MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 1 AUGUST 2020
B.
Decese
· 30 î.Hr.: A murit Marcus Antonius, general și politician roman (n. 82 î.Hr.) Marc Antoniu „Marcus Antonius” (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general și politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian și Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.)
· 1137: Ludovic al VI-lea (în franceză:Louis VI Le Gros, l’Éveillé sau le Batailleur, n. 1081 − d. 1137) a fost regele Franței între 1108-1137. Ludovic era fiul lui Filip I.
Ludovic al VI-lea cel Gros
A consolidat puterea regală pentru totdeauna în Île-de-France, regiune care fusese fieful inițial al Capețienilor. Aici, el a reprimat în mod sistematic orice opoziție feudală împotriva autorității regale.
De asemenea, a făcut ca fiul său, viitorul Ludovic VII, să fie crescut la abația Saint-Denis, în nordul Parisului, și ca acesta să se căsătorească cu Eleanor, moștenitoarea ducatului Aquitaniei, în 1137.
A purtat război cu Henric I, regele Angliei, suferind o înfrângere grea în anul 1119. Ultima sa confruntare armată a fost cu împăratul romano-german Henric al V-lea, care împreună cu regele Angliei, Henric I îi declaraseră război în 1124. Regele Franței a apelat la simțul național al francezilor [necesită citare], iar vasalii francezi au venit în ajutor cu propriile armate, Henric al V-lea fiind nevoit să se retragă. 
· 1348: A murit Blanche de Valois, regină a Germaniei și Boemiei (n. 1316). Blanche de Valois (1316–1348) fiica cea mică a lui Charles de Valois și a celei de-a treia soții, Mahaut de Châtillon.
* 1402: Edmund de Langley, primul Duce de York (n. 5 iunie 1341 – d. 1 august 1402) a fost fiul cel mic al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Filipa de Hainault. La vârsta de 21 de ani a fost numit Conte de Cambridge. La 6 august 1385 a fost numit Duce de York.[2] A fost fondatorul Casei de York.
* 1402: Edmund de Langley, primul Duce de York (n. 5 iunie 1341 – d. 1 august 1402) a fost fiul cel mic al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Filipa de Hainault. La vârsta de 21 de ani a fost numit Conte de Cambridge. La 6 august 1385 a fost numit Duce de York.[2] A fost fondatorul Casei de York.
| Edmund de Langley | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 iunie 1341 Kings Langley, Hertfordshire |
| Decedat | (61 de ani) Kings Langley, Hertfordshire |
| Înmormântat | Kings Langley, Hertfordshire |
| Părinți | Eduard al III-lea al Angliei[1] Filipa de Hainault[1]  |
| Frați și surori | Joan of England[*] Isabella de Coucy[*] Margaret, Countess of Pembroke[*] Mary of Waltham[*] Eduard Prințul Negru[1] Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster[1] Lionel of Antwerp, 1st Duke of Clarence[*][1] Thomas of Woodstock, 1st Duke of Gloucester[*][1] |
| Căsătorit cu | Infanta Isabela a Castiliei Joan Holland |
| Copii | Eduard de Norwich, Duce de York Constance de York, Contesă de Gloucester Richard de Conisburgh, Conte de Cambridge |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Plantagenet (prin naștere) Casa de York (fonadator) |
| Duce de York | |
| Succesor | Eduard de Norwich |
· 1464: Moare Cosimo di Medici, supranumit Cosimo cel Batran, conducator al Republicii Florentine si inflacarat protector al literaturii si artelor; (n.27.09.1389). Cosimo di Giovanni de’ Medici (n. 27 septembrie 1389 – 1 august 1464), cunoscut și sub numele de Părintele Patriei, a fost primul membru din Dinastia de’ Medici care a condus de facto Florența.
Cosimo s-a căsătorit cu Contessina de' Bardi, fiica lui Giovanni, Conte de Vernio, și a soției sale, Emilia Pannocchieschi. Au avut împreună doi fii: Piero I de' Medici și Giovanni de' Medici. Cosimo a avut de asemenea și un fiu nelegitim, Carlo de' Medici (1430 - 1492) conceput cu o sclavă din Cricassia.
La moartea sa, în 1464, Cosimo a fost urmat de fiul său Piero I de' Medici iar Signoria i-a acordat titlul de Părintele Patriei. Cosimo a folosit averea sa de aproximativ 150 000 de florentini de aur (aproape 22 de milioane de euro în prezent) pentru a controla sistemul politic florentin și pentru a sponsoriza o serie de realizări artistice.
Puterea asupra Florenței provenea din averea sa, pe care o folosea pentru a controla voturile. Florentinii erau mândri de democrația lui. Aeneas Sylvius, Episcopul de Siena și mai târziu Papa Pius al II-lea, spunea despre el: Întrebările politice sunt soluționate în casa lui Cosmio. El decide pacea și războiul ... El este rege în toate, mai puțin cu numele ...
În 1433, puterea lui Cosimo asupra Florenței a început să atragă grupuri de inamici, conduși de figuri precum Palla Strozzi și Rinaldo degli Albizzi. În septembrie a fost întemnițat și acuzat de eșecul cuceririi orașului Lucca, însă a reușit să transforme închisoarea într-un exil. A plecat la Padova și apoi la Veneția. Determinați de influența și de averea sa, partizanii Medicilor l-au urmat. Cosimo a revenit un an mai târziu, în 1434, pentru a influența Guvernul din Florența (în special prin intermediul familiilor Pitti și Soderini). Cu ajutorul relațiilor sale favorabile din Signorie, Cosimo a provocat o serie de modificări constituționale pentru a-și asigura puterea prin influență.
