MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 11 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A: Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

ISTORIE PE ZILE 11 Iulie

A. 

Evenimente

·         472:  După ce a fost asediat în Roma  de către generalii sai, împăratul  Imperiului roman de Apus, Anthemius, este facut prizonier  în Bazilica veche Sf. Petru  şi  ucis.

·         1346: Carol al IV-lea de Luxemburg este ales împărat al Sfântului Imperiu Roman. Împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg, (n. 14 mai 1316, Praga – d. 29 noiembrie 1378), a fost Rege al Germaniei din 1346, rege al Boemiei din 1347 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu. În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din Europa Centrală. Universitatea se numește și astăzi „Universitatea Carolină„, în amintirea sa.

·         1406: Navigatorul chinez Zheng He pleaca in prima dintre cele sapte   expeditii pe mare intre  1405  si 1433. El a explorat  coastele Asiei de sud- est, insulele Java, Sumatra, Ceylon, Marea Rosie pana in  Egipt, coastele Mozambicului .Se crede chiar ca a descoperit coastele Americii.

·          1533: Papa Clement al VII-lea l-a excomunicat pe regele Henric al VIII-lea al Angliei. Clement a refuzat cererea regelui Angliei Henric al VIII-lea să-l divorțeze de Katharina de Aragón, astfel că regele englez s-a dezis de Vatican, ceea ce a dus până la urmă la crearea Bisericii Anglicane (“Church of England”) independenta de Roma și astfel la o nouă sciziune bisericească. Clement a decedat pe 25 septembrie 1534 dupa ce a consumat ciuperci otrăvitoare, si a fost înmormântat la Santa Maria sopra Minerva. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

·         1708: Bătălia de la Oudenaarde: Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough. Bătălia de la Oudenaarde a avut loc în apropierea orașului flamand cu același nume, în Belgia în 11 iulie 1708. Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough.

·         1711: Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711). Confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească; ultima angajare antiotomană a Moldovei, domnul Dimitrie Cantemir (1710 – 1711) participând de partea ruşilor. Prin tratatul de la Luck [Luţk] (13 aprilie 1711), Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia. Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici. La 30 iunie/11 iulie 1711, ţarul pleca din Iaşi în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa. Raportul de forţe era în favoarea turcilor. Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci [tunuri, n.n.]. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”. În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine. Bătălia se dă la Stănileşti (judeţul Vaslui), pe malul Prutului, unde tabăra rusească este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare. Lupta începe pe 7/18 iulie 1711, când turcii supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic. Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără. Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit. Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice. Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

·         1714 - Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric şi scriitor, a fost ales membru de onoare al Academiei din Berlin. Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie, și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman. În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

·         1776: Căptitanul James Cook începe cea de-a treia călătorie. În principal scopul călătoriei a fost o încercare de a descoperi Pasajul de Nord-Vest.

·         1780 - A apărut, în limba latină, prima gramatică a limbii române, "Elemente linguae daco-romanae sive valachicae", de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai

·         1789: În timpul Revoluției Franceze, ministrul de finanțe al regelui Ludovic al XVI-lea, Jacques Necker, este demis, ceea ce duce la Căderea Bastiliei. Jacques Necker (n. 30 septembrie 1732, Geneva – d. 9 aprilie 1804, Coppet) a fost un bancher elvețian și ministru de finanțe al Franței sub Ludovic al XVI-lea.

·         1801: Astronomul francez Jean-Louis Pons descoperă prima sa cometă. În următorii 27 de ani el a descoperit alte 36 de comete, mai mult decât oricare altă persoană din istorie. Jean-Louis Pons (n. 24 decembrie 1761, Peyre, Hautes-Alpes – d. 14 octombrie 1831, Florența) a fost un astronom francez. Jean-Louis Pons s-a născut la Peyre (Hautes-Alpes). A intrat la Observatorul din Marsilia, în 1789, în calitate de portar, apoi a obținut postul de astronom adjunct, în 1813. În 1819, Pons a devenit director al noului observator astronomic de la Marlia, (în italiană Specola di Lucca), de lângă Lucca, în Italia, pe care l-a părăsit în 1825, pentru a se alătura observatorului muzeului din Florența. Între 1801 și 1827, el a descoperit 37 de comete, mai multe decât oricine altul în istoria astronomiei. A descoperit patru comete periodice, dintre care doar două îi poartă încă numele și astăzi. Una dintre ele (observată la 26 noiembrie 1818) se numește Cometa lui Encke (2P/Encke), de la numele astronomului german Johann Franz Encke care i-a calculat orbita și i-a determinat perioada deosebit de scurtă (3,3 ani). Pons este și codescoperitorul cometei denumite în trecut „Pons-Coggia-Winnecke-Forbes” și acum cunoscută ca 27P/Crommelin (denumită după Andrew Crommelin[2], care i-a calculat orbita). Cele două comete care îi poartă numele și astăzi sunt 7P/Pons-Winnecke și 12P/Pons-Brooks. În 1987 astronomul slovac Ľubor Kresák a descoperit că 26P/Grigg-Skjellerup este cometa observată, la 17 martie 1808, de Jean-Louis Pons. În 1935 Uniunea Astronomică Internațională a dat numele de Pons unui crater lunar.

·         1872: In Bucuresti s-a infiintat, prin decret, Societatea Regiei Monopolului si Tutunului.

·         1879:  Sir Joseph Wilson Swan (britanic, născut  in 1828, şi  decedat la 27 mai 1914), a inventat principiul  lampii electrice  cu incandescenţă. Primele sale încercări  dateaza  din 1860. Imaginea prezinta  unul dintre prototipuri realizate de SWAN în care filamentul a fost obţinută prin carbonizarea  unui  fir de bumbac. Fără a depune un brevet, Swan prezinta rezultatele inventiei sale in ianuarie 1879 i la Expoziţia Universală de energie electrică în Newcastle, cu  zece luni înaintea lui  Edison. El a fondat  compania Swan de producere a lampilor  electrice , care mai târziu a devenit Compania  THORN. În 1883, după  dispute juridice dificile privind prioritatea invenţiilor lor, Swan si Edison au  fondat EDISON SWAN UNITED ELECTRIC LIGHT Co.

·         1899 - În această zi Giovanni Agnelli împreună cu un grup de investitori a înfiinţat Fabbrica Italiana Automobili Torino. În 1902 Giovanni Agnelli devine Directorul General al companiei nou înfiinţate şi în 1903 apare primul automobil Fiat, modelul 3 ½ CV, dotat cu un motor de 697 cmc boxer. Acest model era destul de mult inspirat după automobilul Benz contemporan. Fiat s-a mişcat foarte repede şi în 1908 au început producţia de motoare de avion şi în acelaşii an automobilele Fiat au devenit foarte populare ca modele taxi. În 1910 era deja cel mai mare producător din Italia şi tot în acelaşi an au început producţia la uzina din Poughkeepsie New York, fiind produs primul Fiat în străinătate. În timpul războaielor Fiat s-a remarcat în construcţia de armament militar, ce mai cunoscut fiind avionul de luptă Fiat G55. Ulterior, la conducerea Fiat a venit Gianni Agnelli, nepotul fondatorului Fiat, cel care a dus compania pe noi culmi. În 1969 Fiat a cumpărat acţiuni la Ferrari şi Lancia, iar în 1986 şi Alfa Romeo a intrat sub umbrela Fiat. Cealaltă marcă exclusivistă, Maserati, a fost cumpărată în 1993, Fiat devenind un grup puternic. În 20 Ianuarie 2009 Fiat a format un parteneriat strategic cu Chrysler LLC, având ca scop revenirea pe piaţa americană.

·         1902: Se stabilesc relatii diplomatice intre Romania si si Iran.

·         1914 –  legendarul jucător de baseball Babe Ruth debutează în Liga Profesionistă de baseball într-o victorie a echipei sale, Boston Red Sox, cu 4-3 în fața lui Cleveland Indians

·         La 11 iulie 1917, stil vechi (24 iulie, stil nou) începe bătălia ofensivă de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte asupra trupelor germano-austro-ungare (19 iulie/1 august 1917). Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei. Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare. Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri. Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti. Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.). Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac. Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”. Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

·         1921:  Armata Rosie bolsevica invadeaza Mongolia  si instaureaza  Republca Populara Mongola.

·         1921: A luat sfarsit  Războiul Irlandez de Independență, odata cu  semnarea unui armistițiu între Armata Republicană Irlandeză și Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei, prin care s-a deschis calea negocierilor pentru formarea Statului Liber Irlandez.

·         1924: A luat fiinta Organizatia Conferinta Mondiala a Energiei Electrice - World Power Cnference.

·         1936: Acord de reconciliere germano-austriac, la Viena.

·         1940: România se retrage din Liga Națiunilor (Societatea Națiunilor).

·         1951: Germania devine Membru UNESCO.

·         1964 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, care este câștigat de Jim Clark, urmat de Graham Hill și John Surtees

·         1965 – se joacă finala Cupei României, în care Știința Cluj învinge cu 2-1 pe Dinamo Pitești

·         1966 – începe Campionatul Mondial de fotbal din Anglia, iar în primul meci, naționala țării gazdă obține doar o remiză albă cu Uruguay-ul

·         1971 Statul Chiie  nationalizeaza minele  de cupru.

·         1979: Prima stație spațială a Americii, Skylab, este distrusă la reintrarea în atmosfera Pământului deasupra Oceanului Indian. Skylab a fost prima stație spațială americană, construită de NASA și lansată la 14 mai 1973 de la Centrul Spațial John F. Kennedy din Florida, SUA. La încheierea misiunii, a fost scoasă de pe orbită și s-a prăbușit în mod controlat pe 11 iulie 1979, resturile ajungând pe Terra în apropiere de Perth, Australia. În acest răstimp a parcurs o distanță totală de aproximativ 1.400.000.000 km.

·         1982 – Italia devine campioană mondială după ce trece în finala Mondialului spaniol cu 3-1 de Germania de Vest. Golurile italienilor au fost înscrise de Tardelli, Altobelli și Paolo Rossi, în timp ce pentru germani a înscris Breitner. Odată cu golul din finală, Paolo Rossi a câștigat titlul de golgeter al Cupei mondiale, cu 6 reușite

·         1987: 5.000.000.000 de locuitori pe Terra la atât se ridica cifra populaței Terrei

·         1991: Eclipsă totală de Soare în Hawaii și Mexico.

·         1991 – se joacă a doua semifinală a Campionatului Mondial de fotbal feminin din Danemarca. Germania învinge cu 3-0 Italia și se califică în finala pe care urma să o joace cu Norvegia

·         1993 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, care este câștigat de Alain Prost, urmat de Michael Schumacher și Ricardo Patrese

