MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 1 AUGUST 2020 

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         30 î.Hr.: A murit Marcus Antonius, general și politician roman (n. 82 î.Hr.) Marc Antoniu „Marcus Antonius” (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general și politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian și Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.)

·         527: Iustin I, împărat bizantin (n. 450)

·         1137: Ludovic al VI-lea (în franceză:Louis VI Le Gros, l’Éveillé sau le Batailleur, n. 1081 − d. 1137) a fost regele Franței între 1108-1137.  Ludovic era fiul lui Filip I.

A consolidat puterea regală pentru totdeauna în Île-de-France, regiune care fusese fieful inițial al Capețienilor. Aici, el a reprimat în mod sistematic orice opoziție feudală împotriva autorității regale.

De asemenea, a făcut ca fiul său, viitorul Ludovic VII, să fie crescut la abația Saint-Denis, în nordul Parisului, și ca acesta să se căsătorească cu Eleanor, moștenitoarea ducatului Aquitaniei, în 1137.

A purtat război cu Henric I, regele Angliei, suferind o înfrângere grea în anul 1119. Ultima sa confruntare armată a fost cu împăratul romano-german Henric al V-lea, care împreună cu regele Angliei, Henric I îi declaraseră război în 1124. Regele Franței a apelat la simțul național al francezilor ^{[necesită citare]}, iar vasalii francezi au venit în ajutor cu propriile armate, Henric al V-lea fiind nevoit să se retragă.  

Ludovic al VI-lea cel Gros

·         1348: A murit Blanche de Valois, regină a Germaniei și Boemiei (n. 1316). Blanche de Valois (1316–1348) fiica cea mică a lui Charles de Valois și a celei de-a treia soții, Mahaut de Châtillon.
* 1402: Edmund de Langley, primul Duce de York (n. 5 iunie 1341 – d. 1 august 1402) a fost fiul cel mic al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Filipa de Hainault. La vârsta de 21 de ani a fost numit Conte de Cambridge. La 6 august 1385 a fost numit Duce de York.^[2] A fost fondatorul Casei de York.  

Edmund de Langley
Date personale
Născut	5 iunie 1341 Kings Langley, Hertfordshire
Decedat	1 august 1402 (61 de ani) Kings Langley, Hertfordshire
Înmormântat	Kings Langley, Hertfordshire
Părinți	Eduard al III-lea al Angliei[1] Filipa de Hainault[1]
Frați și surori	Joan of England[*] Isabella de Coucy[*] Margaret, Countess of Pembroke[*] Mary of Waltham[*] Eduard Prințul Negru[1] Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster[1] Lionel of Antwerp, 1st Duke of Clarence[*][1] Thomas of Woodstock, 1st Duke of Gloucester[*][1]
Căsătorit cu	Infanta Isabela a Castiliei Joan Holland
Copii	Eduard de Norwich, Duce de York Constance de York, Contesă de Gloucester Richard de Conisburgh, Conte de Cambridge
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Plantagenet (prin naștere) Casa de York (fonadator)
Duce de York
Succesor	Eduard de Norwich

·         1464: Moare Cosimo di Medici, supranumit Cosimo cel Batran, conducator al Republicii Florentine si inflacarat protector al literaturii si artelor; (n.27.09.1389). Cosimo di Giovanni de’ Medici (n. 27 septembrie 1389 – 1 august 1464), cunoscut și sub numele de Părintele Patriei, a fost primul membru din Dinastia de’ Medici care a condus de facto Florența.  Născut în Florența, Cosimo a moștenit averea și experiența în afaceri de la tatăl său, Giovanni di Bicci de' Medici. În anul 1415, l-a însoțit pe Ioan al XXIII-lea la Conciliul de la Constance.

Cosimo s-a căsătorit cu Contessina de' Bardi, fiica lui Giovanni, Conte de Vernio, și a soției sale, Emilia Pannocchieschi. Au avut împreună doi fii: Piero I de' Medici și Giovanni de' Medici. Cosimo a avut de asemenea și un fiu nelegitim, Carlo de' Medici (1430 - 1492) conceput cu o sclavă din Cricassia.

La moartea sa, în 1464, Cosimo a fost urmat de fiul său Piero I de' Medici iar Signoria i-a acordat titlul de Părintele Patriei.  Cosimo a folosit averea sa de aproximativ 150 000 de florentini de aur (aproape 22 de milioane de euro în prezent) pentru a controla sistemul politic florentin și pentru a sponsoriza o serie de realizări artistice.

Puterea asupra Florenței provenea din averea sa, pe care o folosea pentru a controla voturile. Florentinii erau mândri de democrația lui. Aeneas Sylvius, Episcopul de Siena și mai târziu Papa Pius al II-lea, spunea despre el: Întrebările politice sunt soluționate în casa lui Cosmio. El decide pacea și războiul ... El este rege în toate, mai puțin cu numele ...

În 1433, puterea lui Cosimo asupra Florenței a început să atragă grupuri de inamici, conduși de figuri precum Palla Strozzi și Rinaldo degli Albizzi. În septembrie a fost întemnițat și acuzat de eșecul cuceririi orașului Lucca, însă a reușit să transforme închisoarea într-un exil. A plecat la Padova și apoi la Veneția. Determinați de influența și de averea sa, partizanii Medicilor l-au urmat. Cosimo a revenit un an mai târziu, în 1434, pentru a influența Guvernul din Florența (în special prin intermediul familiilor Pitti și Soderini). Cu ajutorul relațiilor sale favorabile din Signorie, Cosimo a provocat o serie de modificări constituționale pentru a-și asigura puterea prin influență.

În ceea ce privește politica externă, Cosimo a menținut pacea în nordul Italiei, prin crearea unui echilibru de putere între Florența, Napoli, Veneția și Milano, în timpul războaielor din Lombardia, și a descurajat puterile din afara țării (în special Franța și Sfântul Imperiu Roman) să intervină. În anul 1439, a avut, de asemenea, un rol esențial în a-l convinge pe Papa Eugen al IV-lea, să mute Conciliul Ecumenic de la Ferrara la Florența. Sosirea unor figuri nobile bizantine din Imperiul Roman de Răsărit, în special Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a fost începutul artei și culturii pentru Florența.  Cosimo și-a remarcat influența și în cultură și artă. Acesta cheltuia din belșug averea familiei pentru a îmbogăți Florența. Potrivit lui Zibaldone Salviati, Cosimo a spus: Toate aceste lucruri mi-au dat cea mai mare satisfacție și mulțumire, deoarece nu sunt doar pentru a-l onora pe Dumnezeu, ci sunt și pentru propria amintire. Timp de cincizeci de ani, nu am făcut decât să câștig bani și să cheltui bani

Cosimo l-a angajat pe tânărul Michelozzo Michelozzi pentru a crea prototipul palatului florentin, austerul și magnificul Palazzo Medici. A fost confidentul lui Fra Angelico, Fra Filippo Lippi și a lui Donatello. Cosimo l-a ajutat pe arhitectul Brunelleschi să finalizeze domul Santa Maria del Fiore.  

Cosimo de' Medici
Cosimo Medici, portret de Bronzino
Date personale
Nume la naștere	Cosimo di Giovanni de' Medici
Născut	27 septembrie 1389 Florența, Republica Florenței
Decedat	1 august 1464 (74 ani, 309 zile) Villa Medici, Careggi, Republica Florenței
Înmormântat	Basilica of San Lorenzo[*]
Părinți	Giovanni di Bicci de' Medici Piccarda Bueri[*]
Frați și surori	Lorenzo the Elder[*]
Căsătorit cu	Contessina de' Bardi[*] (din 1414)
Copii	Piero di Cosimo de' Medici Giovanni de' Medici Carlo di Cosimo de' Medici fiu nelegitim
Cetățenie	Marele Ducat de Toscana
Ocupație	politician diplomat bancher[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Medici
Senior al Florenței
Domnie	5 septembrie 1434 – 1 august 1464
Predecesor	Rinaldo degli Albizzi
Succesor	Piero di Cosimo de' Medici

·         1714: Anna a Marii Britanii (n. 6 februarie 1665 — d. 1 august 1714) a fost regină a Angliei, Scoției și Irlandei, între 1702–1714; de la data de 8 martie 1702, i-a succedat lui William al III-lea al Angliei și al II-lea al Scoției.

Tatăl ei, Iacob al II-lea al Angliei (și al VII-lea al Scoției), a fost deposedat de coroană în 1688; cumnatul și sora ei au devenit monarhii William al III-lea și Maria a II-a, singurul astfel de caz în istoria britanică. După moartea Mariei în 1694, William a continuat ca singur monarh, până la propria sa moarte în 1702.

La data de 1 mai 1707, conform Actelor Uniunii din 1707, Anglia și Scoția s-au unit într-un singur stat, Regatul Marii Britanii. Anne a devenit primul suveran al noului stat, în timp ce continua să dețină separat coroana de regină a Irlandei. Regina Anna a domnit doisprezece ani până la moartea sa în august 1714.