În ceea ce privește politica externă, Cosimo a menținut pacea în nordul Italiei, prin crearea unui echilibru de putere între Florența, Napoli, Veneția și Milano, în timpul războaielor din Lombardia, și a descurajat puterile din afara țării (în special Franța și Sfântul Imperiu Roman) să intervină. În anul 1439, a avut, de asemenea, un rol esențial în a-l convinge pe Papa Eugen al IV-lea, să mute Conciliul Ecumenic de la Ferrara la Florența. Sosirea unor figuri nobile bizantine din Imperiul Roman de Răsărit, în special Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a fost începutul artei și culturii pentru Florența. Cosimo și-a remarcat influența și în cultură și artă. Acesta cheltuia din belșug averea familiei pentru a îmbogăți Florența. Potrivit lui Zibaldone Salviati, Cosimo a spus: Toate aceste lucruri mi-au dat cea mai mare satisfacție și mulțumire, deoarece nu sunt doar pentru a-l onora pe Dumnezeu, ci sunt și pentru propria amintire. Timp de cincizeci de ani, nu am făcut decât să câștig bani și să cheltui bani
Cosimo l-a angajat pe tânărul Michelozzo Michelozzi pentru a crea prototipul palatului florentin, austerul și magnificul Palazzo Medici. A fost confidentul lui Fra Angelico, Fra Filippo Lippi și a lui Donatello. Cosimo l-a ajutat pe arhitectul Brunelleschi să finalizeze domul Santa Maria del Fiore.
| Cosimo de' Medici | |
.jpg) Cosimo Medici, portret de Bronzino | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Cosimo di Giovanni de' Medici |
| Născut | 27 septembrie 1389 Florența, Republica Florenței |
| Decedat | 1 august 1464 (74 ani, 309 zile) Villa Medici, Careggi, Republica Florenței |
| Înmormântat | Basilica of San Lorenzo[*] |
| Părinți | Giovanni di Bicci de' Medici Piccarda Bueri[*] |
| Frați și surori | Lorenzo the Elder[*] |
| Căsătorit cu | Contessina de' Bardi[*] (din ) |
| Copii | Piero di Cosimo de' Medici Giovanni de' Medici Carlo di Cosimo de' Medici fiu nelegitim |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Marele Ducat de Toscana |
| Ocupație | politician diplomat bancher[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa Medici |
| Senior al Florenței | |
| Domnie | 5 septembrie 1434 – 1 august 1464 |
| Predecesor | Rinaldo degli Albizzi |
| Succesor | Piero di Cosimo de' Medici |
· 1714: Anna a Marii Britanii (n. 6 februarie 1665 — d. 1 august 1714) a fost regină a Angliei, Scoției și Irlandei, între 1702–1714; de la data de 8 martie 1702, i-a succedat lui William al III-lea al Angliei și al II-lea al Scoției.
Tatăl ei, Iacob al II-lea al Angliei (și al VII-lea al Scoției), a fost deposedat de coroană în 1688; cumnatul și sora ei au devenit monarhii William al III-lea și Maria a II-a, singurul astfel de caz în istoria britanică. După moartea Mariei în 1694, William a continuat ca singur monarh, până la propria sa moarte în 1702.
La data de 1 mai 1707, conform Actelor Uniunii din 1707, Anglia și Scoția s-au unit într-un singur stat, Regatul Marii Britanii. Anne a devenit primul suveran al noului stat, în timp ce continua să dețină separat coroana de regină a Irlandei. Regina Anna a domnit doisprezece ani până la moartea sa în august 1714.
Viața Annei a fost marcată de numeroase crize, atât personale cât și cu privire la succesiunea coroanei. Pentru că a murit fără să lase moștenitori în viață, Anna a fost ultimul monarh al Casei Stuart. A fost succedată de vărul său, George I din dinastia de Hanovra, care era descendent al Stuarzilor prin bunica sa maternă, Elisabeta, fiica lui Iacob I. Anna s-a născut la 11:30 p.m. la 6 februarie 1665 la Palatul St James din Londra ca al patrulea copil și a doua fiică a lui Iacob, Duce de York (viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei) și a primei soții a acestuia, Lady Anne Hyde.[4] Fratele tatălui ei a fost regele Carol al II-lea al Angliei care a domnit peste trei regate: Anglia, Scoția și Irlanda iar mama ei a fost fiica Lordului Cancelar Edward Hyde.
A fost botezată în credința anglicană la capela regală a palatului St James. Sora ei mai mare, Maria, a fost unul dintre nași împreună cu arhiepiscopul de Canterbury Gilbert Sheldon și Ducesa de Monmouth.[5] Ducele și Ducesa de York au avut opt copii, însă numai Anna și Maria au supraviețuit adolescenței.[3]
Copil fiind, Anna a suferit de o afecțiune a ochilor care s-a manifestat prin udarea excesivă a ochilor. Pentru tratament medical a fost trimisă în Franța unde a locuit cu bunica paternă, Henrietta Maria a Franței, la Castelul Colombes în apropiere de Paris.[6] După decesul bunicii sale în 1669, Anna a locuit cu mătușa ei, Henrietta Anna, Ducesă de Orléans. După moartea bruscă a mătușii sale în 1670, Anna s-a întors în Anglia. Mama ei a murit anul următor.[7]
Conform tradiției în familia regală, Anna și sora ei au fost separate de tatăl lor și stabilite în propria lor casă la Richmond, Londra.[8] La instrucțiunile lui Carol al II-lea ele au fost crescute ca protestante.[9] Au fost plasate în grija colonelului Edward Villiers și a soției acestuia, Lady Frances Villiers,[10] iar educația lor s-a axat pe învățăturile bisericii anglicane.[11]
În jurul anului 1671, Anna a făcut cunoștință cu Sarah Jennings, care mai târziu îi va deveni prietenă apropiată și unul dintre cei mai influenți consilieri ai ei.[12] Jennings s-a căsătorit cu John Churchill (viitorul Duce de Marlborough) în 1678. El era fratele amantei Ducelui de York, Arabella Churchill, și va deveni unul dintre cei mai importanți generali ai Annei.[13]
În 1673 convertirea la catolicism a tatălui Annei a devenit publică. El s-a căsătorit cu o prințesă catolică, Mary de Modena, care era cu numai șase ani și jumătate mai mare decât Anna. Carol al II-lea nu a avut copii legitimi care au supraviețuit așa încât Ducele de York era al doilea în linia de succesiune, urmat de cele două fiice ale sale din prima căsătorie, Maria și Anna. În următorii zece ani, noua Ducesă de York a avut zece copii însă toți au murit la naștere sau la vârste foarte fragede. 