·         1995: Masacrul de la Srebrenica. Trupe sârbo-bosniace  conduse de generalul sarb  Ratko Mladić au invadat localitatea Srebrenica, care se afla sub protecţia trupelor ONU. Masacrea bosniecilor musulmani care a urmat a constituit un pretext convingător pentru intervenţiile militare NATO în Bosnia. Masacrul de la Srebrenica, denumit și genocidul de la Srebrenica, se referă la uciderea în iulie 1995 a peste 8.000 de musulmani bosniaci, bărbați și băieți, din orașul Srebrenica din Bosnia și Herțegovina și din împrejurimi, de către unități ale Armatei Republicii Srpska (VRS) aflată sub comanda generalului Ratko Mladić în timpul războiului din Bosnia. O unitate preliminară din Serbia, denumită Scorpionii, oficial parte a Ministerului Sârb de Interne până în 1991, a participat la masacru. Se bănuiește că au participat și alți voluntari din străinătate, printre care Garda Voluntară Greacă. Transferul forțat al unui număr între 25.000 și 30.000 de femei, copii și bătrâni bosniaci, care a însoțit masacrul, este considerat de Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie a fi o dovadă a intenției de genocid a membrilor staffului armatei Republicii Srpska, care l-au orchestrat. În aprilie 1993, Națiunile Unite declaraseră enclava Srebrenica aflată sub asediu în valea Drinei din nord-estul Bosniei „zonă protejată” aflată sub protecția ONU. În iulie 1995 însă Forța de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), reprezentată pe teren de un contingent de 400 de „căști albastre” olandeze nu au împiedicat capturarea orașului de către armata Republicii Srpska și nici masacrul ce a urmat. Masacrul de la Srebrenica a fost cea mai mare crimă în masă din Europa după al Doilea Război Mondial. În 2004, într-o decizie în unanimitate în cazul „Acuzarea v. Krstić”,Curtea de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, cu sediul la Haga, a decis că masacrarea locuitorilor de sex masculin ai orașului constituie o infracțiune de genocid. Theodor Meron, președintele completului de judecată, a afirmat: „Căutând să elimine o parte a musulmanilor bosniaci, forțele sârbe bosniace au comis genocid. Ei au căutat să elimine fizic pe cei 40.000 de musulmani bosniaci ce locuiau în Srebrenica, un grup emblematic pentru musulmanii bosniaci în general. Ei au confiscat toate bunurile personale și actele de identitate ale prizonierilor musulmani de sex masculin, militari și civili, tineri și bătrâni, și i-au ucis deliberat și metodic doar pe baza identității lor.” În februarie 2007, Curtea Internațională de Justiție a confirmat decizia TPI de clasificare a atrocităților comise la Srebrenica drept genocid, afirmând: „Curtea concluzionează că actele comise la Srebrenica ce intră sub incidența articolului II (a) și (b) ale Convenției au fost comise cu intenția de a distruge parțial grupul musulmanilor din Bosnia și Herzegovina; și în concordanță cu aceasta, ele au fost acte de genocid, commise de membrii Armatei Republicii Srpska în Srebrenica și-n preajma sa începând cu circa 13 iulie 1995.” CIJ a decis că nici Republica Federală Iugoslavia și nici Serbia independentă de după 2007 nu sunt vinovate de genocid, ci doar că Republica Sârbă (parte a RFI la acea vreme) „a încălcat obligația de a împiedica genocidul”, și că Serbia trebuie să coopereze deplin cu TPI în ce privește transferul persoanelor acuzate de genocid în custodia TPI. Ratko Mladić a fost acuzat de TPI și a fost suspectat că se ascunde în Serbia sau în Republica Srpska, fiind căutat timp de mai mulți ani, până când a fost arestat la 25 mai 2011, urmând a fi judecat la Haga pentru crime de război. Majoritatea celor uciși erau băieți adolescenți și bărbați adulți, dar printre victime s-au numărat și băieți sub 15 ani, bărbați peste 65 de ani și chiar câțiva nou-născuți. Lista preliminară a Persoanelor Dispăute sau Ucise la Srebrenica alcătuită de Comisia Federală Bosniacă pentru Persoane Dispărute conține 8,373 de nume, dintre care 500 sub 18 ani, și include câteva zeci de femei și fete. În mai 2010, prin analiza ADN a fragmentelor de cadavru recuperate din gropile comune, fuseseră identificate 6557 de victime ale genocidului și 4.524 de victime au fost îngropate la Centrul Memorial de la Potočari. În 2005, într-un mesaj adresat la a zecea comemorare a genocidului, Secretarul General al ONU a arătat că, în vreme ce în primul rând vina pentru genocid cade pe umerii celor care au pus la cale și au executat masacrul, precum și a celor care i-au ajutat și i-au adăpostit, marile națiuni ale lumii nu au răspuns adecvat, iar ONU însăși a făcut grave greșeli, iar tragedia de la Srebrenica va urmări pentru totdeauna istoria ONU. După declararea independenței față de Iugoslavia la 15 octombrie 1991, Bosnia și Herzegovina a fost oficial recunoscută ca stat de Comunitatea Europeană la 6 aprilie 1992, și de SUA a doua zi. A izbucnit apoi o luptă dură pentru controlul teritorial între cele trei grupuri etnice principale din țară: bosniacii, sârbii din Bosnia și croații din Bosnia. În partea estică a țării, aproape de granița cu Serbia, conflictul a fost dus între sârbi și bosniaci. Zona locuită predominant de bosniaci denumită Podrinje Central (regiunea din jurul Srebrenicei) era de importanță strategică pentru sârbi, deoarece fără ea nu exista integritate teritorială a noii entități politice proclamate de aceștia, Republika Srpska. Astfel, ei au trecut la epurarea etnică a bosniacilor din teritoriile în care ei erau majoritari în Bosnia de Est și Podrinje Central. În localitatea Bratunac, bosniacii au fost fie uciși, fie obligați să fugă la Srebrenica, 1.156 din ei murind, conform datelor guvernului bosniac. Mii de bosniaci au fost uciși și la Foča, Zvornik, Cerska și Snagovo. În 1992, satele bosniace din jurul Srebrenicei au fost supuse constant atacurilor forțelor sârbe. Institutul Bosniac din Regatul Unit a publicat o listă cu 296 de sate distruse de forțele sârbe în jurul Srebrenicei cu trei ani înainte de genocid și în primele trei luni ale războiului (aprilie – iunie 1992): „Cu peste trei ani înaine de genocidul din 1995 de la Srebrenica, naționaliștii sârbi bosniaci – cu suport logistic, moral și financiar din partea Serbiei și a Armatei Populare Iugoslave (JNA) – a distrus 296 de sate predominant bosniace (musulmane) din regiunea din jurul Srebrenicei, dislocând forțat 70.000 de bosniaci din casele lor și masacrând sistematic cel puțin 3.166 de bosniaci (decese documentate), inclusiv multe femei, copii și bătrâni.” Forțele militare și paramilitare sârbe din zonă și din părțile învecinate din estul Bosniei și din Serbia au ocupat Srebrenica timp de câteva săptămâni la începutul lui 1992, ucigând și expulzând civili bosniaci. În mai 1992, forțele guvernului bosniac sub conducerea lui Naser Orić au recucerit orașul. De-a lungul restului anului 1992, ofensivele forțelor guvernamentale bosniace din Srebrenica și-au extins zona aflată sub control, și până în ianuarie 1993 făcuseră joncțiunea cu zona Žepa de la sud și cu zona Cerska de la vest. În acest moment, enclava bosniacă Srebrenica a atins întinderea sa maximă, de 900 de kilometri pătrați, deși nu a reușit să fie legată cu zona controlată de guvernul bosniac aflată la vest și a rămas astfel, după cum se exprimă TPI, „o insulă vulnerabilă” într-un teritoriu controlat de sârbi. În următoarele luni, militarii sârbi au capturat satele Konjević Polje și Cerska, tăind legăturile dintre Srebrenica și Žepa și reducând dimensiunea enclavei Srebrenica la 150 de kilometri pătrați. Locuitorii bosniaci ai zonelor exterioare s-au îndreptat spre orașul Srebrenica iar populația acestuia a crescut de la 50.000 la 60.000 de locuitori. Generalul francez Philippe Morillon, comandant al Forței de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), a vizitat Srebrenica în martie 1993. În acel moment orașul era supraaglomerat și în stare de asediu. Aproape că nu exista apă curentă, întrucât forțele sârbe distruseseră sursele de apă ale orașului; electricitatea era produsă de generatoare improvizate iar hrana, medicamentele și alte elemente esențiale erau extrem de rare. Înainte de a pleca, generalul Morillon le-a spus la o întrunire publică locuitorilor speriați ai Srebrenicei că orașul se află sub protecția ONU și că el nu-i va părăsi. Între martie și aprilie 1993, mai multe mii de bosniaci au fost evacuați din Srebrenica sub auspiciile Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați. Guvernul bosniac din Sarajevo s-a opus evacuărilor, pe motiv că acestea contribuie la epurarea etnică a unui teritoriu locuit majoritar de bosniaci. Autoritățile sârbe au continuat tentativele de a captura enclava. La 13 aprilie 1993, sârbii le-au spus reprezentanților Înaltului Comisariat pentru Refugiați că vor ataca orașul în două zile dacă bosniacii nu capitulează și nu acceptă să fie evacuați. Bosniacii au refuzat să predea orașul. La 16 aprilie 1993, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 819, care decidea că: „toate părțile implicate, precum și alte părți interesate, vor trata Srebrenica și împrejurimile sale ca „zonă de securitate”, care trebuie să fie liberă de orice atac armat sau act ostil”. La 18 aprilie 1993, primul grup de trupe UNPROFOR au sosit la Srebrenica. La 8 mai 1993, s-a ajuns la un acord privind demilitarizarea Srebrenicei. Conform raporturilor ONU, „generalul [Sefer] Halilović și generalul [Ratko] Mladić au acceptat măsurile ce acoperă întreaga enclavă Srebrenica și enclava adiacentă Žepa. Conform termenilor noului acord, forțele bosniace din enclave își vor preda armele, munițiile și minele către UNPROFOR, după care „armamentul greu și unitățile[sârbești] care constituiau o amenințare la adresa zonelor demilitarizate ce au fost stabilite în Žepa și Srebrenica vor fi retrase.” Spre deosebire de acordul anterior, cel din 8 mai afirma explicit că Srebrenica urma să fie considerată „zonă demilitarizată conform articolului 60 din Protocolul Adițional al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949, și în legătură cu Protecția victimelor conflictelor armate internaționale(Protocolul I).” Între 1000 și 2000 de soldați din trei brigăzi ale Corpului VRS Drina au fost desfășurare în jurul enclavei, echipate cu tancuri, blindate, artilerie și mortiere. Divizia 28 Vânători de Munte a Armatei Republicii Bosnia și Herțegovina (ARBiH) rămasă în enclavă nu era nici bine organizată, nici bine pregătită: lipseau o structură clară de comandă și un sistem de comunicații, iar unii soldați erau neînarmați sau înarmați cel mult cu puști vechi de vânătoare. Foarte puțini aveau uniforme. De la bun început, ambele părți din conflict au încălcat acordul „zonei de securitate”. Locotenent-colonelul Thomas Karremans⁠ (comandantul Dutchbat⁠) a depus mărturie în fața Tribunalului Internațional că personalul său a fost împiedicat de către forțele sârbești să revină în enclavă și că nu s-a permis nici pătrunderea echipamentului și muniției. Bosniacii din Srebrenica s-au plâns de atacurile soldaților sârbi, în timp ce pentru sârbi părea că forțele guvernului bosniac din Srebrenica utilizau „zona de securitate” ca bază convenabilă din care să lanseze contraofensive împotriva Armatei Republicii Srpska (VRS) și că UNPROFOR nu acționează pentru a-i împiedica. Generalul Sefer Halilović a recunoscut că elicopterele ARBiH încălcaseră no-fly zone-ul și că el personal trimisese opt elicoptere cu muniții către Divizia 28. O misiune a Consiliului de Securitate, condusă de Diego Arria⁠, a sosit la Srebrenica la 25 aprilie 1993 și, în raportul trimis către ONU, îi condamna pe sârbi pentru comiterea unui „proces lent de genocid”. Misiunea a afirmat apoi că „forțele sârbești trebuie să se retragă în unele puncte de pe care nu vor putea ataca, hărțui sau teroriza orașul. UNPROFOR trebuie să fie în postura de a determina acești parametri. Misiunea consideră, ca și UNPROFOR, că fâșia actuală de 4,5 km pe 0,5 km hotărâtă ca zonă de securitate trebuie lărgită mult.” Instrucțiuni specifice de la Sediul Central al ONU din New York au arătat că UNPROFOR nu trebuie să fie prea riguroasă în căutarea armelor bosniacilor și că, ulterior sârbii trebuie să predea măcar armamentul greu înainte ca bosniacii să predea armele lor. Sârbii nu au retras niciodată armamentul greu. Până la începutul lui 1995, din ce în ce mai puține convoaie de aprovizionare mai ajungeau în enclavă. Situația din Srebrenica și din alte enclave se deteriorase în violențe și ilegalități, prostituția practicată de fetele musulmane, furturile și activitatea pe piața neagră au proliferat. Resursele și așa limitate ale populației civile s-au împuținat și mai mult și chiar și forțele ONU au început să rămână fără hrană, medicamente, muniții și combustibil, fiind obligate să înceapă să patruleze prin enclavă pe jos. Soldații Dutchbat care ieșeau din zonă în permisie nu mai erau lăsați să revină și numărul lor a scăzut de la 600 la 400. În martie și aprilie, soldații olandezi au observat o acumulare de forțe sârbești lângă două posturi de observare, „OP Romeo” și „OP Quebec”. În martie 1995, în ciuda presiunilor comunității internaționale de a pune capăt războiului și în ciuda eforturilor de a negocia un acord de pace Radovan Karadžić, președintele Republicii Srpska (RS), a emis o directivă către VRS privind strategia pe termen lung a forțelor din enclavă. Această „Directivă 7”, specifica că VRS trebuie să: „Ducă la bun sfârșit separarea fizică a Srebrenicei de Žepa cât mai curând posibil, împiedicând chiar și comunicațiile între indivizii din cele două enclave. Prin operațiuni de luptă planificate și bine calculate, să creeze o situație insuportabilă de totală nesiguranță, fără vreo speranță de supraviețuire pentru locuitorii din Srebrenica.” Până la jumătatea lui 1995, situația umanitară a civililor bosniaci și a personalului militar din enclavă era catastrofală. În mai, în urma ordinelor primite, Orić și stafful său au părăsit enclava cu elicopterul către Tuzla, lăsând la comanda Diviziei a 28-a ofițeri de rang inferior. La sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, Divizia 28 a emis o serie de rapoarte, între care și cereri urgente de redeschidere a unui coridor umanitar⁠. Când aceasta nu s-a întâmplat, civilii bosniaci au început să moară de foame. Vineri, 7 iulie, primarul Srebrenicei a raportat că 8 locuitori muriseră de foame. La 4 iunie 1995, comandantul francez al forțelor ONU din fosta Iugoslavie, generalul Bernard Janvier⁠(, s-a întâlnit în secret cu Ratko Mladić pentru a obține eliberarea ostaticilor, dintre care mulți erau francezi. Mladić i-a cerut lui Janvier încetarea atacurilor aeriene. Ofensiva sârbă împotriva Srebrenicei a început din plin la 6 iulie 1995. În zilele care au urmat, cele cinci posturi de observație ale UNPROFOR din sudul enclavei au căzut unul câte unul în fața înaintării sârbilor bosniaci. Unii soldați olandezi s-au retras în enclavă după ce posturile lor au fost atacate, dar echipajele celorlalte posturi au fost reținute de către sârbi. Simultan, forțele bosniace au fost lovite de un tir masiv și au fost împinse înapoi către oraș. Odată de perimetrul sudic a început să fie penetrat, circa 4.000 de localnici bosniaci ce trăiau într-un complex suedez de găzduire a refugiaților s-a deplasat spre nord în interiorul orașului Srebrenica. Soldații olandezi au raportat că înaintarea sârbilor „epura” casele din zona sudică a enclavei. La 8 iulie, asupra unui vehicul blindat olandez YPR-765⁠ au tras sârbii și acesta s-a retras. Un grup de bosniaci a cerut ca blindatul să rămână să-i apere. Cum acesta a continuat retragerea, un bosniac a aruncat asupra lui o grenadă de mână, a cărei explozie l-a ucis pe soldatul olandez Raviv van Renssen. Spre seara zilei de 9 iulie 1995, încurajată de succesele anterioare și de puțina rezistență opusă de bosniacii demilitarizați, precum și de lipsa de reacție a comunității internaționale, președintele Republicii Srpska, Radovan Karadžić, a emis un nou ordin prin care autoriza cei 1.500 de soldați din Corpul VRS Drina să captureze orașul Srebrenica. În dimineața de 10 iulie 1995, situația din Srebrenica era tensionată. Localnicii ieșiseră în stradă. Trupele UNPROFOR olandeze au tras focuri de avertisment în aer în fața sârbilor bosniaci și mortierele lor au tras rachete de semnalizare, niciuna însă netrăgând asupra unităților sârbești. Locotenent-colonelul Karremans a trimis numeroase cereri urgente de susținere aeriană din partea NATO pentru apărarea orașului, dar nu a primit ajutor decât pe la orele 2:30 pm în după-amiaza de 11 iulie 1995, când 2 avioane F-16 olandeze ghidate de KCT⁠(en)/SAS⁠ au bombardat tancurile VRS ce înaintau către oraș. Avioanele NATO au încercat și să bombardeze pozițiile de artilerie ale VRS de pe dealurile din jurul orașului, dar a trebuit să renunțe la operațiune din cauza lipsei de vizibilitate. Planurile NATO de a continua atacurile aeriene au fost abandonate după amenințările VRS că va ucide soldații olandezi și ostaticii francezi (piloți reținuți de VRS), și că va bombarda complexul ONU de la Potočari din afara orașului, precum și zonele înconjurătoare unde se refugiaseră între 20.000 și 30.000 de civili. Mai târziu în după-amiaza de 11 iulie, generalul Mladić, însoțit de generalul Živanović (comandant al Corpului Drina), generalul Krstić (comandant-adjunct și șeful statului major al Corpului Drina), precum și alți ofițeri VRS, au ieșit la o plimbare triumfătoare pe străzile părăsite ale orașului Srebrenica. Momentul a fost filmat de ziaristul sârb Zoran Petrović. Soldații olandezi ce operau sub auspiciile ONU au fost criticați pentru că nu i-au protejat pe refugiații bosniaci din „zona de securitate”. Locotenent-coloneul Thom Karremans⁠ a fost filmat ciocnind paharul cu generalul Mladić în timpul negocierilor eșuate privind soarta populației civile grupate la Potočari. * Ratko Mladić (română Ratko Mladici), (n. 12 martie 1943, Bozinovici, Bosnia și Herțegovina), a fost comandantul șef al armatei Republicii Srpska în timpul războiului din Bosnia între 1992 – 1995. Este acuzat de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de genocid, complicitate la genocid, crime contra umanității și violarea legilor războiului. * Radovan Karadžić (sârbă Радован Караџић, pron. Karagici) (n. 19 iunie 1945, Petnjica, Muntenegru, Iugoslavia) este un politician, poet și medic psihiatru sârb din Bosnia. A condus sârbii din Bosnia în perioada războilului din Bosnia și este acuzat de crime de război și de genocid în două cazuri: pentru că ar fi organizat asediul orașului Sarajevo și pentru că ar fi organizat masacrul de la Srebrenica, în care au fost uciși cca. 8000 de musulmani.

