MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 17 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B. 

Decese

·         180: Doisprezece locuitori din localitatea Scillium, din Africa de Nord, au fost executati sub acuzatia ca practicau religia creştină. Este cea mai veche atestare a creştinismului în această parte a lumii.

·         924: Eduard cel Bătrân (c. 874-7^[1] – 17 iulie 924) a fost rege al Angliei. A devenit rege în 899 după decesul tatălui său, Alfred cel Mare. Numele ce "cel Bătrân" a fost folosit pentru prima dată în secolul al X-lea și a fost utilizat de Wulfstan de Winchester în "Vita Sancti Aethelwoldi" pentru a-l distinge de regele Eduard Martirul.

Eduard a fost al doilea copil supraviețuitor al lui Alfred cel Mare și a reginei Ealhswith. Nașterea lui Eduard nu a putut fi datată cu certitudine. Părinții lui s-au căsătorit în 868 iar cel mai mare frate, Æthelflæd, a fost născut curând după aceea. Este posibil ca Eduard să se fi născut în jurul anului 870, probabil între anii 874 și 877.

În Viața Regelui Alfred, Asser raportează că Eduard a fost educat la curte, împreună cu cea mai tânără sora a sa, Ælfthryth. Sora sa era destinată de la o vârstă fragedă, pentru o viață religioasă, probabil din cauza problemelor de sănătate, iar mai târziu a devenit stareță la Shaftesbury. Cel mai tânăr frate, Æthelweard, a fost educat la școala curții, unde a învățat limba latină, ceea ce sugerează că și el a fost destinat pentru o viață religioasă. Eduard și Ælfthryth, în timp ce ei au învățat în limba engleză, au primit o educație de curte, iar Asser se refereă la asumarea părții lor în preocupările din această viață, care sunt adecvate pentru nobilime.

Prima apariție în surse a lui Eduard este în 892, într-un hrisov de acordare de teren la nord de Newnton, aproape de Pewsey în Wiltshire, teritoriu acordat lui Æthelhelm, care era numit filius regis, fiul împăratului. Deși el era fiul cel mare care domnea, Eduard nu era sigur că avea să-l urmeze pe tatăl său. Până în 890, moștenitorii evidenți la tron erau verii lui Eduard, Æthelwold și Æthelhelm, fiii lui Æthelred, fratele mai mare al lui Alfred și predecesor ca rege. Æthelwold și Æthelhelm erau cu zece ani mai mare decât Eduard. Æthelhelm dispare din surse în 890. În timp ce soția lui Alfred, Ealhswith, nu fusese niciodată descrisă ca o regină și nu fusese niciodată încoronată, mama celor doi, Wulfthryth a fost numită regină.

Broşă de argint imitând o monedă a lui Eduard cel Bătrân (920), găsită la Roma, Italia.

Când Alfred a murit, vărul lui Eduard, Æthelwold, fiul regelui Æthelred de Wessex, crescuse până la revendicarea tronului și începuse o revoltă. El a confiscat Wimborne din Dorset, unde tatăl său fusese îngropat, cât și Christchurch (atunci în Hampshire iar acum în Dorset). Eduard a mărșăluit până în Badbury pentru a declara război, însă Æthelwold a refuzat să plece din Wimborne. Abia atunci când Eduard a avut de gând să atace Wimborne, Æthelwold a așteptat lăsarea nopții pentru a se alătura danezilor de la Northumbria, iar Eduard a fost anunțat oficial ca rege. Acesta a fost încoronat pe 8 iunie 900, posibil la Kingston.

În 901, Æthelwold a venit cu o flotă în Essex și i-a încurajat pe danezii din Anglia de est să i se alăture. În anul următor, el a atacat Mercia engelză și nordul Wessexului. Eduard s-a răzbunat prin distrugerea estului Angliei, însă când s-a retras în sud, populația din Kent nu au vrut să-i asculte ordinele de retragere, astfel a fost interceptat de armata daneză. Cele două armate s-au întâlnit în Bătălia de la Holme la 13 decembrie 902. Potrivit cronicii anglo-saxone, danezii au păstrat locul de sacrificare dar au suferit pierderi grele, inclusiv Æthelwold și regele Eohric, în estul Angliei.

Relațiile cu nordul s-au dovedit problematice pentru Eduard. Cronica anglo-saxonă menționează că a făcut pace cu anglicanii de est și cu danezii din Northumbria, din necesitate. Există o mențiune cu privire la redobândirea Chesterului în 907, care poate fi un indiciu că orașul a fost luat prin luptă.

În 909, Eduard a trimis o armată pentru a hărțui regiunea Northumbria. În anul următor, oamenii din Northumbria s-au răzbunat prin atacarea Merciei, însă au fost întâmpinați de armata din Mercia și Saxonia de vest în Bătălia de la Tettenhall, unde danezii au fost distruși. Din acel moment, aceștia nu mai aveau să meargă la sud de râul Humber.

Eduard a început construirea unor cetăți la Hertford, Witham și Bridgnorth. Această serie de cetăți au păstrat danezii la distanță. Au fost construite și alte forturi la Tamworth, Stafford, Eddisbury și Warwick.

Eduard a avut patru frați, inclusiv Æthelflæd, Lady de Mercia și Ælfthryth, Contesa de Flandra.

Regele Eduard a avut aproximativ 14 copii din trei căsătorii (sau potrivit unor surse, dintr-o relație extraconjugală și două căsătorii). Eduard s-a căsătorit prima dată cu Ecgwynn în jurul anului 893. Copii lor au fost:

• Athelstan (893 – 939)
• O fiică care s-a căsătorit cu Sihtric Cáech, regele Viking din York

În 899, Eduard s-a căsătorit cu Ælfflæd, fiica lui Æthelhelm. Copii lor au fost:

• Eadgifu (902 – dupa 955), s-a căsătorit cu Carol al III-lea al Franței
• Ælfweard de Wessex (904–924), care a murit la 16 zile după moartea tatălui său
• Eadgyth (910–946), s-a căsătorit cu Otto I al Sfântului Imperiu Roman
• Eadhild, s-a căsătorit cu Hugh cel Mare, Ducele Francilor și Conte de Paris
• Ælfgifu, s-a căsătorit cu un prinț de lângă Apli, posibil să fi fost Conrad de Burgundia, Boleslav al II-lea de Boemia sau Boleslav I, Duce de Boemia
• Eadflæd, a devenit maicuță
• Edwin de Wessex

Eduar s-a căsătorit pentru a treia oară în jurul anului 919, cu Eadgrifu, fiica lui Sigehelm. Au avut următorii copii:

• Edmund I al Angliei (922–946)
• Eadred (a murit in 955)
• Eadburh de Winchester (a murit in 955)
• Eadgifu, s-a căsătorit cu Ludovic, Prinț de Aquitania, a căruit identitate e disputată

Eduard cel Bătrân

·         1070: Balduin al VI-lea de Flandra (n. 1030). Balduin al VI-lea de Flandra (n. cca. 1030 – d. 17 iulie 1070) a fost conte de Flandra, de la 1067 până la moarte, și conte de Hainaut (ca Balduin I de Hainaut de la 1051 până la moarte.
* 1540: Ioan Zapolya (maghiară Szapolyai János sau Zápolya János) (n. 1487- d. 22 iulie 1540) a fost voievod de Transilvania între 1526 și 1540 și a ridicat pretenții la tronul Ungariei. El a fost fiul lui Ștefan Szapolyai și al prințesei Hedvig din Cehia. Ioan Zapolya s-a aflat în fruntea unui grup de nobili unguri care, în adunarea nobililor de la Rákos, au susținut ca nici un străin să nu poată fi ales ca rege al Ungariei. Pretendentul străin era Ferdinand de Habsburg. După moartea lui Ioan Zapolya, soția sa Isabella Jagiełło (Izabella în limba maghiară) a ridicat pretenții la tron, între 1556 și 1559.

Ioan Zapolya

În 1510 a eșuat încercarea lui Ioan Zapolya de a se căsători cu prințesa Anna, pentru a deveni regele Ungariei.
În 1514 a înăbușit în sânge răscoala țărănească condusă de Gheorghe Doja.

De conflictul de durată dintre Zapolya și palatinul Ștefan Báthory de Ecsed pentru funcția de regent al lui Ludovic al II-lea a profitat sultanul Soliman Magnificul, care a ocupat în 1521 Belgradul. Această înfrângere a dus la slăbirea considerabilă a puterii Regatului Ungariei.

În 1522 nobilimea maghiară alege ca adjunct de voievod pe ișpanul de Szolnok,Ștefan Báthory de Șimleu care a devenit ulterior un apropiat al lui Zapolya de la care va obține ulterior în 1529 titlul de voievod al Transilvaniei. Anarhia din acea vreme a contribuit la slăbirea ulterioară a statului maghiar și a determinat înfrângerea zdrobitoare suferită în fața imensei armate turcești, în bătălia de la Mohács (1526), unde a căzut și regele Ungariei. Din cauza că Zapolya nu a reacționat prompt la solicitarea neclară a lui Ludovic al II-lea, unii istorici îl acuză că ar fi contribuit la dezastruoasa înfrângere de la Mohács. Palatinul Stefan Bathory de Ecsed, alt Bathory, a trecut în tabara lui Ferdinand de Habsburg, rivalul lui Zapolya, și în 1526 a prezidat ședința Dietei de la Bratislava (Pozsony) care la 17 decembrie 1526 l-a proclamat pe austriac ca rege al Ungariei, în pofida Dietei precedente de la Tokaj (14 octombrie 1526) care il alesese rege pe Zapolya.

Mai târziu se iscă o intensă dispută între Zapolya și cumnatul lui Ludovic al II-lea, căzut în Bătălia de la Mohács, care mai târziu devine împărat, Ferdinand I (IRG). Sub pretextul că apără interesele lui Zapolya împotriva Habsburgilor, turcii ocupă Buda și oferă Transilvania fiului lui I. Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya.

Ioan I Zápolya

Regele Ungariei

Regele Ioan I al Ungariei Date personale Născut 1487  Spišské Podhradie, Slovacia Decedat 17 iulie 1540 (53 de ani)  Sebeș, Principatul Transilvaniei, azi România Înmormântat Catedrala din Székesfehérvár[*]  Părinți Ștefan Szapolyai Hedwig of Cieszyn[*]  Frați și surori Barbara Zápolya[*] György Zápolya[*] Countess Krisztina Zápolya de Szepes[*]  Căsătorit cu Isabella de Iagellio Copii Ioan Sigismund Zápolya[1]  Cetățenie  Ungaria  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Familia Zápolya Domnie Domnie 1526 – 1540 Încoronare 11 noiembrie 1526 Székesfehérvár Predecesor Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei Succesor Ioan Sigismund Zápolya

* 1603: Moise Székely (zis și Moise Secuiul, în maghiară Székely Mózes; n. Odorheiu Secuiesc, prin 1553 - Brașov, 17 iulie 1603) a fost un principe al Transilvaniei.