În noiembrie 1677, sora mai mare a Annei s-a căsătorit cu un prinț olandez, Willem de Orania; Anna nu a putut participa la nuntă, a rămas închisă în camera ei, bolnavă de variolă.[14] Până când s-a vindecat ea, Maria deja plecase în noua ei viață, în Olanda. Lady Frances Villiers s-a îmbolnăvit și ea de variolă și a murit. Mătușa Annei, Lady Clarendon (soția lui Henry Hyde), a fost numită noua guvernantă a Annei.[15] Un an mai târziu, Anna și mama ei vitregă au vizitat-o pe Maria în Olanda.[16]
Ca urmare a isteriei anti-catolice, tatăl și mama ei vitregă s-au retras la Bruxelles în martie 1679; Anna i-a vizitat la sfârșitul lunii august.[16] În octombrie Anna s-a întors în Anglia, iar Ducele și Ducesa în Scoția.[17] Ea și-a vizitat tatăl și mama vitregă în Scoția din iulie 1681 până în mai 1682.[18] Aceasta a fost ultima ei călătorie în afara Angliei.[19]
Vărul de-al doilea al Annei, George de Hanovra (și eventualul ei succesor) a vizitat Londra timp de trei luni începând cu decembrie 1680, alimentând zvonuri legate de o potențială căsătorie dintre ei.[20] Istoricul Edward Gregg a respins ca nefondate zvonurile că tatăl ei a exilat de la curte și hanovrienii plănuiau să-l căsătorească pe Prințul George cu verișoara lui primară, Sofia Dorothea de Celle, ca parte a unei scheme de a uni moștenirea hanovriană.[21]
La 28 iulie 1683 la capela regală, Anna s-a căsătorit cu protestantul prinț George al Danemarcei, fratele regelui Christian al V-lea al Danemarcei. Deși a fost o căsătorie aranjată, ei au fost parteneri devotați și fideli.[22] În câteva luni de la căsătorie, Anna a rămas însărcinată însă a născut un copil mort în mai 1684. În următorii doi ani, ea a mai născut două fiice, Mary și Anna Sophia. Când Carol al II-lea a murit în 1685, tatăl Annei l-a urmat la domnie sub numele de Iacob al II-lea în Anglia și Irlanda și Iacob al VII-lea în Scoția [24]. El, însă, nu a fost bine primit de englezi, care erau foarte preocupați de catolicismul său.[25] Anna împărtășea îngrijorarea generală și a continuat să participe la slujbele anglicane. Cum sora ei Maria locuia în Olanda, Anna și familia ei erau singurii membri ai familiei regale care participau și la servicii religioase protestante în Anglia.[26] Când tatăl ei a încercat să boteze fiica cea mică a Annei în credința catolică, Anna a izbucnit în lacrimi.[27] "Biserica de la Roma este rea și periculoasă", i-a scris ea surorii sale, "ceremoniile lor – cele mai multe dintre ele – idolatrie de-a dreptul."[28]
La începutul anului 1687, în doar câteva zile, Anna a suferit un avort spontan, soțul ei s-a îmbolnăvit de variolă și cele două fiice ale lor au murit de aceeași boală. La sfârșitul anului, Anna a născut un copil mort.[23]
Neliniștea publică a crescut atunci când cea de-a doua soție a lui Iacob, Maria de Modena, a rămas însărcinată pentru prima dată de la urcarea pe tron a soțului ei. Într-o scrisoare către sora ei Maria, Anna i-a scris despre suspiciunea că regina avea o sarcină falsă în încercarea de a introduce un fals moștenitor. Anna a suferit un alt avort spontan în aprilie 1688 și a părăsit Londra pentru a se recupera.[29]
La 10 iunie 1688, regina a născut un fiu, James Francis Edward, și succesiunea catolică a devenit probabilă.
La 10 iunie 1688, regina a născut un fiu, James Francis Edward, și succesiunea catolică a devenit probabilă.
În ceea ce a devenit cunoscut sub numele de "Revoluția glorioasă", cumnatul Annei, William de Orania, a invadat Anglia la 5 noiembrie 1688 într-o acțiune care în cele din urmă l-a detronat pe regele Iacob. După ce Iacob i-a interzis Annei să-i facă Mariei o vizită plănuită în primăvara anului 1687,[31] Anna a corespondat cu sora ei și era la curent cu planurile lui William de a invada Anglia.[32] La sfatul familiei Churchill,[33] ea a refuzat să ia partea lui Iacob și la 18 noiembrie i-a scris lui William declarându-i aprobarea pentru acțiunile sale.[34] Churchill l-a abandonat pe nepopularul rege la 24 noiembrie. A doua zi, Iacob a ordonat ca Sarah Churchill să fie arestată și adusă la palatul St James. Anna și Sarah au părăsit Whitehall pe scara de serviciu și au petrecut o noapte în casa episcopului Londrei.
Două săptămâni mai târziu, Anna a călătorit la Oxford unde s-a întâlnit cu Prințul George.[35] "Dumnezeu să mă ajute" a spus Iacob când a descoperit dezertarea fiicei lui la 26 noiembie. "Chiar și copiii mei m-au părăsit".[36] La 19 decembrie, Anna s-a întors la Londra iar Iacob a plecat în Franța pe 22 decembrie.[37] Anna nu a arătat niciun motiv de îngrijorare la știrea plecării tatălui ei, în schimb a cerut doar jocul ei obișnuit de cărți.
In 1689, Adunarea Convenției Parlamentului a declarat că efectiv Iacob a abdicat când a plecat și, deci, tronurile Angliei și Irlandei erau vacante. Parlamentul Scoției a avut o acțiune similară iar William și Maria au fost delarați monarhi ai celor trei regate.[38] Anna și descendenții ei erau în linia de succesiune după William și Maria și ei erau urmați de orice descendent al lui William dintr-o viitoare căsătorie.[39] La 24 iulie 1689, Anna a născut un fiu, Prințul William, Duce de Gloucester, care, deși bolnav, a supraviețuit copilăriei. Cum regele William și regina Maria nu aveau copii, se părea că fiul Annei va moșteni coroana.[40]
Curând după ascensiunea lor, William și Maria l-au răsplătit pe John Churchill cu comitatul de Marlborough, iar pe Prințul George făcându-l Duce de Cumberland. Anna a solicitat utilizarea Palatului Richmond și o indemnizație parlamentară. Inițial, William și Maria au refuzat, lucru care a cauzat tensiuni între surori.[41]
Resentimentul Annei a crescut și mai mult când William a refuzat să permită Prințului George să servească în armată într-o poziție de activ..[42] În ianuarie 1692, bănuind că Marlborough conspira în secret cu susținătorii lui Iacob, William și Maria l-au demis din funcțiile dale. Anna a luat-o pe Sarah la evenimente sociale la palat și a refuzat cererea surorii sale de a o demite pe Sarah din funcția de administrator al ei.