·         1998 –  se joacă finala mică a Campionatului Mondial din Franța. Croația învinge în finala pentru bronzul mondial cu scorul de 2-1 selecționata Olandei. Pentru croați au înscris Suker și Prosineski, iar pentru olandezi, Zenden. Golul din acest meci i-a adus titlul de golgeter al Mondialului lui Suker, care a încheiat turneul cu 6 goluri și i-a depășit pe Batistuta și Vieri

·         1999: Sârbii din Kosovo își suspendă colaborarea cu Forța de menținere a păcii condusă de NATO (KFOR)

·         1999 – se dispută Marele Premiu al Marii Britanii la formula 1, care este câștigat de David Coulthard, urmat de Eddie Irvine și Ralf Schumacher

·         2004 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii. Pe primul loc încheie Michael Schumacher, urmat de Kimi Raikkonen și Rubens Barrichello

·         2010: Spania castiga  pentru prima data in istorie  Cupa Mondiala la fotbal, invingand cu 1-o in finala la Johanesburg, echipa Olandei. 

·         2010 – Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii este câștigat de Mark Webber, urmat de Lewis Hamilton și Nico Rosberg

·         2012: Astronomii anunță descoperirea S/2012 P 1, a cincea lună a lui Pluto. Styx sau S/2012 (134340) 1 (cunoscut și ca P5 sau S/2012 P 1) este al cincilea și cel mai mic satelit natural al planetei pitice Pluto. A fost descoperit de Mark Showalter pe baza analizei a nouă imagini realizate de telescopul Hubble între 26 iunie 2012 și 9 iulie 2012. Diametrul estimat al acestuia variază între 10 și 25 km. Orbita satelitului S/2012 (134340) 1 se află între cea a lui Nix și Hydra. Perioada orbitală este estimată la 20,2 +/- 0,1 zile, ceea ce înseamnă că este la 5,4% depărtare de o rezonanță de 1:3 cu perioada orbitală Charon-Pluton.

·         2013 – se joacă primele meciuri din grupa B a Campionatului Mondial de fotbal feminin: Norvegia 1-1 Islanda și Germania 0-0 Olanda

Nașteri

·         1274: S-a nascut regele scotian  Robert Bruce; (d. 1329). Robert Bruce, si-a  condus  conationalii  sai la iesirea  Scotiei de  sub dominaţia engleză, dupa victoria în Bătălia de la Bannockburn în 1314.
* 1558: Robert Greene (n. 11 iulie 1558 - d. 3 septembrie 1592) a fost un dramaturg și scriitor englez. Piesele sale de teatru critică moravurile acelei epoci. A mai scris și romane umoristice, pamflete și versuri.  

Scrieri

• 1587 — Istoria comică despre Alphonsus, rege de Aragon ("Comical History of Alphonsus, King of Aragon")
• 1588 — Pandosto
• 1589 — Menaphon
• 1589 — Călugărul Bacon și călugărul Bungay ("Friar Bacon and Friar Bungay")
• 1590 — Veșmântul de doliu al lui Greene ("Greene's Mourning Garment")
• 1590 — Istoria scoțiană a lui Iacob al IV-lea ("The Scottish History of James IV")
• 1591 — Orlando Furioso
• 1592 — Minte de un ban cumpărată cu un milion de regrete ("A Groatsworth of Wit Bought with a Million of Repentance")
• 1592 — Philomela
• 1592 — Apărarea unui pezevenghi ("Defense of a Conny-Cathcing")
• 1592 — Mesagerul cărților negre ("The Blacke Bookes Messenger")
• 1594 — O oglindă pentru Londra și Anglia ("The Looking Glass for London and England").

·         1561: Luis de Góngora, poet spaniol (d. 1627)

·         1628: S-a nascut Tokugawa Mitsukuni, dictator militar japonez (d. 1701)

·         1657: Frederic I al Prusiei (germană Friedrich I.; n. 11 iulie 1657 – d. 25 februarie 1713) a fost „burggraf” (conte) de Nürnberg, ca Frederic al III-lea prinț elector de Brandenburg, duce de Prusia și, între anii 1701–1713 rege în Prusia sub numele de Friedrich I. Prin alegerea sa ca rege, statul cu tendințe de scindare Prusia-Brandenburg a devenit monarhie unitară, cu denumirea oficială Prusia (Preussen), stat devenit ulterior mare putere militară în Europa. A fost bunicul patern al lui Frederic cel Mare.
Născut la Königsberg, a fost al treilea fiu al lui Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg din prima căsătorie cu Louise Henriette de Orange-Nassau, fiica cea mare a lui Frederik Hendrik, Prinț de Orania și a Amaliei de Solms-Braunfels. Vărul matern era regele William al III-lea al Angliei. După decesul tatălui său la 29 aprilie 1688, Frederic a devenit Electorul Frederic de Brandenburg și Duce al Prusiei. Imediat după urcarea pe tron ​​a fondat un nou oraș în sud, în apropiere de Dorotheenstadt și numit după el însuși, Friedrichstadt.

Frederic I al Prusiei

Deși el a fost margraf și prinț-elector de Brandenburg și Duce al Prusiei, Frederic și-a dorit titlu mai prestigios de rege. În conformitate cu legea germanică de la acel moment, în cadrul Sfântului Imperiu Roman nu puteau exista regate cu excepția regatului Boemiei.

Frederic l-a convins pe Leopold I, Arhiduce de Austria și împărat al Sfântului Imperiu Roman să permită Prusiei să se ridice la rang de regat. Acest acord a fost aparent dat în schimbul unei alianțe împotriva regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în Războiul Spaniol de Succesiune. Frederic a susținut că Prusia nu a fost niciodată parte a Sfântului Imperiu Roman și a domnit cu suveranitate deplină. Frederic a fost ajutat în negocierile sale de juristul și diplomatul francez Charles Ancillon.

Frederic s-a auto-încoronat la 18 ianuarie 1701 la Königsberg. Pentru a indica faptul că regalitatea lui Frederic era limitată la Prusia și nu reducea drepturile împăratului în teritoriile imperiale, el a trebuit să se numească "rege în Prusia" în loc de "rege al Prusiei". Cu alte cuvinte, în timp ce el era rege în Prusia, era încă doar un vasal sub suzeranitatea împăratului Sfântului Imperiu Roman. Totuși, în timp, Frederic s-a auto-încoronat rege, autoritatea împăratului peste Brandenburg (și restul imperiului) a fost doar formală iar în practică, în curând a ajuns să fie tratată ca parte a regatului Prusiei, mai degrabă decât ca o entitate separată. Nepotul său, Frederic cel Mare, a fost primul rege prusac al stilului formal de "rege al Prusiei".

Frederic a fost patron al artelor. Akademie der Künste din Berlin a fost fondată de Frederic în 1696, ca și Academia Științelor în 1700.

Frederic a fost căsătorit de trei ori:

• prima dată cu Elizabeth Henrietta de Hesse-Kassel, cu care a avut un copil:
  • Louise Dorothea, născută în 1680, care a murit fără copii la vârsta de 25 de ani.
• a doua oară cu Sophia Charlotte de Hanovra, cu care a avut doi copii:
  • Frederick August (1685–1686)
  • Frederic Wilhelm I, născut în 1688, care i-a succedat.
• a treia oară s-a căsătorit în 1708 cu Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin, cu care nu a avut copii.

Frederic I

Date personale Născut 11 iulie 1657 Königsberg, Prusia Decedat 25 februarie 1713 (55 de ani) Berlin, Prusia Înmormântat Berlin Cathedral[*]  Părinți Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg Luise Henriette de Nassau[1]  Frați și surori Margravine Elisabeth Sophie of Brandenburg[*] Marie Amalie of Brandenburg[*] Margrave Albert Frederick of Brandenburg-Schwedt[*] Philip William[*] Christian Ludwig de Brandenburg-Schwedt Carol Charles Philip of Brandenburg-Schwedt[*] Ludwig von Brandenburg[*]  Căsătorit cu Elisabeta Henrietta de Hesse-Kassel Sophia Charlotte de Hanovra Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin Copii Prințesa Louise Dorothea Frederic Wilhelm I Cetățenie  Germania  Religie Calvinism[*]  Ocupație politician  Apartenență nobiliară Titluri duce principe elector rege[*] Familie nobiliară Casa de Hohenzollern Rege al Prusiei; Elector de Brandenburg Domnie ca Elector de Brandenburg (1688-1713) Rege al Prusiei (1701-1713) Încoronare 18 ianuarie 1701 la Königsberg Predecesor Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg Succesor Frederic Wilhelm I

·         1662: Maximilian al II-lea (11 iulie 1662 - 26 februarie 1726), de asemenea cunoscut drept Max Emanuel sauMaximilian Emanuel,^[1] a fost conducător al Bavariei și prinț-elector (Kurfürst) al Sfântului Imperiu Roman. De asemenea a fost guvernator al Țărilor de Jos Spaniole și duce de Luxemburg.

S-a născut la Munchen ca fiu al Electorului de Bavaria, Ferdinand Mariași a Henriettei Adelaide de Savoia. Bunicii materni au fost Victor Amadeus I de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie a fost a doua fiică a regelui Henric al IV-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Maria de Medici.

Prima căsătorie cu Maria Antonia de Austria, fiica împăratului Leopold I, Împărat Roman:

• Leopold Ferdinand (n./d. 1689)
• Anton (n./d. 1690)
• Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia (1692–1699), Prinț Moștenitor al Spaniei

A doua căsătorie cu Theresa Kunegunda Sobieska a Poloniei, fiica regelui Ioan al III-lea Sobieski:

• Maria Anna Karoline (1696–1750), călugătiță din 1720
• Carol Albert (1697–1745), elector de Bavaria, rege al Boemiei și al Sfântului Imperiu Roman. S-a căsătorit în 1722 cu Maria Amalia Josepha Anna de Austria (1701–1756)
• Philipp Moritz Maria (1698–1719), ales episcop de Paderborn și Münster
• Ferdinand Maria (1699–1738), general imperial
• Clemens August (1700–1761), Mare Maestru al Ordinului Teutonic, Prinț Arhiepiscop de Koln, episcop de Regensburg, Paderborn, Osnabrück, Hildesheim și Münster
• Wilhelm (1701–1704)
• Alois Johann Adolf (1702–1705)
• Johann Theodor (1703–1763), Cardinal, Prinț episcop de Regensburg, Freising și Liege
• Maximilian Emanuel Thomas (1704–1709)

A avut un copil neegitim cu metresa sa Agnes Françoise Louchier;

• Emmanuel François Joseph, conte de Bavaria (1695–1747) a avut doi copii cu Maria Josepha Karolina von Hohenfels; a avut o aventură cu Louise Anne de Bourbon, nepoata Madame de Montespan.

Maximilian al II-lea Emanuel

Maximilian al II-lea Emanuel (portret de Joseph Vivien) Date personale Nume la naștere Maximilian II. Maria Emanuel Kajetan von Bayern  Născut 11 iulie 1662 Munchen Decedat 26 februarie 1726 (63 de ani) Munchen Înmormântat Theatine Church[*]  Părinți Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Prințesa Henriette Adelaide de Savoia  Frați și surori Joseph Clemens of Bavaria[*] Maria Anna Victoria de Bavaria Ducesa Violante Beatrice de Bavaria  Căsătorit cu Maria Antonia de Austria Theresa Kunegunda Sobieska Copii Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia Carol al VII-lea, Împărat Roman Clemens August Joseph Clemens Kajetan Johann Theodor Cetățenie  Germania  Ocupație colecționar de artă[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Wittelsbach Elector de Bavaria Domnie 1679–1726 Predecesor Ferdinand Maria Succesor Carol Albert

·         1723: Caroline Louise de Hesse-Darmstadt (11 iulie 1723 – 8 aprilie 1783), a fost soția Margrafului Karl Frederic de Baden, artistă amatoare, om de știință, colecționară și patroana unui salon literar.

