

A debutat în 1945 cu rolul Ecaterina Ivanovna în piesa „Frații Karamazov”. Începând de atunci și până astăzi, a interpretat peste 30 de roluri pe scena Teatrului Național precum și a altor teatre din București.

Tot în 1945 începe să joace și pe scena Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București. Aici interpretează, de-a lungul anilor, peste 30 de roluri, între care: Ileana Cosânzeana în „Înșir'te mărgărite” de Victor Eftimiu (regia Ion Iliescu, 1945); Gina în „Mitică Popescu” (autor și regie Camil Petrescu, 1945); Agafia Tihonovna în „Căsătoria” de N. V. Gogol (regia Victor Bumbești, 1948); Mița Baston în „D' ale carnavalului” de I. L. Caragiale (regia Sică Alexandrescu, 1951); Dona Angela în „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca (regia Miron Nicolescu, 1955); Ana în „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian (regia Alexandru Finți, 1956); Dona Uracca în „Cidul” de Pierre Corneille (regia Mihai Berechet, 1959); Felice în „Bădăranii” de Carlo Goldoni (1959); Zoe în „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale (1962); Toinette în „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Moliere (regia Sică Alexandrescu, 1962); Tofana în „Patima roșie” de Mihail Sorbul (regia Cornel Todea, 1965); Dorina în „Tartuffe” de J.B.P. Moliere (regia Ion Finteșteanu, 1967); Nina în „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu (regia Mihai Berechet, 1969); Prințesa Kosmonopolis în „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams (regia Mihai Berechet, 1972); Doamna Clandon în „Nu se știe niciodată” de G.B. Shaw (regia Constantin Russu, 1985); Amanda în „Menajeria de sticlă” de T. Williams (regia Mihai Manolescu, 1992); Yvonne de Bray în „Părinții teribili” de Jean Cocteau (regia Andreea Vulpe, 1993); Mătușa Augusta în „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene (regia Petre Bokor, 1998); Atueva în „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin (regia Felix Alexa, 2000); Alienor de Aquitania în „Leul în iarnă” de James Goldman (regia Petre Bokor, 2001); Ardele în „Egoistul” de Jean Anouilh (regia Radu Beligan, 2004).

La Nottara a mai jucat în piesa Bună seara, domnule Wilde! după Oscar Wilde (regia Alexandru Bocăneț, 1971), iar la Teatrul Municipal în piesa Iubire pentru iubire” de William Congreve (regia Emil Mandric, 1970).

De-a lungul carierei a jucat alături de mari actori, precum Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finți, George Calboreanu, Emil Botta, Grigore Vasiliu-Birlic și mulți alții.

Teatrul Național

• Ardele - „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, 2004
• Alienor de Aquitania - „Leul în iarnă” de James Goldman, regia Petre Bokor, 2001
• Atueva - „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin, regia Felix Alexa, 2000
• Mătușa Augusta - „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene, regia Petre Bokor, 1998
• Sonia Ivanovna - „Locomotiva” de Andrè Roussin, regia Mihai Manolescu, 1994
• Yvonne de Bray - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1993
• Amanda - „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, regia Mihai Manolescu, 1992
• Louise Rafi - „Marea” de Edward Bond, regia Horea Popescu, 1987
• Doamna Clara - „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, regia Mihai Berechet, 1982
• Doamna Clandon - „Nu se știe niciodată” de George Bernard Shaw, regia Constantin Russu, 1985
• Iocasta - „Mecanismul infernal” de Jean Cocteau, regia Mihai Berechet, 1979
• Ea - „Comedie de modă veche” de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Mihai Berechet, 1975
• Prințesa Kosmonopolis - „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams, regia Mihai Berechet, 1972
• Nina - „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu, regia Mihai Berechet, 1969
• Dorina - „Tartuffe” de J.B.P. Molière, regia Ion Finteșteanu, 1967
• Doamna Maria, Reveca - „Apus de soare” de Barbu Ștefanescu Delavrancea, regia Sică Alexandrescu, 1967
• Tofana - „Patima roșie” de Mihail Sorbul, regia Cornel Todea, 1965
• Epifania Ognisanti - „O femeie cu bani” de George Bernard Shaw, regia Mihai Berechet, 1964
• Doamna Pape - „Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare, regia Lucian Giurchescu, 1963
• Toinette - „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Molière, regia Sică Alexandrescu, 1962
• Zoe - „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, 1962
• Catinca Rosetti - „Cuza Vodă” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1959
• Felice - „Bădăranii” de Carlo Goldoni, 1959
• Dona Uracca - „Cidul” de Pierre Corneille, regia Mihai Berechet, 1959
• Diane Messerchmann - „Invitație la castel” de Jean Anouilh, regia Sică Alexandrescu, 1958
• Ana - „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian, regia Alexandru Finți, 1956
• Dona Angela - „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, regia Miron Nicolescu, 1955
• Mița Baston - „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1951
• Kaiva Atvasar - „Argilă și porțelan” de Arkadi Grigulis, regia Ion Aurel Maican, 1949
• Agafia Tihonovna - „Căsătoria” de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Victor Bumbești, 1948
• Gina - „Mitică Popescu", autor și regie Camil Petrescu, 1945
• Ileana Cosânzeana - „Înșir`te mărgărite” de Victor Eftimiu, regia Ion Iliescu, 1945