În aprilie, Anna a născut un fiu care a trăit doar câteva minute. Maria a vizitat-o, însă a profitat de ocazie pentru a o mai certa o dată pentru prietenia cu Sarah. Cele două surori nu s-au mai văzut una cu cealaltă.[43]
Când Maria moare de variolă în 1694, William a continuat să domnească singur. El i-a acordat onorurile anterioare și i-a permis să locuiască la Palatul St James,[44] însă a exclus-o de la guvernare și s-a abținut s-o numească regentă în timpul absențelor sale din țară.[45] Trei luni mai târziu, William l-a repus pe Marlborough în funcții.[46]
Ultima sarcină a Annei s-a sfârșit la 25 ianuarie 1700, când a născut un fiu mort. A fost însărcinată de cel puțin șaptesprezece ori; de douăsprezece ori ea a suferit avort spontan sau a dat naștere la copii morți. Din cei cinci copii care au trăit, patru au murit înainte de a atinge vârsta de doi ani.[47] Cel de-al cincilea copil, William, Duce de Gloucester, a murit la vârsta de unsprezece ani, la 29 iulie 1700, precipitând o criză de succesiune.[3]
Anna a suferit de crize de gută, dureri la nivelul membrelor și începând cu anul 1698 dureri de stomac și de cap.[48] Bazat pe pierderile ei fetale și simptome fizice, un patolog a diagnosticat-o cu lupus eritematos diseminat.[49] Alternativ, o boală inflamatorie pelvină ar putea explica de ce simptomele ei au coincis cu penultima ei sarcină.[49][50] Alte cauze sugerate pentru eșecul sarcinilor ei au fost: listerioza,[51] izoimunizare, diabet și retard în dezvoltarea intrauterină.[52]
În general, izoimunizare se agravează odată cu sarcini succesive și acest lucru nu se portivește cu faptul că singurul ei fiu care a supraviețuit s-a născut după o serie de sarcini eșuate.[53]
Pentru a exclude romano-catolicii de la pretenția tronului, Parlamentul a promulgat în 1701 așa numitul "Act of Settlement", care prevedea că, în lipsa unor moștenitori direcți ai lui William al III-lea sau ai prințesei Anna, coroana britanică va fi moștenită de Sofia de Hanovra și de copiii acesteia. Sofia de Hanovra era descendentă a lui Iacob I al Angliei prin Elisabeta Stuart.
Anna a devenit regină după decesul cumnatului ei, William al III-lea, la 8 martie 1702, și a devenit imediat populară.[55] Anna a fost încoronată regină la 23 aprilie 1702. Chinuită de gută, a fost purtată la Westminster Abbey într-un scaun deschis.
Regina Anna nu a avut niciodată prietenii pe care i-a avut William. Acesta îi susținuse pe whigi pentru că sprijineau politica lui europeană, s-au dovedit mai toleranți în chestiunile religioase decât adversarii lor și erau străini de orice iacobitism. Anna a fost insulară, anglicană riguroasă și fanatică tory.
Curând după ascensiune, Anna și-a numit soțul Lord Mare Amiral dându-i controlul Marinei Regale.[56] Anna a dat controlul armatei Lordului Marlborough pe care l-a numit general căpitan.[57] Marlborough a primit numeroase onoruri de la regină; a fost numit cavaler al Ordinului Jartierei și a primit rangul de duce.
Deși Ducesa de Marlborough a acceptat binefacerea pe care afecțiunea reginei o răspândea asupra ei și a soțului ei, o judeca pe Anna cu severitate: "În discuțiile obișnuite vorbele ei nu erau nici strălucite nici spirituale; când se discutau chestiuni importante, vorbea întotdeauna la repezeală și se ținea într-un mod supărător de ceea ce a fost sfătuită să spună, fără a da nici cel mai mic semn de inteligență, nici de judecată."
Curând după ascensiune, Anna și-a numit soțul Lord Mare Amiral dându-i controlul Marinei Regale.[56] Anna a dat controlul armatei Lordului Marlborough pe care l-a numit general căpitan.[57] Marlborough a primit numeroase onoruri de la regină; a fost numit cavaler al Ordinului Jartierei și a primit rangul de duce.
Deși Ducesa de Marlborough a acceptat binefacerea pe care afecțiunea reginei o răspândea asupra ei și a soțului ei, o judeca pe Anna cu severitate: "În discuțiile obișnuite vorbele ei nu erau nici strălucite nici spirituale; când se discutau chestiuni importante, vorbea întotdeauna la repezeală și se ținea într-un mod supărător de ceea ce a fost sfătuită să spună, fără a da nici cel mai mic semn de inteligență, nici de judecată."
Primul parlament al Annei a fost compus din tory extremiști. Controversele politice și religioase au devenit violente. 
Aproape de îndată ce a urcat pe tron, Anna a fost implicată în războiul de succesiune spaniol. Acest război, în care Anglia a susținut pretenția arhiducelui Carol de a succeda la tronul Spaniei, a durat până în ultimii ani de domnie ai reginei Anna și a dominat atât politica externă cât și politica internă a Angliei.
Marlborough i-a zdrobit pe bavarezi și pe francezi la Blenheim (1704), apoi a cucerit Flandra la Ramillies (1706) însă în Bătălia de la Malplaquet englezii au pierdut mai mult de o treime din efectivele lor. Războiul s-a terminat prin semnarea Tratatului de la Utrecht în 1713. Anglia a obținut în Mediterană două baze importante: Gibraltarul și portul Mahon. Franța i-a cedat Terra-Nova și Golful Hudson. În coloniile Spaniei obține o serie de privilegii. Tot prin tratat, Franța se obliga să nu mai acorde azil pretendenților englezi (Iacob al III-lea și fiul său Carol Edward).