A fost copilul cel mic al Landgrafului Ludovic al VIII-lea de Hesse-Darmstadt și a Charlotte Christine Magdalene Johanna de Hanau. Ea s-a căsătorit la 28 ianuarie 1751 cu Karl Frederic, Margraf de Baden.

A ptimit o educație bună, și a fost descrisă ca învățată, vorbea cinci limbi străine, a corespondat cu Voltaire și a făcut din Karlsruhe un centru cultural din Germania, unde se numărau printre oaspeții săi și Johann Gottfried von Herder, Johann Caspar Lavater, Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Gottlieb Klopstock, Christoph Willibald Gluck și Christoph Martin Wieland. A fost membră a orchestrei de la curtea din Baden și a Academiei daneze de Arte Frumoase, picta și a avut un laborator la palatul din Karlsruhe.

Sănătatea ei a avut o cădere bruscă în 1779 și a murit de un accident vascular cerebral în timpul unei călătorii cu fiul ei.

Caroline Louise cu fii ei Karl Ludwig și Frederic. Pictură de Joseph Melling, 1757.

• Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden (14 februarie 1755 – 16 decembrie 1801). Fiul lui Karl Ludwig, Karl Ludwig Frederic, i-a succedat lui Karl Frederic ca Mare Duce după decesul acestuia în 1811.
• Frederic (29 august 1756 – 28 mai 1817); s-a căsătorit la 9 decembrie 1791 cu Louise de Nassau-Usingen (16 august 1776 – 19 februarie 1829), fiica Ducelui Frederic de Nassau-Usingen
• Louis I, Mare Duce de Baden (9 februarie 1763 – 30 martie 1830); s-a căsătoritcu contesa Katharina Werner von Langenstein în 1818. Louis l-a succedat pe nepotul său Karl Ludwig Frederic ca cel de-al 3-lea Mare Duce de Baden în 1818.
• fiu (n./d. 29 iulie 1764)
• Louise Auguste (8 ianuarie 1767 – 11 ianuarie 1767)

Caroline Louise de Hesse-Darmstadt

Date personale Născută 11 iulie 1723 Palatul din Darmstadt Decedată 8 aprilie 1783 (59 de ani) Paris, Franța Cauza decesului cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)  Părinți Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Charlotte de Hanau-Lichtenberg  Frați și surori Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt  Căsătorită cu Karl Frederic, Mare Duce de Baden Copii Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden Prințul Frederic Louis I, Mare Duce de Baden Cetățenie  Germania  Ocupație salonnière[*] entomolog[*] pastellist[*] pictoriță desenatoare[*] colecționar de artă[*] naturalistă  Apartenență nobiliară Titluri Margraf Familie nobiliară Casa de Hesse-Darmstadt Marchiză de Baden Domnie 28 ianuarie 1751 – 8 aprilie 1783

·         1723: S-a nascut Jean-François Marmontel, poet francez (d. 1799)

·          1732: S-a nascut Jérôme Lalande, matematician francez și astronom (d. 1807)

·         1738: Prințul Albert Casimir August de Saxonia, Duce de Teschen (11 iulie 1738 – 10 februarie 1822) a fost prinț german din Casa de Wettin. S-a remarcat ca un colecționar de artă și a fondat Albertina din Viena, cea mai mare colecție de desene și lucrări de grafică din lume.

A fost fiul cel mic al regelui August al III-lea al Poloniei (care era și Elector de Saxonia) și a reginei Maria Josepha de Austria, verișoară primară a împărătesei Maria Tereza. Prințul Albert de Saxonia a fost unul dintre nașii Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha (soțul reginei Victoria).

Tânărul Albert a fost ales de Arhiducesa Maria Cristina de Austria să-i fie soț. Aceasta a fost o favoare specială pe care împărăteasa Maria Tereza a făcut-o fiicei ei, de obicei căsătoriile erau făcute din rațiuni politice. Totuși, logodna și nunta au trebuit să aștepte moartea împăratului Francisc I; decorațiunile de la nuntă au fost negre deoarece era perioada doliului ținut pentru împărat.

Albert a primit ducatul de Teschen în Siliezia austriacă și titlul de Duce de Teschen. În perioada 1765-1780 a fost numit la Bratislava guvernator al Ungariei, apoi la Bruxelles, împreună cu soția lui, guvernator al Țărilor de Jos austriece, după moartea Prințului Karl Alexandru de Lorena în 1780.

Albert și Maria Cristina au avut un singur copil, prințesa Cristina de Saxonia, care a murit la 17 mai 1767, la o zi după naștere. Cuplul l-a adoptat pe nepotul Mariei Cristina - fiul fratelui ei Leopold și a Mariei Ludovica a celor Două Sicilii (ambii au murit în 1792 de foarte tineri) - Arhiducele Carol de Austria.

După moartea timpurie a soției sale în 1798 de tifos, el a trăit numai pentru colecția sa de artă.

Albert

Duce de Teschen Guvernator al Țările de Jos Austriece Guvernator al Ungariei

Date personale Nume la naștere Albert Kasimir August Ignaz Pius Franz Xavier Născut 11 iulie 1738 Dresda Decedat 10 februarie 1822 (83 de ani) Viena Înmormântat Cripta Capucinilor din Viena  Părinți August al III-lea al Poloniei Maria Josepha de Austria  Frați și surori Maria Kunigunde of Saxony[*] Marie-Josèphe de Saxonia Maria Amalia de Saxonia Maria Elisabeth of Saxony[*] Maria Ana Sofia de Saxonia Princess Maria Christina of Saxony[*] Maria Margaretha of Saxony[*] Charles of Saxony, Duke of Courland[*] Prince Clemens Wenceslaus of Saxony[*] Frederic Christian, Elector de Saxonia Franz Xavier de Saxonia  Căsătorit cu Arhiducesa Maria Cristina, Ducesă de Teschen Copii Prințesa Maria Theresia Cetățenie  Germania  Religie catolicism  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Wettin Domnie Domnie 1758–1763 Predecesor Iosif al II-lea Succesor Carol

·         1751: Caroline Matilda a Marii Britanii (n. 11 iulie 1751 – d. 10 mai 1775) a fost soția regelui Christian al VII-lea al Danemarcei din 1766 până în 1772 și membru al familiei regale britanice.
Caroline Matilda a fost cel mai mic copil al Frederick, Prinț de Wales și a Prințesei Augusta de Saxa-Gotha. Tatăl ei a murit brusc cu trei luni înainte de nașterea ei. S-a născut la Casa Leicester din Londra și a primit titlul de ASR Prințesa Caroline Matilda^[1]. Prințesa a fost botezată zece zile mai târziu de episcopul de Norwich, Thomas Hayter. Nașii ei au fost: fratele ei Prințul de Wales, mătușa paternă Prințesa Caroline și sora ei Prințesa Augusta.^[2] A fost crescută strict de mama ei departe de curtea engleză și a fost descrisă ca fiind naturală și neformală. Putea vorbi în italiană, franceză și germană și avea o voce frumoasă.

La vârsta de 15 ani, Caroline Matilda a părăsit Marea Britanie și a călătorit în Danemarca unde s-a căsătorit cu verișorul ei, Christian al VII-lea al Danemarcei. Nunta a avut loc la 8 noiembrie 1766 la Palatul Christiansborg din Copenhaga. Fratele ei mai mare, regele George al III-lea, era preocupat în legătură cu căsătoria, chiar dacă el nu a fost pe deplin conștient de faptul că mirele era bolnav mintal.

Caroline Matilda a avut doi copii, ambii recunoscuți oficial de Christian al VII-lea.

• Frederic al VI-lea al Danemarcei (1768–1839)
• Prințesa Louise Auguste a Danemarcei (1771–1843)

Caroline Matilda a avut un mariaj nefericit cu regele care era afectat de boala sa.

Caroline Matilda, portret de Johannes Heinrich Ludwig Möller.

Deși nu a fost o frumusețe, a fost considerată atractivă. Personalitatea ei naturală nu a fost populară la curtea daneză. A fost apropiată de doamna ei de onoare, Louise von Plessen, care era privită de prietenii regelui ca imorală și a acționat pentru a o izola pe Caroline Matilda de soțul ei. Acest lucru n-a fost greu de realizat deoarece soțul ei n-o plăcea; au existat zvonuri despre homosexualitatea regelui Danemarcei.

Regele danez a fost convins să consume căsătoria de dragul succesiunii. După nașterea fiului său, și-a îndreptat atenția spre curtezana Støvlet-Cathrine cu care a vizitat bordeluri din Copenhaga. Caroline Matilda a avut o căsnicie nefericită, a fost neglijată și disprețuită de soțul ei. Când Plessen a fost exilată de la curte în 1768, ea și-a pierdut cea mai apropiată confidentă, lăsând-o și mai izolată.

În mai 1768 Christian al VII-lea a început un lung tur al Europei inclusiv Altona, Paris și Londra. Îm timpul absenței sale, Caroline Matilda a trezit atenția prin plimbările sale din Copenhaga; acest lucru era considerat scandalos, nobilele daneze mergeau numai cu trăsura în oraș. Caroline Matilda și-a petrecut vara la Castelul Frederiksborg cu copilul ei nou născut înainte de a reveni în toamnă la Copenhaga.

Regele a revenit în capitală la 12 ianuarie 1769 aducând cu sine pe Johann Friedrich Struensee ca medic regal, care mai târziu va deveni ministru. El l-a întâlnit pe Struensee la Altona la începutul călătoriei sale. Spre ușurarea consilierilor regali, Struensee s-a ocupat de instabilitatea regelui iar acesta a căpătat o mare încredere în el.

Johann Friedrich Struensee, portret de Jens Juel.

Struensee l-a încurajat pe rege să-și îmbunătățească relația cu Caroline Matilda, lucru care s-a și întâmplat. Regina a fost conștientă că aceste îmbunătățiri i se datorează lui Struensee și a devenit interesată de fermecătorul doctor. Afecțiunea față de tânărul doctor a crescut; în ianuarie 1770 el avea propriul dormitor în palatul regal, în primăvara anului 1770 el era amantul reginei. O vaccinare cu succes a prințul moștenitor a sporit și mai mult influența sa.

În 1770, regele a devenit tot mai izolat din cauza faptului că sănătatea lui mintală s-a deteriorat. Caroline Matilda, până acum ignorată la curte, a devenit centrul atenției curții regală și adepții ei s-au grupat în "Dronningens Parti". Susținut de noua ei poziție la curte, Struensee a domnit aproape ca un rege. La 15 septembrie 1770 regele l-a demis pe Bernstorff și două zile mai târziu, Struensee a devenit maître des requêtes (consilier privat), consolidându-și puterea și începând perioada de 16 luni, denumită "Timpul lui Struensee". Când, în cursul anului, regele s-a scufundat într-o stare de toropeală mintală, autoritatea lui Struensee a devenit capitală iar el a avut influență absolută pentru zece luni, între 20 martie 1771 și 16 ianuarie 1772.

În acest timp el a emis nu mai puțin de 1069 de ordine de cabinet, mai mult de trei pe zi. Din acest motiv a fost criticat. Alte critici ale lui Struensee s-au referit la faptul că nu a respectat obiceiurile tradiționale daneze și norvegiene, privindu-le ca niște prejudecăți și dorind să le elimine în favoarea unor principii abstracte.
De asemenea, relația lui Struensee cu regina nu a fost mai puțin ofensivă pentru o națiune care a venerat în mod tradițional casa regală de Oldenburg în timp ce regina își manifesta în mod deschis noua ei fericire. La aniversarea regelui din 1771 ea a fondat ordinul Mathilde-Ordenen.

Monumentul din Celle.

La 7 iulie 1771, Caroline Matilda a născut al doilea copil, Prințesa Louise Auguste, al cărei tată, a fost aproape sigur Struensee. Acest lucru a fost considerat, de asemenea, scandalos. Fetița a fost numită “la petite Struensee”, până când a fost acceptată oficial prințesă.

Struensee și Caroline Matilda au fost arestați în noaptea de 16 spre 17 ianuarie după un bal mascat la teatrul regal de la Castelul Christiansborg. Caroline Matilda a fost dusă la Castelul Kronborg pentru a-și aștepta judecata. I s-a permis să-și păstreze fiica lângă ea. Se crede că a fost presată sau manipulată să admită relația prin interogatoriu. Inițial ea a negat relația sperând că astfel se va salva.

Căsătoria dintre Caroline Matilda și Christian s-a încheiat prin divorț în aprilie 1772. După divorț, Struensee și complicele său Enevold Brandt au fost executați la 28 aprilie 1772.

La 28 mai 1772, Caroline Matilda a fost deportată la bordul unei fregate britanice la Celle, cu reședința la Castelul Celle de pe teritoriul german de Hanovra al fratelui ei. Nu și-a mai văzut niciodată copii. La Celle, ea a fost cunoscută pentru caritate ei față de copiii săraci și orfani. De asemenea, s-a reîntâlnit cu Louise von Plessen.

A murit brusc de scarlatină la Celle la 10 mai 1775 la vârsta de 23 de ani. A fost înmormântată la Stadtkirche St. Marien în Celle.