Provenea dintr-o familie de secui de rând din Scaunul Odorhei. Ca locotenent al lui Ștefan Báthory, a fost recunoscut de acesta pentru meritele sale. L-a urmat pe Ștefan Báthory până în Polonia, unde a comandat infanteria maghiară în războiul rusesc.

A fost înnobilat și a primit domenii de la principele Sigismund Báthory. A fost comandantul suprem al trupelor lui Andrei Báthory, apoi al acelora ale voievodului Mihai Viteazul. În 1601 s-a opus voievodului și generalului Basta, și a încercat să-l readucă pe Sigismund Báthory pe tron. Apoi, după bătălia de la Guruslău, a devenit el însuși liderul partidei antiimperiale.

În 1603, cu ajutorul oștii otomane, a intrat în Ardeal și a alungat oastea imperială. În același an, la 17 iulie, a fost omorât lângă Brașov, în bătălia împotriva voievodului Țării Românești, Radu Șerban.  

Moise Székely
Principe al Transilvaniei
Moise Székely de Siménfalva
Date personale
Născut	1553  Odorheiu Secuiesc, Transilvania
Decedat	17 iulie 1603 (50 de ani)  Brașov, Principatul Transilvaniei
Căsătorit cu	Anna Kornis
Apartenență nobiliară
Domnie
Domnie	15 aprilie 1603 - 17 iulie 1603
Predecesor	Sigismund Báthory
Succesor	Ștefan Bocskai

·         1762: A murit Țarul Petru al III-lea al Rusiei (n. 1728). Petru al III-lea (21 februarie 1728 – 17 iulie 1762) (rusă Пётр III Фëдорович, Pyotr III Fyodorovitch) a fost împărat al Rusiei pentru șase luni în 1762. Potrivit celor mai mulți istorici era imatur mental și foarte pro-prusac, ceea ce l-a făcut un lider nepopular. se presupune că a fost asasinat ca rezultat al conspirației condusă de soția sa, care i-a succedat la tron, Ecaterina a II-a.

·         1790: A murit Adam Smith, autorul celebrei lucrari „Avutia natiunilor”, cercetare asupra naturii si cauzelor ei. Poate fi considerat creatorul economiei politice moderne si parintele scolii liberale, care a cunoscut o puternica dezvoltare in secolul al XIX-lea; (n. 5.06.1723). Adam Smith (botezat pe 5 iunie S.N. 16 iunie 1723, Kirkcaldy – d. 17 iulie 1790) a fost un economist, om politic și filozof scoțian. Lucrarea sa Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei și comerțului în Europa. Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă și a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale pentru comerțul liber și capitalism. A introdus în economie conceptul de mâna invizibilă.

·         1791: In timpul Revoluţiei Franceze, Garda naţionala aflata sub comanda generalului Lafayette, a deschis focul asupra unei mulţimi de radicali iacobini la Champ de Mars in Paris, ucigand peste 50 de persoane.

·         1794: Saisprezece calugarite Carmelite din Compiegne sunt executate cu 10 zile înainte de sfârşitul regimului Marii Terori, instaurat in timpul Revolutiei franceze.

·         1845: Charles Grey, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1764).

·         1859: Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 1837). Stephanie (Josepha Friederike Wilhelmine Antonia) de Hohenzollern-Sigmaringen (15 iulie 1837 – 17 iulie 1859) a fost soția regelui Pedro al V-lea al Portugaliei. A fost al doilea copil și fiica cea mare a Prințului de Hohenzollern-Sigmaringen Karl Anton, șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și a soției lui, Prințesa Josephine de Baden. A fost sora mai mică a lui Leopold, Prinț de Hohenzollern și sora mai mare a regelui Carol I al României. La 18 mai 1858, Stephanie s-a căsătorit cu Pedro al V-lea al Portugaliei. Atât mireasa cât și mirele urmau să împlinească 21 de ani. A fost primită în Portugalia cu mult lux iar ea a scris acasă că portughezii înțeleg mai bine luxul decât demnitatea. Un an mai târziu s-a îmbolnăvit de difterie și a murit. În scurta perioadă cât a fost regină și-a făcut un nume bun prin fondarea de spitale. Din căsătorie n-au rezultat copii. A fost înmormântată la Mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona. Pedro nu s-a mai recăsătorit și a murit de holeră la 11 noiembrie 1861. A fost succedat de fratele său mai mic Ludovic I al Portugaliei.

·         1882: Pantazi Ghica, publicist și scriitor român (n. 1831). Pantazi Ghica (n. 15 martie 1831 – d. 17 iulie 1882) a fost un scriitor și critic literar român, cunoscut sub unul din pseudonimele Tapazin, G. Pantazi sau Ghaki. A urmat studii la Paris, pe care nu le-a terminat. Alături de fratele său, Ion Ghica, a participat la Revoluția română de la 1848, ca secretar al lui Nicolae Bălcescu care l-a trimis comisar cu propaganda în județele Prahova și Buzău, fapt pentru care a fost condamnat la exil. Revenit la Buzău ca prefect liberal, în 1866, Pantazi a fost însărcinat să pregătească o vânătoare pentru prințul Carol. Când domnitorul a dus pușca la ochi ca să tragă într-un urs, animalul a început sa joace. Prefectul, temându-se de răspundere, se gândise sa folosească un urs țigănesc, îmblânzit. Carol s-a supărat că i se strică plăcerea cinegetică și l-a destituit pe Pantazi. Pantazi Ghica a fost căsătorit cu Camille Guyet de Fernrx. Pantazi Ghica a primit lumina la 15 septembrie 1863 în loja bucureșteană Înțelepții din Heliopolis, în chiar anul renașterii acesteia din cenușa lojei Steaua Dunării. La 5 octombrie 1863, la 32 de ani, Pantazi Ghica a fost ridicat la rangul de Maestru Mason.

·         1894: Leconte de Lisle, poet și traducător francez (n. 1818)

·         1904 - A murit Isaac Roberts, astronom britanic (n.27.01.1829).

·         1907: Hector Malot, scriitor francez (n. 1830). Hector Malot, n. 20 mai 1830, a fost unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi.A scris mai multe romane dar este cunoscut mai ales pentru romanul “Singur pe lume“. A fost dedicat fiicei lui, Lucie. “În timp ce scriam această carte, mă gândeam tot timpul la tine, copila mea, și numele tău îmi venea în fiecare clipă pe buze. O să-i placă lui Lucie? O va interesa pe Lucie?…” se întreba Hector Malot la începutul cărții sale.

·         1912: Henri Poincaré, matematician francez (n. 1854). A avut contribuții științifice importante și în astronomie, mecanica cuantica,teoria potentialelor si filosofie. Lui îi aparține și renumita  „Conjectura a lui Poincare”  (Bănuiala lui Poincaré), care a putut fi dovedită abia după aproape 100 de ani de la prima formulare a ei, în anul 1904.

·         1918: Familia Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei (n. 1868)

·         Țarina Alexandra Feodorovna (n. 1872)

·         Marea Ducesă Olga (n. 1895)

·         Marea Ducesă Tatiana (n. 1897)

·         Marea Ducesă Maria (n. 1899). Marea Ducesă Maria Nikolaevna a Rusiei (Maria Nikolaevna Romanova; rusă Великая Княжна Мария Николаевна, 26 iunie 1899 – 17 iulie 1918) a fost a treia fiică a ultimului autocrat al Rusiei, împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei și a soției lui Alexandra Feodorovna (Alix de Hesse). Asasinarea ei ca urmare a Revoluției din 1917 a dus la canonizarea de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Marea Ducesă Maria în 1906.

Marea Ducesă Maria în 1910.

Marea Ducesă s-a născut la 26 iunie 1899 la palatul Peterhof (supranumit palatul Versailles al Rusiei) la 6 km sud de Sankt-Petersburg. Prin mama sa era strănepoată a reginei Victoria. Titlul rus al Mariei (Velikaya Knyazna Великая Княжна) se traduce prin "Mare Prințesă" și însemna că Maria ca "Alteță Imperială" era mai înaltă în rang față de prințesele din Europa care erau "Altețe regale". În conformitate cu dorința părinților ei ca Maria și frații ei să fie crescută simplu, chiar și servitorii i se adreseau Marii Ducese cu numele de Maria Nicolaevna. de asemenea, ea mai era numită după versiunea franceză a numelui ei, "Marie", sau prin diminutivul rusesc "Mașa". Maria și sora ei mai mică, Anastasia, erau cunoscute în casă sub numele "Mica pereche" deoarece erau cele mai mici surori, împărțeau aceeași cameră și erau tot timpul împreună.

La ocazii speciale, Maria și Anastasia erau îmbăcate similar purtând variații diferite ale aceleiași rochii.^[4] Avea tendința să fie dominată de sora sa mai mică care era mai energică și mai temperamentală.

Marea Ducesă Maria, 1910.

Până la asasinarea sa din 1979, vărul ei primar Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma a ținut fotografia Mariei lângă pat în memoria unei pasiuni pe care a avut-o pentru ea.^[5]

Maria, la fel ca mama sa, era purtătoare a genei hemofiliei. Unul dintre frații mamei sale Alexandra și doi dintre nepoții acesteia ca și unul dintre unchii materni și doi copii ai unui văr primar aveau toți hemofilie, la fel ca și fratele Mariei, Alexei. În decembrie 1914 în timpul unei operații pentru îndepărtarea amigdalelor Maria a avut hemoragie potrivit mătușii paterne, Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei, care a fost intervievată mai târziu. Medicul care a efectuat operația a fost atât de tulburatcă a trebuit să fie obligat să continue de mama Mariei, Țarina Alexandra. Olga Alexandrovna a spus că ea a crezut că toate cele patru nepoate erau purtătoare ale genei la fel ca mama lor.^[6]

Testarea ADN pe rămășițele familiei regale, în 2009, a dovedit că Alexei suferea de hemofilie de tip B, o forma rară a bolii. Aceeași testare a dovedit că mama lui și una dintre cele patru Mari Ducese erau purtătoare a bolii. Rușii au identificat-o pe ducesa Anastasia însă oamenii de știință americani au identificat-o ca fiind Maria.^[7]

În timpul Primului Război Mondial, la fel ca sora sa mai mică Anastasia, Maria a vizitat soldații răniți aflați la un spital privat amenajat la Țarskoe Selo. Cele două adolescente erau prea mici pentru a deveni asistente ca mama și surorile lor mai mari, așa că jucau dame și biliard cu soldații. De asemenea, în timpul războiului, Maria și Anastasia făceau vizite școlilor de asistente medicale și le ajutau să aibă grijă de copii. În timpul lor liber, uneori, Maria, surorile ei și mama lor îi vizitau pe Țar și pe Țarevici la cartierul general Moghilev. În timpul acestor vizite, Maria s-a simțit atrasă de Nicolae Dmitrievici Demenkov, un ofițer al țarului. După ce Marile Ducese se întorceau la Țarskoe Selo, Maria îi cerea adesea Țarului să-i transmită salutări lui Demenkov și, uneori, în glumă, semna scrisorile către țar, "Doamna Demenkov"

·         Marea Ducesă Anastasia (n. 1901). Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna a Rusiei (Anastasia Nikolaevna Romanova) (rusă Великая Княжна Анастасия Николаевна Романова) (n. 18 iunie 1901 - d. 17 iulie 1918) a fost cea mai mică fiica a țarului Nicolae al II-lea și a soției sale Alexandra Feodorovna.