Viața Annei a fost marcată de numeroase crize, atât personale cât și cu privire la succesiunea coroanei. Pentru că a murit fără să lase moștenitori în viață, Anna a fost ultimul monarh al Casei Stuart. A fost succedată de vărul său, George I din dinastia de Hanovra, care era descendent al Stuarzilor prin bunica sa maternă, Elisabeta, fiica lui Iacob I.  Anna s-a născut la 11:30 p.m. la 6 februarie 1665 la Palatul St James din Londra ca al patrulea copil și a doua fiică a lui Iacob, Duce de York (viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei) și a primei soții a acestuia, Lady Anne Hyde.^[4] Fratele tatălui ei a fost regele Carol al II-lea al Angliei care a domnit peste trei regate: Anglia, Scoția și Irlanda iar mama ei a fost fiica Lordului Cancelar Edward Hyde.

A fost botezată în credința anglicană la capela regală a palatului St James. Sora ei mai mare, Maria, a fost unul dintre nași împreună cu arhiepiscopul de Canterbury Gilbert Sheldon și Ducesa de Monmouth.^[5] Ducele și Ducesa de York au avut opt copii, însă numai Anna și Maria au supraviețuit adolescenței.^[3]

Copil fiind, Anna a suferit de o afecțiune a ochilor care s-a manifestat prin udarea excesivă a ochilor. Pentru tratament medical a fost trimisă în Franța unde a locuit cu bunica paternă, Henrietta Maria a Franței, la Castelul Colombes în apropiere de Paris.^[6] După decesul bunicii sale în 1669, Anna a locuit cu mătușa ei, Henrietta Anna, Ducesă de Orléans. După moartea bruscă a mătușii sale în 1670, Anna s-a întors în Anglia. Mama ei a murit anul următor.^[7]

Conform tradiției în familia regală, Anna și sora ei au fost separate de tatăl lor și stabilite în propria lor casă la Richmond, Londra.^[8] La instrucțiunile lui Carol al II-lea ele au fost crescute ca protestante.^[9] Au fost plasate în grija colonelului Edward Villiers și a soției acestuia, Lady Frances Villiers,^[10] iar educația lor s-a axat pe învățăturile bisericii anglicane.^[11]

În jurul anului 1671, Anna a făcut cunoștință cu Sarah Jennings, care mai târziu îi va deveni prietenă apropiată și unul dintre cei mai influenți consilieri ai ei.^[12] Jennings s-a căsătorit cu John Churchill (viitorul Duce de Marlborough) în 1678. El era fratele amantei Ducelui de York, Arabella Churchill, și va deveni unul dintre cei mai importanți generali ai Annei.^[13]

În 1673 convertirea la catolicism a tatălui Annei a devenit publică. El s-a căsătorit cu o prințesă catolică, Mary de Modena, care era cu numai șase ani și jumătate mai mare decât Anna. Carol al II-lea nu a avut copii legitimi care au supraviețuit așa încât Ducele de York era al doilea în linia de succesiune, urmat de cele două fiice ale sale din prima căsătorie, Maria și Anna. În următorii zece ani, noua Ducesă de York a avut zece copii însă toți au murit la naștere sau la vârste foarte fragede. 

Portret al Annei de Willem Wissing, 1687.

În noiembrie 1677, sora mai mare a Annei s-a căsătorit cu un prinț olandez, Willem de Orania; Anna nu a putut participa la nuntă, a rămas închisă în camera ei, bolnavă de variolă.^[14] Până când s-a vindecat ea, Maria deja plecase în noua ei viață, în Olanda. Lady Frances Villiers s-a îmbolnăvit și ea de variolă și a murit. Mătușa Annei, Lady Clarendon (soția lui Henry Hyde), a fost numită noua guvernantă a Annei.^[15] Un an mai târziu, Anna și mama ei vitregă au vizitat-o pe Maria în Olanda.^[16]

Ca urmare a isteriei anti-catolice, tatăl și mama ei vitregă s-au retras la Bruxelles în martie 1679; Anna i-a vizitat la sfârșitul lunii august.^[16] În octombrie Anna s-a întors în Anglia, iar Ducele și Ducesa în Scoția.^[17] Ea și-a vizitat tatăl și mama vitregă în Scoția din iulie 1681 până în mai 1682.^[18] Aceasta a fost ultima ei călătorie în afara Angliei.^[19]

Vărul de-al doilea al Annei, George de Hanovra (și eventualul ei succesor) a vizitat Londra timp de trei luni începând cu decembrie 1680, alimentând zvonuri legate de o potențială căsătorie dintre ei.^[20] Istoricul Edward Gregg a respins ca nefondate zvonurile că tatăl ei a exilat de la curte și hanovrienii plănuiau să-l căsătorească pe Prințul George cu verișoara lui primară, Sofia Dorothea de Celle, ca parte a unei scheme de a uni moștenirea hanovriană.^[21]

La 28 iulie 1683 la capela regală, Anna s-a căsătorit cu protestantul prinț George al Danemarcei, fratele regelui Christian al V-lea al Danemarcei. Deși a fost o căsătorie aranjată, ei au fost parteneri devotați și fideli.^[22] În câteva luni de la căsătorie, Anna a rămas însărcinată însă a născut un copil mort în mai 1684. În următorii doi ani, ea a mai născut două fiice, Mary și Anna Sophia.   Când Carol al II-lea a murit în 1685, tatăl Annei l-a urmat la domnie sub numele de Iacob al II-lea în Anglia și Irlanda și Iacob al VII-lea în Scoția ^[24]. El, însă, nu a fost bine primit de englezi, care erau foarte preocupați de catolicismul său.^[25] Anna împărtășea îngrijorarea generală și a continuat să participe la slujbele anglicane. Cum sora ei Maria locuia în Olanda, Anna și familia ei erau singurii membri ai familiei regale care participau și la servicii religioase protestante în Anglia.^[26] Când tatăl ei a încercat să boteze fiica cea mică a Annei în credința catolică, Anna a izbucnit în lacrimi.^[27] "Biserica de la Roma este rea și periculoasă", i-a scris ea surorii sale, "ceremoniile lor – cele mai multe dintre ele – idolatrie de-a dreptul."^[28]

La începutul anului 1687, în doar câteva zile, Anna a suferit un avort spontan, soțul ei s-a îmbolnăvit de variolă și cele două fiice ale lor au murit de aceeași boală. La sfârșitul anului, Anna a născut un copil mort.^[23]

Neliniștea publică a crescut atunci când cea de-a doua soție a lui Iacob, Maria de Modena, a rămas însărcinată pentru prima dată de la urcarea pe tron a soțului ei. Într-o scrisoare către sora ei Maria, Anna i-a scris despre suspiciunea că regina avea o sarcină falsă în încercarea de a introduce un fals moștenitor. Anna a suferit un alt avort spontan în aprilie 1688 și a părăsit Londra pentru a se recupera.^[29]
La 10 iunie 1688, regina a născut un fiu, James Francis Edward, și succesiunea catolică a devenit probabilă.  

William al III-lea și Maria, sora Annei

În ceea ce a devenit cunoscut sub numele de "Revoluția glorioasă", cumnatul Annei, William de Orania, a invadat Anglia la 5 noiembrie 1688 într-o acțiune care în cele din urmă l-a detronat pe regele Iacob. După ce Iacob i-a interzis Annei să-i facă Mariei o vizită plănuită în primăvara anului 1687,^[31] Anna a corespondat cu sora ei și era la curent cu planurile lui William de a invada Anglia.^[32] La sfatul familiei Churchill,^[33] ea a refuzat să ia partea lui Iacob și la 18 noiembrie i-a scris lui William declarându-i aprobarea pentru acțiunile sale.^[34] Churchill l-a abandonat pe nepopularul rege la 24 noiembrie. A doua zi, Iacob a ordonat ca Sarah Churchill să fie arestată și adusă la palatul St James. Anna și Sarah au părăsit Whitehall pe scara de serviciu și au petrecut o noapte în casa episcopului Londrei.

Două săptămâni mai târziu, Anna a călătorit la Oxford unde s-a întâlnit cu Prințul George.^[35] "Dumnezeu să mă ajute" a spus Iacob când a descoperit dezertarea fiicei lui la 26 noiembie. "Chiar și copiii mei m-au părăsit".^[36] La 19 decembrie, Anna s-a întors la Londra iar Iacob a plecat în Franța pe 22 decembrie.^[37] Anna nu a arătat niciun motiv de îngrijorare la știrea plecării tatălui ei, în schimb a cerut doar jocul ei obișnuit de cărți.

In 1689, Adunarea Convenției Parlamentului a declarat că efectiv Iacob a abdicat când a plecat și, deci, tronurile Angliei și Irlandei erau vacante. Parlamentul Scoției a avut o acțiune similară iar William și Maria au fost delarați monarhi ai celor trei regate.^[38] Anna și descendenții ei erau în linia de succesiune după William și Maria și ei erau urmați de orice descendent al lui William dintr-o viitoare căsătorie.^[39] La 24 iulie 1689, Anna a născut un fiu, Prințul William, Duce de Gloucester, care, deși bolnav, a supraviețuit copilăriei. Cum regele William și regina Maria nu aveau copii, se părea că fiul Annei va moșteni coroana.^[40]

Curând după ascensiunea lor, William și Maria l-au răsplătit pe John Churchill cu comitatul de Marlborough, iar pe Prințul George făcându-l Duce de Cumberland. Anna a solicitat utilizarea Palatului Richmond și o indemnizație parlamentară. Inițial, William și Maria au refuzat, lucru care a cauzat tensiuni între surori.^[41]

Anna și fiul ei William, Duce de Gloucester, circa 1694.