Caroline Matilda de Wales

Regină a Danemarcei și Norvegiei

Date personale Nume la naștere Caroline Matilda Născută 11 iulie 1751 Casa Leicester, Londra Decedată 10 mai 1775 (23 de ani) Celle, Germania Înmormântată 13 mai 1775 Celle, Germania Cauza decesului cauze naturale[*] (boală infecțioasă)  Părinți Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha  Frați și surori Prințesa Augusta a Marii Britanii Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn  Căsătorită cu Christian al VII-lea al Danemarcei Copii Frederic al VI-lea al Danemarcei Louise Auguste, Ducesă de Augustenborg Cetățenie  Regatul Unit  Ocupație consort[*]  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Hanovra (prin naștere) Casa de Oldenburg (prin căsătorie) Domnie Domnie 8 noiembrie 1766 – 10 mai 1775

·         1767: S-a nascut John Quincy Adams, politician american, al 6-lea președinte al SUA (d. 1848). John Quincy Adams (n. 11 iulie 1767, Braintree, Massachusetts, SUA – d. 23 februarie 1848, Washington,D.C.) a fost un avocat, diplomat, politician și cel de-al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii (între 4 martie 1825 și 3 martie 1829).
* 1771: Karoline Amalie de Hesse-Kassel (11 iulie 1771, Hanau – 22 februarie1848, Gotha), a fost prințesă germană și membră a Casei de Hesse-Kassel. Prin căsătorie a devenit ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg.

A fost fiica landgrafului (mai târziu Prinț) Wilhelm I și a soției sale, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei, fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei.

La 24 aprilie 1802 s-a căsătorit cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, care în 1804 a succedat la conducerea ducatului. Mariajul a rămas fără copii.

Karoline Amalie de Hesse-Kassel

Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg

Date personale Nume la naștere Karoline Amalie Născută 11 iulie 1771 Hanau Decedată 22 februarie 1848 (76 de ani) Gotha Înmormântată Gotha  Părinți Wilhelm I Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei  Frați și surori Wilhelm al II-lea Marie Friederike of Hesse-Kassel[*]  Căsătorită cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Cetățenie  Germania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce prințesă Familie nobiliară Casa de Hesse-Kassel (prin naștere) Casa de Saxa-Gotha-Altenburg (prin căsătorie)

·         1826: S-a nascut Franz Grashof, inginer german (d. 1893)

·         1834: S-a nascut James McNeill Whistler, pictor american (d. 1903)

·         1846: Léon Bloy, scriitor francez (d. 1917). Léon-Marie Bloy (n. 11 iulie 1846 – d. 3 noiembrie 1917) a fost un scriitor francez. Scrierile sale se caracterizează prin orientare religioasă, catolică.

·         1855: S-a nascut Iuliu Zanne, folclorist roman.

·         1866: Prințesa Irene de Hesse și de Rin (Irene Luise Maria Anna) (11 iulie1866 – 11 noiembrie 1953) a fost al treilea copil al Prințesei Alice a Regatului Unit și a lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse. Bunicii materni erau regina Victoria a Marii Britanii și Prințul Albert. Bunicii paterni erau Prințul Charles de Hesse și de Rin și Prințesa Elisabeta a Prusiei. Irene a fost soția Prințului Albert Wilhelm Heinrich al Prusiei, verișor primar. Ca și sora sa Alix, Irene purta în gene hemofilia. Doi dintre cei trei fii ai ei au fost hemofili.

Familia de Hesse în 1876, la Eastbourne, East Sussex: Marele Duce Ludwig ținând-o în brațe pe May și având-o alături pe Ella, Prințesa Alice ținând-o pe Alix, Ernie și Irene în față, Victoria din profil, cu mâna pe umărul Irenei.

Pentru că s-a născut la sfârșitul Războiului austro-prusac, a primit numele Irene care vine de la cuvântul grecesc care înseamnă "pace".^[1] Alice a considerat-o pe Irene un copil neatractiv și odată i-a scris surorii sale, Victoria că Irene "nu este drăguță".^[2] Deși nu așa drăguță ca sora ei Elisabeta, Irene era plăcută. Prințesa Alice și-a crescut fetele simplu; copiii aveau o bonă englezoaică, mâncau cine simple din budinci de orez și mere coapte și fetele purtau rochii simple. Fiicele au fost învățate cum să facă treburile casnice, cum ar fi turte de copt, să-și facă propriile paturi, să dea cu mătura și să șteargă praful în camerele lor. Prințesa Alice a subliniat, de asemenea, necesitatea de a da la săraci și adesea și-a luat fiicele în vizite la spitale și organizații de caritate.^[3]

Familia a fost devastată în 1873 când fratele mai mic hemofil al Irenei, Prințul Friedrich numit în familie "Frittie" a căzut printr-o fereastră deschisă, s-a lovit cu capul de balustradă și a murit câteva ore mai târziu din cauza unei hemoragii cerebrale.^[4] În lunile care au urmat morții lui, Alice și-a dus frecvent copiii la mormântul lui să se roage și era multă melancolie la aniversările asociate cu el.^[5] În toamna anului 1878, Irene, frații ei (cu excepția Elisabetei) și a tatălui toți s-au îmbolnăvit de difterie. Sora ei mai mică, Prințesa Maria, numită "May" a murit de difterie. Mama ei, epuizată de asistența medicală pentru copii, de asemenea, s-a infectat; a murit la 14 decembrie 1878 de difterie.^[6]

Când sora sa Elisabeta a părăsit religia luterană în care a fost crescută pentru a se converti la religia ortodoxă în 1891 când s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei, Irene a plâns și a fost supărată. Mai târziu, sora sa Alix, de asemenea, s-a convertit la religia ortodoxă când s-a căsătorit cu Nicolae al II-lea al Rusiei. În ciuda diferendelor asupra alegerilor religioase, Irene a rămas apropiată de toți frații ei.

Prințesa Irene și Prințul Heinrich

La 24 mai 1888, Irene s-a căsătorit cu Prințul Heinrich al Prusiei, al treilea copil și al doilea fiu al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și al Prințesei Victoria a Regatului Unit. Cum mamele celor doi tineri erau surori, ei erau verișori primari. Căsătoria a displăcut reginei Victoria deoarece ei nu i s-a spus nimic până la nuntă.^[7]Mama lui Heinrich o plăcea mult pe Irene totuși aceasta a fost șocată când Irene nu a încercat să-și ascundă cu un șal ascundă sarcina cu primul ei fiu, Prințul Waldemar în 1889. Împărăteasa care era fascinată de politică și de evenimentele actuale, de asemenea, nu putea înțelege cum de Heinrich și Irene nu au citit niciodată un ziar.^[8]

Căsnicia a fost una fericită, iar rudele îi numeau "Amabilii" datorită naturii lor plăcute. Din căsătorie au rezultat trei copii:

• Prințul Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich al Prusiei (1889-1945)
• Prințul Wilhelm Viktor Karl August Heinrich Sigismund al Prusiei (1896-1978)
• Prințul Heinrich al Prusiei (1900-1904)

Irene a transmis hemofilia fiului ei mai mare și a celui mic Waldemar și Heinrich. A fost devastată când fiul cel mic a murit la vârsta de 4 ani după ce a căzut și s-a lovit la cap în februarie 1904.^[9] Șase luni după decesul lui Heinrich, sora sa Alix a născut un fiu hemofil, Alexei Nicolaevici, Țarevici al Rusiei. Verișoara ei, regina Victoria Eugenia a Spaniei, a avut de asemenea doi fii hemofili. O altă verișoară primară, Prințesa Alice, Contesă de Athlone, a avut, de asemenea, un fiu hemofil.

În 1912, Irene a fost un sprijin pentru sora sa Alix când Alexei a fost aproape de moarte în urma complicațiilor de la hemofilie pe când se aflau în Polonia

În timpul Primului Război Mondial surorile au fost situate pe poziții opuse. Când războiul s-a terminat, ea a primit știrea că Alix, soțul ei și copiii precum și sora sa Elisabeta au fost uciși de bolșevici. După război și după abdicarea kaiserului, Germania n-a mai fost condusă de familia regală prusacă, însă Irene și sțul ei și-au păstrat moșia, Hemmelmark, situată în nordul Germaniei.

Când Anna Anderson a apărut la Berlin la începutul anilor 1920, pretinzând că este Marea Ducesă Anastasia Nicolaevna a Rusiei, Irene a vizitat-o pe femeie însă a decis că Anderson nu poate fi nepoata ei pe care a văzut-o ultima oară în 1913.^[11] Prințesa Irene nu a fost impresionată.

Soțul Irenei a spus că menționarea Anderson o supără foarte mult și a cerut ca nimeni să nu discute despre Anderson în prezența ei.^[12] Heinrich a murit în 1929. Biograful Annei Anderson a afisrmat că după câțiva ani, fiul Irenei, Prințul Sigismund, i-a pus câteva întrebări lui Andreson despte copilăria lor comună și că ea a răspuns cu mare acuratețe.^[13]

Irene a adoptat-o pe fiica lui Sigismund, Barbara, născută în 1920, ca moștenitoare a ei, după ce Sigismund a părăsit Germania pentru a trăi în Costa Rica în timpul anilor 1930. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Sigismund s-a întors în Germania..^[14] Irene s-a mâhnit teribil când fiul ei cel mare, Waldemar, s-a îmbolnăvit și a murit din cauza lipsei de sânge pentru o transfuzie.

Irene a murit în 1953, lăsându-și moșia nepoatei. Înainte de deces, a fost ultimul copil în viață al Prințesei Alice și al Marelui Duce de Hesse, Ludovic al IV-lea.

Prințesa Irene de Hesse

Prințesă a Prusiei

Date personale Nume la naștere Irene Luise Maria Anna Născută 11 iulie 1866 Darmstadt, Hesse, Germania Decedată 11 noiembrie 1953 (87 ani) Germania Părinți Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prințesa Alice a Regatului Unit  Frați și surori Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Maria de Hessa-Darmstadt[*] Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Alix de Hessa-Darmstadt  Căsătorită cu Prințul Heinrich al Prusiei Copii Prințul Waldemar al Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Heinrich al Prusiei Cetățenie  Marele Ducat Hessa  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa Hohenzollern Casa de Hesse-Darmstadt

* 1888: Carl Schmitt (de fapt Karl Schmitt, cunoscut uneori și sub numele Carl Schmitt-Dorotic) (n. 11 iulie 1888, Plettenberg, Westfalia, Germania - d. 7 aprilie 1985, Plettenberg, Renania de Nord-Westfalia, Germania) a fost un jurist și expert în filozofie politică german, unul dintre cei mai influenți dar și controversați oameni de știință și gânditori ai secolului al XX-lea din domeniul Teoriei Statului și Dreptului, Dreptului Constituțional, Filosofiei Dreptului și Filosofiei Politice.

Cromologie:

• 11 iulie 1888 — Carl Schmitt se naște la Plettenberg, Germania.
• 1915 — După studii de teoria statului și de drept la Berlin, München și Straßburg își trece teza de doctorat la Universitatea din Straßburg.
• 1921 — Numire la Universitatea din Greifswald.
• 1922 — Profesor la Universitatea din Bonn.
• 1926 — Profesor de drept la Școala Superioară de Comerț din Berlin.
• 1932 — Profesor la Universitatea din Köln.
• 1 mai 1933 — Înscriere în Partidul Național Socialist German al Muncitorilor (NSDAP). Numit consilier de stat al Prusiei.
• noiembrie 1933 — Președinte al Uniunii juriștilor național-socialiști.
• 1933–1945 — Profesor de drept la Universitatea din Berlin
• 1934 — Numire ca redactor șef al revistei "Deutsche-Juristen-Zeitung".
• decembrie 1936 — Revista „Das schwarze Korps", organ al SS susține că antisemitismul lui Schmitt este formal și citează declarații ale sale în care critică teoria rasială național-socialistă.
• 1937 — Expulzarea lui Schmitt din toate funcțiile de conducere.
• 1945 — Schmitt își pierde catedra universitară și este anchetat de tribunalul de la Nürnberg.
• după 1950 — Izolat din punct de vedere politic, Schmitt se ocupă de studii de drept internațional și își scrie memoriile.
• 7 aprilie 1985 — Carl Schmitt moare la Plettenberg, Germania

Carl Schmitt

·         1913: Teofil T. Vescan, fizician și pedagog român (d. 1963). Teofil T. Vescan a fost un fizician si pedagog roman. A fost un militant antifascism, intre 1941-1942 fiind inchis in lagarul de munca fortata de la Bretcu. Principala sa preocupare in domeniul fizicii a fost teoria relativitatii, aspect abordat si in lucrarea de doctorat. A creat la Iasi o scoala de cercetare in fizica relativista obtinand cateva rezulatate importante - formularea hidrodinamicii relativiste in schema penta-dimensionala Klein-Kaluza, a studiat problema relativista a doua corpuri de masa variabila, a elaborat o metoda noua de obtinere a metricii Schwarzschild folosind transformari infinitezimale, a formulat in termeni relativisti efectul Pinch. Intre anii 1923-1931 studiaza la Seminarul pedagogic din Cluj, iar intre 1931-1935 urmeaza cursurile Facultatii de Stiinte din cadrul Universitatii din Cluj. In paralel, intre anii 1932-1933 studiaza si la Universitatea din Paris. In 1935 dupa sustinerea unor examene devine licentiat in fizica si in 1936 licentiat in matematici. Pentru o perioada este profesor secundar in matematici si in fizica-chimie. Dupa sustinerea lucrarii cu titlul Contributii la teoria cinetica si relativista a fluidelor reale, devine doctor in stiinte fizico-chimice. In 1944 este numit conferentiar de mecanica rationala, din 1945 este profesor de fizica teoretica la Universitata Bolyai din Cluj, iar din 1948 profesor de fizica teoretica la Universitatea Victor Babes din Cluj. Intre 1950-1963 este profesor de fizica teoretica si structura materiei la Universitatea din Iasi, si director al Institului de fizica si stiinte tehnice din Iasi. Pe parcursul vietii a sustinut cursuri in mai toate domeniile fizicii teoretice, dar si cursuri de matematici, fizica atomica si nucleara, istoria matematicii si fizicii. In cursurile sale a abordat si probleme ale filozofiei stiintei. Intrega sa cariera este marcata de o activitate publicistica vasta, reusind sa publice peste 370 de lucrari in domenii variate si sub diferite forme - carti de specialitate, lucrari de popularizare a stiintei, manuale, cursuri univeristare. In lucrarile de fizica teoretica a abordat diverse probleme relationate de teoria cinetica a materiei, refractia astronomica, miscarea a doua corpuri de masa variabila, fluidele reale, gemeralizarea principiului inertiei. Intre 1947-1955 s-a preocupat de radioactivitatea rocilor din unele regiuni ale Romaniei.

* 1913: Christopher Ironside FSIA 1970, OBE 1971, FRBS 1977 (11 iulie 1913 – 13 iulie 1992) a fost un pictor și gravor de monede englez, cunoscut mai cu seamă pentru reversurile monedelor britanice emise la decimalizarea din 1971

·         1916: S-a nascut Alexandr Mihailovici Prohorov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel în 1964, membru de onoare al Academiei Române (d. 2002). Alexandr Prohorov (n. 11 iulie 1916; d. 8 ianuarie 2002) a fost un fizician rus, membru de onoare al Academiei Române, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1964, pentru munca de pionierat depusă în domeniul laserilor și maserilor. Membru PCUS din 1950. Doctor Honoris Causa al Universităților din București și Cluj-Napoca. Alexandr Prohorov s-a născut la Atherton, în Australia, după ce părinții săi fugiseră de persecuțiile țariste. Familia lui Prohorov a revenit în Rusia în 1923.

·         1916: S-a nascut Bill Snyder, pianist, compozitor si sef de orchestra american. 
* 1917: Jessica Mitford (n. 11 iulie 1917 - d. 22 iulie 1996) este o autoare britanica. Ea a scris mult, cea mai importanta lucrare fiind Hons and Rebels. Aceasta devine eroina autoarei de succes J.K.Rowling, scriitoarea seriei fantastice Harry Potter. Jo îi citește toata autobiografia.

Jessica Mitford

Date personale Născută 11 septembrie 1917[3][4][5][6][7]  Oxfordshire, Regatul Unit  Decedată 23 iulie 1996 (78 de ani)[8][9][10][11]  Oakland, California, SUA  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pulmonar)  Părinți David Freeman-Mitford[*][12][2] Sydney Bowles[*][12][2]  Frați și surori Unity Mitford[*][2] Nancy Mitford[*][2] Deborah Cavendish, Duchess of Devonshire[*][2] Diana Mitford[*][2] Pamela Mitford[*][2] Tom Mitford[*] Tom Mitford[*][2]   Căsătorită cu Esmond Romilly[*] (1937–1941) Robert Treuhaft[*] (din 1943)[2] Esmond Romilly[*][2]  Copii Julia Della Romilly[*][12] Anne Constancia Romilly[*][12] Nicholas Treuhaft[*][12][2] Benjamin Treuhaft[*][12] Benjamin Treuhaft[*][2] Julia Romilly[*][2] [Anne] Constancia Romilly[*][2]  Cetățenie  Regatul Unit  SUA  Religie ateism  Ocupație scriitoare jurnalistă activist pentru drepturile omului[*]  Partid politic Partidul Comunist din SUA   Limbi limba engleză[1]   Note Premii Bursă Guggenheim[*

·         1920: Yul Brynner (rusă Юлий Борисович Бринер, Iuli Borisovici Briner) (n. 11 iulie 1920, Vladivostok, Rusia – d.10 octombrie, 1985, New York, SUA) a fost un actor american de origine rusă. A câștigat un premiu Oscar în 1956 pentru rolul din filmul Regele și eu.
Filmografie:

• 1956 Portul New Yorkului (Port of New York), regia Laslo Benedek
• 1956 Anastasia, regia Anatole Litvak
• 1956 Regele și eu (The King and I), regia Walter Lang, (Oscar - cel mai bun actor)
• 1956 Cele zece porunci (The Ten Commandments), regia Cecil B. DeMille
• 1958 Frații Karamazov (The Brothers Karamazov), regia Richard Brooks
• 1959 Solomon și Sheba (Solomon and Sheba), regia King Vidor
• 1959 Călătoria (The Journey), regia Anatole Litvak
• 1960 Cei șapte magnifici (The Magnificent Seven),regia John Sturges
• 1960 Încă odată cu dragoste (Once More, with Feeling!), regia Stanley Donen
• 1962 Taras Bulba, regia J. Lee Thompson
• 1963 Regii soarelui (Kings of the Sun), regia J. Lee Thompson
• 1964 Mercenarul de la miezul nopții (Invitation to a Gunfighter), regia Richard Wilson
• 1964 Cei trei soldați ai aventurii (Flight from Ashiya), regia Michael Anderson
• 1965 Morituri, regia Bernhard Wicki
• 1966 Umbra unui uriaș (Cast a Giant Shadow), regia Melville Shavelson
• 1967 Duelul lung (The Long Duel), regia Ken Annakin
• 1969 Nebuna din Chaillot (The Madwoman of Chaillot), regia Bryan Forbes
• 1970 Adio Sabata (Indio Black, sai che ti dico: Sei un gran figlio di...), regia Gianfranco Parolini
• 1973 Lumea roboților (Westworld), regia Michael Crichton

Yul Brynner

Yul Brynner la Sarajevo în 1969 Date personale Nume la naștere Юлий Борисович Бринер  Născut 11 iulie 1920[1][2][3][4]  Vladivostok, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă[5][1]  Decedat 10 octombrie 1985 (65 de ani)[6][7][8][9][10][2][3][11][4]  New York, SUA[12][13][14]  Înmormântat Q2820814[*][15]  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pulmonar)  Căsătorit cu Virginia Gilmore[*] (6 septembrie 1944–26 martie 1960)  Număr de copii 5  Copii Victoria Brynner[*]  Cetățenie  Elveția  SUA  Religie Biserica Ortodoxă  Ocupație actor de film regizor de televiziune[*] fotograf scriitor muzician actor de teatru[*] actor actor de televiziune[*]  Alma mater YMCA Premii Oscar Cel mai bun actor (1956) pentru The King and I[*]  Premii Tony Tony Award for Best Featured Actor in a Musical[*] (1952) pentru The King and I[*] Special Tony Award[*] (1985)  Alte premii National Board of Review Award for Best Actor[*] (1956) pentru Cele zece porunci, Anastasia[*] și The King and I[*] Grammy Hall of Fame[*] (1999) pentru The King and I[*] 28th Academy Awards[*] Premiile Tony

Yul Brynner în filmul „Cele Zece Porunci” (1956)

* 1920: Roman Sikorski (n. 11 iulie 1920 – d. 12 septembrie 1983) a fost un matematician polonez

Sikorski s-a născut pe data de 11 iulie 1920 în Mszczonów, Polonia. A fost profesor la Universitatea din Varșovia din 1952 până în anul 1982. Din 1962, a devenit membru al Academiei Poloneze de Științe. A publicat lucrări legate de algebra booleană, logică matematică, analiză funcțională, teoriile de distribuție și topologia generală.

* 1920: Zecharia Sitchin (în rusă: Захария Ситчин, Zaharia Sitcin, (n. 11 iulie1920, Baku, RSS Azerbaidjană, URSS - d. 9 octombrie 2010, New York, New York, SUA) a fost un scriitor american. El a afirmat că ar fi tradus o parte din tăblițele sumeriene care promovează o explicație a originii omului ce implică venirea unor călători din spațiu numiți annunaki. Aceștia ar fi colonizat pământul și ar fi creat omul, explicând ceea ce știința numea „veriga lipsă”. Sitchin atribuie rasei Anunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare. Pretinde că acești annunaki ar fi o rasă de extratereștri de pe o planetă ipotetică, dincolo de planeta Neptun, numită Nibiru, pe care o consideră a fi situată pe o orbită alungită, rotația ei fiind de aproximativ 3600 de ani. El afirmă că mitologia sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Speculațiile lui Sitchin sunt ridiculizate de mulți oameni de știință, istorici și arheologi, care au remarcat foarte multe probleme cu traducerile sale ale textelor antice, clasificând activitatea sa ca pseudo-știință.

Zecharia Sitchin Захария Ситчин ru

* 1924: Ilie Tudor (n. 11 iulie 1924, București) este un scrimer român, care a luat parte la Jocurile Olimpice de vară din 1952 de la Helsinki. A practicat scrima la cele trei arme (sabie, floretă, spadă) la CS Progresul Finanțe Bănci cu antrenorul Angelo Pellegrini.^[1] A fost campion național de patru ori la floretă (în 1943, 1948, 1950 și 1959), iar de două ori la spadă (în 1954 și 1955) și la sabie (în 1946 și 1953).^[2] La Jocurile Olimpice din 1952 a reprezintat România la trei probe de scrimă, fiind eliminat în primul tur la floretă pe echipe și la sabie pe echipe, dar ajungând în semifinale la sabie individual.^[3] A câștigat turneele internaționale de la Sofia (1954), București (1955) și Leipzig (1955 și 1957).^[1]

După ce s-a retras a devenit antrenor de scrimă la Ploiești și București, fiind secundul maestrului Nicolae Pufnei, apoi în Grecia.

·         1926: Pierre de Boisdeffre, istoric, diplomat și critic literar francez (d. 2002)

·         1927 - S-a născut fizicianul american Theodore Maiman care a produs primul laser în laboratoarele de cercetare Hughes din Malibu, California (d. 5 mai 2007)

·         1931 - S-a nascut Thurston Harris, cantaret si saxofonist american.

·         1931 - S-a nascut Tab Hunter (Arthur Gelien), actor si cantaret american.

·         1934: Giorgio Armani (n. 11 iulie 1934, Piacenza, Emilia-Romagna) este un designer vestimentar italian. Compania lui s-a format în 1974, iar în 2001 a fost aclamat ca cel mai de succes designer italian.

Este medic, dar a făcut pasiune pentru arta fotografică, apoi a lucrat la departamentul de reviste „Le Rinascente”, la camera de rochii.

Din 1961 până în 1970, a lucrat ca designer la casa de modă Nino Cerruti, devenind mâna dreaptă a casei de modă. În 1974, partenerul său Sergio Galiotti l-a îndrumat către o linie de modă pentru femei și barbați.

În afară de modă, el mai are ca hobby sportul. Este președintele echipei de baschet Milan, este fanul echipei Inter Milan și creează echipamente pentru echipa națională de fotbal a Angliei. Mai este responsabil și cu echipamentul echipei Chelsea FC, din august 2007.

Giorgio Armani

Date personale Născut 11 iulie 1934 (85 de ani)[2][3][4][5]  Piacenza, Italia  Cetățenie  Italia  Etnie italian  Ocupație antreprenor creator de modă[*]  Avere 8.500.000.000 dolari americani[6]  Activitate Alma mater Universitatea din Milano[*]   Organizație Armani   Premii Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (2008) CFDA Lifetime Achievement Award[*] (1987)[

* 1937: Ion Cosma (n. 11 iulie 1937, Târgu Mureș) este un fost ciclist român. A reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1960 și cele din 1964 la proba de 100 km contratimp pe echipe și în proba de cursă individuală de șosea. În 1960 el a terminat al șaselea și al cincilea, respectiv în aceste probe, în timp ce la 1964 s-a clasat pe locurile nouă și 59, respectiv.^[1] Cosma a câștigat Turul României în 1959 și 1961 și Cupa UCECOM în 1963

* 1937: Rabbi Adin Steinsaltz (ebraică: עדין שטיינזלץ) sau Adin Even Yisrael(ebraică: עדין אבן ישראל) (n. 11 iulie 1937,^[1] Ierusalim, Palestina sub mandat britanic) este un lector, filosof, critic social și mentor spiritual, a fost numit de revista Time ”un savant care se naște odată intr-un mileniu”.^[2] Și-a devotat întreaga viață pentru a face Talmudul accessibil tuturor evreilor.^[3] Ediția originală, fiind publicată în ebraica moderna, cu comentarii și adnotări pentru a facilita studiul, cunoscută ca Steinsaltz edition of the Talmud^[4] care ulterior a fost tradusă în limbile engleză, franceză, rusă și spaniolă. Din 1989, Steinsaltz a publicat tratate în ebraică și engleză despre Talmudul babilonian într-o ediție bilingvă engleză-ebraică.

Adin Steinsaltz

Rabbi Adin Even-Israel (Steinsaltz) (2010)

·         1938 - S-a nascut Terry Garthwaite, chitarist, vocalist si compozitor american (Joy Of Cooking).

·         1939: Marcu Tudor, politician român

·         1940: S-a nascut George Filipescu, pictor roman.

·         1942: S-a nascut Mircea Popa, scriitor roman.

·         1943: Susan Seaforth Hayes, actriță americană

·         1945: S-a nascut Franz Bekenbauer, campion mondial cu echipa de forbal a Germaniei.
* 1945: Junji Kawano (n. 11 iulie 1945) este un fost fotbalist japonez.

·         1946: Matei Cazacu (n. 11 iulie 1946, Sinaia) este un autor, eseist, istoric medievist și scriitor francez originar din România, luptător pentru drepturile omului.

Fiu de preot, Matei Cazacu a studiat istoria la Universitatea din București, studii pe care le-a terminat în 1969. Până la plecarea ilegală din România și stabilirea în Franța (1973), a fost cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.

A devenit doctor în istorie la Universitatea Paris I Sorbonne Panthéon (1979).

Membru al secție române a Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, al Asociației pentru Apărarea Monumentelor Istorice din România.^[1]

Din 1977 a colaborat cu posturile de radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Radio France Internationale, Radio Canada etc.

În 2012 era director de cercetare la CNRS (centrul național de cercetări științifice), Paris.