Copii[modificare | modificare sursă]
| # | Nume | Naștere | Deces | Înmormântare | Note |
|---|---|---|---|---|---|
| 1 | O fiică | 12 mai 1684[60] | Westminster Abbey[23] | ||
| 2 | Mary sau Marie | 2 iunie 1685 Palatul Whitehall | 8 februarie 1687 Castelul Windsor | Westminster Abbey[23] | |
| 3 | Anne Sophia | 12 mai 1686 Castelul Windsor | 2 februarie 1687 Castelul Windsor[23] sau Whitehall[61] | Westminster Abbey[23] | |
| 4 | Avort | 21 ianuarie 1687[62] | |||
| 5 | Un fiu | 22 octombrie 1687 Whitehall[63] | Westminster Abbey[23] | Anne a născut la șapte luni iar copilul "murise cu o lună înainte".[63] | |
| 6 | Avort spontan | 16 aprilie 1688[64] | |||
| 7 | William, Duce de Gloucester | 24 iulie 1689 Hampton Court Palace | 30 iulie 1700 Castelul Windsor[65] | Westminster Abbey[23] | |
| 8 | Mary | 14 octombrie 1690 Palatul St James | Westminster Abbey[23] | A fost prematură cu două luni,[66] și "a trăit în jur de două ore".[67] | |
| 9 | George | 17 aprilie 1692 Casa Syon | Westminster Abbey[23] | "A trăit câteva minute",[68] suficient cât să fie botezat.[69] | |
| 10 | O fiică | 23 martie 1693 Casa Berkeley[70] | Westminster Abbey[23] | ||
| 11 | Un copil | 21 ianuarie 1694 | Cronicarul contemporan Narcissus Luttrell nu specifică sexul copilului, spune doar că Anne "a născut un copil mort".[71] Istoricii moderni Edward Gregg și Alison Weir nu au căzut de acord dacă a fost sau nu un fiu[72][73] | ||
| 12 | Avort spontan[74] | 17[75] sau 18[76] februarie 1696 | |||
| 13 | Avort spontan | 20 septembrie 1696[76] | Luttrell spune că Anne "a avortat un fiu".[77] Dr Nathaniel Johnson i-a spus contelui de Huntingdon într-o scrisoare datată 24 octombrie 1696, "Înălțimea Sa Regală a avortat doi copii, unul de șapte luni, celălalt de două sau trei luni, după cum spuneau medicul și moașa: unul s-a născut a doua zi după celălalt." | ||
| 14 | Avort spontan | 25 martie 1697[79] | |||
| 15 | Avort spontan | decembrie 1697[80] | Potrivit lui G. de L'Hermitage, rezident la Londra, Anne a avortat gemeni care erau "prea mici pentru a determina sexul".[81] Alte surse spun că sarcina s-a terminat printr-un fiu născut mort.[73] | ||
| 16 | Un fiu | 15 septembrie 1698[82] | Castelul Windsor[73] | James Vernon i-a scris Ducelui de Shrewsbury că medicul Annei crede că fătul "murise de 8 sau 10 zile".[81] | |
| 17 | Un fiu | 24 ianuarie 1700 St James's[83] | Westminster Abbey[73] | Surse contemporane spun că Anne a născut la șapte luni și jumătate, după ce fetusul murise de o lună.[84] | |
.svg){kind=small}
· 1908 - A încetat din viaţă istoricul Ştefan Dimitrie Greceanu, medievist cu preocupări privind genealogiile familiilor boiereşti din Ţara Românească (n. 19 septembrie 1825).
* 1925: Alexandru Lupu (n. 18 octombrie 1838, Lugoj - d. 1 august 1925, Viena) a fost un înalt ofițer de origine română în armata imperială a Imperiului Austriac, respectiv în Armata Comună a Austro-Ungariei, comandant al regimentului de infanterie Karl Alexander Großherzog von Sachsen-Weimar-Eisenach nr. 64, apoi avansat la gradul de general-maior (Generalmajor)[1] și președintele al asociației române de la Viena precum responsabil pentru ridicarea bisericii române ortodoxe în capitala Cisleithaniei. Încă de la vârsta de 10 ani viitorul general a rămas orfan de tată și a fost crescut de fratele mai mare, Ioța Lupu, care s-a ocupat și de educația lui. Fratele a avut resursele financiare de a-l trimite pe Alexandru la Școala normală de matematică din Caransebeș, unde acesta s-a evidențiat rapid prin energia și ambiția sa. În școală se preda nu numai în limbile maghiară și germană, ci și în română, ceea ce a făcut din elevul lugojean un adevărat poliglot. Cercetătorul Trințu Măran din Viena spunea, că Alexandru Lupu, ca ofițer, știa nu mai puțin de șapte limbi, inclusiv franceza, italiana și spaniola (era obiceiul ca ofițerii să știe limbile imperiului, ale aliaților dar și ale inamicilor)
* 1925: Alexandru Lupu (n. 18 octombrie 1838, Lugoj - d. 1 august 1925, Viena) a fost un înalt ofițer de origine română în armata imperială a Imperiului Austriac, respectiv în Armata Comună a Austro-Ungariei, comandant al regimentului de infanterie Karl Alexander Großherzog von Sachsen-Weimar-Eisenach nr. 64, apoi avansat la gradul de general-maior (Generalmajor)[1] și președintele al asociației române de la Viena precum responsabil pentru ridicarea bisericii române ortodoxe în capitala Cisleithaniei. Încă de la vârsta de 10 ani viitorul general a rămas orfan de tată și a fost crescut de fratele mai mare, Ioța Lupu, care s-a ocupat și de educația lui. Fratele a avut resursele financiare de a-l trimite pe Alexandru la Școala normală de matematică din Caransebeș, unde acesta s-a evidențiat rapid prin energia și ambiția sa. În școală se preda nu numai în limbile maghiară și germană, ci și în română, ceea ce a făcut din elevul lugojean un adevărat poliglot. Cercetătorul Trințu Măran din Viena spunea, că Alexandru Lupu, ca ofițer, știa nu mai puțin de șapte limbi, inclusiv franceza, italiana și spaniola (era obiceiul ca ofițerii să știe limbile imperiului, ale aliaților dar și ale inamicilor)
Cariera militară[modificare | modificare sursă]