Anastasia a fost cea mai tânără dintre surorile ei: Marea Ducesă Olga, Marea ducesă Tatiana, Marea ducesă Maria, fiind soră mai mare a țareviciul Alexei Nicolaevich. Ea a fost omorâtă împreună cu familia sa pe data de 17 iulie 1918 de către serviciile secrete din Bolsheik. De la moartea sa au circulat zvonuri privind o posibilă scăpare, datorită faptului că locație unde ea a fost înmormântată a fost necunoscută în timpul dominației comuniste. Micul mormânt lângă Ekaterinburg, unde erau rămășițele țarului, ale soției sale și trei fiice a fost descoperit în anul 1991, dar trupul lui Alexei și a unei surori- Anastasia sau sora sa , mai în vârstă- Maria, nu au fost descoperite acolo. În ianuarie 2008, posibilitatea ca ea să trăiască a fost infirmată de oamenii de știință ruși, care au anunțat că rămășițele carbonizate ale unui băiețel și a unei tinere găsite lângă Ekaterinburg, în august 2007, erau foarte asemănătoare cu cele ale prințului moștenitor în vârstă de 13 ani și una dintre cele 4 ducese Romanov. Medicii criminaliști ruși au confirmat pe data de 30.aprilie. 2008, faptul că rămășițele erau ale prințului moștenitor și ale uneia dintre cele 4 ducese^[5]. În martie 2009, rezultatele finale ale testului ADN au fost publicate de Michael Coble de la laboratorul de identificare ADN, din cadrul forțelor armate ale Statelor Unite, care demonstrau faprul că rămășițele tuturor celor 4 mari ducese au fost găsite și nici una nu a scăpat^[6]. Mai multe femei au pretins că sunt Anastasia , cea mai cunoscută fiind Anne Anderson. Cu toate că la moartea ei trupul i-a fost incinerat, testele ADN făcute pe bucăți de țesut și de păr , nu au arătat nici o asemănare cu ADN familiei imperiale 

Marea ducesă Anastasia în 1904

Marea Ducesă Anastasia într-un portret oficial făcut în anul 1906

Când Anastasia s-a născut, părinții ei și întreaga familie, au fost dezamăgiți să aibă o a patra fiică, pentru că ei doreau să aibă un fiu care să fie moștenitorul tronului. Țarul Nicolae al II-lea a mers într-o lungă plimbare pentru a se liniști, înainte să o viziteze pe țarina Alexandra și pe nou-născuta Anastasia pentru prima data ^[8]. Numele Anastasiei înseamnă aceea care rupe lantul” sau aceea care deschide inchisoarea”. Cea de-a patra fiică și-a primit numele acesta pentru că în onoarea ei , țarul a eliberat studenții care au fost închiși pentru participarea în cadrul revoltelor de la St. Petersburg și Moscova, în iarna precedentă.^[9] Un alt înțeles al numelui ei este cel al „Învierii”, un lucru la care s-a făcut referință în timpul poveștilor despre supraviețuirea ei. Titlul Anastsiei este mai precis tradus că Marea Prințesa, ceea ce înseamnă că Anastasia ca Alteță Imperială avea un rang mai mare decât celelalte prințese din Europa, care sunt Altețe Regale. Mare Ducesă (Grand Duchess) a devenit cea mai utilizată formă de traducere a titlului din limba rusă în limba engleză ^[10] . 

Marea ducesă Anastasia tricotând în budoarul mamei sale

Copiii țarului au fost crescuți cât se poate de simplu. Ei dormeau pe paturi de campanie tari, fără perne, excepție făcând atunci când erau bolnavi, făceau dușuri reci dimineața și trebuiau să își curețe camerele. De asemenea, atunci când nu erau ocupați, trebuiau să facă lucrușoare de mână care urmau să fie vândute în cadrul evenimentelor caritabile. În familie, chiar și servitorii i se adresau Anastasia Nikolaevna, nefolosind titlul de Alteță Imperială. Ocazional era numită Anastasie - după forma din limba franceză sau după poreclele, provenite din limba rusă: Nasty, Nastas sau Nastenka. Alte porecle folosite în familie erau Malenkaya, care înseamnă ”micuță, mititică”^[11]sau shvibzik. Anastasia a avut o malformație la piciorul stâng, la fel ca și faimoasa impostoare Anna Anderson.
Referindu-ne la poreclele ei, tânăra Anastasia a devenit un copil energic și vivace, descrisă că fiind scundă și durdulie, cu ochii albaștrii^[12] și păr roșcat^[13]. Margretta Eager, una dintre guvernantele duceselor, a povestit unei persoane, faptul că Anastasia a avut cel mai mare șarm personal dintre toții copii pe care i-a văzut.

Marea ducesă Anastasia distrându-se la Tsaorskoe Selo, în jurul anului 1910

În timp ce deseori era numită ca fiind isteață și darnică, tutorii săi Sydney Gibbles si Pierre Gillard spuneau că nu îi păsa deloc de restricțiile impuse de camera unde se facea școala. Gibbles, Gillard și doamnele de onoare Liti Dehr și Anna Vyrubovna au descris-o pe Anastasia ca fiind plină de viață, rea și prefăcută. Uneori reacțiile ei, ascutite și spirituale, atingeau puncte sensibile((())) ^[14] [15]. Ocazional îndrăzneala ei depășea limitele bunelor maniere. "€œFără nicio îndoială, ea deținea recordul pentru fapte pedepsite, în năzdrăvănii fiind un adevărat geniu” a spus Gleb Botkin, fiul fizicianului curții - Yevgeny Botkin care a murit împreună cu familia la Ekaterinburg ^[16]. Uneori Anastasia le făcea farse și îi păcălea pe servitori și pe tutorii săi. Ca și copil, ea se cățăra în copaci și refuza să mai coboare. Odată, în timpul unei lupte cu bulgări de zăpada la reședința familiei în Polonia, Anastasia a introdus o piatră într-un bulgăre de zăpada, cu care a aruncat spre sora ei mai mare Tatiana , doborând-o. O verișoară mai îndepărată, prințesa Nina Georgievna își amintea că €œAnastasia era atât de rea încât ajungea până în punctul de a fi malefică. Ar fi trișat, zgâriat și lovit ceilalți jucători în timpul unui joc. Ea era complexată de faptul că Nina, cu toate că era mai tânără decât Anastasia era mai inalta” ^[17]. Anastasiei îi păsa foarte puțin de aspectul său fizic, în opoziție cu surorile sale. Hallie Erminie Rivers o autoare americană foarte populară, soția unui diplomat a descris cum Anastasia în vârstă de 10 ani mânca un baton de ciocolată fără să se deranjeze să își dea jos mănușile lungi albe, la operă din St. Petersburg ^[18].

Anastasia și sora ei mai mare Maria, erau cunoscute ca și "Micuța Pereche”. Cele două fete împărțeau aceeași cameră ,deseori purtând haine asemănătoare și petrecându-și mult timp împreună. Surorile lor mai mari, Olga și Tatiana care împărțeau aceeași cameră erau cunoscute că fiind "€œMarea Pereche”. Uneori fetele semnau scrisorile cu porecla OTMA, care deriva de la inițialele numelor lor^[19].

În ciuda energiei sale, sănătatea fizică a Anastasiei era una precară. Ea suferea de Hallux valgus, care i-a afectat ambele degete^[20]. Anastasia avea un mușchi al spatelui slab si i-a fost prescris un masaj de doua ori pe saptamana . Ea se ascundea sub dulap sa scape de masaj^[21]. Matusa Anastasiei, a fost raportată având hemoragie foarte puternica in timpul unei operații de extirpare a amigdalelor decembrie 1914, spunea din partea tatălui, Olga Alexandrovna a Rusiei timpul unui interviu. Olga Alexandrovna credea ca nepoatele sângerau mai mult decât era normal, ea crezând ce ele erau puratatoare de hemofilie la fel ca mama lor^[22]. Purtătorii genei au ca simptome necoagularea sângelui^[23].Testele ADN făcute 2009, pe familie imperiale, au dovedit ca Alexei suferea de hemofilie B- o forma rara a bolii. Dintre surori, s-a aflat de către cercetătorii ruși ca Anastasia, iar de americani, Maria, erau purtătoare de hemofilie. Probabil Anastasia ar fi transmis copiilor ei daca trăia^[24]. Anastasia la fel ca si intreaga familie, l-a iubit foarte mult pe mult-așteptatul moștenitor-Alexei -€œbebelusul”. Alexei a suferit de frecvente atacuri de hemofilie, care erau cat pe ce sa ii provoace moartea.

Mama Anastasiei se baza pe sfaturile primite de la Grigori Rasputin, un stareț pribeag, crezând că rugăciunile lui l-au salvat pe suferindul tsarevitch de mai multe ori. Anastasia și surorile ei erau învățate să îl considere pe Rasputin ca "Prietenul Nostru”, căruia i se puteau destăinui. În toamna anului 1907, mătușa Anastasiei marea ducesă Olga Alexandrovna a fost însoțită de către țar în camera copiilor pentru a-l întâlni pe Rasputin. Anastasia, surorile ei și Alexei purtau cămășile de noapte albe."Totii copii

Marea ducesă Anastasia cu mama ei,țarina Alexandra, în anul 1908

păreau că îl plac” spunea Olga Alexandrovna. " Erau foarte liniștiți în prezența lui”^[25].

Prietenia lui Rasputin cu familia imperială este evidențiată de conținutul a câteva mesaje pe care le-a trimis. În februarie 1909, Rasputin le-a trimis copiilor o telegramă, sfătuindu-i:” Iubiți toată natura făcută de Dumnezeu, toată creația Lui, în special acest Pământ , Maica Domnului s-a ocupat tot timpul de flori.”^[26]

Una dintre guvernantele fetelor, Sofia Ivanova Tyutcheva a fost îngrozită de faptul că Rasputin avea voie să intre în camera fetelor, când acestea erau îmbrăcate în cămășile de noapte. Nicolae l-a rugat pe Rasputin să evite să mai meargă în camera fetelor. Copiii care știau de tensiunea formată, se temeau că mama lor se va înfuria datorită faptelor Sofiei. "Mi-e așa de frică de faptul că S.I. (Sofia Ivanova) poate vorbi lucruri urâte de prietenul nostru”. Acestea sunt cuvintele scrise de Tatiana, sora Anastasiei în vărsta de 12 ani, mamei lor în data de 8 martie 1910. "Sper că îngrijitoarea noastră va fi mai drăguță cu prietenul nostru acum”^[27]. Probabil împărăteasa Alexandra a concediat-o pe Tyutcheva. Tyutcheva a mai povestit această întâmplare și altor membrii ai familiei^[28].