Teatrul Municipal

• „Iubire pentru iubire” de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970

Teatrul Constantin Nottara

• Lady Bracknell - „Bună seara, domnule Wilde!” după Oscar Wilde, regia Alexandru Bocăneț, 1971
• Ecaterina Ivanovna - „Frații Karamazov” după Fiodor Mihailovici Dostoievski, examen condus de profesoara Marioara Voiculescu, 1945 - DEBUT

Teatrul radiofonic

• Doamna nevăzută - Calderon de la Barca
• Dulcea pasare a tinereții - Tennessee Williams
• Ce înseamnă să fii onest - Oscar Wilde
• Școala bărbaților - Moliere
• Hernani - Victor Hugo
• Cocoșatul de la Notre-Dame - Victor Hugo
• Candide - Voltaire
• Mielul turbat - Aurel Baranga
• O femeie cu bani - George Bernard Shaw^[3]
• D'ale carnavalului - Ion Luca Caragiale

Filmografie:

• Bădăranii (1960) - Felice, soția lui jupân Canciano
• Frații Jderi (1974)
• Premiera (1976)
• Povestea dragostei (1977)

• Războiul de Independență, serial TV, regia Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis, 1977
• Mușchetarul român, regia Gheorghe Vitanidis, 1975
• Tinerețe fără bătrânețe, regia Elisabeta Bostan, 1969
• Runda 6, regia Vladimir Popescu Doreanu, 1965
• Telegrame după I.L. Caragiale, regia Aurel Miheleș, Gheorghe Naghi, 1959
• Doi vecini după Tudor Arghezi, regia Geo Saizescu, 1958

Carmen Stănescu
Carmen Stănescu
Date personale
Născută	29 iulie 1925[1]  București, România[2]
Decedată	12 aprilie 2018 (92 de ani)  Snagov, Ilfov, România
Căsătorită cu	Damian Crâșmaru
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Premii	Ordinul Meritul Cultural Ordinul Național „Serviciul Credincios”

·         1925: Mikis Theodorakis, compozitor grec; a compus muzica pentru filmul Zorba grecul.
* 1927: Dan Damian (n. 29 iulie 1927, Rădășeni, Suceava - d. 9 martie 2012, București) a fost un actor român.
Dan Damian s-a născut la 29 iulie 1927, în comuna Rădășeni. Cariera sa la Teatrul Bulandra a început în 1953 odată cu spectacolul „Lumina de la Ulmi” de Horia Lovinescu în regia lui Dan Nasta. În cei peste 38 de ani de colaborare cu Teatrul Bulandra, Dan Damian a interpretat peste douăzeci de personaje sub îndrumarea unora dintre cei mai importanți regizori români dintre care: Valeriu Moisescu, Petre Popescu, Dinu Negreanu, Tompa Gabor, Cornel Todea sau Dan Micu și s-a întâlnit cu multe dintre cele mai mari nume ale teatrului românesc – Fory Etterle, Beate Fredanov, Mihai Mereuță, IIeana Predescu, Ștefan Bănică, Aurel Cioranu, Vally Voiculescu, Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Rodica Tapalagă, Ștefan Ciubotărașu, Florian Pittiș, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Virgil Ogășanu, Marcel Iureș, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru.
Filmografie:

• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Porțile albastre ale orașului (1975)
• Am fost șaisprezece (1979)
• Rămân cu tine (1982)

Dan Damian, actor al Teatrului Bulandra din București, care a jucat în spectacole semnate de regizori precum Tompa Gabor, Cornel Todea și Dan Micu, a murit vineri 9 martie 2012, la vârsta de 84 de ani.  

Dan Damian
Date personale
Născut	29 iulie 1927 Rădășeni
Decedat	9 martie 2012 (84 de ani)
Ocupație	actor

·         1928: Tadeusz Baird, compozitor polonez

·         1929: Jean Baudrillard (n. 27 iulie 1929, Reims, Franța^[4] – d. 6 martie2007 Paris, Franța^[12]) a fost un autor, critic literareseist, sociolog și scriitor francez, teoretician al postmodernismului.

S-a născut la Reims, în Franța, fiind descendentul unei familii de fermieri. În tinerețe, Baudrillard a predat limba germană la liceu, după care și-a dat teza de doctorat în sociologie, sub conducerea lui Henri Lefevre iar în perioada anilor 1950-60, războiul algerian l-a influențat puternic.