Scrieri:

• 1975 - Matei Cazacu, Radu R. Florescu, Alan G. Barbour - In Search of Frankenstein, Boston, New York Graphic Society
• 1988 - L'Histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale au XVe siècle. Edition critique, traduction, notes et commentaires, Genève, Droz
  • Edițiile a 2-a și a 3-a, rééditions 1996 et 2006
• 1993 - La Moldavie ex-soviétique. Histoire et débats en cours, Paris, Akratie, (coautor)
  • 2007- 2ème Edition, revue et completée, sous presse, Paris
• 1997 - O lume într-o carte de bucate. Un livre de cuisine à l’époque de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, Fundatia Culturalà Românà, (coautor)
• 1998 - Au Caucase. Russes et Tchétchènes, récits d'une guerre sans fin (1785-1996), Genève, Georg Editeur
• 1998 - Histoire des Slaves orientaux. Bibliographie des sources historiques traduites en langues occidentales (Xe siècle - 1689), Paris, CNRS Editions et l'Institut d'études slaves, (coautor)
• 1999 - The Story of Romanian Gastronomy, București, Fundatia Culturală Română
• 1999 - Des femmes sur les routes de l'Orient. Le voyage à Constantinople aux XVIIIe-XIXe siècles, Genève, Georg Editeur, 1999
• 2001 - Matei Cazacu, George Ciorănescu - Basarabia, pămănt românesc disputat între Est și Vest, 2 volume volume, București, Fundația Culturală Română
• 2003 - Minuni, vedenii și vise premonitorii în trecutul românesc, Bucuresti, Editura Sigma
• 2004 - România interbelică, Bucuresti, Editura NOI Media Print, 2004
• 2004 - Dracula, Paris, Editions Tallandier, Prix Thiers de l’ Academie Française [1]
• 2005 - Gilles de Rais, Paris, Tallandier [2]
• 2006 - L'histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale (XV siecle) ^[2]
• 2007 - România la 1900, Bucuresti, Editura NOI Media Print, 2007. Sous presse. (La Roumanie en 1900)
• 2007 - La Barbe!, Paris, Tallandier
• 2007 - România văzută de străini, București, Editura NOI, Media Print
• 2008 - L’Eglise orientale et l’argent. L’embarras de la richesse, în colaborare cu Violeta Barbu, Editions de l’Institut Culturel Roumain, București
• 2010 - Matei Cazacu, Nicolas Trifon - Un état en quête de nation - La république de Moldavie, (Un stat în căutarea unei națiuni - Republica Moldova), Editura NON LIEU, Paris ^[3]
• 2013 - Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan, Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești, Editura Cartier, Chișinău

·         1949: S-a nascut Liliana Ursu, poeta, prozatoare si traducatoare romana.

·         1951 - S-a nascut Bonnie Pointer, vocalista americana (The Pointer Sisters).

·         1953: Leon Spinks, pugilist american

·         1953: S-a nascut Peter Brown, cantaret, clapar, compozitor si inginer de sunet american. 

·         1955: Mariana Buruiană, actriță româncă

·         1955: Maria Dragomiroiu (n. 11 iulie 1955, Marcea, Vâlcea) este o interpretă de muzică populară din România. Având o voce deosebită, cu un amplu registru vocal, și fiind posesoarea unei tehnici excelente, de solistă de muzică clasică, Maria Dragomiroiu a fost comparată, mai ales la începutul carierei, doar cu Maria Tănase, doamna cântecului popular românesc.
Discografie:

• Floricică de pe coastă - 1983
• Maria Dragomiroiu - 1985
• Maria Dragomiroiu - 1987
• Maria Dragomiroiu - 1988
• Of, lume, cum ești făcută - 1990
• Viața-i un noroc - 1994
• Lume dragă - 1996
• Omule, om bun să fii - 1997
• Cine iubește și lasă - 1997
• Doamne, multe trag - 1998
• Dragoste, otravă dulce - 1999
• Cântecul și dragostea - 2002
• Viață, viață - 2003
• Cântece de petrecere - Mai întoarce, Doamne, roata - 2004
• Inimă - 2006
• Cântece de petrecere, volumul 2, Așa trec zilele mele - 2006
• De la suflet. Cântece de petrecere - 2009

Maria Dragomiroiu

Date personale Născută 11 iulie 1955 (64 de ani)  Marcea, Ionești, Vâlcea, România  Copii Mircea Dragomiroiu[*] Ileana Manolescu[*]  Cetățenie  România  Ocupație cântăreață  Activitate Instrument(e) voce[*]   Case de discuri Electrecord, Cat MusicDMB Music Records

·         1956: S-a nascut Sela Ward, actrita america 
* 1958: Hugo Sánchez (n. 11 iunie 1958 în Mexico City) este un celebru jucător de fotbal mexican, retras din activitate.
* 1959: Valeriu Reniță (n. 11 iulie 1959, Mingir, Hîncești^[1]) este un jurnalist din Republica Moldova, fost purtător de cuvânt al președintelui Republicii Moldova, fost membru al Comitetului Executiv al Federației Moldovenești de Fotbal; fondator, președinte de onoare și fost președinte al clubului de fotbal Sfântul Gheorghe Suruceni, președinte al organizației nonguvernamentale Fundația pentru Reforme și Democrație “Moldova Modernă”.

·         1959: Suzanne Nadine Vega (n. 11 iulie 1959) este o cântăreață și textieră cunoscută americană de muzică folk rock.

Suzanne Vega

(2010) Date personale Nume la naștere Suzanne Nadine Vega  Născută 11 iulie 1959 (60 de ani) Santa Monica, California, SUA Căsătorită cu Mitchell Froom[*] (17 martie 1995–1998)  Număr de copii 1  Cetățenie  SUA  Ocupație Cântăreață   textieră   producătoare Activitate Origine New York, SUA Studii Colegiul Barnard[*], Fiorello H. LaGuardia High School[*]   Gen muzical rock alternativ   folk rock Instrument(e) Vocals   guitar Ani de activitate 1982–prezent Case de discuri A&M   Blue Note   Amanuensis Productions

* 1960: Petru Vutcărău (n. 11 iulie Bardar, Ialoveni) este un actor și regizor din Republica Moldova, fondator si director artistic al Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău, Artist al Poporului (2011)  Petru Vutcărău s-a născut pe 11 iulie ^[5] într-o familie de țărani din comuna Bardar, Ialoveni, RSS Moldovenească, URSS. A studiat la Institutul de Arte “Gavriil Muzicescu” din Chișinău, Facultatea de Regie. A studiat la Școala Superioară de Teatru “Boris Șciukin”, Moscova, RSFS Rusă, URSS, la facultatea de actorie, apoi a făcut studii la Institutul de Teatru “Șota Rustaveli” din Tbilisi, RSS Georgiană, specializarea – regie. A fost regizor-rezident la Teatrul Armatei din Moscova, Rusia, conducător și regizor-șef al Teatrului – Ion Ungureanu.^[6][7]

În anul 1990 a fondat Teatrul „Eugène Ionesco” din Chișinău. Iar patru ani mai târziu a organizat la Chișinău primul Festival Internațional de Teatru din Republica Moldova – Bienala Teatrului „Eugène Ionesco” (BITEI).

A montat ca regizor peste o sută de spectacole atât în Republica Moldova, cât și în alte țări, printre care: Italia, Franța, România, Rusia, Japonia, Turcia, Corea de Sud. A predat actoria la diverse școli de teatru din Franța, Italia, Rusia și Japonia.

Încă din primii ani de existență a Republicii Moldova a făcut parte din componența nominală a Comitetului pentru decernarea Premiului Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii, artei și arhitecturii.^[8]

În prezent Petru Vutcărău lucrează ca regizor, actor și director artistic al Teatrului Național „Eugène Ionesco”. Este directorul Festivalului Internațional "Bienala Teatrului "Eugène Ionesco".

Este căsătorit cu Ala Menșicov,^[9] actriță la Teatrul Național „Eugene Ionesco”, „Maestru în Artă”  

Roluri în filme^[6]

• 2001 - ”Patul lui Procust” (după romanul lui Camil Petrescu). Rolul principal – Fred Vasilescu. Studioul “Flux-film”, Chișinău. Regia – Sergiu Prodan și Viorica Meșină.
• 1992 - ”Copiii măcelarului” (după Jurnalul lui Kafka). Rolul principal – necunoscutul. Studioul “Flux-film”, Chișinău. Regia – Viorica Meșină.
• 1991 - ”Spune ceva”. Rolul principal – soțul. Studioul “Moldova-Film”. Regia – Sergiu Plămădeală
• 1990 - ”Strada felinarelor stinse”. Rolul principal – Sandu (frizerul). Studioul “Moldova-Film”. Regia – Valeriu Gajiu  

  Petru Vutcărău
  Petru Vutcărău în anii 2000
  Date personale
  Născut	11 iulie 1960 (59 de ani)[1][2]
  Căsătorit cu	Ala Menșikov-Vutcărău (din 1987)
  Cetățenie	Moldova  România
  Ocupație	regizor de teatru actor

·         1960: S-a nascut Richie Sambora, chitarist american
* 1960: Tomoyuki Kajino (n. 11 iulie 1960) este un fost fotbalist japonez.

·         1963: S-a nascut Lisa Rinna, actrita americana (Taylor McBride in Melrose Place)
* 1964: Gregory J. „Greg” Mottola (n. 11 iulie 1964, Dix Hills, New York) este un regizor și scenarist american.

Greg Mottola

Mottola în 2009

* 1965: Sandu Tăbârcă (n. 11 iulie 1965, Timișoara) este antrenorul principal al echipei de fotbal Rapid București, A fost la Gloria Bistrița în primele nouă etape ale sezonului 2009-2010 din Liga I. Sandu Tăbârcă și-a început cariera de antrenor la Gloria Bistrița, în 2009, pe care a condus-o nouă etape, după care a fost demis. A devenit apoi director tehnic la Universitatea Craiova, până la dezafilierea echipei, în 2011.^[1] Un an mai târziu, a fost adus la Rapid București ca secund al antrenorului Marian Rada, plecând de aici în urma restanțelor salariale cauzate de insolvență.^[2] Apoi, pentru câteva luni în 2013, a fost preparatorul fizic al FC Brașov, fiind demis după eșecurile echipei în startul de sezon în Liga I, ediția 2013-2014.^[3][4] După despărțirea de stegari, s-a întors la Rapid, care a fost retrogradată în Liga a II-a printr-o decizie a Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Laussane, după ce jucase în prima divizie timp de două etape. Ca urmare a demiterii lui Marian Rada, Tăbârcă a fost anunțat ca noul antrenor al Rapidului, devenind principal după 4 ani în care a fost numai parte a staff-ului tehnic la diferite echipe de fotbal.^[5] El a condus echipa timp de trei etape, rezultatele sale fiind 2 egaluri și o victorie, după care a fost înlocuit cu Viorel Moldovan.
* 1965: Ernesto Fritz Hoost (n. 11 iulie 1965) este un fost kickboxer olandez. Campion mondial în K-1 de patru ori, Hoost este considerat unul dintre cei mai mari kickboxeri din toate timpurile. Debutand în 1993 la K-1 World Grand Prix 1993, unde a castigat doar o singura victorie fata de titlul mondial, Hoost si-a anuntat retragerea treisprezece ani mai tarziu pe 2 decembrie 2006 dupa turneul final K-1 World GP Final în Tokyo Dome, Japonia.

·         1966: Șab Mami, cântăreț algerian
* 1967: Daniel Chițoiu (11 iulie 1967, Păușești, Vâlcea) este un politician român, doctor în economie, desemnat ministru al economiei în guvernul Ponta. Daniel Chițoiu este absolvent al Facultății de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori a Academiei de Studii Economice din București.
Din iulie 2014, face parte din ALDE, partid condus de Călin Popescu Tăriceanu. 

Daniel Chițoiu
Date personale
Născut	11 iulie 1967 (52 de ani) Păușești, Vâlcea
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	Politician
Vice Prim-Ministru, Ministrul Finanțelor Publice
În funcție 21 decembrie 2012 – 6 februarie 2014
Prim-ministru	Victor Ponta
Precedat de	Florin Georgescu
Succedat de	Ioana Maria Petrescu
Partid politic	ALDE
Alma mater	Academia de Studii Economice
Profesie	Economist

* 1970: Lucian-Alin Mărginean (n. 11 iulie 1970, Cluj-Napoca, Cluj, România) este un pilot român de raliuri.

A debutat în competițiile auto la 15 ianuarie 1994, în cadrul Cupei „Alpha”, pe un Ford Escort RS, cu care s-a clasat pe primul loc la clasa 1600 cmc.

A pilotat primul Mitsubishi Lancer EVO IV de Grupa N din România, în Raliul Timken Cluj-Napoca 1999, ocazie cu care a câștigat prima probă specială a raliului, desfășurată pe cartodromul din Gheorgheni.

În cadrul Campionatului Național de Viteză pe Traseu Montan, ediția 2002, s-a clasat pe locul 3 în Clasamentul general Grupa N Clasa 4 și a obținut titlul de vicecampion național al Grupei N, cu un Mitsubishi Lancer EVO 6,5 Tommi Makinen ediție limitată.

După o pauză de 6 ani, în 2008 a revenit în Campionatul Național de Raliuri al României, cu un Mitsubishi Lancer EVO IX de Grupa N, avându-l alături pe copilotul Virgiliu Dumbrăvan.

În sezonul 2009, concurând în Campionatul Național de Raliuri al României în cadrul Grupei H cu un Mitsubishi Lancer EVO IX obține titlul de Campion Național și ocupă prima poziție în clasamentul Grupei H Clasa H4.

După ieșirea din activitatea competițională în automobilism, bazându-se pe studiile de drept și economie pe care le are, Alin Mărginean a intrat în domeniul afacerilor. În prezent este managerul unei cunoscute instituții private din domeniul sănătății.

Este activ și în plan cultural și social. Pasionat de ezoterism și istorie, a publicat la Editura Eikon în anul 2017 cartea „Giacomo Casanova- Arta de a păși mereu lângă prăpastie, fără a cădea în ea”, iar în anul 2018 a editat la aceeași companie culegerile de documente „Constantin Bellu și Supremul Consiliu în ancheta Securității”, respectiv „Constantin Bellu și redeșteptarea Supremului Consiliu în exil (1969); percepții ale Securității”, ultima în colaborare cu istoricul Silviu B. Moldovan. Pentru activitățile sale culturale a obținut Premiul Național Olimpian Ungherea, acordat de MLNR pentru planșa de arhitectură "Giacomo Casanova-arta de a păși mereu pe lângă prăpastie fără a cădea în ea", Diploma de excelență a Editurii Eikon-2019 și Premiul de excelență al Centrului de Studii Regionale și Pluraliste Transilvania, 2019.

Alin L. Mărginean este membru în mai multe organizații non-guvernamentale din România și din străinătate, dintre care amintim: Marea Loja Națională a României, Asociația pentru Administrarea Ritului Scoțian Antic și Acceptat, Societatea Română de Reabilitare Medicală, Forumul B nai B rith România, Chatham House- The Royal Institute for International Affaires- Marea Britanie.

·         1970: Justin Chambers (n. 11 iulie 1970, Springfield, Ohio, S.U.A.) este un actor și fost fotomodel american.^[1] El este cunoscut pentru rolul lui Dr. Alex Karev din serialul american Anatomia lui Grey.
Din 1993 este căsătorit cu Keisha Chambers, având împreună 5 copii.

Justin Chambers

Chambers at the premiere for Up în 2009 Date personale Nume la naștere Justin W. Chambers Născut 11 iulie 1970 (49 de ani) Springfield, Ohio, SUA Căsătorit cu Keisha Chambers (1993–prezent) Număr de copii 5  Copii 5 Cetățenie  SUA  Ocupație Actor, fotomodel Activitate Ani de activitate 1995–prezent

·         1970: Basarab Nică Panduru (n. 11 iulie 1970) , este un fost fotbalist și antrenor român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate

·         1972: S-a nascut Michael Rosenbaum, actor american (Lex Luthor in Smallville) 
* 1974: Alexandru Slusari (n. 11 iulie 1974, mun. Chișinău, Republica Moldova) este un om politic moldovean, fondator și vicepreședinte (din decembrie 2015) al Partidului Politic „Platforma Demnitate și Adevăr” (PPDA).^[1][2]

A fost președintele Asociației Republicane a Producătorilor Agricoli ”UniAgroProtect” (2010–2017). Între 2013 și 2015, a fost vicepreședinte al Partidului Forța Poporului (predecesor al Platformei Demnitate și Adevăr). La alegerile parlamentare din 2014 a participat cu numărul doi pe listele acestui partid.^[3] La alegerile parlamentare din 2019 a participat din partea Blocului ACUM pe circumscripția uninominală nr. 28, mun. Chișinău.^[4][5][6] În noul legislativ a ocupat una din cele patru poziții de vicepreședinte^[7] și conduce lucrările Comisiei de anchetă pentru elucidarea tuturor circumstanțelor devalizării sistemului bancar din Republica Moldova și investigării fraudei bancare.^[8]

Este căsătorit și are un copil.  

Alexandru Slusari
Alexandru Slusari
Date personale
Născut	11 iulie 1974 (45 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Copii	1
Cetățenie	Moldova
Ocupație	politician
Vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 8 iunie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip Maia Sandu Ion Chicu
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a X-a
Deținător actual
Funcție asumată 24 februarie 2019
Partid politic	Partidul Politic „Platforma Demnitate și Adevăr”
Profesie	jurist, istoric

* 1974: André Antonius Maria Ooijer (născut 11 iulie 1974 în Amsterdam) este un jucător de fotbal, care joacă pentru Echipa națională de fotbal a Olandei. În acest moment nu este legitimat la niciun club, dar se va alătura AEK Larnaca FC după 12 iulie.
* 1975: Kimberly Denise Jones (n. 11 iulie 1975), cunoscută pe numele de scenă Lil' Kim, este o rapperiță, compozitoare și actriță din Statele Unite ale Americii. La începutul carierei sale a făcut parte din grupul Junior M.A.F.I.A, fiind îndrumată și influențată în stilul ei de rapper-ul Notorious B.I.G.

În 1996, Lil' Kim a lansat primul ei album solo. Hard Core a ajuns pe locul 11 în Top 200 Billboard și a primit de două ori discul de platină. Primul extras de pe Hard Core, piesa „No Time” a fost un duet cu P. Diddy și a reușit să o ridice pe locul 3 în topurile americane. A urmat „Crush On You”, piesă la care au contribuit mai mulți artiști printre care Missy Elliot și Left Eyede la TLC. Piesa a susținut coloana sonoră a filmului Nothing To lose și a primit și un premiu Grammy.

Din 1998 până în 2000, Lil' Kim și-a continuat ascensiunea în cariera artistică, fiind manageriată de unul dintre cei mai buni prieteni ai lui B.I.G, Damion "D-Roc" Butler. A fost aleasă imaginea mai multor produse celebre în modă și a deschis turneul pentru Puff Daddy, "No Way Out Tour".

În 2000 își deschide propria casă de discuri, „Queen Bee Entertainment” și începe lucrul la cel de-al doilea album al său: The Notorius K.I.M a fost lansat în iunie 2000 s-a vândut în peste 160.000 de copii încă din prima săptămână de la lansare.

Anul 2001 a adus colaborarea cu alte 4 artiste de succes: Pink, Christina Aguilera, Mya și Missy Elliot. „Lady Marmalade” a ajuns no. 1 în 50 de țări și a garantat și câteva premii Grammy, susținând coloana sonoră a filmului Moulin Rouge.

În 2003, Lil' Kim și-a lansat cel de-al treilea album controversat din cariera sa: La Bella Mafia a câștigat 2 premii oferite de celebra revistă de hip-hop The Source și a ajuns pe locul 5 în Top 100 Billboard. În același timp, Lil' Kim a fost nominalizată la premiile MTV alături de Christina Aguilera pentru piesa „Can’t hold us down” la secțiunea „Best Pop Colaboration”.

În 2005 Lil' Kim a lansat un nou album hip-hop, în timp ce se afla în închisoare fiind condamnată la 11 luni de detenție pentru mărturie mincinoasă. The Naket Truth nu s-a vândut la fel de bine ca celelalte albume, Lil' Kim explicând că acest lucru s-a întâmplat din cauza lipsei de timp pentru a-și promova produsul discografic.

În prezent, Lil' Kim plănuiește să își lanseze filmul autobiografic Vintage despre care se spune că va apărea pe marile ecrane la sfârșitul lui 2009.

LIL' KIM

* 1977: Adrian Todor (n. 11 iulie 1977) este un deputat român, ales în 2016 pe listele PSD.
* 1979: Paolo Frangipane (n. 11 iulie 1979 în Buenos Aires, Argentina) este un fotbalist argentinian ce joacă drept mijlocaș central ofensiv. Este remarcat prin tehnica sa dezvoltată de joc.
* 1981: Alecu Mătrăgună (n. 11 iulie 1981, Chișinău, Republica Moldova) este un muzician și prezentator de televiziune din Republica Moldova. A debutat în televiziune fiind co-prezentatorul emisiunii „Deșteptarea” de la Jurnal TV. Ulterior, în cadrul Departamentului de Știri, unde a fost prezentatorul buletinului principal al zilei de la Jurnal TV. ^[1]

În anul 2015 a emigrat din Republica Moldova cu soția sa în Canada și a decis să-și continue studiile în domeniul medicinei. Pe data de 24 septembrie 2014 s-a căsătorit cu Cornelia Corlăteanu și împreună au emigrat în Canada. La 6 august 2016 s-a născut primul fiu al cuplului pe care l-au numit Teodor.  

Alecu Mătrăgună
Date personale
Născut	11 iulie 1981 (38 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Căsătorit cu	Cornelia Corlăteanu
Copii	Teodor (n. 6 august 2016)
Cetățenie	Republica Moldova
Ocupație	Jurnal TV
Activitate
Domiciliu	Montréal, Canada
Alma mater	Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Université de Montréal
Ani de activitate	2010 - prezent
Cunoscut pentru	Prezentator TV, ex-solist Paralela 47
Program de televiziune	J

* 1984: Costin Curelea (n. 11 iulie 1984 în București) este un fotbalist român care evoluează pe postul de atacant.
* 1986: Raúl García Escudero (n. 11 iulie 1986) este un fotbalist spaniol care evoluează la Athletic Bilbao în La Liga, pe postul de mijlocaș central sau ofensiv.
* 1986: Yoann Miguel Gourcuff (Pronunție în franceză: /jɔ.an ɡuʁ.kyf/; n. 11 iulie1986) este un jucător francez de fotbal care evoluează pentru Rennes.^[3]De obicei el joacă pe postul de mijlocaș, dar poate juca și ca al doilea atacant
* 1986: Jean-Christophe, Prinț Napoléon^[1] (Jean Christophe Louis Ferdinand Albéric Napoléon; n. 11 iulie 1986) este, în viziunea unor monarhiști, Șeful fostei Case Imperiale a Franței și erede al moștenirii lui Napoleon Bonaparte.

Prințul Jean-Christophe s-a născut la Saint-Raphaël, Franța. Este fiul Prințului Charles Napoléon și a primei soții a acestuia, Prințesa Béatrice a celor Două Sicilii, fiica Prințului Ferdinand de Bourbon, Duce de Castro, pretendent la tronul celor Două Sicilii.^[1] Părinții lui au divorțat la 2 mai 1989, cu două luni înainte ca Jean-Christophe să împlinească 3 ani.

Pe linie paternă, Jean-Christophe este stră-stră-strănepotul lui Jérôme Bonaparte, fratele mai mic al împăratului Napoleon I al Franței. De asemenea, prin străbunica lui, Clémentine a Belgiei, este descendent al regelui Louis Philippe I. Pe linie maternă este descendent al regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

Jean-Christophe

Prinț Napoléon

* 1989: Sebastian Cojocnean (n. 11 iulie 1989) este un jucător român de fotbal.
* 1990: Caroline Wozniacki (n. 11 iulie 1990,^[1][2] Odense, Danemarca^[1]) este o jucătoare de tenis daneză care s-a aflat, începând cu 28 ianuarie2018, pe poziția întâi în clasamentul WTA. A mai ocupat prima poziție în clasamentul mondial feminin WTA, în anii 2011/2012, pentru 67 de săptămâni consecutiv.

A câștigat în carieră 28 de turnee en la profesionism, a jucat trei finale de Mare Șlem, două pierdute în 2009 și 2014 la US Open și a treia câștigată, la 28 ianuarie 2018, contra Simonei Halep la Australian Opendin 2018.

După Simona Halep este jucătoarea mea favorită!

Caroline Wozniacki

Date personale Născută 11 iulie 1990 (29 de ani)[1][2][3][4]  Odense, Danemarca[1]  Părinți Piotr Wozniacki[*] Anna Wozniacki[*]  Frați și surori Patrik Wozniacki[*][1]  Căsătorită cu David Lee[*] (din 15 iunie 2019)[5]  Cetățenie  Danemarca  Ocupație jucătoare de tenis[*]  Poreclă Caro, Sunshine, Miss Sunshine Țara Danemarca Reședință Monte Carlo, Monaco Înălțime 1,77 m Greutate 58 kg Debut profesionist în 2005 Retras(ă) 24 ianuarie 2020 Mâna cu care lovește dreapta (rever cu două mâini) Venituri în carieră 35.233.415 dolari americani[1]   Simplu Victorii-înfrângeri 633–263 Număr titluri 23 WTA, 4 ITF Cea mai bună clasare Nr.1 (11 octombrie 2010) Rezultate la simplu la turneele de Mare Șlem Australian Open C (2018) Roland Garros 1/4 F (2010, 2017) Wimbledon Tur 4 (2009, 2010, 2011, 2014 ,2015, 2017) U.S. Open Finală (2009 ,2014) Dublu Victorii-înfrângeri 39–56[1]   Număr titluri 2 Cea mai bună clasare 52 (14 septembrie 2009)

Wozniacki în timpul finalei de junioare de la Wimbledon

* 1992: Adriana Medveďová (n. 11 iulie 1992, Banská Bystrica)^[1] este o handbalistă slovacă ce joacă pentru clubul românesc CS Minaur Baia Mare^[2][3]. Handbalista, care evoluează pe postul de portar, este și componentă a echipei naționale a Slovaciei
* 1999: Daria Bucur (n. 11 iulie 1999, în Constanța) este o handbalistă românăcare joacă pentru echipa Corona Brașov pe postul de intermediar dreapta. Bucur este și componentă a echipei naționale pentru tineret a României. Daria Bucur a început să joace handbal la Clubul Sportiv Școlar 1 din Constanța^[8], iar în vara anului 2014 a ajuns la echipa de junioare a Coronei Brașov^[9]. În 2015, handbalista a fost promovată și la echipa de senioare a clubului brașovean, primind minute de joc în anumite meciuri, iar în septembrie 2017 a semnat cu Corona primul său contract de profesionistă, pentru o durată de 5 ani.^[10][11] În 2017, Bucur a câștigat medalia de argint în campionatul național de junioare I.^[12]

În 2015, Bucur a fost convocată la echipa U17 a României pentru a participa la ediția din acel an a FOTE^[13][14] și la Campionatul European din Macedonia, unde România a ocupat locul patru.^[15][16] În 2016, ea a făcut parte din echipa U18 a României la Campionatul Mondial din Slovacia^[1][2], iar în 2018 a făcut parte din echipa U20 la Campionatul Mondial din Ungaria.^[3]

La Trofeul Carpați ediția 2016, a fost, pentru prima oară, convocată la echipa de senioare a României, făcând parte din reprezentativa B.^[17] În septembrie 2019, Bucur a debutat într-un meci oficial la selecționata de senioare a României, înfruntarea cu Ucraina contând pentru preliminariile EURO 2020.

VA URMA