Marea ducesă Anastasia împreună cu fratele ei, Alexei

În timp ce vizitele făcute de Rasputin copiilor erau complet inocente, familia era scandalizată. Sofia i-a spus surorii țarului, marea ducesă Xenia Alexandrovna, faptul că Rasputin vizita fetele în timp ce acestea se pregăteau de culcare, îmbrățișându-le. Tyutcheva spunea că , copiii au fost învățați să nu povestească vizitele lui Rasputin și aveau grijă să ascundă vizitele acestuia de slujitori. În data de 15 martie 1910, Xenia a scris că nu își poate explica atitudinea lui "Alix față de sinistrul Rasputin pe care ei îl consideră sfânt, când de fapt este doar un khlyst”.

Marea ducesă Anastasia îmbrăcată în rochia princiară, în anul 1910

În primăvara anului 1910, guvernanta Maria Ivanova Vishnyakova susținea că Rasputin o violase. Vishnyakova spunea că împărăteasa refuza să o creadă insistând faptul că "tot ce face Rasputin este sfânt”^[29]. Marii ducese Olga Alexandrovna i s-a spus faptul că acuzația Mariei Ivanova a fost investigată imediat, dar de fapt ea a fost prinsă în pat cu una dintre gărzile palatului. După aceste acuzații, Vishnyakovei i-a fost interzis să îl mai vadă pe Rasputin, probabil în anul 1913^[30] fiind concediată.

Oricum zvonurile au persistat , iar mai târziu în societate a circulat zvonul cum că Rasputin nu a sedus-o numai pe țarină, dar și pe cele patru ducese^[31]. Bârfa a fost "alimentată” de inocentele scrisori trimise de către țarină și de cele patru ducese lui Rasputin. Scrisori care au fost citite de toată lumea. Anastasia i-a scris "Dragul, prețiosul și singurul meu prieten, cât de mult aș dori să te văd din nou. Te-am visat azi-noapte. O întreb tot timpul pe mama când vei veni... mă gândesc la tine tot timpul, dragul meu, pentru că ai fost atât de bun cu mine...”^[32].

Asta a fost urmată de filmulețe animate cu caracter pornografic, în care Rasputin avea relații intime cu împărăteasa, cele patru fete și Anna Vyrubova^[33]. După acest scandal, Nicolae al II-lea a ordonat că Rasputin să părăsească St. Petersburg-ul pentru un timp, spre neplăcerea Alexandrei. Astfel Rasputin a plecat într-un pelerinaj spre Palestina^[34]. În ciuda zvonurilor, asocierea familiei imperiale cu Rasputin a continuat până la 17decembrie 1916, când acesta a fost ucis. "Prietenul Nostru este foarte mulțumit de fetele noastre, spune că ele au trecut prin niște etape foarte grele pentru vârsta lor, iar sufletele lor s-au dezvoltat”, scria Alexandra țarului în data de 6 decembrie 1916^[35].

În Memoriile lui, A.A. Mordinov a raportată faptul că cele patru ducese erau "reci și teribil de suparate” de moartea lui Rasputin, stând îmbrățișate pe o canapea într-unul dintre dormitoare, în noaptea în care au aflat vestea. Mardinov își amintește că tinerele erau foarte triste și păreau să simtă schimbarea politică care urmă să înceapă^[36]. Rasputin a fost iîmormântat cu o icoană semnată pe spate de Anastasia, mama și surorile ei. Au participat la funerariile din data de 21 decembrie 1916 și familia a plănuit să construiască o Biserică peste mormântul lui Rasputin^[37].

După ce au fost omorâți de Bolșevici, a fost descoperit faptul că Anastasia și surorile ei purtau talismane cu poza lui Rasputin și cu o rugăciune

Marile ducese Maria și Anastasia Nikolaevna într-o vizită oficială făcută soldaților la spital, în anul 1914

În timpul primului război mondial, Anastasia împreună cu sora ei Maria, vizitau soldații răniți în Tsarkoye Selo.Cele două adolescente, prea tinere pentru a deveni asistente ale Crucii Roșii, la fel ca și mama și surorile lor mai mari, jucau șah și table cu soldații, încercând să le ridice moralul. Felix Dassel, care a fost tratat la spital și a cunoscut-o pe Anastasia, își amintește că aceasta avea un "râs de veveriță” și un mers foarte rapid.^[39]

În februarie 1917, Nicolae al II-lea a abdicat, iar Anastasia și familia ei au fost puși sub arest la domiciliu la Palatul Alexandru din Tsarskoye Selo, în timpul revoluției din Rusia. În timp ce Bolșevicii se apropiau , Alexandru Kerensky - membru al guvernului provizoriu, i-a mutat în Tobolsk, Siberia.^[40] După ce Bolșevicii au pus stăpânire asupra Rusiei, Anastasia și familia ei au fost mutați în casa Ipatev (Casa Scopului), în Ekaterinburg.^[41]

Stresul și nesiguranța captivității și-au pus amprenta atât asupra Anastasiei cât și a întregii familii. "Pa”, i-a scris Anastasia unei prietene în iarna anul 1917.”Nu ne uitați”.^[42] La Tobolsk ea a scris o lucrare melancolică pentru profesorul ei de limba engleză, plină de greșeli de ortografie despre "Evelyn Hope" un poem a lui Robert Browning despre o tânărǎ :"Când a murit ea avea doar șaisprezece ani" a scris Anastasia. "Era un bărbat care o iubea fără ca măcar să o fi văzut, dar o cunoștea foarte bine. Ea a auzit de asemenea de el. El nu i-a putut spune niciodată că o iubea, iar acum era moartă. El încă credea atunci ca ambii își vor trăi viață de apoi, oricând va fi ea..."

Marea ducesă Anastasia stând cu mama ei, Alexandra și sora ei, Olga, în camera de zi a mamei lor

La Tobolsk ea și surorile ei coseau bijuteriile în haine, în speranța că astfel le vor ascunde de răpitorii lor, de când Alexandra le-a avertizat că ea, Nicolae și Maria au fost percheziționați la sosirea la Ekaterinburg, unde li s-au confiscat lucrurile. Mama lor folosea cuvinte cod ca și "medicamente" și "lucrurile lui Sednev" pentru bijuterii.^[43] Pierre Gilliard își amintește ultima oară când i-a văzut pe copii la Ekaterinburg:" Marinarul Nagorny, cel care îl însoțea pe Alexei Nikolaevici, a trecut prin fața geamului la care mă aflam eu cărând băiatul bolnav în brațe, în spatele lor venind Marile Ducese care își cărau bagajele și mici lucruri personale. Am încercat să ies, însă am fost împins înapoi în caleașcă de una dintre santinele. M-am întors la geam. Tatiana Nikolaevna a venit ultima purtându-și în brațe cățelușul și încercând din răsputeri să își care geamantanul. Ploua și am văzut cum picioarele ei se scufundau în noroi la fiecare pas. Nagorny a incercat să o ajute, dar a fost oprit de unul dintre comisari.."^[44]Baroneasa Sophie Buxhoeveden ne-a povestit cu tristețe ultima oară când a văzut-o pe Anastasia:"Odată stând pe scările unei case, am văzut o mână acoperită cu o mânușă roz care a deschis geamul. Având în vedere bluza, trebuie să fi fost Anastasia sau Maria. Ele nu mă puteau vedea prin geamurile lor, aceasta fiind ultima oară când l-am văzut pe unul dintre ei." ^[45]

Marile ducese Anastasia, Maria și Tatiana Nikolaevna la Tsarskoe Selo, în primăvara anului 1917

Oricum chiar și în ultimele luni ale vieții, ea a găsit moduri de a se distra. Ea împreună cu ceilalți membrii ai familie compuneau piese de teatru pentru a-i amuza pe părinții lor și pe ceilalți în primăvara anului 1918. Teatrul jucat de Anastasia a stârnit hohote de râs, spunea tutorele ei, Sydney Gibbes.^[46] În 7 martie 1918, printr-o scrisoare trimisă surorii ei Maria la Ekaterinburg, Anastasia îi povestește momentul de bucurie, în ciuda stării ei de tristețe, singurătate și îngrijorarea pentru starea de sănătate a lui Alexei. "Ne-am jucat pe leagăn, acesta a fost momentul când am ras în hohote, căzătura fiind grozavă. Într-adevăr. Le-am spus surorilor acest lucru de atâtea ori ieri, încât cred că s-au cam saturat, dar aș putea să le spun de multe ori... Ce timp am avut! Aș fi putut zbiera de fericire."^[47] În memoriile lui, un gardian de la casa Ipatev își amintește despre Anastasia ca fiind "prietenoasa și foarte amuzantă", în timp ce alt gardian spunea despre Anastasia era "un diavol fermecător". Ea era rea și cred ca rar obosea. Era plină de viață și îi plăcea de minune sa joace piese de teatru cu câini, ca și cum ar fi fost în circ." Un alt gardian o considera pe cea mai tânără dintre marile ducese, ca fiind "ofensivă și o teroristă" și s-a plâns că uneori comentariile ei provocatoare au creat tensiune în garnizoană.^[48] Marile ducese au învățat să își spele singure hainele și au învățat să facă pâine, cât au fost închise în casa Ipatev.

În vară, interdicțiile captivității și-au pus amprenta asupra familie. Potrivit unor surse, la un moment dat Anastasia a devenit atât de supărată încât și-a vopsit geamurile pe care le deschidea pentru a aerisi. Potrivit relatărilor unei santinele, care când a văzut-o s-a speriat. Nu a mai încercat asta niciodata.^[49] În 14 iulie 1918, preoții din Ekaterinburg au oficiat o slujbă privată pentru ei. Au raportat faptul că Anastasia și familia ei au leșinat în timpul rugăciunilor pentru morți, iar fetele au devenit disperate și deznădăjduite, necântandu-și replicile din timpul slujbei. Observând schimbările dramatice din comportamentul lor de la ultima vizită, unul dintre preoți le-a spus celorlalți "Ceva s-a întâmplat acolo".^[50] Însă următoarea zi, 15 iulie 1918, Anastasia și surorile ei păreau a fi fericite, glumind și ajutând la mutarea paturilor din camerele lor pentru ca femeile de serviciu să poată curăța podelele. Au ajutat la curățarea podelelor și șușoteau cu femeile de servici, în timp ce gărzile nu se uitau. Anastasia i-a scos limba șefului detașamentului, Yakov Yurovsky, când pentru un moment acesta a plecat din cameră.^[51]

Anastasia a fost ucisă împreună cu familia ei în dimineața zilei de 17 iulie 1918. Au fost executați de forțele poliției secrete bolșevice, aflată sub conducerea lui Yurovsky.

După revoluția bolșevică din octombrie 1917, Rusia a intrat repede în Războiul Civil. Negocierile pentru eliberarea Romanovilor între capturile lor bolșevice și familia lor extinsă, mulți dintre ei au fost membrii de frunte a Casei regale din Europa, au fost stagnate.^[52] Cum albii ( încă fideli țarului și principiilor de autocrație) avansau spre Ekaterinburg, Reds au fost într-o situație precară. Reds știau că Ekaterinburg ar scădea la Armata Albă mai puțin echipată .Când albii au ajuns în Ekaterinburg, membrii familiei imperiale au dispărut pur și simplu. Cea mai acceptată considerare a fost că familia a fost ucisă. Acest lucru s-a datorat unei anchete făcute de Nicholas Sokolov, anchetator al Armatei Albe, care a ajuns la concluzie pe baza elementelor, care au aparținut familiei, găsite aruncate pe jos într-o galerie de mină la Ganina Yama.^[53]

Marile Ducese Maria și Anastasia strâmbându-se la aparat în captivitatea de la Tsarskoe Selo în primăvara anului 1917.

Nota Yurovsky, un cont de evenimente depuse de Yurovsky la superiorii săi bolșevici în urma crimelor, a fost găsită în 1989 și detaliată în cartea lui Edvard Radzinsky din 1992, Ultimul Țar. Conform notei, în noaptea crimelor, familia a fost trezită și li s-a spus să se îmbrace. Li s-a spus că sunt mutați într-o locație nouă, pentru a garanta siguranța lor, în perspectiva de violență care ar putea apărea atunci când Armata Albă va ajunge la Ekaterinburg. Odată îmbrăcați, membrii familiei și micul cerc de servitori rămași cu ei, au fost înghesuiți într-o cameră mică la subsol și li s-a spus să aștepte. Alexandra și Alexei erau așezați în scaune aduse de către gardieni la cererea împărătesei. După câteva minute, călăii au intrat în cameră, conduși de Yurovsky. Yurovsky i-a informat repede pe Țar și familia sa că vor fi executați. Țarul a avut timp să spuna doar “Ce?” și să se întoarcă spre familia sa, când a fost împușcat de mai multe gloanțe în piept ( nu așa cum se spune, la cap, craniul său, recuperat în 1991, nu are răni de glonț). Țarul, Împărăteasa și două roabe au fost uciși in primul schimb de focuri de armă. Marie, dr. Botkin și servitoarea împărătesei au fost răniți. Fumul gros de la focurile de armă a umplut camera, precum și praful de ciment din pereți, eliberat de gloanțe. Pentru a permite ceței să se risipească, pistolarii au părăsit sala timp de câteva minute, lăsând toate victimele în urmă. Când pistolarul s-a întors, dr. Botkin a fost împușcat și țareviciul Alexei a fost sacrificat, un pistolar încercând în mod repetat să îl împuște sau să îl înjunghie pe băiat în trunchi. Bijuteriile cusute în hainele lui l-au protejat, și în cele din urmă un alt pistolar îi trase două focuri în cap. Tatiana și Olga au fost ucise apoi, cu un singur glonț în cap.

Marile Ducese Tatiana si Anastasia și câinele lor Ortino în captivitate la Tsarskoe Selo în primăvara anului 1917.

Ultimele victime, Maria, Anastasia și servitoarea Demidova, erau pe podea, sub singura fereastră din cameră. Când pistolarul s-a apropiat, Maria s-a ridicat și s-a luptat cu Ermakov când acesta încerca să o înjunghie. Bijuteriile din hainele ei au protejat-o, și Ermakov a susținut că a ucis-o cu o lovitură la cap. Ermakov s-a luptat apoi cu Anastasia, nu a reușit să o înjunghie, și a declarat că a ucis-o, de asemenea, cu o lovitură la cap. Craniul Mariei nu prezenta nicio urmă de glonț și nu este clar modul în care a murit. Ermakov a fost destul de beat în timpul crimelor și este posibil să fi împușcat doar scalpul, lăsând-o inconștientă și producând pierderi considerabile de sânge, dar nu uciderea ei. Apoi, când cadavrele au fost scoase din cameră două dintre Marile Ducese au arătat semne de viață. Una s-a ridicat și a țipat, ducându-și mâna la cap, în timp ce cealaltă scuipă sângele din gură, gemu și se mișcă. Având în vedere că rănile provocate Olgăi și Tatianei au fost fatale, este probabil ca Maria, poate doar inconștientă, să fie sora care a țipat, în timp ce Anastasia să fi fost încă capabilă să se deplaseze și să geamă. Deși declarația arhivată a lui Ermakov nu spune acest lucru, el i-a spus soției sale că Anastasia a fost terminată cu baionetele, în timp ce Yurovsky a scris că atunci când cadavrele au fost scoase afară, una sau mai multe dintre fete au strigat și-au fost omorâte în bătaie în partea din spate a capului. Dar din nou, partea din spate a craniului Mariei nu prezintă urme de violență, iar rămășițele arse și fragmentate ale Anastasiei, identificate în 2009, nu oferă indicii despre cauza morții ei.

În 1991, presupusul mormânt al familiei imperiale și al servitorilor acestora a fost excavat în pădure, lângă Ekaterinburg. Cimitirul a fost găsit cu aproape un deceniu înainte, dar a fost ținut ascuns de către descoperitorii săi, de către comuniștii care încă conduceau Rusia, când mormântul a fost inițial găsit. În mormânt s-au găsit doar nouă din cele 11 cadavre. ADN-ul și analizele scheletice aparțin rămășițelor Țarului Nicolae II, Țarinei Alexandra, a trei dintre cele patru ducese( Olga, Tatiana, Maria). Celelalte rămășițe, cu ADN independent, corespund familiei doctorului (Yevgeny Botkin), valetului lor ( Alexei Trupp), bucătarului lor( Ivan Kharitonov) și servitoarei Alexandrei ( Anna Demidova). Regretatul medic legist Dr. William Maples, a decis că cadavrul tareviciului Alexei și Anastasiei lipsesc din mormântul familiei. Oamenii de știință contestă această concluzie, însă, susținând că cel ce a fost lipsă era cadavrul Mariei. Rușii au identificat-o pe Anastasia cu ajutorul unui program de pe calculator pentru a compara pozele celei mai tinere ducese cu craniile victimelor din mormânt. Au estimat greutatea și înălțimea oaselor care lipseau.^[67]

Oamenii de știință americani au crezut că trupul care lipsea e al Anastasiei deoarece niciunul dintre scheletele de femeie nu prezentau urme de imaturitate, cum ar fi o claviculă imatură, dinți necarbonati sau vertebre imature în spate, pe care se așteptau să le găsească la un copil de 17 ani. În 1998, când rămășițele familiei imperiale au fost în sfârșit înmormântate, un cadavru ce măsura aproximativ 5,7 a fost îngropat sub numele Anastasia. Pozele făcute în urmă cu 6 luni, în care Anastasia stă în picioare lângă cele trei surori ale sale, demonstrează că Anastasia a fost cea mai scundă dintre toate.

Marea Ducesa Anastasia Nicolaevna a Rusiei in afara Rusiei, pe nava care a transportat-o la Ekaterinburgh în Mai 1918. Aceasta este ultima fotografie cunoscută a Anastasiei.

Anunțul celor de la Yurovsky arată că două dintre cadavre au fost luate din cripta centrală și incinerate într-o zonă secretă în scopul de a ascunde discuțiile ce ar putea apărea la înmormântările Țarului și a suitei sale, în cazul în care rămășițele ar fi fost descoperite de albi, deoarece numărul de cadavre nu corespund numărului celor care sunt crezuți morți. Cerecetarile zonei, făcute în anii următori, nu au reușit să descopere locul în care cadavrele au fost incinerate say rămășițele a doi copii Romanov dispăruți.^[68] Cu toate acestea, pe 23 august 2007, un arheolog rus a anunțat descoperirea a două corpuri arse, schelete parțiale pe un sit ars, lângă Ekaterinburgh, care se pare că corespund sitului descris în memoriile lui Yurovsky. Arheologii spun că oasele sunt de la un băiat cu vârstă cuprinsă între 10 și 13 ani, la data decesului, și a unei femei tinere, cu vârsta între 18 și 23 ani. Anastasia avea 17 ani și o lună când a fost asasinată, în timp ce sora ei Maria avea 19 ani și Alexei mai avea două săptămâni până împlinea 14 ani. Surorile Anastasiei, Olga și Tatiana, aveau 22, respectiv 21 ani în momentul asasinării. Împreună cu rămășițele lor, arheologii au găsit cioburi de la un container cu acid sulfuric, cuie, benzi metalice de la o cutie de lemn și gloanțe de diferite calibre. Oasele au fost descoperite folosind detectoare de metale și tije metalice ca sonde.^[69]

Testele ADN efectuate de mai multe laboratoare internaționale, cum ar fi Forțele Armate ale laboratorului de identificare a ADN-ului și Universitatea de Medicină Innsbruck, au confirmat că rămășițele aparțin tareviciului Alexei și unei dintre surorile sale, dovedind că toți membrii familiei, inclusiv Anastasia au murit în 1918, părinții și cei cinci copii sunt acum contabilizați și fiecare își are propriul profil ADN.

În anul 2000, Anastasia și familia ei au fost canonizați ca pasionați purtători ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Familia a fost anterior canonizată în 1981 de către Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate ca Sfinți Mucenici. Corpurile Țarului Nicolae al II lea, Țarinei Alexandra și a trei dintre fiicele lor au fost, în cele din urmă, înmormântate în Capela Sf. Ecaterina, la Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg la 17 iunie 1998, la 80 de ani după ce au fost uciși.

Marea Ducesă Anastasia a Rusiei

Marea Ducesă Anastasia Nicolaevna, ca. 1914.

·         Țareviciul Alexei (n. 1904) În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski împușcă ultimul țar al Rusiei Nicolae II-lea (n. 6 mai 1868, stil vechi / 18 mai, stil nou - d. 17 iulie 1918, țar al Rusiei) alături de familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și cîțiva servitori care îi însoțiseră. După distrugerea U.R.S.S. țarul Nicolae al II-lea al Rusiei a fost canonizat drept sfînt al bisericii ortodoxe ruse. În urma Revoluției din februarie 1917 țarul Nicolae II-lea abdică în nume personal și al feciorului său țareviciul Alexei în favoarea fratelui său Marele Duce Mihail Alexandrovici căruia îi dă binecuvîntarea la tron. Ducele refuză tronul a doua zi și în așa fel sfîrșește domnia dinastiei Romanov în Rusia. Guvernul democrat provizoriu de la Petersburg a decis să-i țină pe fostul țar Nicolae II-lea, soția Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandovski. În încercarea de a-i îndepărta din capitală și de a-i feri de posibile vătămări, guvernul democrat a lui Alexandr Kerenski a mutat familia regală în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluției bolșevice din Octombrie, revoluție în cadrul căreia puterea trece de la democrații lui Kerenski la bolșevicii lui Lenin (Vladimir Ulianov). Odată veniți la putere bolșevicii strămută familia regală într-un oraș controlat de Armata Roșie, și anume Ekaterinburg. Execuția familiei regale a fost grăbită de avansarea către Ekaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temîndu-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae II-lea, la indicația lui Lenin, temnicerii bolșevici lichidează fizic familia imperială. Dovezile că această execuție s-a făcut cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe. Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei și viitorul lider comunist Imre Nagy. S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae și ale familiei lui au fost aruncate într-un puț de mină în locul numit Patru Frați. La început așa a fost - cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie. În dimineața următoare - cînd zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspîndească prin orașul Ekaterinburg - Iurovski a ridicat morții pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci cînd vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluție și a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată, lată de 2,5 m și adîncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morților și a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruțe părăsit, Șoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.

·         1923: Theodor Rosetti (n. 4 mai 1837, Iași, Moldova^[1] – d. 17 iulie 1923, București, România) a fost un publicist și om politic român, prim-ministru al României în perioada 1888-1889 și membru de onoare al Academiei Române (1891), Societății Junimea (1863). Theodor Rosetti a fost Ministru de Finanțe în 1912 și Președinte al Senatului Român în 1913, în guvernul Titu Maiorescu.  Descendent al unei vechi familii boierești, primește o educație germană în cadrul lecțiilor desfășurate în sânul familiei. A început liceul la Lvov și l-a terminat la Viena, a studiat economia politică și finanțele la Viena și Paris. Și-a luat licența în drept la Paris, iar în 1860 este numit judecător la tribunalul din Iași, numărându-se printre întemeietorii societății Junimea^[3]. În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Iacob Negruzzi, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895). Revista își propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoștințe de literatură, istorie, economie, politică și să promoveze noi valori din cultura românească.

Theodor Rosetti a studiat finanțele și științele politice la Lviv și la Viena, precum și dreptul la Paris. După absolvire, a devenit judecător la Iași, 1864 prefect de Vaslui și profesor la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Theodor Rosetti, declarându-se un admirator al Italiei, a fost un propagandist sincer al filoitalienismului.^[4] Ca membru al Partidului Conservator a fost de mai multe ori președintele Consiliului de Miniștri și ministru. A deținut funcția de guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 19 noiembrie 1890 - 21 noiembrie 1895. În calitate de guvernator a coordonat desfășurarea și finalizarea negocierilor dintre B.N.R. și statul român cu privire la schimbarea sistemului monetar, întocmirea Regulamentului Casei de Pensiuni și Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., înființarea Băncii Agricole cu sprijinul Băncii Naționale.^[5]

În primăvara anului 1866 este ales deputat de Dorohoi și face parte din Adunarea Constituantă. Între anii 1866-1868, funcționează ca președinte al consiliului județean Vaslui. Agent diplomatic al României la Berlin, ministru al Lucrărilor Publice; la 31 martie 1876, este numit membru al Curții de Casație, iar în 1884, președinte. Face parte din comitetul de redacție al ziarului ,,Timpul”, președinte al Consiliului de miniștri al României în perioada 1888-1889, guvernator al Băncii Naționale (1891- 1895); director al Băncii Agricole; ministru de Finanțe, membru al Curții Permanente de Arbitraj de la Haga. Este cunoscut pentru lucrările: Despre direcțiunea progresului nostru, 1874; Mișcarea socială la noi, 1885. Invitat de Regele Carol I să participe la Consiliul de coroană din 3 august 1914 în calitate de fost conducător al guvernului României, Theodor Rosetti, unul dintre cei doi decani de vârstă ai Consiliului, alături de P. P. Carp (avea șaptezeci și șapte de ani în 1914), se pronunță pentru neutralitate: ,,Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile și de necazurile noastre și să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit”. [...] decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri”.

Theodor Rosetti a decedat la 17 iulie 1923 în București, la vârsta de 86 de ani.  

Theodor Rosetti
Date personale
Născut	4 mai 1837  Iași, Moldova[1]
Decedat	17 iulie 1923 (86 de ani)  București, România
Cetățenie	Moldova  Principatele Unite  România
Ocupație	politician scriitor profesor universitar[*] jurnalist judecător diplomat
Activitate
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Predecesor	Ion Brătianu
Succesor	Lascăr Catargiu
Partid politic	Partidul Conservator
Membru de onoare al Academiei Române

* 1925: Lovis Corinth (Franz Heinrich Louis Corinth; n. 21 iulie1858, Gvardeysk[*], Rusia – d. 17 iulie 1925,Zandvoort, Țările de Jos) a fost un pictor german. Alături de Max Liebermann, Lesser Ury și Max Slevogt, Corinth a fost unul dintre cei mai importanți și influenți reprezentanți ai impresionismului german. Lucrările sale timpurii au fost realizate în manieră Art Nouveau, cele ulterioare în manieră impresionistă, iar cele târzii sunt însă considerate a fi sinteze impresionist-expresioniste.

Lovis Corinth

·         1928: Giovanni Giolitti, om de stat italian (n. 1842)

·         1928: Álvaro Obregón, politician mexican, al 39-lea președinte al Mexicului (n. 1880)

·         1944: William James Sidis, matematician american (n. 1898). William James Sidis (n. 1 aprilie 1898 – d. 17 iulie 1944) a fost un copil-minune american, cu abilități matematice remarcabile și care stăpânea multe limbi străine. După unele surse, se pare că a fost persoana cu cel mai mare IQ. Astfel, a fost considerat cel mai inteligent om care a trăit vreodată.

·         1959: Billie Holiday (n. 7 aprilie 1915, Philadelphia – d. 17 iulie 1959), cunoscută și sub numele de Lady Day, a fost dintre cele mai mari nume ale jazzului, alături de Sarah Vaughan și Ella Fitzgerald.

Pe când avea 3 ani, părinții ei divorțează, rămânând în grija mamei și a rudelor. La începutul anilor '30 se mută la New York și se va prostitua alături de mama sa. Stabilită în cartierul Harlem, Holiday începe să cânte în diverse cluburi.

În jurul anului 1932 a fost “descoperită” de către John Hammond la un club ce se numea Monette’s. Primul cântec înregistrat apare un an mai târziu – în 1933 - "My Mother's Son-In-Law". În această perioadă are primele succese ca dansatoare. Pe 23 noiembrie cântă la teatrul Apollo – după care primește critici favorabile. Mai târziu va lucra cu alte legende ale jazz-ului - Lester Young, Count Basie, sau Artie Shaw – fiind una din interpretele de culoare ce colaborează cu muzicieni albi. Cu toate acestea – încă era nevoită să intre prin ușa din spate în fața spectatorilor. În jurul anilor '40 devine dependentă de heroină – ea recunoscând că fumează marijuana încă de la 13 ani. Consumul de droguri i-a afectat și vocea – și au făcut ca înregistrările să nu mai fie așa pline de viață – ca la început – ci mai pesimiste.

Impactul ei asupra altor artiști nu poate să nu fie luat în considerație. Chiar și după ce a murit, Billie Holiday a influențat cântărețe ca Janis Joplin sau Nina Simone. În anul 1972 Diana Ross a interpretat-o în filmul Lady Sings the Blue, realizat după autobiografia ei. În 1987 cei de la U2 lansează piesa “Angel of Harlem”, un tribut adus celei care a fost Billie Holliday. Viața ei personală era la fel de tumultuoasă cum spunea și în cântece. În 1947 petrece 8 luni în spatele gratiilor pentru că deținea heroină. Cu toate că a fost foarte celebră și a plecat în multe turnee prin Europa și în toată lumea, după moarte averea ei era de 750 de dolari. Pe 17 iulie 1959, din cauza cirozei, se stinge din viață. Billie Holliday avea doar 44 de ani.

Billie Holiday cântând în New York (februarie 1947

* 1967: John William Coltrane, (n. 23 septembrie 1926, Hamlet,  Carolina de Nord – d. 17 iulie 1967, Huntington,  New York), cunoscut și sub pseudonimul "Trane", a fost un saxofonist, șef de formație și compozitor de jazz american.

Figură emblematică a jazzului secolului 20, John Coltrane este considerat unul din cei mai importanți inovatori în muzica de jazz modernă. Dacă la începutul carierei sale a cântat mai mult be-bop și hard-bop, ulterior s-a situat în avangarda stilului free. De-a lungul carierei, a organizat cel puțin 50 de ședințe de înregistrare în calitate de lider, apărând alături de multe nume celebre în epocă, precum trompetistul Miles Davis și pianistul Thelonious Monk. Muzica sa a influențat generații după generații de saxofoniști. Spre sfârșitul carierei, muzica sa a căpătat tot mai mult accente spirituale, acesta fiind unul din motivele pentru care a fost canonizat sub numele de Sfântul John William Coltrane de către Biserica Africană Ortodoxă.

John Coltrane

Coltrane, 1963

* 1972: Constantin Papp (n. 1/13 ianuarie 1896^[1] – d. 17 august 1972) a fost un biolog român, profesor de botanică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și director (1937-1958) al Grădinii Botanice din Iași. Constantin Papp a urmat studiile liceale la Liceul „Petru Rareș” în Piatra Neamț, obținând bacalaureatul în 1914. A urmat apoi studii universitare la Iași (secția de științe agricole a Facultății de Științe din Iași și licențiat al Facultății de Farmacie din Iași) și București (licențiat al Facultății de Științe de la Universitatea din București), susținând în 1926, sub conducerea profesorului Alexandru Popovici, teza de doctorat cu titlul „Contribuții la studiul briofitelor din Moldova”.

A fost profesor de botanică la Facultatea de Biologie din Iași între anii 1935-1964, specializat în studiul briofitelor, și director, între anii 1937-1958, al Grădinii Botanice din Iași. După pensionare a fost distins cu titlul de „Profesor universitar emerit”. A fost membru al Academiei de Științe din România.  

Jump to navigationJump to search

Constantin Papp
Constantin Papp
Date personale
Născut	1/13 ianuarie 1896[1]
Decedat	17 august 1972 (76 de ani)
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Ocupație	botanist[*] profesor[*]
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Botanică
Instituție	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Grădina Botanică din Iași
Cunoscut pentru	Director al Grădinii Botanice din Iași
Membru al Academiei de Științe din România

* 1980: Traian Herseni (n. 20 februarie 1907, satul Iași, Comitatul Făgăraș, actualmente Județul Brașov - d. 17 iulie 1980), a fost o personalitate marcantă a sociologiei, antropologiei și etnologiei românești.

Traian Herseni a fost un reprezentant al primei generații a Școlii Sociologice de la București.

S-a născut în satul Iași, Comitatul Făgăraș, la 20 februarie 1907, ca fiu al notarului Traian Herseni (din Hârseni) și al soției sale, Maria Gavrilă (din Iași). A urmat Facultatea de Litere și Filosofie din București, s-a specializat la Berlin, iar doctoratul l-a dat în Litere și Filosofie în anul 1934.

Se stinge din viață în anul 1980, lăsând în urmă o impresionantă carieră de cercetător.

Traian Herseni a fost un membru marcant al Mișcării Legionare din România.

Opera:

• Individ și societate în satul Fundul Moldovei, 1932
• Categoriile sociale cornovene, 1932
• Teoria monografiei sociologice, 1934
• Realitatea socială, 1935
• Mișcarea Legionară și țărănimea, 1937
• Mișcarea Legionară și muncitorimea
• Thomas Hobbes, 1937
• Sociologia românească, 1940
• Istoria filosofiei moderne. Omagiu prof. I. Petrovici (în colaborare), 1940
• Filosofia româneasca de la origini până astăzi, 1941
• Probleme de sociologie pastorală, 1941
• Drăguș - un sat din Țara Oltului (Făgăraș), 1944
• Scrisoare adresata lui Mihai Curcaneanu [Corespondență], 1956
• Sociologie și etică, 1968
• Psihologia organizării întreprinderilor industriale, 1969
• Prolegomene la teoria sociologică, 1969
• Industrializare si urbanizare, 1970
• Sociologia literaturii, 1973
• Sociologie industrială, 1974
• Sociologia limbii, 1975
• Literatura și civilizație: încercare de antropologie literară, 1976
• Literatură și civilizație, 1976
• Forme străvechi de cultură poporană românească, 1977
• Cultura psihologică românească, 1980
• Ce este sociologia ?, 1981
• Sociologie, 1982

Elemente de sociologie cu aplicări la cunoașterea țării și a neamului nostru. Îndrumări pentru monografiile sociologice. 

Traian Herseni
Traian Herseni
Date personale
Născut	20 februarie 1907  Recea, Județul Brașov, România
Decedat	17 iulie 1980 (73 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	sociolog[*] istoric psiholog filozof antropolog
Activitate
Alma mater	Universitatea din București Universitatea Humboldt din Berlin
Organizație	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Universitatea din București
Partid politic	Mișcarea Legionară

·         1981: Marietta Sadova (sau Sadoveanu, nume la naștere Maria Bârsan^[2], n. 14 iulie 1897^[1] – d. 17 iulie 1981^[1]) a fost o actriță și regizoare română. A jucat în roluri de teatru (în special cele de dramă ale Teatrului Național din București) și film. A fost soția scriitorului Ion Marin Sadoveanu și a lui Haig Acterian. După moartea celui din urmă, în 1943, nu s-a recăsătorit. A fost simpatizantă a mișcării legionare ^[3]. A făcut parte din grupul de femei participante la conferințele asociației intelectuale Criterion. Scriitorul Mihail Sebastian îi creionează o imagine negativă în Jurnalul său, descriindu-i ieșirile antisemite.  La sfârșitul anilor '50, după o scurtă perioadă de relaxare, represiunea organizată de regimul comunist s-a intensificat din nou. În 1956, Marietta Sadova a adus în țară de la Paris (dintr-un turneu al Teatrului Național cu piesele O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale și Ultima oră de Mihail Sebastian) volume de Mircea Eliade și Emil Cioran, pe care le-a răspândit sub formă de samizdat. Eliade i-a înmânat la Paris romanul La forêt interdite (Noaptea de sânziene) și cărțile Mitul eternei reîntoarceri și Imagini și simboluri, publicate în Franța, iar Emil Cioran i-a dat zece exemplare din lucrarea La tentation d'exister (Ispita de a exista).

Marietta Sadova a fost arestată în 1959 și inculpată sub învinuirea de a fi introdus în țară materiale periculoase de propagandă anticomunistă. A făcut parte din lotul Noica–Pillat, alături de Constantin Noica, Dinu Pillat, Arșavir Acterian, Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Alexandru Paleologu, Anca Cantacuzino, Ion Negoițescu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu. Doi inculpați au fost condamnați la moarte și ceilalți 23 au fost condamnați la diverse termene de închisoare.  După executarea pedepsei, Marietta Sadova și-a reluat activitatea de teatru. A devenit profesor universitar la București la IATC (azi UNATC). A avut roluri notabile în piesele de teatru Profesiunea doamnei Warren de George Bernard Shaw, Strigoii de Henrik Ibsen. A pus în scenă Pescărușul de Anton Cehov la Teatrul Bulandra în 1969, Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu.  

Filmografie

• Maiorul Mura (1928)
• State la București (Alcazar) (1934)
• Mitrea Cocor (1952)
• Răsare soarele (1954)
• Nufărul roșu (1955)  

  Marietta Sadova
  Date personale
  Născută	14 iulie 1897[1]
  Decedată	17 iulie 1981 (84 de ani)[1]
  Ocupație	actriță

* 1981: Richard Hette (n. 11 august 1890, Piatra Neamț - d. 17 iulie 1981, București) a fost un sculptor român.

Richard Hette s-a născut în 1890 la Piatra Neamț dintr-o familie de artiști francezi, stabiliți în România în anul 1813. A urmat studii de artă la Școala de Arte Frumoase din Iași, pe care a absolvit-o în anul 1913. Mobilizat în Primului Război Mondial cu gradul de locotenent, a fost sculptor de front pe lîngă Marele Cartier General. După terminarea războiului a plecat la Paris pentru a studia la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts (Școala Națională Superioară de Arte Frumoase)^⁠(fr) sub conducerea lui Jean-Antoine Injalbert^⁠(fr). Absolvind studiile pariziene în 1919, plecă în Italia, la Florența, pentru a se perfecționa în mulaj și turnarea bronzului. Se reîntoarce la Paris între 1925-1927 ca membru al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses și lucrează în preajma lui Antoine Bourdelle^⁠(fr) la Académie de la Grande Chaumière^⁠(fr).^[1]

La întoarcerea în România Richard Hette a ocupat, între 1938-1949, posturi în învățământul superior de artă fiind profesor la catedra de sculptură și mulaj a Academiei de Arte Frumoase.

Richard Hette s-a stins din viață la 17 iulie 1981, în București.

Opera:

Richard Hette a realizat peste 250 de opere și a expus într-un număr apreciabil de expoziții. Primul premiu pe care îl obține este în 1929 la Salonul Oficial; ulterior lucrările sale sunt apreciate și vor fi cumpărate de Ministrul Artelor, Primăria Municipiului Iași, Pinacoteca din Iași, Curtea Regală sau particulari. A fost prieten cu pictorul Jean Cosmovici cu care a avut numeroase expoziții comune. Numeroase lucrări se află în muzeele din Iași, București, Botoșani, Brașov și în colecții particulare.

Numeroase din operele sale se găsesc în Iași, unele dintre ele fiind incluse pe Lista monumentelor istorice din județul Iașielaborată în anul 2004 de către Institutul Național al Monumentelor Istorice:^[1]

Busturi:

Mihai Eminescu, bust amplasat la Muzeul Literaturii Române din Iași,

Ion Creangă (cod LMI IS-IV-m-B-04331.02), bust amplasat la mormântul scriitorului din Cimitirul Eternitatea din Iași,

Nicolae Gane (cod LMI IS-III-m-B-04295), bust amplasat în grădina Copou,

C.D. Stahi (cod LMI IS-III-m-B-04300), bust amplasat în grădina Copou,

A.D. Xenopol, bust amplasat la Universitatea din Iași,

Dimitrie Alexandresco, bust amplasat la Universitatea din Iași,

Constantin Ramadan, bust amplasat la Muzeul Teatrului din Iași.

Basoreliefuri:

Mihai Eminescu, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

Ion Creangă, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

A.D. Xenopol, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

Miron Costin, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

Ioan Borcea, basorelief situat la Universitatea din Iași,

Leon Cosmovici, basorelief situat la Universitatea din Iași.

Sculptorul Richard Hette

* 1990: Edward A. Murphy (11 ianuarie 1918 – 17 iulie 1990) a fost un inginer de aviație din Statele Unite, inventatorul legilor lui Murphy

* 1993: Corado Negreanu (n. 20 februarie 1925, Oltenița, județul Ilfov, România – d. 17 iulie 1993, București) a fost un actor român de teatru și film. În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în nenumărate piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și film.  Actorul Corado Negreanu se naște la 20 februarie 1925, în orașul Oltenița, într-o familie cu 2 copii, formată din părinții Olga și Niculae și fratele său Marin. Corado Negreanu urmează ciclul gimnazial la liceele Gheorghe Șincai și Constantin Brâncoveanu din București. În vara anului 1946, termină liceul și obține Diploma de Bacalaureat, apoi urmează Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Lira” din București.

Își începe activitatea artistică încă din anul 1944, în cadrul Trupei Traian Florescu. Joacă în peste 90 de piese de teatru pe scenele a 7 teatre, dintre care Teatrul Sindicatelor, Teatrul Savoy, Teatrul Armatei, Teatrele de Stat Reșița și Pitești, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, Teatrul Odeon.

În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu joacă în nenumărate piese de teatru radiofonic, teatru TV și film.

Pentru activitatea sa artistică este distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa V în anul 1967, iar în anul 1976, primește premiul ATM pentru interpretarea din „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt.

Cronicarii de teatru care, de-a lungul timpului, au apreciat creațiile actoricești ale lui Corado Negreanu, au fost: Radu Popescu, Ion Cocora, Alexandru Cornescu, Margareta Bărbuță, Valentin Silvestru, Natalia Stancu, Aurel Bădescu, Traian Șelmaru, Nelu Ionescu, Radu Anton Roman, Ileana Berlogea, Victor Parhon, Valeriu Râpeanu, Virgil Brădățeanu.

Printre alte activități artistice scrie și 4 cărți dintre care 2 povestiri despre pescuit, „Artiști și alții cu undița” ed. Albatros 1970, „Pe malurile Bâtlanului” ed. Eminescu 1974, un manuscris al unui roman biografic „Mangusta și eu” și manuscrisul „Dincolo de orizont”.

„Copil fiind, am auzit vorbindu-se de zeul celor ce știu să glumească și să rîdă; cine îl întîlnește va fi fericit tot restul vieții. Se cuvine să-l cauți vesel, bucurîndu-te de fiecare clipă ce o trăiești; cei cu fruntea încruntată nu-l vor vedea nicicînd” – Corado Negreanu „Pe malurile Bâtlanului”.

„De multe ori mă întreb: ce va rămâne din munca mea în urma mea? Arta noastră, cea mai puțin perenă între toate celelalte arte, aduce succesul imediat – dacă îl aduce – dar te acoperă cu uitare înainte ca aplauzele ce te-au răsplătit să se stingă. Și asta este firesc. Vin alții mai tineri, nerăbdători să arate lumii ce pot. E bine așa; ăsta ne e rostul; așa cum noi am luat de la înaintași, cei care ne vor urma au datoria să meargă mai departe, ducând și puținul strâns de noi într-o viață, pe drumul ce se numește tradiție. Marea, bogata tradiție a teatrului românesc. Este acesta, cred, unul dintre rosturile noastre trainice.” – Corado Negreanu, Telerecital Televiziunea Română.

Corado Negreanu a fost căsătorit, până la moartea sa, în 1993, cu Magdalena Costin Ionescu, profesoară de educație fizică.

Corado Negreanu este înmormântat în cimitirul "Sfânta Vineri" din București.  În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în numeroase piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și filme. Cele mai importante creații actoricești au fost:

• Wurm - „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1955
• Florian Papadopol -„Oameni și umbre” de Ștefan Berciu, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1962
• Giuseppe Givola - „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1963
• Prohor - „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, Teatrul Giulești, 1972
• Bunicul - „Casa care a fugit pe ușa” de Petru Vintilă, Teatrul Giulești, 1972
• Regele Ioan - „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt, Teatrul Giulești,1976
• Miron Costin - „Descăpățânarea” de Alexandru Sever, Teatrul Giulești, 1977
• Vasile Mirea - „A cincea lebădă” de Paul Everac, Teatrul Giulești, 1979
• Regele Lear - „Regele Lear” de William Shakespeare, Teatrul Giulești, 1988
• Nicolai Mihailovici Ciumutim - „Retro” de Aleksandr Galin, Teatrul Giulești, 1989  

  Filmografie

  • Mihai Viteazul (1971)   

    Corado Negreanu
    Date personale
    Născut	20 februarie 1925  Oltenița, România
    Decedat	17 iulie 1993 (68 de ani)  București, România
    Cetățenie	România
    Ocupație	actor

·         1995: Stephen Spender, poet britanic (n. 1909). Sir Stephen Harold Spender CBE (28 February 1909 – 16 July 1995) was an English poet, novelist and essayist who concentrated on themes of social injustice and the class struggle in his work. He was appointed the seventeenth Poet Laureate Consultant in Poetry to the United States Library of Congress in 1965.
* 1995: Juan Manuel Fangio, (n. 24 iunie 1911 - d. 17 iulie 1995), a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în cinci rânduri în anii '50.

·         2002: Gabriela Manole-Adoc, sculptoriță română (n. 1926). Gabriela Manole-Adoc (n. 14 noiembrie 1926, comuna Pleșani, județul Botoșani – d. 17 iulie 2002, București) a fost o sculptoriță română, autoarea mai multor lucrări de artă monumentală.

Gabriela Manole s-a născut la data de 14 noiembrie 1926 în comuna Pleșani (județul Botoșani). A absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din Iași (1946) și apoi pe cele ale Institutului de Belle Arte "Nicolae Grigorescu" din București (1950), fiind elevă a maeștrilor Corneliu Baba, Constantin Baraschi și Ion Irimescu. Din anul 1954 a fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Ca o recunoaștere a contribuțiilor sale la arta românească, prin HCL nr. 74 din 11 noiembrie 1994, Consiliul Municipal Botoșani i-a conferit titlul de “Cetățean de onoare al municipiului Botoșani”. O parte a lucrărilor sale se află în prezent în Muzeul de Artă din Iași sau în diferite colecții particulare din România.

Artista Gabriela Manole-Adoc a încetat din viață la data de 17 iulie 2002, la vârsta de 76 de ani.

Ea a debutat în arta monumentală în anul 1966 cu lucrarea "Pescărușii", construită din oțel inoxidabil, având o înălțime de 7 metri, amplasată în București, pe malul Lacului Herăstrău, lângă una din intrările în Parcul Herăstrău. De asemenea, este și autoarea bustului istoricului Nicolae Iorga amplasat în fața Bisericii "Sf. Nicolae" din Copoul Iașilor, biserică ctitorită de marele istoric și al cărei iconostas este pictat în întregime de către Corneliu Baba.

Lucrarea sa cea mai importantă și mai cunoscută este Statuia Independenței din Iași, amplasată în piața cu același nume și dezvelită în anul 1980. Lucrarea a fost realizată împreună cu soțul ei, sculptorul Gheorghe Adoc, care a realizat basoreliefurile de pe soclul statuii, după ce proiectul celor doi s-a clasat pe locul întâi la un concurs național în 1975. Independența este simbolizată de o femeie, pentru care Gabriela Manole-Adoc a avut-o ca model pe o mătușă de-a ei, o femeie foarte frumoasă - după cum povestea artista - cu un păr cu reflexe aurii. Statuia are înălțimea de 17 m, dintre care 6 soclul din travertin și 11 statuia din bronz.

O altă lucrare este bustul în bronz al lui Constantin Petrescu (1879-1936), dezvelit în 1992 în Grădina Botanică din Iași.^[1]

Gabriela Adoc afișează o operă imginativă structurată expresiv în registre variate, prezentând o creație multiformă plină de sensibilitate. Lucrările sale încep a fi modelate în ghips sau lut pentru a evolua apoi, prin cioplirea în piatră sau lemn. Odată cu folosirea oțelului inoxidabil, opera sa capătă revelația formelor pline de volum ce transced aerodinamic spre abstract-decorativ, simbolizând zborul și înălțarea. Sculpturi devenite foarte cunoscute în acest sens „Pescărușii” (1965) și „Lăstunul și vântul” (1968), au fost create prin observarea intimă a naturii și au trecut prin procesul de sintetizare a formelor și simbolizare a mișcării. Ele au fost proiectate monumental în deplină consonanță cu peisajul și ambientul arhitectural

Lucrări monumentale:

• 1965 - Pescărușii, inox, Parcul Herăstrău, București;
• 1968 - Lăstunul și vântul, inox, Ploiești, Prahova;
  • - Simion Bărnuțiu, Bocșa, Caraș-Severin;
• 1972 - Șah și matematică, lemn și aluminiu, Pitești, Argeș;
• 1975 - Tinerețe, București;
• 1976 - Poezia, București;
• 1976 - 1977 - Monumentul Independenței, bronz (cu basoreliefuri realizate de Gheorghe Adoc), Iași;
• 1983 - Șerban Cantacuzino, București;
• 1992 - Mihail Kogălniceanu, Chișinău, Republica Moldova;
• 1993 - Mircea cel Bătrân, Târgoviște, Dâmbovița;
  • - Nicolae Iorga, Iași.    

    Gabriela Manole-Adoc
    Date personale
    Născută	14 noiembrie 1926 Pleșani, România
    Decedată	17 iulie 2002, (76 de ani) București, România
    Căsătorită cu	Gheorghe Adoc
    Naționalitate	România
    Ocupație	sculptoriță
    Activitate
    Studii	Academiei de Belle Arte din Iași, Institutului de Belle Arte "Nicolae Grigorescu" din București
    Pregătire	Corneliu Baba, Constantin Baraschi, Ion Irimescu
    Opere importante	Statuia Independenței din Iași
    Premii	1980 - Premiul Academiei Române

·         2003 - A încetat din viaţă "Regina Salsa", cântăreaţa de orgine cubaneză Celia Cruz

·         2009: Leszek Kołakowski, filosof polonez (n. 1927). Leszek Kołakowski (n. 23 octombrie 1927, Radom, Polonia − d. 17 iulie 2009, New York, SUA) a fost un filozof polonez, cunoscut pe plan internațional ca un critic al marxismului, dar și ca istoric al filosofiei. Interesele sale majore se manifestă mai ales în domeniul filosofiei liberale de secol al XIX-lea, filosofiei culturii și filosofiei religiei. S-a menținut aproape atât de filosofia continentală cât și de cea analitică, fiind un bun cunoscător al originilor lor comune. Trăiește în exil din 1968. Înainte de a părăsi Polonia, la sfârșitul anilor 1950, a fost unul din dizidenții importanți față de regimul comunist polonez.
* 2011: Ștefan Sameș (n. 14 octombrie 1951, Dobroești, Ilfov; d. 17 iulie 2011, București, România^[1]) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României și a fost căpitanul FC Steaua București.  

Ștefan Sameș
Ștefan Sameș
Informații generale
Nume complet	Ștefan Sameș
Data nașterii	14 octombrie 1951
Locul nașterii	Dobroești, Ilfov, România
Data decesului	17 iulie 2011 (59 de ani)
Locul decesului	București, România
Post	Fundaș central
Cluburi de juniori
Ani	Club
1965–1971	Steaua București
Cluburi de seniori*
Ani	Club	Ap	(G)
1971–1973	Universitatea Craiova	46	(0)
1973–1982	Steaua București	274	(20)
1982–1983	FC Constanța	9	(1)
1983–1985	Rapid București	58	(0)
1986–1987	ROVA Roșiori
1988–1989	Siretul Pașcani
Echipa națională
Ani	Țară	Ap	(G)
1973–1982	România	47	(3)

·         2012: A decedat mezzo-soprana Venera Rogozea, prim-solistă a Operei Naţionale din Bucureşti ; (n. 1913). Venera Rogozea avea la data decesului 99 de ani şi era singura mezzo soprană din perioada generaţiei de aur a Operei Române, încă în viaţă. A făcut parte din viaţa lirică bucureşteană alături de nume mari precum Dinu Bădescu, Mircea Lazăr, Arta Florescu, Maria Snejina, Dora Massini, apoi Zenaida Pally, David Ohanesian, Valentin Loghin, Elena Cernei. 

·         2014: Un avion Boeing 777 al Malaysia Airlines se prăbușește în Ucraina, la 50 km de granița cu Rusia. Au murit 298 de oameni, dintre care 283 erau pasageri și 15 făceau parte din echipajul avionului.
* 2015: Jules Bianchi (n. 3 august 1989, Nisa, Franța — d. 17 iulie 2015, Nisa, Franța)^[1] a fost un pilot de curse auto care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 pentru echipa Marussia F1.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf M Mc Marina; Sf Ier Eufrasie, episcopul Ionopolei
• Finlanda – Aniversarea proclamării republicii (1919)
• Irak: Sărbătoare națională. Aniversarea proclamării republicii
• Coreea de Sud :Ziua Constituției (1948)
• Japonia: festivalul Gion Matsuri în Kyoto

VA URMA