A fost marcat de scrierile lui Roland Barthes privind analiza semiotică a culturii și de cele ale lui Marshall McLuhan, care a demonstrat importanța studierii mass media în orice analiză sociologică.

În perioada revoltei studențești de la Universitatea Nanterre (1968), Baudrillard scrie articole pentru revista „Utopie“, tipică pentru acea perioadă. Este influențat de marxism și în articolele sale face o critică a tehnologiei.

Filosofia lui Baudrillard se centrează pe conceptele-gemene de „hiper-realitate“ și „simulare“, care se referă la natura virtuală (nereală) a culturii actuale, în epoca dominată de comunicarea și de consumul de masă.

„Strategiile fatale“ (1983), „Sistemul obiectelor“ (1968), „Societatea de consum“ (1970) sau „În umbra majorităților tăcute“ (1983), se preocupă de problema psihologică a consumului în societățile capitaliste, de problema obsesiei pentru consum.

În „Oglinda producției“ (1973) și „Pentru o critică a economiei politice a semnului“ (1972), Baudrillard anunță faptul că semnul prevalează în fața economicului și socialului.

Cea mai celebră scriere a sa este însă „America“; aici el prezintă o nouă metodă de analiză a societății, descriind ceea ce el consideră a fi irealitatea culturii americane. Pentru sociolog, America este un deșert în care irealul și realul se contopesc atât de bine, încât granița dintre ele practic nici nu mai este vizibilă.

Unul dintre ultimele sale volume, „Crima perfectă“ (1996) prezintă „uciderea“ realității de către noile medii tehnologice.

Jean Baudrillard

·         1933 - S-a născut Randy Sparks, vocalist american (New Christy Minstrels).

·         1935: Peter Schreier, tenor german
* 1939: Zoltán Boros (n. 29 iulie 1939, Căpâlna, județul Bihor) este un compozitor, pianist, dirijor și critic muzical din România.

Studiază la Conservatorul Gheorghe Dima din Cluj, unde absolvă clasa dirijat-pedagogie în 1967. După ce conduce orchestre de muzică ușoară, devine dirijorul orchestrei Teatrului din Oradea (1969-1971).

Împreună cu Janos Tripa conduce o formație de jazz a Clubului de jazz Oradea, cu care participă la Festivalul de jazz de la Ploiești (1969). Colaborează, printre alții, cu Richard Oschanitzky, Erik Manyak, Peter Wertheimer.

Participă la mai multe ediții ale Festivalul de jazz de la Sibiu (1976, 1984, 1989, 1990 etc.).

A compus melodii pentru mulți cântăreți cunoscuți, așa cum sunt, spre exemplu, Anca Parghel și Mihaela Runceanu. 

Zoltán Boros
Zoltán Boros
Date personale
Născut	29 iulie 1939 (80 de ani)  Ginta, Căpâlna, Bihor, România
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film compozitor pianist regizor[*]
Activitate
Instrument(e)	pian
Premii	Premio Jenő Janovics[

·         1945: S-a nascut   fotbalistul  şi antrenorul  român Mircea Lucescu. A fost antrenor la FC Zenit Sankt Petersburg. Ca jucător, a activat în principal la echipa Dinamo între 1964 şi 1977, iar ca antrenor a condus printre altele echipa naţională a României, precum şi echipele Corvinul Hunedoara, Dinamo Bucureşti, Brescia, Reggina, FC Rapid, Internazionale Milano, Galatasaray, Beşiktaş Istanbul şi Şahtior Doneţk. A jucat la la Dinamo Bucuresti, echipa cu care  a câştigat 7 titluri în campionatul român, în ediţiile 1963-64, 1964-65, 1970-71, 1972-73, 1974-75, 1976-77 şi 1989-90. A câştigat Cupa UEFA în anul 2009 cu echipa sa Şhaktior Doneţk pe care o antrena din anul 2004, ultima finală a cupei UEFA, ea transformându-se în Europa League. Palmaresul  carierei sale este impresionant: 361 de jocuri/78 goluri în prima divizie, 70 în echipa naţională, 15 în cupele europene. În toamna anului 1981 a preluat conducerea tehnică a naţionalei, pentru ca un an mai târziu, să devină şi director tehnic al F.R.F., calitate în care a reuşit calificarea tricolorilor la turneul final al Cupei Europene din 1984 din Franţa, într-o grupă de „foc”. Din 1986 a trecut la Dinamo, încununându-şi munca cu un event campionat-cupă (1989-1990), atingând totodată „sferturile” Cupei Cupelor (1988-1989) şi semifinalele aceleiaşi competiţii (1989-1990).

* 1946: Bill Forsyth (n. 29 iulie 1946) este un regizor de film, scenarist din Scoția, care a primit Premiul BAFTA pentru cel mai bun regizor și pentru cel mai bun scenariu.
Filmografie:

• That Sinking Feeling (1979)
• Andrina (1981)
• Gregory's Girl (1981)
• Local Hero (1983)
• Comfort and Joy (1984)
• Housekeeping (1987)
• Breaking In (1989)
• Being Human (1994)
• Gregory's Two Girls (1999)

Bill Forsyth

·         1950: S-a nascut  Maricica Puică, atletă română, campioana olimpica, europeana si mondiala.

* 1953: Geddy Lee Weinrib (n. 29 iulie 1953) este un muzician canadian, mai cunoscut ca solist vocal, basist și claviaturist al formației canadiene de muzică rock Rush. Lee s-a alăturat grupului în septembrie 1968, la invitația prietenului său din copilărie Alex Lifeson. Lee l-a înlocuit pe basistul Jeff Jones, liderul de atunci al grupului.^[3]

Câștigător a mai multe premii, Lee a influențat prin stilul și tehnica de chitară bas mai mulți muzicieni din genurile rock și metal, printre care Cliff Burton de laMetallica,^[4] Steve Harris de la Iron Maiden,^[5] John Myung de la Dream Theater,^[6] sau Les Claypool de la Primus.^[7]

Pe lângă activarea în Rush, Lee a produs albume ale altor muzicieni, precum formația Rocket Science. Primul album solo al lui Lee, My Favourite Headache, a fost lansat în anul 2000.

Împreună cu colegii de formație — Lifeson și bateristul Neil Peart — Lee a fost ridicat la gradul de Ofițer al Ordinului Canadian în data de 9 mai 1996. Trioul a fost prima formație rock ce a primit onorurile în calitate de grup.^[8]

Pe 1 mai 2007, Rush a lansat Snakes & Arrows, cel de al optsprezecelea album de studio. Lee și colegii lui au întreprins un turneu nord-american de promovare a albumului, început în Atlanta pe 13 iunie 2007 și încheiat pe 24 iulie 2008.

Hit Parader l-a inclus pe poziția a 13-a pe Lee în lista lor „100 Greatest Heavy Metal vocalists of all time”

Geddy Lee

Geddy Lee în 2007

* 1954: Gheorghe Fălcaru zis și „Fluierici” (n. 29 iulie 1954, Valea Seacă, județul Bacău - d. 14 septembrie 2016, Clejani, județul Giurgiu)^[2] a fost un lăutar român de origine țigănească. A cântat la fluier ca și component al trupei de muzică Taraful Haiducilor (cunoscuți și ca Haiducii sau Lăutarii din Clejani).

Fiind cel mai mic dintre copii lui Ion și al Mariei, s-a născut într-o familie de țigani ursari cu cinci copii, patru băieți și o fată. Tatăl muncea la o moară, iar mama avea grijă de familie, care locuia într-o casă cu două camere. Traiul tuturor se ducea de la o zi la alta, astfel că nu a putut fi vorba de școală. A intract în contact cu fluierul la vârsta de șapte ani, atunci când tatăl lui a fost cumpărat un astfel de instrument pentru unul dintre frații mai mari. De învățat a învățat să cânte de unul singur și în rest „pe furate”, de la lăutarii din sat.^[2]

Mama sa a decedat când copilul avea vârsta de nouă ani și tatăl său și-a găsit altă femeie, care nu l-a agreat pe cel mai mic dintre copii. Gonit din casă iarna de tatăl alcoolic, viitorul instrumentist a plecat cu trenul la București, fără nici un ban, în opinci și cu fluierul în mână. Știa doar că o poate găsi acolo pe sora sa cea mare căsătorită, Angela – după o adresă aproximativă din cartierul Rahova, aceasta locuind lângă restaurantul „Cățeaua leșinată”. După ce s-a întâlnit cu sora sa, tot în copilărie după o perioadă de câțiva ani s-a stabilit în satul de lăutari Clejani.^[2]

S-a căsătorit în 1978 cu Leana Băsaru (n. 1953) pe care a cunoscut-o în Clejani și cu care trăia din 1974. A rămas cu ea până la moartea sa și au avut împreună trei copii. Soția sa era croitoreasă, avea opt clase și se trăgea dintr-o familie de lăutari

Gheorghe Fălcaru a fost o excepție printre lăutarii țigani,^[3] fiind singurul fluieraș din Clejani.^[4] În 1980 a intrat în componența trupei Taraful din Clejani, care avea să fie ulterior cunoscut și ca Taraful Haiducilor,^[2] fiind unul dintre cei care au constituit nucleul formației.^[5]

Datorită faptului că directorul arhivelor muzicale din Geneva – Laurent Aubert – venise să înregistreze o colecție de discuricu muzică tradițională românească, în 1986 au fost chemate cinci tarafuri din diferite zone ale României. Gheorghe Fălcaru împreună cu alți cinci lăutari din Clejani s-au dus la București la Institutul de Folclor, chemați de conducătoarea secției de muzică a institutului, etnomuzicologul Speranța Rădulescu, cu care aceștia mai lucraseră în 1983. Cei șase din Clejani, care erau foarte buni instrumentiști și vocaliști au cântat la fluier, vioară, țambal, bas și cu gura și au fost cei aleși de Speranța Rădulescu pentru a reprezenta România. Pe 3 martie 1988 împreună cu Caliu (Gheorghe Anghel), Cacurică (Dumitru Baicu), Culai (Niculae Neacșu), Șaică (Ion Manole,^[2] zis și Boșorogu)^[6] și Buzatu (Petre Manole), Fălcaru era în aeroportul din București alături de Speranța Rădulescu, pentru a merge la Geneva la lansarea discurilor.^[2]

„Nu știu cum a făcut [elvețianul], dar la Ministerul Culturii au făcut ochii cât cepele și i-au zis «cum se poate, niște țigani, n-au experiență, nu sunt în ansamblu folcloric, n-au dirijor». Tâmpenii bolșevice. „Ăștia sau nimeni”, le-a răspuns elvețianul.^[2]”

—Speranța Rădulescu

Gheorghe Fălcaru (primul de la stânga) în cadrul unui concert al Tarafului Haiducilor

Primul disc de vinil, având titlul de Taraful din Clejani, a fost înregistrat de formație în 1987 la casa de discuri Electrecord, cel de-al doilea a fost cel înregistrat pentru Les archives Internationales de Musique Populaire.^[1] În 1989 ca urmare a întâlnirii cu belgianul Stephane Karo și cu Michel Winter, veniți la Clejani, Stephane a devenit impresarul lor și i-a dus pentru a cânta în străinătate sub numele de Taraf de Haïdouks.^[2]

Fălcaru nu a avut studii de specialitate.^[7] A fost un om de o modestie deosebită și a rămas toată viața fidel vechiului taraf,^[8] deși a avut și alte oferte.^[7] Împreună cu acesta a cântat pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York, în America Centrală și America de Sud,^[6] Japonia^[2] Asia de Sud-Est, Australia ori Noua Zeelandă.^[6] A jucat în filmul The man who cried alături de Johnny Depp și cu taraful a cântat pentru personalități ale vremii. De asemenea, taraful a apărut în reportaje din The Guardian, The New York Times,^[2]The Times, Le Figaro sau The Washington Post, membrii lui fiind prezentați în publicațiile occidentale ca niște intrumentiști inegalabili.^[6] Muzica lui Fălcaru se regăsește de asemenenea în coloana sonoră a filmului Aferim!.^[9]

Fălcaru a dezvoltat o tehnică instrumentală nouă proprie pentru a cânta la fluier, care îi permitea să moduleze în mai multe tonalități.^[2]

„În mod normal, melodia [Ciocârlia] se cântă din LA Major, dar Fluierici [care trebuis să dea tonul] a cântat-o de la DO, adică cinci tonuri mai jos și toți am rămas așa. N-am mai putut să cântăm. Și el a început să râdă: «vedeți, nu sunteți buni de nimic». A fost un talent nativ. Unde punea mâna pe fluier, de acolo cânta.^[2]”

—Aurel Ioniță , liderul trupei Mahala Rai Banda

Gheorghe Fălcaru era dependent de tutun, fiind un mare fumător de țigări. În anul 2015 a început să aibă dureri în zona gâtului, iar în urma investigațiilor i s-a decelat o formațiune nodulară la nivelul corzilor vocale. Artistul a refuzat să se interneze pentru a continua investigațiile și a continuat să fumeze. În anul 2015 în urma unei endoscopii a fost diagnosticat cu neoplasm laringian. I s-a propus laringectomie și protezare, dar a refuzat să se opereze, pentru a putea cânta în continuare. Datorită faptului că nu a avut resurse financiare, nu a putut nici încerca o rezecție limitată, în străinătate.^[2]

Deși se simțea din ce în ce mai rău, a continuat să cânte în țară și în străinătate. În anul 2016 trebuia să cânte la închiderea festivalului Balkanik 2016. Urmând să urce pe scenă, în data de 11 septembrie starea lui s-a agravat semnificativ. A refuzat să plece la spital pentru a se întoarce acasă, unde a murit după trei zile la vârsta de 62 de ani.^[2] A fost înmormântat la Clejani

Gheorghe Fălcaru

Fluierașul Gheorghe Fălcaru în concert Date personale Născut 29 iulie 1954  Valea Seacă, Nicolae Bălcescu, Bacău, România  Decedat 14 septembrie 2016 (62 de ani)  Clejani, Clejani, Giurgiu, România  Părinți Ion Maria Frați și surori 3 frați, 1 soră Angela Căsătorit cu Leana Băsaru Cetățenie  România  Etnie Țigani Ocupație Muzician Activitate Alte nume Fluierici Origine  Clejani, județul Giurgiu, România Gen muzical Muzică lăutărească Instrument(e) Fluier Ani de activitate ? - 2016 Case de discuri Electrecord, Ocora, CramWorld, Muzeul Țăranului Român, Crammed Discs, Universal Music France[1] Interpretare cu Taraful Haiducilor 1980-2016

·         1957: Nellie Kim, gimnastă rusă

·         1959 - S-a născut John Sykes, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Tygers Of Pan Tang, Thin Lizzy, Whitesnake).