Resentimentul Annei a crescut și mai mult când William a refuzat să permită Prințului George să servească în armată într-o poziție de activ..^[42] În ianuarie 1692, bănuind că Marlborough conspira în secret cu susținătorii lui Iacob, William și Maria l-au demis din funcțiile dale. Anna a luat-o pe Sarah la evenimente sociale la palat și a refuzat cererea surorii sale de a o demite pe Sarah din funcția de administrator al ei.

În aprilie, Anna a născut un fiu care a trăit doar câteva minute. Maria a vizitat-o, însă a profitat de ocazie pentru a o mai certa o dată pentru prietenia cu Sarah. Cele două surori nu s-au mai văzut una cu cealaltă.^[43]

Când Maria moare de variolă în 1694, William a continuat să domnească singur. El i-a acordat onorurile anterioare și i-a permis să locuiască la Palatul St James,^[44] însă a exclus-o de la guvernare și s-a abținut s-o numească regentă în timpul absențelor sale din țară.^[45] Trei luni mai târziu, William l-a repus pe Marlborough în funcții.^[46]

Ultima sarcină a Annei s-a sfârșit la 25 ianuarie 1700, când a născut un fiu mort. A fost însărcinată de cel puțin șaptesprezece ori; de douăsprezece ori ea a suferit avort spontan sau a dat naștere la copii morți. Din cei cinci copii care au trăit, patru au murit înainte de a atinge vârsta de doi ani.^[47] Cel de-al cincilea copil, William, Duce de Gloucester, a murit la vârsta de unsprezece ani, la 29 iulie 1700, precipitând o criză de succesiune.^[3]

Anna a suferit de crize de gută, dureri la nivelul membrelor și începând cu anul 1698 dureri de stomac și de cap.^[48] Bazat pe pierderile ei fetale și simptome fizice, un patolog a diagnosticat-o cu lupus eritematos diseminat.^[49] Alternativ, o boală inflamatorie pelvină ar putea explica de ce simptomele ei au coincis cu penultima ei sarcină.^[49][50] Alte cauze sugerate pentru eșecul sarcinilor ei au fost: listerioza,^[51] izoimunizare, diabet și retard în dezvoltarea intrauterină.^[52]

În general, izoimunizare se agravează odată cu sarcini succesive și acest lucru nu se portivește cu faptul că singurul ei fiu care a supraviețuit s-a născut după o serie de sarcini eșuate.^[53]

Pentru a exclude romano-catolicii de la pretenția tronului, Parlamentul a promulgat în 1701 așa numitul "Act of Settlement", care prevedea că, în lipsa unor moștenitori direcți ai lui William al III-lea sau ai prințesei Anna, coroana britanică va fi moștenită de Sofia de Hanovra și de copiii acesteia. Sofia de Hanovra era descendentă a lui Iacob I al Angliei prin Elisabeta Stuart.

După ce William al III-lea a murit la 8 martie 1702, Anna a fost încoronată la 23 aprilie.  

Portret de Charles Jervas

Anna a devenit regină după decesul cumnatului ei, William al III-lea, la 8 martie 1702, și a devenit imediat populară.^[55] Anna a fost încoronată regină la 23 aprilie 1702. Chinuită de gută, a fost purtată la Westminster Abbey într-un scaun deschis.

Regina Anna nu a avut niciodată prietenii pe care i-a avut William. Acesta îi susținuse pe whigi pentru că sprijineau politica lui europeană, s-au dovedit mai toleranți în chestiunile religioase decât adversarii lor și erau străini de orice iacobitism. Anna a fost insulară, anglicană riguroasă și fanatică tory.
Curând după ascensiune, Anna și-a numit soțul Lord Mare Amiral dându-i controlul Marinei Regale.^[56] Anna a dat controlul armatei Lordului Marlborough pe care l-a numit general căpitan.^[57] Marlborough a primit numeroase onoruri de la regină; a fost numit cavaler al Ordinului Jartierei și a primit rangul de duce.
Deși Ducesa de Marlborough a acceptat binefacerea pe care afecțiunea reginei o răspândea asupra ei și a soțului ei, o judeca pe Anna cu severitate: "În discuțiile obișnuite vorbele ei nu erau nici strălucite nici spirituale; când se discutau chestiuni importante, vorbea întotdeauna la repezeală și se ținea într-un mod supărător de ceea ce a fost sfătuită să spună, fără a da nici cel mai mic semn de inteligență, nici de judecată."

Primul parlament al Annei a fost compus din tory extremiști. Controversele politice și religioase au devenit violente.  

Portert al reginei, circa 1702

Aproape de îndată ce a urcat pe tron, Anna a fost implicată în războiul de succesiune spaniol. Acest război, în care Anglia a susținut pretenția arhiducelui Carol de a succeda la tronul Spaniei, a durat până în ultimii ani de domnie ai reginei Anna și a dominat atât politica externă cât și politica internă a Angliei.

Marlborough i-a zdrobit pe bavarezi și pe francezi la Blenheim (1704), apoi a cucerit Flandra la Ramillies (1706) însă în Bătălia de la Malplaquet englezii au pierdut mai mult de o treime din efectivele lor. Războiul s-a terminat prin semnarea Tratatului de la Utrecht în 1713. Anglia a obținut în Mediterană două baze importante: Gibraltarul și portul Mahon. Franța i-a cedat Terra-Nova și Golful Hudson. În coloniile Spaniei obține o serie de privilegii. Tot prin tratat, Franța se obliga să nu mai acorde azil pretendenților englezi (Iacob al III-lea și fiul său Carol Edward).  

Copii[modificare | modificare sursă]

#	Nume	Naștere	Deces	Înmormântare	Note
1	O fiică	12 mai 1684[60]		Westminster Abbey[23]
2	Mary sau Marie	2 iunie 1685 Palatul Whitehall	8 februarie 1687 Castelul Windsor	Westminster Abbey[23]
3	Anne Sophia	12 mai 1686 Castelul Windsor	2 februarie 1687 Castelul Windsor[23] sau Whitehall[61]	Westminster Abbey[23]
4	Avort	21 ianuarie 1687[62]
5	Un fiu	22 octombrie 1687 Whitehall[63]		Westminster Abbey[23]	Anne a născut la șapte luni iar copilul "murise cu o lună înainte".[63]
6	Avort spontan	16 aprilie 1688[64]
7	William, Duce de Gloucester	24 iulie 1689 Hampton Court Palace	30 iulie 1700 Castelul Windsor[65]	Westminster Abbey[23]
8	Mary	14 octombrie 1690 Palatul St James		Westminster Abbey[23]	A fost prematură cu două luni,[66] și "a trăit în jur de două ore".[67]
9	George	17 aprilie 1692 Casa Syon		Westminster Abbey[23]	"A trăit câteva minute",[68] suficient cât să fie botezat.[69]
10	O fiică	23 martie 1693 Casa Berkeley[70]		Westminster Abbey[23]
11	Un copil	21 ianuarie 1694			Cronicarul contemporan Narcissus Luttrell nu specifică sexul copilului, spune doar că Anne "a născut un copil mort".[71] Istoricii moderni Edward Gregg și Alison Weir nu au căzut de acord dacă a fost sau nu un fiu[72][73]
12	Avort spontan[74]	17[75] sau 18[76] februarie 1696
13	Avort spontan	20 septembrie 1696[76]			Luttrell spune că Anne "a avortat un fiu".[77] Dr Nathaniel Johnson i-a spus contelui de Huntingdon într-o scrisoare datată 24 octombrie 1696, "Înălțimea Sa Regală a avortat doi copii, unul de șapte luni, celălalt de două sau trei luni, după cum spuneau medicul și moașa: unul s-a născut a doua zi după celălalt." [78]
14	Avort spontan	25 martie 1697[79]
15	Avort spontan	decembrie 1697[80]			Potrivit lui G. de L'Hermitage, rezident la Londra, Anne a avortat gemeni care erau "prea mici pentru a determina sexul".[81] Alte surse spun că sarcina s-a terminat printr-un fiu născut mort.[73]
16	Un fiu	15 septembrie 1698[82]		Castelul Windsor[73]	James Vernon i-a scris Ducelui de Shrewsbury că medicul Annei crede că fătul "murise de 8 sau 10 zile".[81]
17	Un fiu	24 ianuarie 1700 St James's[83]		Westminster Abbey[73]	Surse contemporane spun că Anne a născut la șapte luni și jumătate, după ce fetusul murise de o lună.[84]

Anna
Regină a Marii Britanii și Irlandei ant. Regină a Angliei, Scoției și Irlandei
Anne, în 1687 — portret de Willem Wissing
Date personale
Născută	6 februarie 1665 Palatul St. James, Londra
Decedată	1 august 1714 (49 de ani) Palatul Kensington, Londra
Înmormântată	24 august 1714 Westminster Abbey, Londra
Cauza decesului	cauze naturale[*] (accident vascular cerebral)
Părinți	Iacob al II-lea al Angliei[1][2] Anne Hyde[1][2]
Frați și surori	Louisa Maria Teresa Stuart Henrietta FitzJames[*] Isabel Stuart[*] Maria a II-a a Angliei[2] James FitzJames, Duce de Berwick Henry FitzJames[*] James Francis Edward Stuart James Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Edgar Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Kendal[*]
Căsătorită cu	Prințul George, Duce de Cumberland
Copii	Prințul William, Duce de Gloucester
Cetățenie	Regatul Marii Britanii
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	monarh al Regatului Unit[*]
Familie nobiliară	Casa Stuart
Regină a Angliei, Scoției și Irlandei
Domnie	8 martie 1702 – 1 mai 1707 (5 ani, 54 zile)
Încoronare	23 aprilie 1702
Predecesor	William al III-lea al Angliei
Succesor	George I al Marii Britanii
Regină a Marii Britanii și a Irlandei
Domnie	1 mai 1707 – 1 august 1714 (7 ani, 92 zile)
Succesor	George I al Marii Britanii

·         1828 - A încetat din viaţă Alexandru Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste de la 1821 (n. 12 decembrie 1792)

·         1884: Heinrich Laube, scriitor german (n. 1884)

·         1896: Sir William Robert Grove, fizician și inventator galez (n. 1811)

·         1908 - A încetat din viaţă istoricul Ştefan Dimitrie Greceanu, medievist cu preocupări privind genealogiile familiilor boiereşti din Ţara Românească (n. 19 septembrie 1825).
* 1925: Alexandru Lupu (n. 18 octombrie 1838, Lugoj - d. 1 august 1925, Viena) a fost un înalt ofițer de origine română în armata imperială a Imperiului Austriac, respectiv în Armata Comună a Austro-Ungariei, comandant al regimentului de infanterie Karl Alexander Großherzog von Sachsen-Weimar-Eisenach nr. 64, apoi avansat la gradul de general-maior (Generalmajor)^[1] și președintele al asociației române de la Viena precum responsabil pentru ridicarea bisericii române ortodoxe în capitala Cisleithaniei.  Încă de la vârsta de 10 ani viitorul general a rămas orfan de tată și a fost crescut de fratele mai mare, Ioța Lupu, care s-a ocupat și de educația lui. Fratele a avut resursele financiare de a-l trimite pe Alexandru la Școala normală de matematică din Caransebeș, unde acesta s-a evidențiat rapid prin energia și ambiția sa. În școală se preda nu numai în limbile maghiară și germană, ci și în română, ceea ce a făcut din elevul lugojean un adevărat poliglot. Cercetătorul Trințu Măran din Viena spunea, că Alexandru Lupu, ca ofițer, știa nu mai puțin de șapte limbi, inclusiv franceza, italiana și spaniola (era obiceiul ca ofițerii să știe limbile imperiului, ale aliaților dar și ale inamicilor)  

Bătălia de la Königgrätz 1866

Cariera militară[modificare | modificare sursă]

După absolvirea școlii matematice a intrat, în anul 1857, la îndemnul mitropolitului Andrei Șaguna, drept cadet în regimentul confiniar bănățean nr. 13. În 1859 a fost avansat sublocotenent și a luat parte la războiul din Italia în 1859.^[3] În 1860 a fost atașat comenzii generale din Timișoara, iar în 1862 a devenit profesor la școala de cadeți a Regimentului 61. În 1866, la vârsta de 28 de ani, a fost avansat locotenent, de atunci mereu in regimentul nr. 64, a participat la războiul austro-prusac, în bătălia de la Königgrätz, Bisternitz (azi: Záhorská Bystrica) deși în ultima luptă a războiului la Blumenau (azi: Lamač). În consecință făcut locotenent major (Oberleutnant) (1867) și decorat pentru merite deosebite cu Medalia de război „Meritul în Serviciu” de clasa I. La 1 noiembrie 1878 a fost avansat la gradul de căpitan de primă clasă^[4] și comandant de cordon pe sectorul strategic al Dunării de Jos, cu sediul la Orșova. În același an și-a ales drept soție tot o româncă, pe Blanca, originară din Arad.^[2][5] Pe 1 aprilie 1885 ia fost îngăduit să poarte Crucea de Cavaler al Ordinului „Șoimu Alb” al Casei Arhiducale de Saxonia-Weimar în Austria.^[6] În ziua de 1 noiembrie 1887 a fost trecut la rangul de maior,^[7] apoi la 1 mai 1892 la cel de locotenent-colonel.^[8]

Biserica Ortodoxă Română din Viena

În ziua de 1 mai 1895 a fost numit colonel și comandant al regimentului de infanterie Karl Alexander Großherzog von Sachsen-Weimar-Eisenach nr. 64.^[9]

La cererea sa, împăratul Franz Josef I al Austriei a aprobat pensionarea lui in ziua de luni, 15 martie 1896, și l-a onorat cu Ordinul Militar de Merit cu decorația de război.^[10] A fost avansat mai târziu, pe 25 februarie 1908, la gradul de general titular.^[1]

După ce a intrat în retragere după aproape 40 de ani de serviciu militar, generalul s-a stabilit la Viena, unde a și murit. Este înmormântat în Cimitirul Central din Viena.  

În anul 1892 românii ortodocși din Viena au înființat o asociație având ca obiect construirea unei biserici româno-greco-orientale, asociație intitulată Rumänisch-griechisch-orientalische Kaiser-Jubiläums-Kirchenbau- und Kirchengründungsverein in Wien, cu referire la jubileul de domnie al împăratului Franz Joseph I din anul 1908. Alexandru Lupu, pe atunci colonel, ulterior general, a deținut funcția de președinte al acestei asociații.^[11] A mai fost inițiator și protector al „Clubului Român” în capitala imperiului, de asemenea membru de onoare al asociației „România Jună”.^[3]

Ordinul Șoimului Alb al Saxoniei-Weimar

O activitate foarte importantă, așa cum se desprinde din memoriile sale a fost hotărârea de a compune o listă a românilor din Viena. În decursul anului 1898, a făcut un extras din Dicționarul Lehmann, care cuprindea toate adresele românești, apoi a trimis pe tinerii de la „România Jună” prin toate districtele Vienei, ca să se convingă despre identitatea românească a familiilor. A intrat personal prin mânăstirile catolice și s-a convins câte fetițe române se aflau în ele; mai departe, a cerut să i se facă cunoscut numele elevelor greco-orientale române de la școlile medii și poporale din Viena. De ce acest demers a fost tare important, se află mai departe: În trei mânăstiri au fost peste 60 de fetițe internate, care după informațiile trase, nu primeau nici o instrucțiune religioasă românească, ci se creștinau tot în sens romano-catolic. Directorițele au fost în cea mai mare parte din Franța. Părinții, trăind în credința, că în clasele mai înalte a mânăstirilor din străinătate tot așa se respectă religiunea și sărbătorile ca în cele din România, au trimis fiicele prin aceste internate, care le absolveau la 16-18 ani, cu consecința că unele se catolizeaseră și rămâneau prin mânăstire ca și călugărițe, unde, la timp, au atras și averea moștenită de la părinți; altele se duceau acasă, catolizate gata. Acele care rămâneau credincioase religiunii străbune, au trebuit să-și dea cuvântul că nu se vor căsători fără voia directoarei din mânăstire.^[2]

În anul 1902 a pus bazele Casei Naționale, un fond destinat înființării "primului Museu istoric și etnografic al Românilor de sub coroana Sfântului Ștefan."^[12]

Ideea zămislită în inima câtorva români în frunte cu protectorul lor, generalul Alexandru Lupu, de a aduna pe toți coloniștii trup s-a făcut în anul 1903, când s-a înființat societatea „Clubul Român” la Cluj.^[13]

El a fost de asemenea membru în prezidiul „Oesterreichischer Reichsverein” (Asociația Austriei Imperiale), și în această funcție a cerut într-un memoriu împreună cu alți membrii, în iuie 1914, modificarea constituției actuale prin o reformă profundă a acelei pe baza principiului unei autonomii naționale.^[14]

După izbucnirea Primului Război Mondial a instalat ca președintele asociației române de la Viena un comitet de ajutor cu misiunea de a ajuta pe soldați râniți din capitală sau împrejurare de origine română prin vizite, traduceri pentru persoane sau alte organe în spitale, întreținerea corespondenței cu rude precum punerea la dispoziție de cărți și biblii de limba română. Mai departe au fost adunate și predate cadouri precum articole de larg consum.^[15]

Cât despre generalul Alexandru Lupu, rămâne actual și acum mesajul său testamentar: „Să țineți morțiș la credința străbună, pentru că ea ne-a făcut ceea ce suntem: un popor civilizat, cu speranță într-un viitor tot mai bun și mai consolidat.”  

·         1943: A încetat din viaţă, la Viena, arhitectul Horia Creangă (nepotul lui Ion Creangă). A proiectat, printre altele, imobilul ARO din Bucureşti, hotelul ARO din Braşov, teatrul Giuleşti din Bucureşti, precum şi clădirile Fabricii de locomotive “Malaxa”; (n. 20.07.1892).

·         1944. Moare Jean Prevost, scriitor, publicist si critic literar francez.
* 1958: Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (20 mai 1802–1 august 1858) a fost o prințesă germană. A fost bunica reginei Țărilor de Jos, Emma de Waldeck și Pyrmont, care a fost numită după ea.  Emma a fost una din cele patru fiice ale prințului Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (1767–1812) din căsătoria cu Amelia de Nassau-Weilburg (1776–1841). A crescut alături de surorile sale la Hoym în Anhalt și a primit o educație bună.

S-a căsătorit la 26 iunie 1823 la castelul Schaumburg cu George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont (1789–1845). Emma și George au avut cinci copii:

• Augusta (1824–1893), căsătorită cu contele Alfred de Stolberg-Stolberg
• Joseph (1825–1829)
• Hermine (1827–1910), căsătorită cu Prințul Adolf I George de Schaumburg-Lippe
• George Victor (1831–1893), căsătorit cu Prințesa Elena de Nassau și a doua oară cu Prințesa Louise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg; a fost tatăl reginei Țărilor de Jos și bunicul reginei Wilhelmina.
• Walrad (1833–1867)

După decesul soțului ei în 1852, ea a condus Waldeck și Pyrmont ca regentă pentru fiul ei minor, George Victor.  

Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg
Prințesă de Waldeck și Pyrmont
Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym
Date personale
Născută	20 mai 1802 Castelul Schaumburg
Decedată	1 august 1858 (56 de ani) Pyrmont
Înmormântată	Hessa
Părinți	Victor II, Prince of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] Amelia of Nassau-Weilburg[*]
Frați și surori	Prințesa Hermine de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym Princess Adelheid of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] Princess Ida of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*]
Căsătorită cu	George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont
Copii	Augusta, Contesă Alfred de Stolberg-Stolberg Joseph Hermine, Prințesă de Schaumburg-Lippe George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Walrad
Cetățenie	Germania
Ocupație	Regent
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină prințesă
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Regent

·         1970: Otto Heinrich Warburg, biochimist german, laureat al Premiul Nobel (n. 1883). Otto Heinrich Warburg (n. 8 octombrie 1883, Freiburg im Breisgau, Baden-Württemberg, Germania – d. 1 august 1970, Berlin) medic, biochimist și fiziolog german laureat al Premiului Nobel pentru Medicină și Fiziologie în 1931.

·         1973: A murit  Walter Ulbricht, prim-secretar al Partidului Socialist Unit din Germania în perioada 1950-1971, şi preşedinte al Consiliului de Stat al RDG, între anii 1960 şi 1973, el a condu dictatura comunista in Germania de Est  după modelul sovietic,  în perioada Războiului rece; (n.30.06.1893).
* 1975: Philipp Albrecht, Duce de Württemberg (George Philipp Albrecht Carl Maria Joseph Ludwig Hubertus Stanislaus Leopold Herzog von Württemberg; 14 noiembrie 1893 – 17 aprilie 1975) a fost fiul lui Albrecht, Duce de Württemberg și a Arhiducesei Margarete Sophie a Austriei. A devenit șeful Casei de Württemberg după decesul tatălui său în 1939  Prima lui soție a fost Arhiducesa Elena de Austria (1903-1924), fiica Arhiducelui Petru Ferdinand, Prinț de Toscana și a Prințesei Maria Cristina a celor Două Sicilii. Cuplul a avut o fiică:

• Ducesa Maria Christina de Württemberg (n. 2 septembrie 1924, Tübingen), căsătorită la 23 septembrie 1948 cu prințul Georg Hartmann de Liechtenstein (1911 – 1998), fiu al Prințului Aloys de Liechtenstein.^[2]

Arhiducesa Elena a murit la o săptămână după nașterea fiicei lor.

A doua soție a fost Arhiducesa Rosa de Austria (1906-1983), sora primei lui soții. Căsătoria a avut loc la 1 august 1928 la Friedrichshafen. Ei au avut doi fii și patru fiice:^[2]

• Ducesa Elena de Württemberg (n. 29 iunie 1929), căsătorită în 1961 cu margraful Federico Pallavicini.
• Ducele Ludwig Albrecht de Württemberg (n. 23 octombrie 1930), a renunțat la drepturile sale la șefia Casei, fiind căsătorit morganatic de două ori; are copii.^[2]
• Ducesa Elisabeta de Württemberg (n. 2 februarie 1933), căsătorită în 1958 cu Prințul Antoine de Bourbon-Două Sicilii; are copii.
• Ducesa Marie Thérèse de Württemberg (n. 12 noiembrie 1934), căsătorită în 1957 cu Prințul Henri d'Orléans, Conte de Paris. Căsătoria a fost anulată.
• Carl, Duce de Württemberg (n. 1 august 1936), șef al Casei de Württemberg.
• Ducesa Maria Antonia de Württemberg (31 august 1937 – 12 noiembrie 2004).  

  Philipp Albrecht
  Copiii detronatei dinastii regale Württenberg. De la dreapta la stânga Philipp Albrecht, Albrecht Eugen, Carl Alexander, Maria Amalia și Maria Theresa.
  Date personale
  Nume la naștere	George Philipp Albrecht Carl Maria Joseph Ludwig Hubertus Stanislaus Leopold
  Născut	14 noiembrie 1893 Stuttgart
  Decedat	1 august 1975 (81 de ani) Ravensburg
  Părinți	Albrecht, Duce de Württemberg Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei
  Frați și surori	Duke Carl Alexander of Württemberg[*]
  Căsătorit cu	Arhiducesa Elena de Austria Arhiducesa Rosa de Austria
  Copii	Duchess Elisabeth of Württemberg[*] Duchess Marie Thérèse of Württemberg[*] Carl Louis Albert de Wurtemberg[*] Maria Christina of Württemberg[*] Helene Herzogin von Württemberg[*][1] Maria Antonia Herzogin von Württemberg[*][1]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Württemberg
  Șef al Casei de Württemberg
  Domnie	31 octombrie 1939 - 17 aprilie 1975
  Predecesor	Albrecht, Duce de Württemberg
  Succesor	Carl, Duce de Württemberg

* 1978: Petre Alexandru (n. 30 iulie 1898, Râmnicu Vâlcea – d. 1 august 1978, București) a fost un cunoscut tenor, solist de romanțe, tangouri și cântece populare, mai ales în perioada interbelică.  S-a născut la data de 30 iulie 1898, în Râmnicu Vâlcea^[1], pe malurile Oltului.^[2]

Studiile muzicale le începe la Craiova cu Savel Horceag (teorie-solfegiu și canto). Studiază apoi la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani și Leo Kalmuschi (canto).^[1]

Începe să lucreze, mai întâi, ca pictor de biserici^[3], după care, în 1929, debutează în rolul flăcăului lui Graur din vodevilul „Cinel-Cinel”, pe scena Teatrului Național din Craiova.^[4]

În perioada 1929-1934 devine solist tenor în Corul Ansamblului „Armonia” din Craiova.^[3]

În perioada 1934-1945 cântă ca solist-vocal în diverse restaurante din București, înregistrează numeroase discuri la casa de discuri Cristal (ulterior Electrecord), promovează muzica compozitorilor Ion Vasilescu, Gerd Willnow, Ionel Fernic și susține numeroase emisiuni de muzică ușoară și populară la Radio București (până în 1947).^[5]

În anul 1935 debutează la casa de discuri Cristal cu un tango (Dă-mi o guriță), pe care l-a imprimat cu acompaniamentul orchestrei „Cristal”.

În ianuarie 1936 imprimă primele sale melodii populare (Cocoșel cu două creste și Radu mamei Radule) sub acompaniamentul orchestrei Ionel Cristea^[6].

Tot în 1936, fiind în ultimul an de studiu la Facultatea de Filologie modernă, o cunoaște pe Mia Braia, cu care se căsătorește și alături de care va trăi 14 ani, până în 1950. Aceștia aveau să alcătuiască cel mai bun duet vocal de la „Coșna”, restaurantul din Piața Buzești, unde cântau împreună cu orchestrele Vasile Julea și Costică Tandin. Evoluaseră împreună și la cinematograful „Marna”, apoi la restaurantul „Boulevard” din centrul Capitalei.

În perioada 1948-1954 devine solist-vocal la Ansamblul de Estradă al Teatrului Armatei din București. În perioada 1958-1960 activează ca instructor artistic la Medgidia și București.  Moare la data de 1 august 1978 la București.  

Petre Alexandru
Cântărețul Petre Alexandru
Date personale
Nume la naștere	Pantzel Vilmos
Născut	30 iulie 1898, Râmnicu Vâlcea, România
Decedat	1 august 1978, București, România
Ocupație	cântăreț
Activitate
Gen muzical	populară, ușoară, romanțe
Tipul de voce	tenor
Case de discuri	Electrecord

·         1987: Pola Negri, actriță americană de origine poloneză (n. 1897)

·         1993: Alfred Manessier, pictor francez (n. 1911)

·         1997: A încetat din viaţă la Moscova, pianistul ucrainean de origine germana – rusa Sviatoslav Richter ,unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX\;(n. 20 martie 1915).

* 1998: Eva Bartok (18 iunie 1927, Budapesta, ca Éva Márta Szőke Ivanovics^[1] – 1 august 1998, Londra) a fost actriță maghiară. A început să joace în filme din 1950 până în 1966. Este cel mai cunoscută pentru rolurile sale din Blood and Black Lace, The Crimson Pirate, Operation Amsterdam și Ten Thousand Bedrooms.  În timpul celui de-al doilea război mondial, adolescenta Bartok, fiica unui evreu și a unei catolice, a fost forțată să se căsătorească cu ofițerul maghiar nazist Géza Kovács; căsătoria fiind anulată după război pe baza constrângerii unui minor.^[2] S-a mai căsătorit de încă patru ori, toate căsătoriile fiind încheiate cu divorț, inclusiv căsătoria ei finală, cu actorul Curd Jürgens (1955–56). Fiica sa, Deana, s-a născut în 1957, la scurt timp după terminarea căsătoriei cu Jürgens.^[3][4] Trei decenii mai târziu, Bartok a susținut că tatăl biologic al fiicei sale ar fi fost de fapt Frank Sinatra, cu care a avut o scurtă aventură în 1956.^[5]

În anii 1950, Bartok a fost diagnosticată cu cancer ovarian în timpul sarcinii, dar tumora a "dispărut" înainte de nașterea copilului. A murit la 1 august 1998 la Londra.  

Filmografie parțială[modificare | modificare sursă]

Imagine promoțională a filmului Ten Thousand Bedrooms cu Dean Martin, Anna Maria Alberghetti, Bartok şi Dewey Martin

• Mezei próféta (1947)
• A Tale of Five Cities (1951)
• The Crimson Pirate (1952)
• Venetian Bird (1952)
• Spaceways (1953)
• Der letzte Walzer (1953)
• Park Plaza 605 (1953)
• Front Page Story (1954)
• Victoria and Her Hussar (1954)
• Orient Express (1954)
• Break in the Circle (1955)
• Dunja (engleză: Her Crime Was Love, 1955)
• The Gamma People (1956)
• Through the Forests and Through the Trees (1956)
• Ten Thousand Bedrooms (1957)
• The Doctor of Stalingrad (1958)
• Madeleine Tel. 13 62 11^⁠(de) (a.k.a. Naked in the Night, 1958)
• Operation Amsterdam (1959)
• SOS Pacific (1959)
• Beyond the Curtain (1960)
• Ti aspetterò all'inferno^⁠(it) (1960)
• Eheinstitut Aurora^⁠(de) (engleză: Marriage Bureau Aurora, 1961)
• Blood and Black Lace (1964)  

Jump to navigationJump to search

Eva Bartok
Eva Bartok cu fiica sa, Deana Jürgens (1958)
Date personale
Nume la naștere	Éva Márta Szőke Ivanovics
Născută	18 iunie 1927 Budapesta, Ungaria
Decedată	1 august 1998 (71 de ani) Londra, Anglia, UK
Cauza decesului	boală
Căsătorită cu	Curd Jürgens (13 august 1955–1957)
Copii	Deana Jürgens
Cetățenie	Regatul Unit  Ungaria  Anglia
Ocupație	actriță

·         1999: Silvia Dumitrescu-Timică (n. 29 octombrie 1902, Craiova - d. 1 august 1999, București) a fost o actriță română de teatru și film.  Silvia Dumitrescu s-a născut la data de 29 octombrie 1902 în orașul Craiova. A jucat ca actriță pe scenele de teatru timp de 75 ani, începându-și cariera la Teatrul Ventura din București. Începând din anul 1947, Silvia Dumitrescu a devenit actriță a Teatrului Național "I.L. Caragiale" din București. A fost căsătorită cu actorul George Timică (1886-1954).

A jucat și într-un număr mic de filme, în special de televiziune. Unul din rolurile sale memorabile a fost cel al Coanei Eleonora Arbore din piesa Micul infern de Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera la Teatrul Nottara în martie 1977. Ultima reprezentație a avut loc în 1992, când artista împlinise 90 de ani.

Silvia Dumitrescu-Timică a primit anterior anului 1960 titlul de Artist Emerit. A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa III (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”^[1] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[2]

S-a retras din activitate în anul 1992, la vârsta de 90 ani. A decedat la data de 1 august 1999 în orașul București, în urma unei hemoragii cerebrale.  

Filmografie

• Odessa în flăcări (1942)
• Bădăranii (1960) - Marina, soția lui jupân Simon
• Furtuna (1960)
• O încurcătură (1973) - film TV
• Scorpia (1973) - film TV
• Sâmburele (1974) - film TV
• Tren de plăcere (1979) - film TV
• Micul infern (1979) - film TV  

  Silvia Dumitrescu-Timică
  Date personale
  Născută	29 octombrie 1902 Craiova, România
  Decedată	1 august 1999 (96 de ani) București, România
  Căsătorită cu	George Timică
  Copii	Stela Dumitrescu
  Ocupație	actriță

·         1999 - A murit scriitorul indian Nirad Chaudhuri, cunoscut, mai ales, pentru lucrarea „The Autobiography of an Unknown Indian” (n.1898).
* 2001: Nicolae Tătaru I (n. 16 decembrie 1931 în Sibiu - d. 1 august 2001) a fost un fotbalist și antrenor român care a jucat pe postul de atacant. A jucat 11 ani pentru Steaua, devenind un simbol al echipei. Nicolae Tătaru a fost fratele mai mare al lui Gheorghe Tătaru. Nicolae Tătaru a semnat cu Steaua București în 1952, după ce a jucat la echipa secundă a Stelei , Armata Craiova. Are 24 de selecții și 3 goluri la naționala României. A debutat pe 9 mai 1954 în meciul României contra Germaniei, disputat în Berlin în fața a 90.000 de suporteri. Primul gol l-a marcat împotriva Greciei în 1957. În 1959, în meciul cu echipa olimpică a Uniunii Sovietice, a fost căpitanul naționalei. De atunci a mai fost căpitan de 8 ori. La Steaua, a jucat 210 meciuri și a înscris 75 de goluri. Este al zecelea marcator al Stelei.

·         2003 - A încetat din viaţă actriţa Marie Trintignant: "Strigătul mătăsii", "Pădurea ucigaşă", "Lunga noapte de dragoste" (n. 21 ianuarie 1962)

·         2005 - A murit geograful francez Robert Ficheux, membru corespondent străin şi membru de onoare din străinătate al Academiei Române (n.12.08.1898).
* 2008: Radu Grigorovici (n. 20 noiembrie 1911, Cernăuți; d. 1 august 2008, București) a fost un fizician român de origine evreiască după mamă ^[3], membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). A adus contribuții fundamentale la fizica semiconductorilor amorfi; este considerat fondatorul școlii românești de cercetare în acest domeniu. A publicat studii și documente despre Bucovina natală.  Radu Grigorovici s-a născut la 20 noiembrie 1911 în Cernăuți, ca unicul fiu al social-democraților bucovineni Gheorghe și Tatiana Grigorovici. După absolvirea liceului Aron Pumnul (1928) a studiat la Universitatea din Cernăuți, obținând în 1931 licența în științe chimice iar în 1934 licența în științe fizice. La aceeași universitate, a fost apoi preparator la Laboratorul de fizică experimentală al profesorului Eugen Bădărău.

În 1936 s-a transferat la Facultatea de Științe a Universității din București, unde Bădărău fusese chemat ca șef al Laboratorului de fizică moleculară, acustică și optică. În 1938 a obținut titlul de doctor în științe fizice cu o disertație despre Potențialul disruptiv în vapori de mercur. A urcat treptele ierarhiei universitare, devenind conferențiar în 1949. Între anii 1947-1957 a lucrat în paralel în industria izvoarelor de lumină (fabrica Lumen, apoi Electrofar), ca inginer consultant. Este constrâns, din motive politice, să renunțe la cariera universitară. Se retrage în activitatea de cercetare, devenind șef de secție (1960) și director adjunct științific (1963) la Institutul de Fizică București al Academiei RPR; în 1970 institutul va trece în subordinea Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară. În 1973 solicită pensionarea, continuându-și activitatea ca cercetător științific principal I cu jumătate de normă; în 1977, în urma unei reorganizări, este transferat la Institutul de Fizica și Tehnologia Materialelor, iar după un an i se desface contractul de muncă.

Radu Grigorovici a adus contribuții originale la fizica descărcărilor electrice în gaze, analiza spectrală în flacără, izvoarele de lumină, optica fiziologică și instrumentală, sistemele de mărimi și unități fizico-fiziologice. La Institutul de Fizică București a organizat și condus un grup de cercetători care a studiat fenomenele de transport în straturi metalice subțiri dezordonate, explicate prin structura de benzi a metalelor respective (1959-1966). Dar rezultatele cele mai importante au fost obținute în studiul semiconductorilor amorfi (1964-1977).

Grigorovici și colaboratorii au studiat structura, transportul electric, proprietățile optice și fotoconductivitatea în straturile amorfe de germaniu, siliciu și carbon obținute prin evaporare în vid. Pe baza acestor rezultate, Grigorovici a fost primul care a reliefat deosebirile structurale dintre straturile de germaniu și siliciu amorfe și microcristaline; a urmat elaborarea unui model structural, completat cu considerente energetice. Acest „amorphonic model”, rafinat ulterior în diverse laboratoare ca „random network model”, este astăzi practic unanim acceptat drept model structural pentru semiconductorii amorfi și a deschis drumuri noi în cercetare și aplicații.

Aceste lucrări au adus grupului Grigorovici notorietate internațională, iar inițiatorului său recunoașterea ca mentor fondator al unei școli românești de cercetare în acest domeniu. Rezultatele au fost propagate la congrese internaționale și școli de vară, în articole de sinteză și monografii, au fost citate extensiv și au avut aprecierea unor fizicieni de statura lui Sir Nevill Mott. Radu Grigorovici a fost cooptat în comitetele de organizare a numeroase congrese internaționale, în comitetele de redacție ale revistelor de specialitate (Journal of Non-Crystalline Solids, Thin Solid Films, physica status solidi) și în Comisia de Semiconductori a Uniunii Internaționale de Fizică Pură și Aplicată (1969-1975).

A fost ales membru titular al Academiei Române în 1990 (era membru corespondent din 1963) și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). Preocupat de „adevărul vieții și adevărul științei” ^[4], s-a angajat activ pentru regenerarea Academiei în anii următori dictaturii comuniste. A fost membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei și doctor honoris causa al Universității din București.

Cunoscut pentru nonconformismul și spiritul său critic, Radu Grigorovici și-a atras, de-a lungul vieții, admirația sau antipatia multora ^[4]. Un coleg american l-a numit „un om de știință de renume mondial, un umanist și un muzician” ^[5]. Avea un interes permanent și intens pentru literatură, istorie și arte. După dezmembrarea imperiului sovietic, a inițiat un dialog susținut cu românii bucovineni ^[6]; a publicat, în ediție bilingvă română/germană, un volum de studii și documente despre Bucovina ^[7]. Era un fin muzician care, după timpul dedicat fizicii, se relaxa interpretând la pian piesele preferate din marele repertoriu. A încetat din viață la 1 august 2008, în București.  

Radu Grigorovici
Radu Grigorovici
Date personale
Născut	20 noiembrie 1911  Cernăuți, Austro-Ungaria[1]
Decedat	2 august 2008 (96 de ani)  București, România[2]
Părinți	Gheorghe Grigorovici și Tatiana Grigorovici.
Căsătorit cu	Elena (n. Răzvan)
Copii	Rodica Marchidan, fizician
Cetățenie	România
Ocupație	fizician, profesor
Activitate
Membru titular al Academiei Române

·         2009: Corazon Aquino, politician filipinez (n. 1933).

·         2014: A murit dupa o indelungata suferinta, in urma unui cancer osos, celebrul cascador roman de origine secuiasca  Szabolcs Cseh (SZABI) CSEH; ( (n. 11 decembrie 1942,  Miercurea Ciuc).  De la debutul său, SZABI CSEH, cunoscut si ca Sobi, a colaborat la realizarea a peste 150 de filme artistice de lungmetraj sau TV, dintre care 25 de producții străine și coproducții (Germania, Franța, SUA etc), realizând concepția și regia secvențelor de acțiune-lupte, conceperea și/sau execuția cascadelor, coordonarea cascadorilor, interpretarea unor roluri memorabile de film. În anul 1985, revista vest-germană “Bunte Illustrierte” l-a desemnat cel mai bun cascador din Europa. Din anul 2005, lărgindu-și sfera preocupărilor, Szabi Cseh derulează programul social GLADIATOR pentru copii săraci, destinat prevenirii și combaterii delicventei juvenile , iar din 2008 a   derulat un  program-metodă pentru copii cu handicap psihic și fizic sever. Ambele programe  erau  bazate pe metodologii originale create de el, care au dat  rezultate impresionante.  Szabolcs Cseh s-a născut într-o familie de secui. După absolvirea studiilor secundare la Liceul Andrei Șaguna și la liceul Unirea din Brașov, a urmat cursurile Institutului de Educație Fizică și Sport din București, pe care le-a finalizat în anul 1966.

Încă din timpul facultății a lucrat ca zburător la trapez la Circul de Stat din București în trupa Ganea. Aflat în anul trei de facultate, a colaborat în calitate de cascador în filmul “Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu, apoi în anul următor în filmele “Împușcături pe portativ” (regizat de Cezar Grigoriu), “Tom Sawyer și Huckleberry Finn” (producție franceză) și “Serbări galante” (în regia lui René Clair).

„La începutul carierei mă antrenam la circul din București ca să-mi îmbunătățesc exercițiile la trapez. Dar tatăl meu, care era directorul singurei bănci din Brașov, nu voia să se știe ca eu sunt un circar, așa că ziua mă duceam la cursuri și noaptea mă antrenam să devin cel mai bun zburător din Europa ^[2].”

—Szabi Cseh

În anii 1967-1980, fiind primul metodist (maistru de lupte) angajat pe un astfel de post în România, în cadrul Studioului Cinematografic "București" și apoi în Centrala RomaniaFilm – Centrul de Producție Cinematografică, a colaborat la toate filmele românești ce conțineau secvențe de acțiune-lupte și a executat multiple cascade dificile și spectaculoase, unele fiind unicate pe plan mondial.

Tot din 1967 Cseh a alcătuit prima echipă de cascadori profesioniști din România, a cărei continuitate a asigurat-o, prin coordonare și instruire, până în 1987. Astfel, Szabi Cseh a contribuit substanțial la crearea unui domeniu practic inexistent în România până atunci și la „perioada de aur” a filmului românesc de acțiune în context mondial.

În 1975 a devenit coordonator al școlii de cascadori din Germania, unde a colaborat cu Peter Fogel, regizor de acțiune și cascador la 11 filme produse de studiourile DEFA din Berlinul de Est și Tele München (până în anul 1986).

De la debutul său Szabi Cseh a colaborat la realizarea a peste 150 de filme artistice de lungmetraj sau TV, dintre care 25 de producții străine și coproducții (Germania, Franța, SUA etc.), realizând concepția și regia secvențelor de acțiune-lupte, conceperea și/sau execuția cascadelor, coordonarea cascadorilor, interpretarea unor roluri memorabile de film.

Din 1974 a colaborat la realizarea a 38 de filme artistice străine ca regizor al secvențelor de acțiune sau cascador. A realizat peste 70 de spectacole cu specific de cascadorie–divertisment în țară și străinătate.

La 8 ianuarie 1990 Szabi Cseh a înființat prima Asociație a Cascadorilor Profesioniști din România, pe care a condus-o mai mulți ani.

După revoluție a avut apariții rare în filme, acuzând corupția și onorariile prea modeste plătite cascadorilor.

„Producătorii au început să angajeze doar cascadori care nu denunțau mita. Tot felul de directorași cereau 500 de euro să plătească unui cascador o zi de muncă și apoi angajau niște copii care făceau două tumbe și cărora le dădeau 100 de euro, restul de bani intrând în buzunarele lor. Am refuzat să accept corupția, așa că nu m-au mai lăsat să lucrez ^[2].”

—Szobi Cseh

În anii 1999–2002 a colaborat la realizarea secvențelor de acțiune în peste zece filme artistice străine realizate în țară, inclusiv Amen. (în regia lui Costa Gavras).

Szabolcs Cseh a elaborat studii științifice și cursuri universitare teoretice și practice, despre mișcarea scenică a actorului și componentele sale psiho-motrice, lupte scenice, realizarea secvențelor de acțiune etc.

Din 1980, inițial în calitate de lector universitar și, ulterior, de conferențiar universitar, predă neîntrerupt astfel de cursuri interdisciplinare la UNATC "I. L. Caragiale" din București, secțiile actorie, imagine de film și TV, regie de film, regie de teatru. A contribuit la formarea a zeci de generații de actori, regizori de teatru, de film și operatori de film și de televiziune. A avut colaborări didactice și la Universitatea de Muzică "Ciprian Porumbescu", secția regie de operă. Din anul 2005, lărgindu-și sfera preocupărilor, Szabi Cseh derulează programul social GLADIATOR pentru copii săraci, destinat prevenirii și combaterii delincvenței juvenile. Din 2008, derulează programul-metodă pentru copii cu handicap psihic și fizic sever. Ambele programe sunt bazate pe metodologii originale create de el, cu rezultate impresionante.^[3]

Szabi Cseh a aflat în vara anului 2012 că suferă de mielom multiplu și o tumoare la coloana vertebrală, o formă de cancer rară care îi măcina sistemul osos și îi provoca dureri cumplite.^[4][5] Din cauza unor complicații suferite pe fondul bolii, Szabi Cseh a fost nevoit în vara anului 2013 să se interneze la Spitalul Fundeni, unde a rămas până la deces.  Szabolcs Cseh este autorul a numeroase invenții care au dus la dezvoltarea tehnicii și metodologiilor din domeniul cascadoriei, nu doar în România, ci la nivel internațional. Exemple:

• trambulina elastică, utilizată prima oară în redarea efectului de zbor al personajului în urma unei explozii (1967)
• trăgătoarea, folosită pentru prima oară în lume, în căderile cu calul, făcându-le mai spectaculoase și mai sigure atât pentru cascador, cât și pentru cal (1970)
• țarcul pentru aglomerarea cailor în filmarea secvențelor de luptă călare, covorul mișcător pentru căderile simultane ale cailor (1970)
• bătuta, dispozitiv de aruncare a oamenilor, cailor etc. din poziții statice (1972)
• utilizarea cablurilor, pentru prima oară în România, în redarea cât mai spectaculoasă a efectelor de împușcături, explozii, lovituri (1974)

Printre casacadoriile executate de Szabi Cseh se numără unele deosebit de spectaculoase, mai ales pentru epoca în care au fost realizate, și nerepetate de altcineva până în prezent. Exemple:

• În anul 1966, în filmul “Dacii”, a promovat pentru prima dată în România căzăturile de la înălțime și căzăturile cu calul.
• În anul 1971, în filmul “Mihai Viteazul”, depășește recordul mondial executând o cădere de la 13 m fără protecție la aterizare.
• În 1976, execută o cădere de la 37 metri cu spatele în jos, la furnalul de la Copșa Mică.
• În 1984, realizează o săritură de 80 metri cu mașina în Marea Nordului.
• În anul 1985, face o săritură cu un microbuz deasupra unui lac, scufundat la 20 m, la Magdeburg. În timpul zborului, a declanșat explozia microbuzului încărcat cu trotil.
• Printre cascadele cele mai cunoscute se numără o serie de cascade-unicat aparținând personajului Buză de Iepure din filmele cu Mărgelatu (1980-1986). Câteva din acestea sunt considerate premiere sau recorduri mondiale: săritură cu calul prin geam, cădere cu calul din cabrare, prin rostogolirea pe spate a calului și călărețului, pe versant muntos pe o înălțime de 70 m.

În anul 1985 revista vest-germană “Bunte Illustrierte” l-a desemnat cel mai bun cascador din Europa.

Szabolcs Cseh
Date personale
Născut	11 decembrie 1942 Miercurea Ciuc
Decedat	1 august 2014 (71 de ani) București
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Cetățenie	România
Ocupație	actor cascador

·         2016: Principesa Ana de Bourbon-Parma (cunoscută și sub apelativul Regina Ana, prenume complet Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite; n. 18 septembrie 1923,^[1][2] Paris, Franța – d. 1 august 2016,^[3][1][2] Morges[*], Elveția) a fost soția regelui Mihai I al României și fiica prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei. A fost strănepoata regilor Christian al IX-lea al Danemarcei (pe linie maternă) și Miguel I al Portugaliei (pe linie paternă) și nepoata de soră a împărătesei Zita de Bourbon-Parma.

Principesa Ana, cetățean francez naturalizat, a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. L-a cunoscut pe regele Mihai al României la nunta principesei Elisabeta a Marii Britanii, în noiembrie 1947, cei doi logodindu-se înainte de întoarcerea regelui în România. Guvernul Groza nu și-a dat acordul pentru căsătorie. Mai mult, l-a forțat pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Cuplul s-a căsătorit în cursul anului următor, în ciuda opreliștilor de natură religioasă. În cercurile monarhiste și în cadrul familiei regale a României, Ana de Bourbon-Parma a fost cunoscută sub titlul Regina Ana (cu calificativul Majestatea Sa).  Regina Ana a României s-a născut la Paris în arondismentul al 16-lea, fiind singura fiică a prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margareta a Danermarcei, primind astfel titlul de principesă de Bourbon-Parma. Aceasta și-a petrecut copilăria împreună cu familia, respectiv cei trei frați Jacques, Michel și André în Franța. În 1939 și-a însoțit familia, care fugea din calea naziștilor, în Spania, Portugalia, apoi în Statele Unite. La New York a urmat cursurile școlii de artă Parson's School of Design în perioada 1940-1943 și a lucrat în același timp ca vânzătoare într-un magazin. Din 1943 până la sfârșitul războiului a participat, înrolându-se voluntar alături de Forțele Franceze Libere (trupele sub comanda generalului Charles de Gaulle), la campaniile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania unde a fost șofer pe ambulanță și infirmieră, pentru acestea primind „Crucea de Război” a Franței  Principesa Ana de Bourbon-Parma nu a participat în noiembrie 1947 la nunta principesei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, dar în acele zile vărul său primar, Jean de Luxemburg, oferea un dineu la ambasada Luxemburgului de la Londra. Acolo s-a cunoscut cu Regele Mihai I, moment despre care își amintește ca fiind stânjenitor, din cauza unei gafe protocolare: „Am văzut-o pe regina Elena, pe ducesa de Aosta, pe sora ei și pe mama, iar de vorbă cu ele, în picioare, era un tânăr în uniformă, regele Mihai al României... Cum nu ieșisem de multă vreme din armată, în loc să fac o reverență, am luat poziție de drepți și l-am salutat lovind călcâiele, ca un soldat! M-am simțit atât de umilită de mine însămi, încât am ieșit imediat“.^[4] Cu acest prilej s-a petrecut, la Londra, logodna sa cu regele Mihai I, însă la 30 decembrie 1947 a survenit abdicarea forțată a acestuia.

În martie 1948 regele Mihai a declarat la Londra că abdicarea sa este nulă, fiind smulsă prin amenințare cu forța și șantaj. Ca urmare a acestei declarații, guvernul comunist le-a retras atât lui, cât și membrilor Familiei Regale, cetățenia română.  

Monograma Reginei Ana a României

Căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică, Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care era creștin-ortodox. La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția non-romano-catolic ar fi îngăduit ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune din moment ce ar fi violat statutul constituțional al monarhiei românești. Pentru a rezolva această problemă, însăși regina-mamă Elena însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, respectiv mergând în audiență la papa Pius al XII-lea. În ciuda argumentelor reginei Elena și a faptului că principesa Margaret a izbucnit de nervi trântind cu pumnul în masă, papa nu a fost de acord cu dispensa invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, de altfel ortodox, nerespectând promisiunea de a-și boteza copii în religia catolică, ci în cea ortodoxă.^[5]

Nereușind să obțină dispensa necesară, cuplul a continuat cu pregătirile pentru nuntă. Astfel, la cererea papei Pius, Xavier ducele de Parma a emis o declarație prin care obiecta împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei sau a familiei miresei, interzicându-le părinților miresei să participe la ceremonie. În aceste circumstanțe familia miresei a fost reprezentată de unchiul matern al principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar.^[5] La ceremonie au fost prezenți, printre alții, regina-mamă Elena a României, Irina ducesa de Aosta, Katherine principesă a Greciei, Regina Alexandra a Iugoslaviei, Regina Frederika a Greciei alături de regele Paul al Greciei, gazdele evenimentului, Amedeo duce de Aosta, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, și rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse. Tatăl regelui Mihai, Carol, și surorile acestuia, Maria, fostă regină-mamă a Iugoslaviei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, și Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana au fost înștiințați de eveniment însă nu și invitati.^[4] La început, au trăit în Italia și în Marea Britanie, apoi s-au mutat în Elveția.

Au împreună cinci fiice: Margareta, Principesă Moștenitoare a României, Custode al Coroanei României (n. 1949), Elena (n. 1950), Irina (n. 1953), Sofia (n. 1957) și Maria (n. 1964).  S-a stins din viață la ora 13.45 la Spitalul Morges din Elveția la data de 1 august 2016^[6] și a fost înmormântată în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș^[7] la data de 13 august 2016. În memoria ei, Guvernul României a decretat ziua de sâmbătă, 13 august, zi de doliu național.^[8][9] 13 august 2016 a fost decretată și în Republica Moldova zi de doliu național de către președintele Nicolae Timofti.^[10] La funeraliile Majestății Sale au luat parte reprezentanți ai guvernului României,în frunte cu premierul Dacian Cioloș, reprezentanți ai bisericilor catolice și ortodoxe române, membri ai corpului diplomatic și reprezentanți ai familiilor Imperiale ale Rusiei, Austriei și Germaniei, ai familiilor regale ale Olandei, Belgiei, de Luxemburg, de Baden, de Württemberg și de Bourbon-Parma, precum și ai familiilor Princiare de Ligne, de Hohenberg și de Schaumburg-Lippe  

Ana de Bourbon-Parma
Majestatea Sa Regina României
Paris, 1991
Date personale
Nume la naștere	Anne Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite
Născută	18 septembrie 1923[1][2] Paris, Franța
Decedată	1 august 2016 (92 de ani)[3][1][2] Morges, Elveția
Înmormântată	13 august 2016 Curtea de Argeș
Părinți	Prințul René de Bourbon-Parma Prințesa Margaret a Danemarcei
Frați și surori	Prince Michel of Bourbon-Parma[*]
Căsătorită cu	Mihai al României
Copii	Margareta, Principesă Moștenitoare a României Elena, Principesă a României Irina, Principesă a României Sofia, Principesă a României Maria, Principesă a României
Cetățenie	România
Ocupație	retail clerk[*] ambulance driver[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de România
Imn regal	Trăiască Regele
Domnie
Domnie	Nu a domnit niciodată
Încoronare	Nu a fost încoronată
Predecesor	Nu are
Succesor	Nu are

VA URMA