După absolvirea școlii matematice a intrat, în anul 1857, la îndemnul mitropolitului Andrei Șaguna, drept cadet în regimentul confiniar bănățean nr. 13. În 1859 a fost avansat sublocotenent și a luat parte la războiul din Italia în 1859.[3] În 1860 a fost atașat comenzii generale din Timișoara, iar în 1862 a devenit profesor la școala de cadeți a Regimentului 61. În 1866, la vârsta de 28 de ani, a fost avansat locotenent, de atunci mereu in regimentul nr. 64, a participat la războiul austro-prusac, în bătălia de la Königgrätz, Bisternitz (azi: Záhorská Bystrica) deși în ultima luptă a războiului la Blumenau (azi: Lamač). În consecință făcut locotenent major (Oberleutnant) (1867) și decorat pentru merite deosebite cu Medalia de război „Meritul în Serviciu” de clasa I. La 1 noiembrie 1878 a fost avansat la gradul de căpitan de primă clasă[4] și comandant de cordon pe sectorul strategic al Dunării de Jos, cu sediul la Orșova. În același an și-a ales drept soție tot o româncă, pe Blanca, originară din Arad.[2][5] Pe 1 aprilie 1885 ia fost îngăduit să poarte Crucea de Cavaler al Ordinului „Șoimu Alb” al Casei Arhiducale de Saxonia-Weimar în Austria.[6] În ziua de 1 noiembrie 1887 a fost trecut la rangul de maior,[7] apoi la 1 mai 1892 la cel de locotenent-colonel.[8]
În ziua de 1 mai 1895 a fost numit colonel și comandant al regimentului de infanterie Karl Alexander Großherzog von Sachsen-Weimar-Eisenach nr. 64.[9]
La cererea sa, împăratul Franz Josef I al Austriei a aprobat pensionarea lui in ziua de luni, 15 martie 1896, și l-a onorat cu Ordinul Militar de Merit cu decorația de război.[10] A fost avansat mai târziu, pe 25 februarie 1908, la gradul de general titular.[1]
După ce a intrat în retragere după aproape 40 de ani de serviciu militar, generalul s-a stabilit la Viena, unde a și murit. Este înmormântat în Cimitirul Central din Viena.
În anul 1892 românii ortodocși din Viena au înființat o asociație având ca obiect construirea unei biserici româno-greco-orientale, asociație intitulată Rumänisch-griechisch-orientalische Kaiser-Jubiläums-Kirchenbau- und Kirchengründungsverein in Wien, cu referire la jubileul de domnie al împăratului Franz Joseph I din anul 1908. Alexandru Lupu, pe atunci colonel, ulterior general, a deținut funcția de președinte al acestei asociații.[11] A mai fost inițiator și protector al „Clubului Român” în capitala imperiului, de asemenea membru de onoare al asociației „România Jună”.[3]
O activitate foarte importantă, așa cum se desprinde din memoriile sale a fost hotărârea de a compune o listă a românilor din Viena. În decursul anului 1898, a făcut un extras din Dicționarul Lehmann, care cuprindea toate adresele românești, apoi a trimis pe tinerii de la „România Jună” prin toate districtele Vienei, ca să se convingă despre identitatea românească a familiilor. A intrat personal prin mânăstirile catolice și s-a convins câte fetițe române se aflau în ele; mai departe, a cerut să i se facă cunoscut numele elevelor greco-orientale române de la școlile medii și poporale din Viena. De ce acest demers a fost tare important, se află mai departe: În trei mânăstiri au fost peste 60 de fetițe internate, care după informațiile trase, nu primeau nici o instrucțiune religioasă românească, ci se creștinau tot în sens romano-catolic. Directorițele au fost în cea mai mare parte din Franța. Părinții, trăind în credința, că în clasele mai înalte a mânăstirilor din străinătate tot așa se respectă religiunea și sărbătorile ca în cele din România, au trimis fiicele prin aceste internate, care le absolveau la 16-18 ani, cu consecința că unele se catolizeaseră și rămâneau prin mânăstire ca și călugărițe, unde, la timp, au atras și averea moștenită de la părinți; altele se duceau acasă, catolizate gata. Acele care rămâneau credincioase religiunii străbune, au trebuit să-și dea cuvântul că nu se vor căsători fără voia directoarei din mânăstire.[2]
În anul 1902 a pus bazele Casei Naționale, un fond destinat înființării "primului Museu istoric și etnografic al Românilor de sub coroana Sfântului Ștefan."[12]
Ideea zămislită în inima câtorva români în frunte cu protectorul lor, generalul Alexandru Lupu, de a aduna pe toți coloniștii trup s-a făcut în anul 1903, când s-a înființat societatea „Clubul Român” la Cluj.[13]
El a fost de asemenea membru în prezidiul „Oesterreichischer Reichsverein” (Asociația Austriei Imperiale), și în această funcție a cerut într-un memoriu împreună cu alți membrii, în iuie 1914, modificarea constituției actuale prin o reformă profundă a acelei pe baza principiului unei autonomii naționale.[14]
După izbucnirea Primului Război Mondial a instalat ca președintele asociației române de la Viena un comitet de ajutor cu misiunea de a ajuta pe soldați râniți din capitală sau împrejurare de origine română prin vizite, traduceri pentru persoane sau alte organe în spitale, întreținerea corespondenței cu rude precum punerea la dispoziție de cărți și biblii de limba română. Mai departe au fost adunate și predate cadouri precum articole de larg consum.[15]
Cât despre generalul Alexandru Lupu, rămâne actual și acum mesajul său testamentar: „Să țineți morțiș la credința străbună, pentru că ea ne-a făcut ceea ce suntem: un popor civilizat, cu speranță într-un viitor tot mai bun și mai consolidat.”
· 1943: A încetat din viaţă, la Viena, arhitectul Horia Creangă (nepotul lui Ion Creangă). A proiectat, printre altele, imobilul ARO din Bucureşti, hotelul ARO din Braşov, teatrul Giuleşti din Bucureşti, precum şi clădirile Fabricii de locomotive “Malaxa”; (n. 20.07.1892).
· 1944. Moare Jean Prevost, scriitor, publicist si critic literar francez.