·         1961: Didier Van Cauwelaert, scriitor olandez

·         1966: Marius Tucă (n. 29 iulie 1966, Caracal, România) este un jurnalist, analist, moderator și om de afaceri român.
În 1997 lansează talk-show-ul „Milionarii de la miezul nopții”. După câțiva ani, schimbă numele emisiunii în „Marius Tucă Show”. Emisiunea iese din emisie în preajma alegerilor prezidențiale din 2004. Revine în 2007 cu subiectul „Elodia”, pentru câteva ediții după care se emisiunea se închide definitiv.

Este proprietarul postului de radio SMART FM și al site-ului mariustuca.ro.

Organizează festivalurile „Tarafuri și Fanfare” și "Folk You".

Marius Tucă deține restaurantul „Taverna Sârbului” din București   

Marius Tucă
Date personale
Născut	29 iulie 1966 (53 de ani)  Caracal, România
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist

* 1967: Ștefan Burlacu (n. 29 iulie 1967) este un deputat român, ales în 2012. 

Ștefan Burlacu
Date personale
Născut	29 iulie 1967 (52 de ani)
Ocupație	politician
deputat
Deținător actual
Funcție asumată 19 decembrie 2012
Circumscripția	25 Ilfov, colegiul uninominal nr.3

* 1968: Zsolt Szilágyi (n. 29 iulie 1968, Oradea) este un politician maghiar din România, deputat UDMR de Bihor în legislaturile din perioada 1990-2004. În cadrul activității sale parlamentare, în legislatura 1990-1992, Zsolt Szilágyi a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Mongolia, Canada și Regatul Unit al Marii Briatanii și Irlandei de Nord. În legislatura 1996-2000, Zsolt Szilágyi a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Belarus și Statele Unite Mexicane iar în legislatura 2000-2004, el a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Cehă și Macedonia. La alegerile europarlamentare din 2009 ocupă a patra poziție pe lista UDMR. În 2011, Zsolt Szilágyi a fost fondator și vicepreședinte al Partidului Popular Maghiar din Transilvania.

În 1988, pe cînd era student la Timișoara, a activat în trupa studențească de teatru de limbă maghiară "Thalia". În urma unor spectacole pe care respectiva trupă de teatru le-a dat la biserica reformată condusă de László Tőkés, Zsolt Szilágyi a fost printre cei excluși din trupă. Aceasta a determinat primul protest al pastorului László Tőkés care a fost popularizat în mass-media din Ungaria (declarație a lui Árpád Gazda). În 2014 și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie. Ocupă poziția a zecea pe buletinul de vot.^[2]

Conform rezultatelor finale ale alegerilor pentru preșidenția României, candidatul Szilágyi, Zsolt a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 53.146 voturi din numărul total de 9.723.232, terminând pe locul 10 din 14, cumulând circa 0,56% din toate voturile exprimate și validate.  

Zsolt Szilágyi
Date personale
Născut	29 iulie 1968 (51 de ani) Oradea, Bihor, România
Căsătorit cu	Agnes Szilagyi
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Etnie	Maghiar din România
Religie	Catolic
Ocupație	politician
Membru al Camerei Deputaților a României
Partid politic	PPMT
Alte afilieri	UDMR (1990-2013)
Rezidență	Oradea, România
Alma mater	Universitatea Politehnica Timișoara, Universitatea Eötvös Loránd, Universitatea din București
Profesie	Politician, Politolog

·         1969: Răzvan Exarhu (n. 29 iulie 1969) este un producător și prezentator radio și TV, jurnalist, bucătar și autorul cărții „Fericirea e un ac de siguranță”. Devenit celebru cu emisiunile Rondul de dimineață și Rondul de noapte prezentate la Pro FM, Răzvan Exarhu realizează în prezent emisiunea Morning Glory la Rock FM și este totodată membru în juriul emisiunii MasterChef de la Pro TV.

Răzvan Exarhu s-a născut la 29 iulie 1969, în Brăila, într-o familie de artiști, tatăl său fiind actor-păpușar la Teatrul de păpuși din Brăila, și totodată cântăreț la pianină. Fire rebelă, Răzvan Exarhu are o nemulțumire constantă față de sistemul inflexibil din școală și din liceul Gh. M. Murgoci pe care l-a urmat în orașul natal.

Într-un interviu acordat în 2017 ziarului Adevărul, el remarca:

„Aveam nota scăzută la purtare mereu, dar nu pentru că eram golan. Aveam o atitudine sfidătoare, fără a fi însă mitocan. Mă dădeau afară de la ore pentru că, se pare, mă uitam într-un anumit fel la profesori. Nu făceam nimic special, așa era privirea mea. Bine, eram scoși din minți că trebuie să purtăm uniforme și nimic altceva pe cap în afară de șapcă sau căciulă rusească. Eu, în fiecare dimineață, din motive de luptă anticomunistă, intram pe poarta liceului cu fes și apoi eram dus la cancelarie de patrula de profesori și admonestat. Ca să nu mai zic vechea poveste că ne puneau să ne tundem scurt. Țin minte că atunci când ne creștea părul un pic mai mult, ca să nu se vadă, ne duceam în cofetărie și ne dădeam în cap cu apa de la flori și cu zahăr ca să se lipească.”^[1]

În ciuda sfaturilor tatălui său de a se face preot^[2], după două tentative nereușite de a intra la Filologie la Secția de limbi rare (japoneză și arabă), Răzvan Exarhu se mută în București și urmează cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine, secția: franceză - engleză din cadrul Universității București. În anul II de facultate, prin intermediul unei colege care lucra deja pentru PRO FM, ajunge să dea un interviu și să se angajeze pentru prima dată în radio, ca prezentator de știri.

Viața personală a lui Răzvan Exarhu este una discretă. În noiembrie 1999, Răzvan Exarhu s-a căsătorit cu Excelsa Magdalena. După un an petrecut departe de oraș, aceștia au revenit în București, iar din 2007 au început să se confrunte cu probleme de natură financiară. În cele din urmă, cei doi au divorțat în anul 2015, la Judecătoria Sectorului 5, soția sa păstrând dreptul de a purta numele Exarhu. Pe finalul perioadei petrecute la PRO FM, Răzvan Exarhu s-a confruntat cu depresia, față de care a găsit refugiu în munca în bucătărie, profitând de repetitivitatea, creativitatea și interacțiunea umană specifică acestui tip de ocupație 

Răzvan Exarhu
Date personale
Născut	29 iulie 1969 Brăila
Naționalitate	română
Cetățenie	română
Ocupație	prezentator radio și TV, jurnalist, chef
Activitate
Domiciliu	București
Educație	Facultatea de limbi și literaturi străine
Alma mater	Universitatea București
Ani de activitate	1993 - prezent
Organizație	PRO FM Rock FM
Lucrări remarcabile	Fericirea e un ac de siguranță
Cunoscut pentru	emisiunile „Rondul de dimineață”, „Rondul de noapte”, „Morning Glory”, „MasterChef”

·         1972: Wil Wheaton, actor american și scriitor
* 1974: Florentin Rădulescu (n. 29 iulie 1976) este un jucător de fotbal român.

·         1974: Josh Radnor, actor american

·         1975: S-a nascut Adelin Petrișor

* 1976: Florentin Rădulescu (n. 29 iulie 1976) este un jucător de fotbal român.

* 1977: Mădălina Ghițescu (născută la 29 iulie 1977, București) este o actrițăromână de teatru, voce, televiziune și film. Este cunoscută publicului român pentru colaborarea cu Studioul de teatru „Casandra”, dar și pentru rolul Marilena, interpretat în filmul Marilena de la P7 (2006), în regia lui Cristian Nemescu. Din 2013 este căsătorită cu Daniel-Silvian Petre, poet, prozator, publicist și solist al trupei Survolaj.
Mădălina Ghițescu a urmat Școala generală nr. 30 din zona Teiul Doamnei, București, între anii 1984-1988. În timpul gimnaziului, a studiat în Liceul de Coregrafie (astăzi „Floria Capsali”); a ales în continuare liceul „Ion Luca Caragiale”, secția de filologie. În 2003, a absolvit cu media maximă Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”,^{[necesită citare]} secția de actorie (clasa Sanda Manu, Ion Cojar). Rolul de licență a fost Isbjorg-lumină din piesa „Mă cheamă Isbjorg. Sunt o leoaică” regizat de Gianina Cărbunariu.
Teatru:

• Mă cheamă Isbjorg. Sunt o leoaică (regia Gianina Cărbunariu, 2003)
• Frankie e O.K., Peggy e fată bună și casa e mișto (regia Robert Bălan, 2003)
• Natural born fuckers (regia Marcel Țop, 2003)
• Red-light & Hot-line (regia Marcel Țop, 2003)
• madybaby.edu (regia Gianina Cărbunariu, 2004)
• Vitamine (regia Ana Mărgineanu, 2005)
• Terorism (regia Gianina Cărbunariu, 2005)
• Ziua futută a lui Nils (regia Peca Ștefan, 2008)
• 20/20 (regia Gianina Cărbunariu, 2009)

Film:

• Hacker (serial - TVR, 2002)
• Infinite ore de dragoste (scurt metraj UNATC, 2004)
• Ciocolata (scurt metraj UNATC, 2004)
• O zi lungă (scurt metraj MediaPro Pictures, 2004)
• Marilena de la P7 (Hi-Film, 2005)
• Je vous trouve tres beau (Atlantis, 2005)
• Cu un pas înainte (serial - MediaPro Pictures, 2007)
• California Dreamin' (nesfârșit) (MediaPro Pictures, 2007)
• 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Mobra Film, 2007)
• Poveste de cartier (2008)
• Eva (2010)

Dublaj:

• Hannah Montana - Lilly Truscott/Lola Luftnagle
• Kid vs Kat - Cooper "Coop" Burtonburger
• Zack și Cody, ce viață minunată - Zack Martin
• Alisia, care știe totul - Natalia Belaya
• He-Man și maeștrii universului
• Magicienii din Waverly Place (Dr.Evillini)
• Baftă Charlie (Jake)
• Viața în acvariu (Șoarece, Pamela Hamster)
• Clopoțica și comoara pierdută (Fauna)
• Dorinta de craciun a lui Richie Rich (Richie Rich)
• Pokemon: Giratina si razboinicul vazduhului (Shaymin)

Videoclipuri:

• Bosquito - Două mâini (regizat de Cătălin Mitulescu, 2003)
• The Rasmus - In The Shadows (2003)
• Aliaj - Hai (2005)
• Taxi - Dragostea ca o pereche de pantofi (2007)
• Survolaj - Cel mai iubit dușman al meu (2008)
• Hurts - Better than love (2010)
• Byron - King of Clowns (2010)  

  Mădălina Ghițescu
  Date personale
  Născută	29 iulie 1977 (42 de ani)  București, România
  Căsătorită cu	Daniel-Silvian Petre
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță
  Înălțime	1m 57cm
  Roluri importante	Marilena – Marilena de la P7 (2006) Dora – 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) Luiza – California Dreamin' (2007)
  Alte premii
  Gopo pentru tânără speranță - 2007 pentru rolul Marilena, interpretat în filmul Marilena de la P7 (2006)

* 1977: Ștefan-Bucur Stoica este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea Alianței România Dreaptă(membru PDL). Pe 3 februarie 2014 Ștefan-Bucur Stoica a anunțat că a demisionat din PDL pentru a se alătura Partidului Mișcarea Populară.^[1] În afară de el, au demisionat și deputații Elena Udrea, Theodor Paleologu, Petru Movilă, Florin Popescu, Aurelian Popescu, Adrian Gurzău, Florin Secară, Camelia Bogdănici și Dragoș Gunia  

Ștefan-Bucur Stoica
Date personale
Născut	29 iulie 1977 (42 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
deputat
Deținător actual
Funcție asumată 19 decembrie 2012
Circumscripția	17 Dolj, colegiul uninominal nr.8
Partid politic	PMP

* 1978: Timothy Frank „Tim” Morehouse (n. 29 iulie 1978, New York) este un scrimer american specializat pe sabie, laureat cu argint olimpic pe echipe la Beijing 2008.
* 1978: Keeth Smart (n. 29 iulie 1978, Brooklyn, New York) este un fost scrimeramerican specializat pe sabie, laureat cu argint pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing.

* 1980: Hjálmar Jónsson (n. 29 iulie 1980, Egilsstadir) este un fundaș islandez de fotbal. Din anul 2002 evoluează la clubul IFK Göteborg.

Hjálmar Jónsson

·         1981: Fernando Alonso Díaz, (născut la 29 iulie 1981 în Oviedo, Spania), este un pilot de Formula 1 de origine spaniolă, campion mondial în acest sport în 2005 și 2006. În 2003 a devenit cel mai tânăr pilot de Formula 1 care a plecat din pole position, apoi care a câștigat o cursă, iar în 2005 cel mai tânăr pilot care a câștigat titlul mondial.
* 1985: Aneta Benko (n. Peraica^[2][3], pe 29 iulie 1985) este o handbalistă croatădin Zagreb care joacă pentru clubul sloven RK Krim^[4] și echipa națională a Croației. Din vara anului 2018, handbalista va juca pentru clubul maghiarKisvárdai KC. Benko evoluează pe postul de extremă dreapta.
* 1985: Mathieu Debuchy (Pronunție în franceză: /ma.tjø də.by.ʃi/ ; n. 28 iulie 1985) este un fotbalist internațional francez care evoluează la clubul AS Saint-Étienne.
* 1986: Jody Gavin Rose (n. 29 iulie 1986 în Cape Town, Africa de Sud) este un jucător de rugby în XV sud-african care joacă pentru echipa națională a României. Evoluează pe postul de mijlocaș la deschidere.
* 1988: Miguel Alfonso Herrero Javaloyas (n. 29 iulie 1988), cunoscut ca Míchel, este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul Guanghzou R&F pe postul de mijlocaș ofensiv.
* 1993: Sandro Bazadze (în georgiană სანდრო ბაზაძე; n. 29 iulie 1993, Tbilisi) este un scrimer georgian specializat pe sabie.


VA URMA