* 1958: Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (20 mai 1802–1 august 1858) a fost o prințesă germană. A fost bunica reginei Țărilor de Jos, Emma de Waldeck și Pyrmont, care a fost numită după ea. Emma a fost una din cele patru fiice ale prințului Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (1767–1812) din căsătoria cu Amelia de Nassau-Weilburg (1776–1841). A crescut alături de surorile sale la Hoym în Anhalt și a primit o educație bună.
* 1958: Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (20 mai 1802–1 august 1858) a fost o prințesă germană. A fost bunica reginei Țărilor de Jos, Emma de Waldeck și Pyrmont, care a fost numită după ea. Emma a fost una din cele patru fiice ale prințului Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (1767–1812) din căsătoria cu Amelia de Nassau-Weilburg (1776–1841). A crescut alături de surorile sale la Hoym în Anhalt și a primit o educație bună.
S-a căsătorit la 26 iunie 1823 la castelul Schaumburg cu George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont (1789–1845). Emma și George au avut cinci copii:
- Augusta (1824–1893), căsătorită cu contele Alfred de Stolberg-Stolberg
- Joseph (1825–1829)
- Hermine (1827–1910), căsătorită cu Prințul Adolf I George de Schaumburg-Lippe
- George Victor (1831–1893), căsătorit cu Prințesa Elena de Nassau și a doua oară cu Prințesa Louise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg; a fost tatăl reginei Țărilor de Jos și bunicul reginei Wilhelmina.
- Walrad (1833–1867)
După decesul soțului ei în 1852, ea a condus Waldeck și Pyrmont ca regentă pentru fiul ei minor, George Victor.
| Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg | |
| Prințesă de Waldeck și Pyrmont | |
 Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 20 mai 1802 Castelul Schaumburg |
| Decedată | (56 de ani) Pyrmont |
| Înmormântată | Hessa |
| Părinți | Victor II, Prince of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] Amelia of Nassau-Weilburg[*] |
| Frați și surori | Prințesa Hermine de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym Princess Adelheid of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] Princess Ida of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] |
| Căsătorită cu | George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont |
| Copii | Augusta, Contesă Alfred de Stolberg-Stolberg Joseph Hermine, Prințesă de Schaumburg-Lippe George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Walrad |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | Regent |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Regină prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Ascania |
| Regent | |
· 1970: Otto Heinrich Warburg, biochimist german, laureat al Premiul Nobel (n. 1883). Otto Heinrich Warburg (n. 8 octombrie 1883, Freiburg im Breisgau, Baden-Württemberg, Germania – d. 1 august 1970, Berlin) medic, biochimist și fiziolog german laureat al Premiului Nobel pentru Medicină și Fiziologie în 1931.
· 1973: A murit Walter Ulbricht, prim-secretar al Partidului Socialist Unit din Germania în perioada 1950-1971, şi preşedinte al Consiliului de Stat al RDG, între anii 1960 şi 1973, el a condu dictatura comunista in Germania de Est după modelul sovietic, în perioada Războiului rece; (n.30.06.1893).
* 1975: Philipp Albrecht, Duce de Württemberg (George Philipp Albrecht Carl Maria Joseph Ludwig Hubertus Stanislaus Leopold Herzog von Württemberg; 14 noiembrie 1893 – 17 aprilie 1975) a fost fiul lui Albrecht, Duce de Württemberg și a Arhiducesei Margarete Sophie a Austriei. A devenit șeful Casei de Württemberg după decesul tatălui său în 1939 Prima lui soție a fost Arhiducesa Elena de Austria (1903-1924), fiica Arhiducelui Petru Ferdinand, Prinț de Toscana și a Prințesei Maria Cristina a celor Două Sicilii. Cuplul a avut o fiică:
* 1975: Philipp Albrecht, Duce de Württemberg (George Philipp Albrecht Carl Maria Joseph Ludwig Hubertus Stanislaus Leopold Herzog von Württemberg; 14 noiembrie 1893 – 17 aprilie 1975) a fost fiul lui Albrecht, Duce de Württemberg și a Arhiducesei Margarete Sophie a Austriei. A devenit șeful Casei de Württemberg după decesul tatălui său în 1939 Prima lui soție a fost Arhiducesa Elena de Austria (1903-1924), fiica Arhiducelui Petru Ferdinand, Prinț de Toscana și a Prințesei Maria Cristina a celor Două Sicilii. Cuplul a avut o fiică:
- Ducesa Maria Christina de Württemberg (n. 2 septembrie 1924, Tübingen), căsătorită la 23 septembrie 1948 cu prințul Georg Hartmann de Liechtenstein (1911 – 1998), fiu al Prințului Aloys de Liechtenstein.[2]
Arhiducesa Elena a murit la o săptămână după nașterea fiicei lor.
A doua soție a fost Arhiducesa Rosa de Austria (1906-1983), sora primei lui soții. Căsătoria a avut loc la 1 august 1928 la Friedrichshafen. Ei au avut doi fii și patru fiice:[2]
- Ducesa Elena de Württemberg (n. 29 iunie 1929), căsătorită în 1961 cu margraful Federico Pallavicini.
- Ducele Ludwig Albrecht de Württemberg (n. 23 octombrie 1930), a renunțat la drepturile sale la șefia Casei, fiind căsătorit morganatic de două ori; are copii.[2]
- Ducesa Elisabeta de Württemberg (n. 2 februarie 1933), căsătorită în 1958 cu Prințul Antoine de Bourbon-Două Sicilii; are copii.
- Ducesa Marie Thérèse de Württemberg (n. 12 noiembrie 1934), căsătorită în 1957 cu Prințul Henri d'Orléans, Conte de Paris. Căsătoria a fost anulată.
- Carl, Duce de Württemberg (n. 1 august 1936), șef al Casei de Württemberg.
- Ducesa Maria Antonia de Württemberg (31 august 1937 – 12 noiembrie 2004).
Philipp Albrecht 
Copiii detronatei dinastii regale Württenberg. De la dreapta la stânga Philipp Albrecht, Albrecht Eugen, Carl Alexander, Maria Amalia și Maria Theresa.Date personale Nume la naștere George Philipp Albrecht Carl Maria Joseph Ludwig Hubertus Stanislaus Leopold Născut 14 noiembrie 1893
StuttgartDecedat 1 august 1975 (81 de ani)
RavensburgPărinți Albrecht, Duce de Württemberg
Arhiducesa Margarete Sophie a AustrieiFrați și surori Duke Carl Alexander of Württemberg[*] Căsătorit cu Arhiducesa Elena de Austria
Arhiducesa Rosa de AustriaCopii Duchess Elisabeth of Württemberg[*]
Duchess Marie Thérèse of Württemberg[*]
Carl
Louis Albert de Wurtemberg[*]
Maria Christina of Württemberg[*]
Helene Herzogin von Württemberg[*][1]
Maria Antonia Herzogin von Württemberg[*][1]Cetățenie 
Germania Ocupație personal militar[*] Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Württemberg Șef al Casei de Württemberg Domnie 31 octombrie 1939 - 17 aprilie 1975 Predecesor Albrecht, Duce de Württemberg Succesor Carl, Duce de Württemberg
Studiile muzicale le începe la Craiova cu Savel Horceag (teorie-solfegiu și canto). Studiază apoi la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani și Leo Kalmuschi (canto).[1]
Începe să lucreze, mai întâi, ca pictor de biserici[3], după care, în 1929, debutează în rolul flăcăului lui Graur din vodevilul „Cinel-Cinel”, pe scena Teatrului Național din Craiova.[4]
În perioada 1934-1945 cântă ca solist-vocal în diverse restaurante din București, înregistrează numeroase discuri la casa de discuri Cristal (ulterior Electrecord), promovează muzica compozitorilor Ion Vasilescu, Gerd Willnow, Ionel Fernic și susține numeroase emisiuni de muzică ușoară și populară la Radio București (până în 1947).[5]
În anul 1935 debutează la casa de discuri Cristal cu un tango (Dă-mi o guriță), pe care l-a imprimat cu acompaniamentul orchestrei „Cristal”.
În ianuarie 1936 imprimă primele sale melodii populare (Cocoșel cu două creste și Radu mamei Radule) sub acompaniamentul orchestrei Ionel Cristea[6].
Tot în 1936, fiind în ultimul an de studiu la Facultatea de Filologie modernă, o cunoaște pe Mia Braia, cu care se căsătorește și alături de care va trăi 14 ani, până în 1950. Aceștia aveau să alcătuiască cel mai bun duet vocal de la „Coșna”, restaurantul din Piața Buzești, unde cântau împreună cu orchestrele Vasile Julea și Costică Tandin. Evoluaseră împreună și la cinematograful „Marna”, apoi la restaurantul „Boulevard” din centrul Capitalei.
În perioada 1948-1954 devine solist-vocal la Ansamblul de Estradă al Teatrului Armatei din București. În perioada 1958-1960 activează ca instructor artistic la Medgidia și București. Moare la data de 1 august 1978 la București.
| Petre Alexandru | |
 Cântărețul Petre Alexandru | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Pantzel Vilmos |
| Născut |  30 iulie 1898, Râmnicu Vâlcea, România |
| Decedat | 1 august 1978, București, România |
| Ocupație | cântăreț |
| Activitate | |
| Gen muzical | populară, ușoară, romanțe |
| Tipul de voce | tenor |
| Case de discuri | Electrecord |
· 1997: A încetat din viaţă la Moscova, pianistul ucrainean de origine germana – rusa Sviatoslav Richter ,unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX\;(n. 20 martie 1915).
* 1998: Eva Bartok (18 iunie 1927, Budapesta, ca Éva Márta Szőke Ivanovics[1] – 1 august 1998, Londra) a fost actriță maghiară. A început să joace în filme din 1950 până în 1966. Este cel mai cunoscută pentru rolurile sale din Blood and Black Lace, The Crimson Pirate, Operation Amsterdam și Ten Thousand Bedrooms. În timpul celui de-al doilea război mondial, adolescenta Bartok, fiica unui evreu și a unei catolice, a fost forțată să se căsătorească cu ofițerul maghiar nazist Géza Kovács; căsătoria fiind anulată după război pe baza constrângerii unui minor.[2] S-a mai căsătorit de încă patru ori, toate căsătoriile fiind încheiate cu divorț, inclusiv căsătoria ei finală, cu actorul Curd Jürgens (1955–56). Fiica sa, Deana, s-a născut în 1957, la scurt timp după terminarea căsătoriei cu Jürgens.[3][4] Trei decenii mai târziu, Bartok a susținut că tatăl biologic al fiicei sale ar fi fost de fapt Frank Sinatra, cu care a avut o scurtă aventură în 1956.[5]
În anii 1950, Bartok a fost diagnosticată cu cancer ovarian în timpul sarcinii, dar tumora a "dispărut" înainte de nașterea copilului. A murit la 1 august 1998 la Londra.
Filmografie parțială[modificare | modificare sursă]
_still_2.JPG)
- Mezei próféta (1947)
- A Tale of Five Cities (1951)
- The Crimson Pirate (1952)
- Venetian Bird (1952)
- Spaceways (1953)
- Der letzte Walzer (1953)
- Park Plaza 605 (1953)
- Front Page Story (1954)
- Victoria and Her Hussar (1954)
- Orient Express (1954)
- Break in the Circle (1955)
- Dunja (engleză: Her Crime Was Love, 1955)
- The Gamma People (1956)
- Through the Forests and Through the Trees (1956)
- Ten Thousand Bedrooms (1957)
- The Doctor of Stalingrad (1958)
- Madeleine Tel. 13 62 11(de) (a.k.a. Naked in the Night, 1958)
- Operation Amsterdam (1959)
- SOS Pacific (1959)
- Beyond the Curtain (1960)
- Ti aspetterò all'inferno(it) (1960)
- Eheinstitut Aurora(de) (engleză: Marriage Bureau Aurora, 1961)
- Blood and Black Lace (1964)
| Eva Bartok | |
 Eva Bartok cu fiica sa, Deana Jürgens (1958) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Éva Márta Szőke Ivanovics |
| Născută | 18 iunie 1927 Budapesta, Ungaria |
| Decedată | (71 de ani) Londra, Anglia, UK |
| Cauza decesului | boală |
| Căsătorită cu | Curd Jürgens (–) |
| Copii | Deana Jürgens |
| Cetățenie |  Regatul Unit Ungaria Anglia |
| Ocupație | actriță |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu