MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 22 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B. 

Decese

·         1461: Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul (franceză le Victorieux)^[1] a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa.^[2]

A fost membru al Casei de Valois, fiu al regelui Carol al VI-lea însă succesiunea sa la tronul Franței a rămas discutabilă de ocupația engleză din nordul Franței. Cu toate acestea, a fost încoronat la Reims în 1429 prin eforturile Ioanei d'Arc de a elibera Franța de englezi. Domnia sa târzie a fost marcată de luptele cu fiul său, Ludovic al XI-lea.

Mama lui Carol, Isabeau de Bavaria, împreună cu doamnele de onoare

Născut la Paris, Carol a fost al cincilea fiu al regelui Carol al VI-lea al Franței și a Isabelei de Bavaria-Ingolstadt. Cei patru frați mai mari: Carol (1386), Carol (1392–1401), Ludovic (1397–1415) și Ioan (1398–1417) deținuseră fiecare titlul de Delfin al Franței, moștenitor al tronului.^[3]Carol a devenit Delfin al Franței în 1417 la vârsta de 15 ani; a devenit duce de Touraine, a primit Ducatul de Berry și Poitou.

Aproape imediat ce a devenit Delfin, Carol a trebuit să părăsească Parisul în mai 1418 după ce soldații lui Ioan al II-lea de Burgundia au încercat să invadeze orașul. Anul următor, Carol a încercat o reconciliere cu Ducele întâlnindu-l la podul de la Pouilly, în apropiere de Melun, în iulie 1419. Cei doi s-au întâlnit din nou la 10 septembrie 1419 pe podul de la Montereau. Ducele, în ciuda istoriei lor anterioare, s-a dovedit încrezător în tânărul său văr, presupunând că întâlnirea va fi pașnică și diplomatică și și-a adus doar o mică escortă; oamenii Delfinului l-au ucis. Implicarea lui Carol a rămas discutabilă deși el a susținut că nu știa de intenția oamenilor săi. A urmat o dușmănie de moarte între familia lui Carol al VI-lea și Ducii de Burgundia.

În anii adolescenței, Carol a fost remarcat pentru curaj și pentru stilul său de a conduce: după ce a devenit Delfin, a condus o armată împotriva Angliei, îmbrăcat în roșu, alb și albastru, culori ce reprezentau Franța. În 1421 două evenimente au rupt încrederea în el: a fost forțat, spre marea lui rușine, să se retragă din bătălia împotriva lui Henric al V-lea al Angliei și părinții săi l-au dezmoștenit din funcția de moștenitor al tronului susținând că era copilul unei aventuri extraconjugale a mamei sale. Umilit, Delfinul a căutat protecție în sudul Franței, la Iolanda de Aragon, așa numita regină a celor patru regate; s-a căsătorit cu fiica ei Maria.

La moartea regelui Carol al VI-lea, succesiunea era în cumpănă: dacă Delfinul era legitim, atunci avea drepturi asupra tronului; dacă nu, atunci moștenitorul era Ducele de Orléans care era în captivitate în Anglia. În plus, Tratatul de la Troyes semnat de Carol al VI-lea în 1420 mandata ca tronul să treacă lui Henric al VI-lea al Angliei, fiul lui Henric al V-lea și al Caterinei de Valois, fiica lui Carol al VI-lea.

Carol a pretins pentru sine titlul de rege al Franței. Un ajutor important l-a primit de la puternica și bogata familie a soției sale Maria d'Anjou (1404–1463), în particular de la soacra sa regina Iolanda de Aragon. În ciuda afecțiunii pe care Carol a avut-o pentru soția sa, marea iubire a fost metresa sa, Agnès Sorel.

Carol și Filip cel Bun, Duce de Burgundia, au semnat Tratatul de la Arras în urma căruia Carol și-a atins scopul - că nici un prinț de sânge nu va recunoaște pe Henric al VI-lea al Angliei ca rege al Franței.

Franța în 1429

Carol este primul rege care reușește să-și creeze o armată permanentă. În 1444 Carol și Henric au încheiat un armistițiu. Deși acum englezii își limitau pretențiile la Normandia și Guyenne, Carol nu a vrut o pace definitivă și a acordat regelui Angliei mâna fiicei lui René I al Neapolelui, Margareta de Anjou.

Cei cinci ani de armistițiu (1444-1449) au fost fructificați de Carol pentru restaurarea regatului în toate domeniile. Cu ajutorul fiului său, Ludovic, el a îndreptat bandele de soldați care jefuiau Franța către Germania.

Copii

Carol și Maria de Aragon au avut 13 copii:

• Ludovic (3 iulie 1423 - 30 august 1483), a devenit regele Ludovic al XI-lea al Franței
• Jean de Franța (1425-1425)
• Radegonde de Franța (1428-1444)
• Ecaterina de Franța (1428-1446), s-a căsătorit în 1440 cu Carol Temerarul
• Jacques de Franța (1432-1437)
• Iolanda de Franța (1434-1478), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Amadeus al IX-lea de Savoia. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă de Savoia.
• Ioana a Franței (1435-1482), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Ioan al II-lea de Bourbon
• Philippe de Franța (1436-1436)
• Marguerite de Franța (1437-1438)
• Jeanne de Franța (7 septembrie 1438 - 26 decembrie 1446)
• Marie de Franța (7 septembrie 1438 - 14 februarie 1439)
• Madeleine de Franța, (1443-1495), s-a căsătorit în 1462 cu Gaston de Foix, prinț de Viane
• Carol de Franța (1446-1472)

Carol al VII-lea
Rege al Franței
Portret al lui Carol al VII-lea, de Jean Fouquet, tempera pe lemn, Muzeul Luvru, Paris, c. 1445–1450
Date personale
Născut	22 februarie 1403 Paris, Franța
Decedat	22 iulie 1461 (58 de ani) Mehun-sur-Yèvre, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis
Părinți	Carol al VI-lea al Franței[1] Isabeau de Bavaria[1]
Frați și surori	Marie, Prioress of Poissy[*] Caterina de Valois[1] Isabella de Valois[1] Michelle of Valois[*][1] Joan of France, Duchess of Brittany[*] Marguerite, bâtarde de France[*] Louis, Dauphin of France, Duke of Guyenne[*] Jean[1]
Căsătorit cu	Maria de Anjou
Copii	Ludovic al XI-lea Caterina a Franței, contesă de Charolais Iolanda, Ducesă de Savoia Magdalena, Prințesă de Viana Carol, Duce de Berry Ioana, Ducesă de Bourbon
Cetățenie	Franța
Religie	creștinism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Valois
Domnie
Domnie	21 octombrie 1422–22 iulie 1461
Încoronare	17 iulie 1429
Predecesor	Carol al VI-lea
Succesor	Ludovic al XI-lea

·         1540: Ioan I Zápolya, rege al Ungariei (n. 1487)

·         1676: A murit Papa Clement al X-lea; (n. 1590). Papa Clement al X-lea (Emilio Altieri) (n. 13 iulie 1590 Roma – d. 22 iulie 1676 Roma) a deținut funcția de papă între anii 1670-1676.
* 1746: Infanta Maria Teresa Antonia Rafaela a Spaniei (11 iunie 1726 - 22 iulie 1746) a fost Delfină a Franței ca soție a Delfinului Ludovic al Franței. În Franța era cunoscută sub numele Madame la Dauphine.

Născută la Palatul La Granja ca María Teresa Antonia Rafaela era al șaselea copil și a doua fiică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și deci Infantă prin naștere.

Înainte de căsătorie, curțile regale spaniolă și franceză nu erau în relații foarte bune: spaniolii au fost insultați de către francezi, atunci când logodna dintre Ludovic al XV-lea al Franței și Infanta Mariana Victoria a Spaniei, sora mai mare a Mariei Teresa, a fost ruptă în 1725 iar Ludovic s-a căsătorit cu Maria Leszczyńska.

Marie Thérèse Raphaëlle, 1746

Căsătoria a fost aranjată parțial pentru a împăca divizinea dintre cele două ramuri ale familiei Bourbon. În consecință, Maria a fost căsătorită prin procură la Madrid la 18 decembrie 1744înaintea plecării ei în Franța, unde, la 23 februarie 1745, Marie-Thérèse-Raphaëlle s-a căsătorit Louis-Ferdinand.

Începută prost, în cele din urmă, căsătoria a fost consumată în luna septembrie 1745, punând capăt la toate bârfele și insinuările. Cuplul a devenit foarte strâns și reciproc devotat, petrecându-și majoritatea timpului împreună. Acest lucru a fost în contrast puternic față de rege, care începuse recent o aventură cu faimoasa Madame de Pompadour. Metresa regală a fost prezentată oficial curții la balul care celebra căsătoria noului cuplu. Delfinul și Delfina o urau pe metresa regelui pentru modul în care ea a distras atenția față de regina Maria Leszczyńska. Delfina era ostilă și regelui care nu participase la Sfânta Împărtășanie și care o ignora.

În cele din urmă, Marie-Thérèse-Raphaëlle a rămas însărcinată iar copilul, o fată, s-a născut la 19 iulie 1746. La trei zile după naștere, Marie-Thérèse-Raphaëlle a murit. Moartea soției sale a provocat o durere intensă Delfinului. Marie-Thérèse-Raphaëlle a fost înmormântată la biserica Saint Denis la 6 august 1746.

După deces, fratele ei vitreg, Ferdinand al VI-lea al Spaniei, i-a propus Delfinului să se căsătorească cu sora ei, Infanta Maria Antonia a Spaniei însă Ludovic al XV-lea a refuzat. Anul următor, Delfinul s-a căsătorit cu Prințesa Maria Josepha de Saxonia (fiica lui August al III-lea al Poloniei și a Maria Josepha de Austria), cu care a avut șapte copii inclusiv pe viitorul Ludovic al XVI-lea. Când Delfinul a murit în 1765, el a cerut ca inima sa să fie plasată lângă mormântul Mariei Thérèse Raphaëlle

Maria Teresa Rafaela a Spaniei

Delfină a Franței

Marie-Thérèse-Raphaëlle de Louis Michel van Loo Date personale Nume la naștere María Teresa Antonia Rafaela de Borbón y Farnesio Născută 11 iunie 1726 Palatul La Granja, Spania Decedată 22 iulie 1746 (20 de ani) Palatul Versailles, Franța Înmormântată Biserica Saint Denis, Franța Cauza decesului sindrom puerperal[*]  Părinți Filip al V-lea al Spaniei[1] Elisabeta de Parma[1]  Frați și surori Maria Antonia a Spaniei Infanta Mariana Victoria a Spaniei Filip, Duce de Parma Infante Luis, Count of Chinchón[*] Carol al III-lea al Spaniei Francesc de Borbó i Farnese[*]  Căsătorită cu Ludovic, Delfin al Franței Copii Prințesa Marie-Thérèse a Franței Cetățenie  Spania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri Delfin al Franței Familie nobiliară Casa de Bourbon

·         1802: A murit Marie Francois Xavier Bichat. Marie François Xavier Bichat (n. 14 noiembrie 1771) a fost un anatomist, fiziolog si medic francez , considerat întemeietorul  histologiei si patologiei moderne.

·         1826: Giuseppe Piazzi (16 iulie 1746 - 22 iulie 1826) a fost un preot catolic italian din Ordinul Clericilor Divinei Providențe, matematician și astronom. El s-a născut în Ponte in Valtellina, Provincia Sondrio și a murit la Napoli. El a înființat un observator astronomic la Palermo, numit acum Osservatorio Astronomico di Palermo -. Giuseppe S. Vaiana.

Probabil că este cel mai faimos pentru descoperirea planetei pitice 1 Ceres la 1 ianuarie 1801.  Piazzi a observat, începând din 1801, asteroidul Ceres. Ceres, desemnată și prin 1 Ceres, este cea mai mică planetă pitică cunoscută din Sistemul Solar și singura situată în centura de asteroizi. Cu un diametru de vreo 950 km, Ceres este cel mai mare și mai masiv obiect din această centură de asteroizi, aflat între orbitele planetelor Marte și Jupiter.

Inițial, Piazzi a denumit acest asteroid Ceres Regele Ferdinand, referindu-se la zeița romană cu același nume și la regele Ferdinand al III-lea al Siciliei (cunoscut și ca Ferdinand al IV-lea al Neapolelui, care a devenit, în 1816 Ferdinand I al celor Două Sicilii); referirea la regele Ferdinand nu a fost considerată acceptabilă de diferite țări europene și a fost eliminat.

În 1802, a făcut, cu succes, observații asupra schimbării oblicității eclipticii, iar în 1805, cercetări asupra paralaxei anuale a câtorva stele principale.

A publicat și un Catalog al unui număr de 6784 de stele (Bouillet spune: 7646 de stele), pozițiile lor fiind pentru anul 1800; ediția mai corectă este cea din 1814.  

Opere

• Della specula astronomica di Palermo libri quatro (Palermo, 1792)
• Sull'orologio Italiano e l'Europeo (Palermo, 1798)
• Della scoperta del nuovo pianeta Cerere Ferdinandea (Palermo, 1802)
• Praecipuarum stellarum inerrantium positiones mediae ineunte seculo 19. ex observationibus habitis in specula Panormitana ab anno 1792 ad annum 1802. (Palermo, 1803)
• Præcipuarum stellarum inerrantium positiones mediæ ineunte seculo XIX ex obsrvationibus habitis in specula Panormitana ab anno 1792 ad annum 1813. (Palermo, 1814) PDF copie
• Codice metrico siculo (Catania, 1812)
• Lezioni di astronomia (Palermo, 1817) t. 1, t. 2
• Ragguaglio del Reale Osservatorio di Napoli eretto sulla collina di Capodimonte (Napoli, 1821).   

  Giuseppe Piazzi
  Giuseppe Piazzi
  Date personale
  Născut	16 iulie 1746[1][2][3][4]  Ponte in Valtellina, Italia
  Decedat	22 iulie 1826 (80 de ani)[1][2][3][4]  Napoli, Regatul celor Două Sicilii[5]
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	cleric regular theatine[*] profesor universitar[*] matematician astronom Discoverer of astronomical objects[*]
  Activitate
  Organizație	Universitatea din Palermo
  Premii	Membru al Societății Regale[*] Premiul Lalande (1804) Premiul Lalande (1814)

·         1832: Napoléon François Joseph Charles (Bonaparte), Duce de Reichstadt (20 martie 1811 - 22 iulie 1832), a fost fiul împăratului Napoleon I al Franței și a celei de-a doua soții, Marie Louise de Austria. Prin Titlul III, articolul 9 al Constituției franceze din acel timp, a fost numit Prinț Imperial, dar a fost cunoscut de la naștere ca "rege al Romei". Tatăl său a abdicat în favoarea sa, transferându-i titlu de împărat al Franței în 1815.

Napoléon-François-Charles-Joseph Bonaparte, c. 1818

Napoleon al II-lea.

Napoléon François Joseph Charles s-a născut la Palatul Tuileries, în Paris, fiul împăratului Napoleon I și al celei de-a doua soții, Marie Louise de Austria în 1811. Fiind cel mai mare fiu legitim al lui Napoléon I, constituțional, el era Prinț Imperial și moștenitor, însă împăratul i-a acordat fiului său și titlul de "rege al Romei". Trei ani mai târziu, Primul Imperiu Francez - pe care trebuia să-l moștenească, s-a prăbușit. Napoleon a vrut să abdice în favoarea fiului lui, însă puterile aliate, la insistența împăratului Alexandru I al Rusiei, au refuzat.

La 29 martie 1814, acompaniată de suita ei, împărăteasa a părăsit Palatul Tuileries cu fiul ei. S-au oprit, prima dată, la Castelul Rambouillet; apoi, temându-se că trupele inamice avansează, au continuat spre Castelul Blois. La 13 aprilie, cu suita mult diminuată, Marie-Louise și regele Romei, în vârstă de trei ani, s-au întors la Rambouillet unde s-au întâlnit cu tatăl ei, împăratul Francisc I al Austriei și cu împăratul Alexandru I al Rusiei. La 23 aprilie, escortați de un regiment austriac, mama și fiul au părăsit Rambouillet și Franța pentru totdeauna, pentru exilul lor în Austria.^[1]

În 1815, după înfrângerea de la Waterloo, Napoleon a abdicat în favoarea fiului său, pe care nu l-a mai văzut de la exilul pe insula Elba. A doua zi după abdicarea lui Napoleon, o comisie guvernamentală de cinci membri a preluat conducerea Franței,^[2] în așteptarea întoarcerii regelui Ludovic al XVIII-lea, care era la Castelul Cambresis.^[3] Comisia a deținut puterea timp de două săptămâni, iar Napoleon al II-lea nu a fost chemat ca împărat niciodată.
Următorul Bonaparte care a venit pe tronul Franței (în 1852) a luat numele de Napoleon al III-lea, în respectul pentru domnia teoretică a vărului său.

După 1815, tânărul prinț, cunoscut acum drept "Franz" (după bunicul matern, împăratul Francisc al Austriei), a locuit în Austria cu mama sa. A fost distins cu titlul de "Duce de Reichstadt" în 1818.

De la vârsta de 8 ani, tânărul Napoleon și-a început educația, primind de la tutorii aduși de împăratul austriac instrucțiuni în arta milităriei (pe care a apreciat-o), limba și literatura germană și cea italiană, matematică, sport și religie catolică. Tutorii lui au constatat ca el avea potențial - Napolean Franz era deștept, serios și atent.

Autoritățile franceze și cele austriece au avut grijă să nu-l lase să se bage în politică, de frică să nu-și revendice tronul (aceeași temere, pe cale diplomatică, și-au exprimat și alte țări).

În 1823, oficial, și-a început cariera militară, când a fost făcut cadet austriac. De-abia în 1831 i s-a dat comanda unui batalion austriac, dar n-a fost deloc însărcinat cu misiuni importante.

După decesul tatălui vitreg și revelația că mama sa a născut doi copii nelegitimi înainte de căsătorie, Franz i-a spus prietenului său, Prokesch von Osten: "Dacă Josephine ar fi fost mama mea, tatăl meu nu ar fi fost îngropat la Sfânta Elena și eu nu ar trebuit să fiu la Viena. Mama mea este bună, dar slabă; nu a fost soția pe care tatăl meu a meritat-o".^[4]

A fost foarte apropiat de Prințesa Sofia de Bavaria și s-a sugerat că el ar fi fost tatăl fiului ei, viitorul împărat Maximilian I al Mexicului^[5], dar sugestia nu a fost acceptată.

A murit de tuberculoză la Palatul Schönbrunn din Viena la 22 iulie 1832.  

Napoleon al II-lea
Date personale
Nume la naștere	Napoléon François Joseph Charles Bonaparte
Născut	20 martie 1811 Palatul Tuileries, Paris, Franța
Decedat	22 iulie 1832 (21 de ani) Palatul Schönbrunn, Viena, Austria
Înmormântat	Domul Invalizilor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Napoleon I Marie Louise, ducesă de Parma
Frați și surori	Émilie Pellapra[*] Eugène de Beauharnais Alexandre Walewski Jules Barthélemy-Saint-Hilaire[*] Charles Léon[*] Wilhelm Albrecht, Prinț de Montenuovo Eugen Megerle von Mühlfeld[*] Stéphanie de Beauharnais
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	desenator[*] ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Împărat al Franței
Domnie	22 iunie 1815 - 7 iulie 1815
Predecesor	Napoleon I ca împărat al francezilor; Succesiunea lui Napoleon al II-lea nu a fost proclamată oficial, așa cum restaurarea bourbonilor a fost proclamată imediat după abdicarea lui Napoleon I.
Succesor	Ludovic al XVIII-lea ca rege bourbon al Franței
Duce de Reichstadt
Domnie	1818-1821
Predecesor	Ferdinand, Duce de Parma
Succesor	Jean Jacques Régis de Cambacérès

·         1845: Heinrich von Bellegarde, feldmareșal austriac (n. 1756)
* 1853: Christoffer Wilhelm Eckersberg (n. 2 ianuarie 1783 – d. 22 iulie 1853) a fost un pictor danez. Născut în Blåkrog în Ducatul Schleswig (azi în sudul provinciei Jutland din Danemarca), Eckersberg va deveni inițiatorul unei perioadei din pictura daneză cunoscută ca Perioada de aur a picturii daneze, fiind adesea catalogat ca și Tatăl picturii daneze.".
Christoffer Wilhelm Eckersberg s-a născut ca fiul lui Henrik Vilhelm Eckersberg, pictor și tâmplar și al lui Ingeborg Nielsdatter. Familia s-a mutat în 1786 în localitatea Blans, un sat de lângă Alssund, unde tânărul a început să deseneze peisaje ale locuri pitorești din înprejurime. După confirmarea sa religioasă, Christoffer a început să studieze cu portretistul și pictorul de biserici Josiah Jacob Jessen din Flensborg, al cărui elev a devenit în mai 1800. Scopul viitorului artist era să fie acceptat ca student al prestigioasei Academii daneze regale de artă (Det Kongelige Danske Kunstakademi) din Copenhaga(København).

Printre discipolii săi se pot enumera:

• Wilhelm Bendz
• Albert Küchler
• Christen Købke
• Vilhelm Kyhn
• Jørgen Roed
• Martinus Rørbye
• Holger Roed
• Constantin Hansen
• Wilhelm Marstrand
• Adam August Müller
• Matthias Heinrich Elias Eddelien
• Emanuel Larsen
• Niels Carl Michaelius Flindt Dahl
• Anton Laurids Johannes Dorph.

Christoffer Wilhelm Eckersberg

Christian Albrecht Jensen, The Painter C.W. Eckersberg, 1882 Date personale Născut Blåkrog, Denmark Blåkrog[*], Comuna Aabenraa, Danemarca  Decedat 22 iulie 1853 (70 de ani) Copenhaga, Danemarca Înmormântat Copenhaga  Cauza decesului cauze naturale[*] (holeră)  Copii Erling Eckersberg[*]  Naționalitate  Danemarca Cetățenie  Danemarca  Ocupație pictor profesor universitar[*] artist plastic[*]  Activitate Studii Academia Regală Daneză de Arte Frumoase[*]   Pregătire Nicolai Abildgaard[1], Jacques-Louis David[1]   Profesor pentru Ditlev Martens[*], Hans Matthison-Hansen[*], Frederik Ferdinand Helsted[*], Martinus Rørbye[*], Christen Købke, Wilhelm Marstrand[*], Constantin Hansen[*], Christian Hetsch[*], Niels Simonsen[*], Wilhelm Bendz[*], Julius Exner[*], Emil Bærentzen[*], Louis Aumont[*], Jørgen Roed[*], Jean Baruël[*], Louis Gurlitt[*], Carl Dahl[*], Carl Frederik Sørensen[*], Frederik Christian Kiærskou[*], Johann Hermann Carmiencke[*], Fritz Petzholdt[*], Carlo Dalgas[*], Anton Dorph[*], Dankvart Dreyer[*], Hans Jørgen Hammer[*], Harro Harring[*], Sally Henriques[*], Johan Laurentz Jensen[*], Frederik Theodor Kloss, Albert Küchler[*], Emanuel Larsen[*], Peter Julius Larsen[*], Edvard Lehmann[*], Christine Løvmand[*], Anton Melbye, Lorenz Frølich[*], Hanne Hellesen[*]   Mișcare artistică Danish Golden Age, Neoclassicism

Lucrări:

• 

  Femeie în fața unei oglinzi", 1841
   
• 

  Portret al Annei Maria Magniani
 
• 
   
• 

  San Lorenzo Fuori
   
• 

  Frederik VI-lea al Danemarcei
   
• 

  Nørreport
 
• 

  Contele Preben Bille-Brahe cu a doua soție a sa, Johanne Caroline (născută Falbe), 1817
   
• 

  Muntele Klint
 
• 
  

·         1870: A murit compozitorul austriac  Josef Strauss; (n.20.08.1827). El a fost  fiul compozitorului Johann Strauss I  și  al Mariei  Anna Streim.
* 1878: Maria Christina a celor Două Sicilii (italiană Maria Cristina Ferdinanda di Borbone, principessa delle Due Sicilie, spaniolă María Cristina de Borbón, princesa de las Dos Sicilias; 27 aprilie 1806–22 august 1878), a fost regină a Spaniei (1829-1833) și regentă a Spaniei (1833-1840).
Născută la Palermo, Sicilia, Italia la 27 aprilie 1806, a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții Maria Isabella a Spaniei. Prin tatăl său a fost descendentă a Habsburgilor din Austria.

Maria Christina s-a căsătorit cu unchiul ei, regele Ferdinand al VII-lea al Spaniei la 11 decembrie 1829 la Madrid. Ca și mama sa, Maria Isabella, Ferdinand a fost copil al regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției lui, Maria Luisa de Parma. După moartea celei de-a treia soții, la 27 mai 1829, disperarea lui Ferdinand de a deveni tată și de a avea un moștenitor pentru coroana Spaniei l-a împins spre o nouă căsătorie după numai șapte luni.

Noua regină, Maria Christina, a născut rapid două fiice, Isabella (viitoarea regină Isabella) și Infanta Doña María Luísa Fernanda (1832–1897). Când Ferdinand a murit la 29 septembrie 1833, Maria Christina a devenit regentă pentru fiica lor Isabella. Pretenția Isabellei la tron a fost contestată de unchiul ei, Infantele Don Carlos María Isidro Benito, Conte de Molina, care a pretins că fratele lui Ferdinand a schimbat în mod ilegal legea succesiunii permițând și femeilor să moștenească tronul. Unii suporteri ai lui Don Carlos au mers atât de departe încât să pretindă că Ferdinand a lăsat de fapt coroana fratelui său, dar că Maria Christina a suprimat acest fapt. De asemenea, s-a afirmat că regina a semnat în numele soțului ei mort un decret de recunoaștere a Isabellei ca moștenitor.

Încercarea lui Carlos de a acapara puterea a dus la războaiele carliste. În ciuda sprijinului considerabil acordat de Biserica Romano Catolică lui Carlos și a elementelor conservatoare din Spania, Maria Christina a păstrat cu succes tronul pentru fiica ei. Susținătorii Mariei Christina și a fiicei ei au favorizat o constituție liberală și politici sociale progresiste. În schimb, suporterii lui Carlos (numiți carliști) au favorizat o întoarcere la societatea tradițională și la monarhia absolută. În cele din urmă, loialitatea armatei pentru regina Isabella a II s-a dovedit problema decisivă în război.

Maria Christina a Spaniei.

La 28 decembrie 1833, la scurtă vreme după decesul lui Ferdinand al VII-lea, Maria Christina s-a căsătorit în secret cu un fost sergent al gărzii regale, Agustín Fernando Muñoz, Duce de Riansares (1808–1873). Muñoz a primit titlul de Duce de Riansares. Maria Christina și Muñoz au avut câțiva copii împreună în timp ce au încercat să țină în secret căsătoria lor.

• Maria Amparo, Contesă de Vista Alegre (17 noiembrie 1834 - 19 august 1864)
• Maria de los Milagros, Marchiză de Castillejo (8 noiembrie 1835 – 9 iulie 1903)
• Agustin, Duce de Tarancon (1837 - 15 iulie 1855)
• Fernando, al 2-lea Duce de Riansares și Tarancon]] (27 aprilie 1838 – 7 decembrie 1910)
• Maria Christina, Marchiză de Isabella (19 aprilie 1840 – 20 decembrie 1921)
• Juan, Conte de Recuerdo (29 august 1844 – 2 aprilie 1863)
• Jose, Conte de Gracia (21 decembrie 1846 – 17 decembrie 1863)

În cele din urmă, știrea despre căsătoria Mariei Christina cu un soldat cu rang inferior a devenit publică. Vestea a făcut-o pe Ducesa de Riansares foarte nepopulară. Poziția ei a fost subminată de vestea recăsătoriei ei și de faptul că n-a mai fost susținută de miniștrii ei liberali. În cele din urmă, armata și liberalii i-au cerut să renunțe la regență. În 1840, comandantul armatei, generalul Baldomero Espartero, Conte de Luchana a înlocuit-o în funcția de regent.

Noul guvern a cerut ca fosta regentă să părăsească Spania. După o încercare nereușită de a recăpăta puterea, Maria Christina s-a retras permanent în exil în Franța după 1844.

O revoluție a îndepărtat-o de pe tron pe fiica ei Isabbela la 30 septembrie 1868 iar ea s-a alăturat mamei sale în exil în Franța. Isabella a II-a a renunțat la tron în favoarea fiului său Alfonso al XII-lea la 25 iunie 1870. Susținătorii lui Alfonso l-au făcut să înțeleagă clar că nici mama nici bunica sa nu puteau juca un rol activ în efortul de a restaura monarhia. Când Alfonso al XII-lea a recâștigat coroana Spaniei la 29 decembrie 1874, li s-a permis Mariei Christina și Isabellei a II-a să se întoarcă în Spania ca vizitatori dar nu li s-a permis să locuiască acolo definitiv.

Maria Christina a murit la Le Havre, Franța la 22 august 1878. Ca văduvă a lui Ferdinand al VII-lea și mamă a Isabellei a II-a, Maria Christina a fost înmormântată la El Escorial.

Maria Christina a celor Două Siclilii

Regină a Spaniei

Date personale Născută 27 aprilie 1806 Palermo, Sicilia, Italia Decedată 22 iulie 1878 (72 de ani) Le Havre, Franța Înmormântată El Escorial, Spania Părinți Francisc I al celor Două Sicilii Maria Isabela a Spaniei  Frați și surori Infanta María Amalia of Spain[*] Infantele Francisco de Paula al Spaniei Infantele Carlos, Conte de Molina Maria Isabela a Spaniei Maria Louisa a Spaniei Charlotte de Spania Prince Antonio, Count of Lecce[*] Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Teresa a celor Două Sicilii Prince Francis, Count of Trapani[*] Carlo Ferdinand Leopold al celor Două Sicilii Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Aquila[*] Prințesa Maria Amalia de Bourbon-Două Sicilii (1818–1857) Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry  Căsătorită cu Ferdinand al VII-lea al Spaniei Agustín Fernández Muñoz, Duce de Riansares Copii Isabella a II-a a Spaniei Luisa Fernanda, Ducesă de Montpensier Maria Amparo, Contesă de Vista Alegre mai mult Cetățenie  Regatul Italiei  Religie Biserica Catolică  Ocupație politiciană  Apartenență nobiliară Titluri prințesă regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Bourbon Domnie Domnie 11 decembrie 1829 – 29 septembrie 1833

·         1908: Sir William Randal Cremer (n. 18 martie 1828 – d. 22 iulie 1908), cunoscut datorită numelui „Randal”, a fost un parlamentar liberal și pacifist englez.

Cremer a fost ales Secretar al Asociației Internaționale a Muncitorilor în 1865, dar a demisionat doi ani mai târziu.

A fost parlamentar liberal pentru circumscripția parlamentară din Haggerston în districtul Shoreditch al burgului Hackney din 1885 până în 1895, și din 1900 până la sfârșitul vieții sale în 1908 din cauza pneumoniei.

Cremer a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 1903 pentru munca depusă în arbitrajul internațional, în special în tratatul de arbitraj anglo-american. A fost cofondator al Uniunii Interparlamentare și al Ligii Internaționale de Arbitraj.

A fost numit Cavaler (Chevalier) al Legiunii de onoare francezefranceze, a primit Ordinul Regal Norvegian al Sfântului Olav și a fost înnobilat în 1907.

William Randal Cremer

Date personale Născut 18 martie 1828  Fareham, Regatul Unit  Decedat 22 iulie 1908 (80 de ani)  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Înmormântat Tomb of Sir William Randal Cremer in Hampstead Cemetery[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (pneumonie)  Cetățenie  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Ocupație politician sindicalist[*]  Member of the 28th Parliament of the United Kingdom  În funcție 12 ianuarie 1906 – 22 iulie 1908 Circumscripția Haggerston[*] Member of the 27th Parliament of the United Kingdom  În funcție 1 octombrie 1900 – 8 ianuarie 1906 Circumscripția Haggerston[*] Member of the 25th Parliament of the United Kingdom  În funcție 4 iulie 1892 – 8 iulie 1895 Circumscripția Haggerston[*] Member of the 24th Parliament of the United Kingdom  În funcție 1 iulie 1886 – 28 iunie 1892 Circumscripția Haggerston[*] Member of the 23rd Parliament of the United Kingdom  În funcție 24 noiembrie 1885 – 26 iunie 1886 Circumscripția Haggerston[*] Premii Premiul Nobel pentru Pace (1903) Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Knight of the Order of St. Olav‎[*] Partid politic Lib[*

* 1909: Baronul Detlev von Liliencron născut Friedrich Adolf Axel Detlev Liliencron (n. 3 iunie 1844 - d. 22 iulie 1909) a fost un poet și romancier german.

A scris versuri impresioniste, închinate naturii și bucuriilor vieții sau epocilor legendare, notabile prin bogăția imaginilor și varietatea ritmurilor. Poezia sa l-a inspirat pe Rainer Maria Rilke.

A mai scris proză scurtă, drame și pagini autobiografice. 

Scrieri

• 1883: Adjutantenritten und andere Gedichte ("Cavalcadele aghiotantului și alte poezii")
• 1885: Knut, der Herr ("Knut, stăpânul")
• 1885: Kriegsnovellen ("Nuvele de război")
• 1896/1908: Poggfred
• 1906: Balladenchronik ("Cronică în balade")
• 1908: Leben und Lüge ("Viață și minciună").

Detlev von Liliencron

·         1915: Sandford Fleming, geograf, inginer și inventator scoțiano-canadian (n. 1827). Sandford Fleming (n. 7 ianuarie 1827, Kirkcaldy – d. 22 iulie 1915) important geograf, inginer și inventator canadian. El a propus împărțirea lumii în fusuri orare, mărcile poștale ale Canadei, a contribuit mult în domeniile cartografiei și geodeziei și a fost unul din membrii fondatori ai Societății Regale din Canada.
* 1924: Claude Augé (n. 1854 la L'Isle-Jourdain (Gers) – d. 1924 la Fontainebleau (Seine-et-Marne)), a fost un pedagog, editor și lexicograf francez.

Claude Augé a fost mai întâi institutor, apoi, după ce a luat în căsătorie o nepoată de-a văduvei lui Pierre Larousse (1817-1875), în 1885 s-a alăturat casei de editură Librairie Larousse, în calitate de ajutor contabil, devenind repede unul din directori. Până la moartea sa, Claude Augé nu a încetat să continue opera celebrului lexicograf.

În 1920, continuându-și opera, a hotărât să fie înlocuit, în funcțiile sale editoriale, de fiul său, Paul Augé (1881-1951). 

Claude Augé
Date personale
Născut	31 octombrie 1854[1][2]  L'Isle-Jourdain, Franța
Decedat	22 iulie 1924 (69 de ani)[1][2]  Fontainebleau, Franța[3]
Cetățenie	Franța
Ocupație	lexicograf editor[*] romanist Encyclopédistes[

·         1934: John Dillinger, jefuitor american de bănci (n. 1903). John Dillinger a fost un celebru gangster si spargator de banci american, din timpul Marii Crize. A fost capturat si a evadat din inchisoarea  Crown Point, cu  masina serifului  devenind inamicul public nr.1 urmarit de F.B.I..L Actiunile sale criminale au facut din el un adevarat mit, legendele populare americane asimilandu-l cu un fel de Robin Hood… Pe  22 iulie  1934, a fost ucis intr-un violent schimb de focuri  la iesirea dintr-un teatru la Chicago, insotit de iubita sa  Polly Hamilton. Dillinger fusese denuntat de Ana Cumpanas, proprietara unui bordel de origine romana.

·         1938: Ionel Fernic (n. 29 mai 1901, Târgoviște - d. 22 iulie 1938, Bucovina) a fost un compozitor român de muzică ușoară, aviator (pilot civil) și unul dintre primii parașutiști români. Între alte preocupări ale sale au intrat scrisul (proze de mici dimensiuni, textier pentru multe dintre romanțele sale) și munca de gazetar.  

Ionel Fernic tânăr.

Familia Fernic se va muta la Galați, unde Ionel urmează liceul „Vasile Alecsandri”. Aici îl cunoaște pe profesorul de muzică și compozitorul Teodor Fuchs, de la care va lua primele lecții de chitară și pian. Pasionat de muzică, dar și de aparatele de zbor, Ionel Fernic este îndrumat de părinți să-și continue studiile într-o facultate tehnică; totuși, va opta pentru Conservatorul din București, unde intră la secția de artă dramatică cu cea mai bună medie. Deși remarcat de profesorii săi, tânărul nu se impune pe specializarea oferită de școală. Are ocazia să joace alături de Aristide Demetriade, Ion Manolescu, Mișu Fotino ș.a. O dată încheiate studiile (1924), Fernic își satisface stagiului militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești; va rămâne în oraș pentru câțiva ani și tot aici va compune o parte importantă a repertoriului său.

Poate sub îndrumarea profesorului Fuchs, Fernic a compus în ultimul an de liceu balada Cruce albă de mesteacăn (1919), prima sa piesă de muzică ușoară. După ce se va stabili la Ploiești, înțelegând nevoia de a compune muzică de succes, dar și totodată pentru a-și verifica posibilitățile, scrie romanțe și tangouri. Primul său tango, compus în 1931, s-a intitulat Minciuna (mai cunoscut prin titlul Pe boltă când apare luna, reprezentând primul vers din refren); în fapt, melodia este o adaptare a unei piese franțuzești, propusă de Nicolae Kirițescu. Versurile în limba franceză au fost înlocuite cu unele noi, scrise de Aurel Felea.

„Într-o zi stăteam acasă și exersam la pian. Simțeam oarecare inspirație în acel moment și am luat hârtia și condeiul în mână. După o muncă de o jumătate de oră, am compus «Minciuna», primul meu tango. Primul meu succes nu m-a îmbătat deloc, căci îmi dădeam seama cât e de ieftin, dar trebuia să trăiesc și m-am pus cu nădejde pe lucru, luptând din răsputeri să escaladez, cât era cu putință, zidurile banalității.”

—Ionel Fernic

 În doar câțiva ani, Ionel Fernic a devenit autorul a peste patru sute de șlagăre. Multe dintre compozițiile sale s-au bucurat de faimă în epocă și continuă să fie apreciate până în ziua de astăzi. În prezent, se editează anual sau la distanță de câțiva ani, noi compilații de muzică ușoară care includ piese semnate de Fernic.

Din anul 1927, Fernic și-a încercat pentru scurt timp talentul scriitoricesc, publicând un volum de schițe, Misterele din Mizil (pe modelul seriilor publicate în foileton, de mare succes în Europa; de exemplu, Misterele Parisului). În 1928 a publicat un volum de poezii, Prăștii și câteva cărți pentru copii. A fondat revista satirică Să nu te superi că te-njur.

La începutul anilor treizeci, Fernic se mută definitiv în București.

Ionel Fernic aviator (centru, costum alb). Poza conţine o dedicaţie scrisă de Fernic pentru Victor Puşcariu, directorul unei fabrici de paraşute care i-a sprijinit debutul în domeniu.

În aer[modificare | modificare sursă]

Fernic a absolvit Școala de pilotaj de la Băneasa în primăvara anului 1935, primind brevetul de zburător. Figurează în evidențele piloților români de turism și sport; tot atunci se arată interesat de parașutism. Fernic execută primul salt cu parașuta în cadrul unui miting aviatic la aeroportul Băneasa. Va trebui să renunțe la parașutism din pricina unui accident la o aterizare. Este numit directorul Școlii de pilotaj din Cernăuți; va fi medaliat de însuși regele Carol al II-lea cu o distincție importantă, „Virtutea Aeronautică”.

„L-am cunoscut într-o zi a anului 1937 pe un aerodrom din București, unde a aterizat cu avionul său pentru o mică revizie. În carlinga din față avea legată în chingi o chitară.
Când l-am întrebat ce-i cu chitara acolo, mi-a răspuns că «nu-i chitară, ci este iubita lui, care îl însoțește pretutindeni.» Socotindu-i zisele o mică și nevinovată nebunie, am râs și i-am acceptat ca bun răspunsul, deoarece noi, aviatorii acelor vremuri, aveam fiecare nebuniile noastre. Altfel n-am fi putut zbura cu aripile legate cu sârmă și proptite cu bandaje și atele din scânduri de gard atunci când o întâmplare nefericită făcea să ne ciobim la câte o aterizare forțată de vreun teren necunoscut.”

—Ioan Crăciun, pilot-aviator în rezervă

Despre senzația provocată de săritura cu parașuta, Ionel Fernic mărturisea:

„Nu simt niciun fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Nici un zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d'Anunzzio ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului.”

—Ionel Fernic

Ionel Fernic și-a pierdut viața într-un accident aviatic pe data de 22 iulie 1938, la vârsta de 37 de ani. Pasager al unui zbor pe ruta Varșovia-București-Salonic (compania poloneză LOT), Fernic și-a pierdut viața alături de toți ceilalți pasageri, din cauze necunoscute, avionul prăbușindu-se în pădurea de la Negrileasa, în apropiere de satul Stulpicani, județul Suceava. Rămășițele lui Ionel Fernic au fost incinerate la Crematoriul bucureștean; la eveniment au participat prieteni și colaboratori din lumea muzicii și aviatori care, fie i-au cântat piesele mai îndrăgite, fie l-au omagiat printr-o demonstrație de zbor deasupra Bucureștiului.  

Ionel Fernic
Date personale
Născut	29 mai 1901  Târgoviște, România Târgoviște, România
Decedat	22 iulie 1938  pădurea Negrileasa, România (accident aviatic) Stulpicani, Suceava, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor, aviator, parașutist
Activitate
Origine	român
Gen muzical	muzică ușoară
Instrument(e)	pian, chitară

·         1939: Ioan I. Mironescu, scriitor român,(n. 1883)

* 1940: Wladimir Peter Köppen (rusă Влади́мир Петро́вич Кёппен, Vladimir Petrovici Kioppen, n. 25 septembrie 1846 — d. 22 iunie 1940) a fost un geograf, meteorolog, climatolog și botanist german de origine rusă. După studiile făcute în Sankt Petersburg, și-a dezvoltat activitatea profesională în Austria și Germania mai toată viața. Cea mai notabilă contribuție a sa pentru știință a fost elaborarea clasificării climatice Köppen care, cu unele modificări, este folosită până în ziua de azi.  Bunicul lui Köppen a făcut parte dintr-un grup de medici germani aduși în Rusia de regina Ecaterina a II-a pentru a îmbunătăți situația sanitară din provincii. Acesta a devenit mai târziu medicul personal al țarului. Tatăl, Peter Köppen, a fost prolific în geografie, istorie și etnografie, contribuind la studierea vechilor culturi rusești și la schimbul de experiență dintre slaviștii occidentali și cercetătorii ruși. Wladimir a frecventat școala medie în Simferopol (Crimeea) și a început să studieze botanica în 1864 la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. Călătorea mult de la Sankt Petersburg la Simferopol, cât și prin Crimeea. Aceste călătorii, cât și diversitatea florală și geografică a peninsulei, i-au trezit lui Wladimir dorința de a studia mai profund rolul climei în natură. S-a transferat la Universitatea din Heidelberg în 1867 și a susținut doctoratul în 1870 la Universitatea din Leipzig, pe tema efectelor temperaturii asupra creșterii plantelor.  În anii 1872 și 1873 a lucrat în serviciul meteorologic din Imperiul Rus. În 1875, s-a întors în Germania și a preluat sub conducere Divizia de Meteorologie Marină de pe lângă Observatorul naval german (Deutsche Seewarte) din Hamburg. Acolo era responsabil de furnizarea progrozelor meteorologice pentru partea de nord-vest a Germaniei și zonele maritime adiacente. A lucrat patru ani, după care s-a concentrat pe cercetări.

Harta clasificării climatice Köppen

Köppen a început să cerceteze clima prin lansarea baloanelor meteorologice pentru colectarea datelor din straturile atmosferice superioare. În 1884, el a publicat prima versiune a hărții zonelor climatice. Efortul său a contribuit la elaborarea clasificării climatice Köppen în jurul anului 1900, pe care a continuat s-o îmbunătățească până la sfârșitul vieții. Versiunea completă a clasificării a apărut în 1918, iar versiunea finală a fost publicată în 1936.

Fiind interesat și de paleoclimatologie, Wladimir a publicat în 1924, în colaborare cu ginerele său Alfred Wegener, o lucrare intitulată Die Klimate der Geologischen Vorzeit (din germană Climatele trecutului geologic), care a contribuit la dezvoltarea teoriei lui Milutin Milancovici privind epocile glaciare. A mai scris Termodinamica atmosferei în 1911 și a fost coautorul primului atlas al norilor în 1890.^[2]

Către sfârșitul vieții, Köppen a colaborat cu un alt climatolog german, Rudolf Geiger, la o lucrare în cinci volume intitulată Handbuch der Klimatologie (din germană Manual de climatologie). Lucrarea nu a fost finisată, a fost publicate doar câteva fragmente, trei dintre care ale lui Köppen. Geiger a continuat să lucreze la îmbunătățirea clasificării climatice după moartea savantului în 1940.

Köppen a scris peste 500 de lucrări, manifestând interes pentru o varietate largă de domenii, printre care și chestiuni sociale, investind mult timp și energie în probleme funciare și educaționale. A pledat pentru utilizarea limbii esperanto, inclusiv prin exemplu propriu traducându-și unele lucrări în această limbă.

Wladimir Köppen

Köppen în 1921, fotografie de Friedrich Becks Date personale Născut 25 septembrie 1846 Sankt Petersburg, Imperiul Rus Decedat 22 iunie 1940 (93 de ani) Graz, al Treilea Reich Părinți Peter von Köppen[*][1]  Frați și surori Friedrich Köppen[*]  Naționalitate rus, german Cetățenie  Imperiul Rus  Imperiul German  Republica de la Weimar  Germania Nazistă  Ocupație geograf esperantist earth scientist[*] meteorolog[*] botanist[*] climatolog[*]  Activitate Domeniu geografie, meteorologie, climatologie, botanică Instituție Universitatea din Heidelberg Universitatea din Leipzig Alma Mater Universitatea de Stat din Sankt Petersburg Universitatea Leipzig   Cunoscut pentru Clasificarea climatică Köppen

·         1958: Mihail Zoșcenko, scriitor rus (n. 1895)

·         1967: Carl Sandburg, poet american (n. 1878)
* 1968: Giovannino Oliviero Giuseppe Guareschi (n. 1 mai 1908, Fontanelle di Roccabianca – d. 22 iulie 1968, Cervia) este un scriitor italian, autorul celebrei serii de povestiri „Don Camillo”.  

Ediții italienești

Ciclul Lume măruntă

• Mondo piccolo. Don Camillo, Milano, Rizzoli, 1948.
• Mondo piccolo. Don Camillo e il suo gregge, Milano, Rizzoli, 1953.
• Mondo piccolo. Il compagno Don Camillo, Milano, Rizzoli, 1963.
• Mondo piccolo. Don Camillo e i giovani d'oggi, Milano, Rizzoli, 1969.
• Gente così. Mondo piccolo, Milano, Rizzoli, 1980.
• Lo spumarino pallido. Mondo piccolo, Milano, Rizzoli, 1981.
• Il decimo clandestino. Piccolo mondo borghese, Milano, Rizzoli, 1982.
• Noi del Boscaccio. Piccolo mondo borghese, Milano, Rizzoli, 1983. ISBN 88-17-65402-7
• L'anno di Don Camillo, Milano, Rizzoli, 1986. ISBN 88-17-65351-9
• Il breviario di don Camillo, Milano, Rizzoli, 1994. ISBN 88-17-66329-8
• Ciao, Don Camillo, Milano, Rizzoli, 1996. ISBN 88-17-66062-0
• Don Camillo e Don Chichì (Don Camillo e i giovani d'oggi), Milano, Rizzoli, 1996. ISBN 88-17-66407-3 [edizione integrale di Don Camillo e i giovani d'oggi]
• Tutto don Camillo. Mondo piccolo, 3 voll., Milano, Rizzoli, 1998. ISBN 88-17-68005-2
• Don Camillo. Il Vangelo dei semplici. 12 racconti di Giovannino Guareschi commentati da Giacomo Biffi, Giovanni Lugaresi, Giorgio Torelli, Alessandro Gnocchi, Mario Palmaro, Milano, Ancora, 1999. ISBN 88-7610-771-1
• Qua la mano don Camillo. La teologia secondo Peppone. 14 racconti di Giovannino Guareschi commentati da Michele Brambilla, Giovanni Lotto, Giovanni Lugaresi, Alessandro Maggiolini, Giorgio Torelli, Alessandro Gnocchi, Mario Palmaro, Milano, Ancora, 2000. ISBN 88-7610-870-X
• Don Camillo e Peppone, Milano, RCS Libri, 2007. ISBN 978-88-486-0355-3

Ediții românești

• Don Camillo. Lume măruntă, traducere de Geo Vasile, București, Editura Vellant, 2008.

Giovannino Guareschi

Date personale Născut 1 mai 1908[1][2][3][4][5][6][7]  Roccabianca, Italia  Decedat 22 iulie 1968 (60 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Cervia, Italia[8]  Cauza decesului cauze naturale[*] (infarct miocardic)  Cetățenie  Italia  Regatul Italiei  Religie Biserica Catolică  Ocupație scriitor jurnalist regizor de film scenarist romancier[*] caricaturist[*]  Activitate Alma mater Universitatea din Parma Romagnosi[

·         1970: George Johnston, scriitor australian (n. 1912)
* 1979: Sándor Péter Kocsis (21 septembrie 1929, Budapesta, Ungaria – 22 iulie 1979, Barcelona, Spania) a fost un fotbalist maghiar, care juca pe postul de atacant. El a evoluat la cluburi ca Ferencváros TC, Budapest Honvéd, FC Barcelona și la echipa națională de fotbal a Ungariei. În anii 1950, alături de Ferenc Puskás, Zoltán Czibor, József Bozsik și Nándor Hidegkuti, el a fost membru al celebrei echipe Maghiarii Magici. După Revoluția ungară din 1956 s-a mutat în Spania, unde a jucat la FC Barcelona la sfârșitul anilor 1950–începutul anilor 1960.

Kocsis a fost un prolific marcator atât pentru Honvéd Budapesta, cât și pentru echipa națională de fotbal a Ungariei. În timp ce juca la Honvéd, el a fost cel mai bun golgheter de pe continent în 1952 și 1954. De asemenea, el a marcat 75 de goluri în 68 de meciuri pentru Ungaria - o medie de 1,1 goluri/meci. Kocsis a devenit golgheter la Campionatul Mondial de Fotbal 1954 cu 11 goluri, fiind primul jucător care înscrie două hattrickuri la un Campionat Mondial. Performanța sa de 2,2 goluri/meci la un singur turneu final al Campionatului Mondial, este un record activ până în prezent, și doar Just Fontaine a marcat mai multe goluri la un singur Campionat Mondial.

Media sa de 1,103 goluri/meci îl plasează pe poziția Nr.1 printre jucătorii cu cel puțin 43 de selecții FIFA de clasa-A, fiind urmat la mică distanță de Gerd Müller cu 1,097 goluri/meci (68 de goluri în 62 de meciuri), ei fiind unicii doi jucători din istorie cu o medie de peste +1,0 goluri/meci în peste 43 de meciuri internaționale. Ferenc Puskás cu 0,99 goluri/meci (84 de goluri în 85 de meciuri) este al 3-lea în top.

În cele 68 de meciuri la națională, Sándor Kocsis a marcat 7 hattrickuri.

·         1983 - A încetat din viaţă părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte se află la Mănăstirea Petru Vodă (n. 6 decembrie 1909).

·         1986: Aurelian Andreescu (n. 12 mai 1942, București, România – d. 22 iulie1986, Constanța, România) a fost un cântăreț român de muzică ușoară.

Aurelian Andreescu s-a născut în București, fiind fiul lui Spiridon Andreescu și al Mariei Andreescu. A fost căsătorit de două ori, cu Ana Ciumetti, în anul 1968 și cu Mariella Annie Dumitriu în anul 1976.

Aurelian Andreescu a murit la 44 de ani, în anul 1986, suferind de ciroză. Este înmormântat în cimitirul Ghencea din București.

A debutat la "Festivalul Național de Muzică Mamaia" la prima ediție în anul 1963 cu melodia "În tot ce e frumos pe lume" de Elly Roman. Este unul din cei mai "curtați" interpreți de muzică ușoară de către compozitorii vremii. Aurelian Andreescu susține programe muzicale la cele mai selecte baruri și cluburi de noapte din București și de pe litoral.

Din anul 1965 s-a angajat la Teatrul Constantin Tănase. Împreună cu colectivul teatrului a efectuat turnee în mai multe țări din Europa, precum și în Israel, Cuba, Turcia. În anul 1968 a obținut locul al III-lea la Festivalul Internațional al Cântecului de la Sopot, Polonia, la "Ziua discului". A făcut parte din echipa României alături de Aura Urziceanu și Mihaela Mihai care a cucerit Cupa Europei la Concursul de la Knokke, Belgia în anul 1971. În anul 1973 Aurelian Andreescu a reprezentat România la Olimpiada Cântecului de la Atena, cu melodia "Alerg printre Stele" a compozitorului Radu-Eugeniu Gheorghiu și a deschis recitalul lui Johnny Hallyday. De-a lungul carierei, a înregistrat peste 200 de melodii.

Melodii originale(în ordine alfabetică):

• Ai trecut iar pe strada mea (Ramon Tavernier)
• Alerg printre stele (Radu-Eugeniu Gheorghiu)
• Ana (George Grigoriu)
• Ar fi de-ajuns (Ion Cristinoiu / Mihai Dumbravă)
• Astăzi e ziua ta (Ion Vasilescu / Eugen Mirea, Ion Vasilescu)
• Când vei veni iar lângă mine (Alexandru Mandy)
• Cântă-mi să uit dragostea (Ion Vasilescu / Nicolae Vlădoianu)
• Cântec de leagăn (Horia Moculescu / Eugen Rotaru)
• Ce bine-ar fi să fie așa (Dan Ardelean / George Mihalache)
• Ce-ți pasă ție (Dan Beizadea / Puiu Vasiliu)
• Constelația Iubirii (Zsolt Kerestely)
• Copacul (Zsolt Kerestely)
• Cu cine semeni dumneata? (Vasile Veselovski / Mihai Maximilian)
• Cu Noi (Zsolt Kerestely)
• Daniela (Marcel Dragomir)
• De ieri până azi (Laurențiu Profeta)
• Din focul primului sărut (Marius Țeicu / Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu)
• Dorul (Vasile V. Vasilache / Gheorghe Valcu)
• Ești fotogenică (George Grigoriu / Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu)
• Fetițele din București (Ion Vasilescu / Nicolae Vlădoianu)
• Fluierând pe stradă (Vasile Veselovski / Mihai Maximilian, Bogdan Caus)
• Gânduri (Nancy Brandes / Ovidiu Dumitru)
• Gentleman (Henri Mălineanu)
• Inima mea e a ta (George Grigoriu / Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu)
• Iubesc (Petre Mihăescu / Ovidiu Dumitru)
• Iubirea cea mare (Florin Bogardo)
• În tot ce e frumos pe lume (Elly Roman / Sasa Georgescu)
• Lumea (Marcel Dragomir / Ovidiu Dumitru)
• Merit eu (Vasile Veselovski / Mihai Maximilian)
• Mi-ai spus că mă iubești (Mișu Iancu)
• Muzica (Marius Țeicu / Ovidiu Dumitru)
• Oameni (Marius Țeicu / Ovidiu Dumitru)
• o perla de fata (George Grigoriu)
• Nu cred în stele (Vasile V. Vasilache)
• Nu mă citi (Horia Moculescu)
• Nu știi cîtă iubire (Ion Cristinoiu)
• Pentru Dragoste (Marcel Dragomir)
• S-a lăsat cortina (Vasile Veselovski / Mihai Maximilian)
• Serenada Twist (Florentin Delmar)
• Și plouă (Radu Șerban)
• Ștrengărița (Noru Demetriad / Mihai Dumbravă)
• Te iubesc (Dan Beizadea)
• Te-ai schimbat (Petre Mihăiescu / Aurel Storin)
• Tu ești primăvara mea (Florin Bogardo)
• Un fluture și-o pasăre (Florin Bogardo / Ioana Diaconescu)
• Vino, vino, dragoste (Marius Țeicu / Eugen Rotaru)
• Vise (Paul Urmuzescu / Mihai Dumbravă)
• Vreau numai soare (Dan Ardelean / Gheorghe E. Marian)

Melodii din repertoriul internațional:

• Bună dimineața, micuță stea (Rado, Ragny, M. Dermott / Gheorghe E. Marian)
• Nu uita (Rado, Ragny / Cecilia Silvestri)
• Pentru Maria (Murray, Callander / Eugen Rotaru)
• Love story (Francis Lai / Aurel Felea)
• O chema Ninette (Hildebrandt / Aurel Felea)
• Valuri albe (Christie-Yellow river / Aurel Felea)
• Pașii mei (Barry Gibb / Aurel Felea)
• Vei veni (Beatles - Let It Be)
• De ce n-am replică în glas (Kenny Rogers - Ruby, Don't Take Your Love To Town)  

  Aurelian Andreescu
  Date personale
  Născut	12 mai 1942  București, România
  Decedat	22 iulie 1986 (44 de ani)  Constanța, România
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Cetățenie	România
  Ocupație	arhitect cântăreț
  Activitate
  Gen muzical	blues
  Tipul de voce	tenor
  Case de discuri	Electrecord

  * 1987: Eugen Bartha (n. Jenő Bartha^[1], 2 mai 1936, în Alba Iulia – d. 22 iulie 1987, Târgu Mureș)^[2] a fost un antrenor de handbal de etnie maghiară din România, multiplu câștigător al Campionatului Republican categoria A feminin cu echipa Clubului Sportiv Universitar Știința Bacău.  Eugen Bartha a urmat cursurile liceului din Aiud între anii 1950 și 1954, apoi s-a înscris la Institutul de Cultură Fizică din București, pe care l-a absolvit în 1958 cu specializarea fotbal.^[2] După absolvire a fost repartizat la Petroșani, unde a antrenat timp de un an, între 1958 și 1959, echipa de fotbal Jiul Petrila, care evolua în Divizia C.^[2] În 1958 s-a căsătorit, iar soția sa a născut în anii următori doi băieți, Csaba și Eugen-Adalbert.^[2] În perioada 1959–1962 a fost antrenorul secund al echipei de fotbal Jiul Petroșani, avându-l în 1960–1962 pe Bazil Marian ca antrenor principal.^[2]
  În 1963, Bartha a fost numit directorul Școlii Sportive pentru Elevi din Petroșani, unde a pus bazele unei echipe de handbal feminin și i-a avut o perioadă drept colegi de catedră pe Béla și Márta Károlyi, la acea dată antrenori de handbal.^[2][3] În 1973 s-a mutat cu toată familia la Buhuși, unde a preluat Textila, echipa de handbal feminin a fabricii din localitate. În 1974 a terminat cu Textila pe locul al 3-lea în Campionatul Republican.^[3]
  În 1975, directorul Baciu de la Direcția Județeană pentru Tineret Bacău s-a mutat de la Buhuși în capitala județului și a decis să creeze o echipă puternică a orașului.^[4] De la Buhuși l-a adus și pe Eugen Bartha, care a fost numit profesor universitar la Facultatea de Educație Fizică și Sport a Universității din Bacău.^[2] A fost înființată CSU Știința Bacău, o echipă de handbal feminin a universității alcătuită din handbalistele de la Textila care l-au urmat pe Bartha la Bacău și din câteva handbaliste antrenate de Alexandru Mengoni la Clubul Sportiv Școlar din localitate.^[4] Eugen Bartha a fost numit antrenor principal. În 1979, această echipă a obținut primul său titlu național.^[5]
  Până în 1985, Bartha a câștigat de șase ori campionatul cu Știința Bacău, de trei ori Cupa României și a ajuns în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni, în 1985.^[5][6] Eugen Bartha a antrenat la Bacău handbaliste care au fost selectate în acea perioadă și la echipa națională, precum Filofteia Danilof, Éva Gál-Mózsi, Doina Rodeanu, Laura Lunca, Maria Török sau Viorica Cătineanu.^[5][6] În interviuri publicate ulterior în presă cu unele din jucătoarele notabile ale Științei Bacău, acestea și-l amintesc drept un foarte bun organizator și profesionist.^[4][7] Éva Gál-Mózsi îl consideră „cel mai bun antrenor care a existat vreodată în țară”.^[4]
  În ultimii săi ani la Bacău antrenorul a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. Acesta e posibil să fi fost declanșat de un grav accident de schi avut în tinerețe, când un băț i-a străpuns un plămân, și de faptul că Bartha fuma foarte mult.^[2] Drept urmare, antrenorul a lăsat echipa pe seama lui Alexandru Mengoni și s-a mutat împreună cu întreaga familie la Târgu Mureș pentru a fi tratat la Clinica de Oncologie a Spitalului Județean din oraș.^[6]
  La Târgu Mureș Bartha a preluat echipa Mureșul Târgu Mureș, cu care a câștigat Cupa României în 1987 și s-a clasat pe locul al doilea în campionatul național în același an.^[6] A avut din nou sub comanda sa handbaliste care au fost selectate la echipa națională, precum Angela Bloj, Éva Gál-Mózsi sau Eszter László. Și acestea și-au exprimat în diverse interviuri aprecierea pentru calitățile umane și de pedagog ale lui Eugen Bartha.^[1][8]
  Începând din 1969^[3], Bartha a antrenat din postura de antrenor secund sau principal diverse selecționate ale României: echipa de tineret, selecționata de senioare B, respectiv echipa națională de senioare a României.^[9] A luat parte cu acestea la diferite competiții internaționale, iar în 1986 a obținut locul 5 la Campionatul Mondial desfășurat în Țările de Jos.^[10]
  Bartha a decedat în iulie 1987, în urma bolii de care suferea. După moartea sa, la Târgu Mureș a fost înființat „Memorialul Eugen Bartha”, o competiție amicală de handbal feminin organizată anual în amintirea antrenorului.^[11] Ulterior, denumirea a fost modificată în „Memorialul antrenorilor Eugen Bartha și Valentin Pop”, pentru a-l include și pe Valentin Pop (Bálint Szabó), un alt antrenor semnificativ din oraș.^[11] După câteva ediții, competiția a fost redenumită „Memorialul antrenorilor”.^[11]
  În martie 2013, Asociația Județeană de Handbal Mureș și Asociația Județeană pentru Sport și Tineret Mureș au organizat un turneu amical cu șase echipe, dintre care două din Ungaria, pentru a onora handbaliștii, antrenorii și alte personalități din domeniul handbalului județean care nu se mai aflau în viață, printre care și pe Eugen Bartha.

* 1997: Vladimir Andrunachievici (n. 3 aprilie 1917 la Sankt Petersburg - d. 22 iulie 1997 la Chișinău) a fost un matematician moldovean, doctor habilitat, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. A absoslvit Universitatea din Iași în anii 30 și doctorantura la Universitatea din Moscova. Între anii 1947-1953, prof. Vladimir Andrunachievici a fost șef al Catedrei de Algebră și Geometrie din cadrul Universității de Stat a Moldovei. În anul 1956 a întrat în PCUS și în anul 1958 a susținut teza de Doctor Habilitat.Din anul 1961 este Academician al Academiei de Științe din RSS Moldovenească^[1] A contribuit substanțial la dezvoltarea învățământului matematic din RSS Moldovenească și la dirijarea cercetării în domeniul matematicii la Institutul de Matematică al Academiei de Științe a Moldovei. A fost autor a 2 monografii și a peste 100 de articole științifice referitoare la teoria inelelor și a modulelor.

Cercetările sale au vizat teoria radicalilor, teoria structurală a inelelor și algebrelor asociative și teoria aditivă a idealelor. La data de 20 martie 1961, a înființat Institutul de Fizică și Matematică, devenind primul său director.

La data de 14 aprilie 1964, academicianul Vladimir Andrunachievici a devenit primul director al nou-înființatului Institut de Matematică al Academiei de Științe cu Centrul de Calcul în baza sectoarelor de matematică ale Institutului de Fizică și Matematică.

În perioadele 1965-1974 și 1979-1990 a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Academiei de Științe din RSS Moldovenească. A încetat din viață în anul 1997  

Vladimir Andrunachievici
Vladimir Andrunachievici
Date personale
Născut	3 aprilie 1917  Petrograd, Imperiul Rus
Decedat	22 iulie 1997 (80 de ani)  Chișinău, Moldova
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Cetățenie	România  URSS
Ocupație	matematician pedagog[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din Moscova
Organizație	Universitatea de Stat din Moldova
Premii	Ordinul Republicii Ordinul Insigna de Onoare[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Lenin Ordinul Revoluției din Octombrie

·         2000: Claude Sautet, regizor francez (n. 1924)

·         2001: Vlad Mugur, regizor român de teatru (n. 1927)

·         2002:  Israelul il  ucide pe  Salah Shahade, comandantul-şef al  gruparii militare arabe Hamas.

·         2003: Fortele speciale americane ii  ucid intr-o ciocnire armata pe  fii lui Sadam Hussein, Uday si Qusay.

·         2004: Sacha Distel, cântăreț francez (n. 1933). Alexandre „Sacha” Distel (29 January 1933 – 22 July 2004) was a French singer and guitarist who had hits with a cover version of the Academy Award-winning „Raindrops Keep Falling On My Head.

·         2006: Herbert Walther, fizician german (n. 1935).

·         2007: Ulrich Mühe, actor german
* 2008: Dan Slușanschi (n. 12 septembrie 1943, Sibiu – d. 22 iulie 2008, București) a fost unul dintre cei mai proeminenți clasiciști și filologi români,^[1] indoeuropenist, profesor doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, traducător al lui Homer, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul a 28 de manuale, studii, ediții critice, traduceri literare și de specialitate și a peste 50 de articole și 80 de recenzii științifice.  Dan Slușanschi a absolvit în 1960 liceul „Ion Neculce” din București și apoi, în 1965, Facultatea de Filologie Clasică a Universității din București. A obținut titlul de doctor în filologie clasică și indo-europeană în 1972.  Dan Slușanschi a fost profesor la Universitatea din București, unde a ținut cursuri de sintaxă a limbii latine, lingvistică indo-europeană (limbă și mitologie), istoria literaturii sanscrite, veche persă (istorie, civilizație, limbă), istoria limbii latine, sintaxă greacă, latină medievală și neolatină, critică de text și metrică antică. A fost profesor invitat la universitățile din Bruxelles, Liège, Berlin, Caen, Chișinău, Cluj, Timișoara, Constanța și doctor honoris causa al Universității din Caen.  

Editii de text

• Textele latine din anexa la L. Protopopescu, Contributii la istoria învatamîntului în Transilvania, Craiova, 1966.
• D. Cantemir, Historia Moldo-Vlachica and De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus (în  Opere Complete, IX, 1), Bucuresti, Editura Academiei, 1983.
• D. Cantemir, Encomia in authorem, în V. Candea (ed.), Sistima religiei muhammedane, Bucuresti, Editura Academiei, 1987 (Opere Complete, VIII, 2).
• D. Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, Moldaviae Principis, Bucuresti, Editura Academiei,   1996 (Opere Complete, VI, 1 - cu A. Pippidi si I. Campeanu).
• Virgil, Aeneis, Bucuresti, Paideia, 2000, 2 vols. (I. Editie critica)
• D. Cantemir, Incrementorum & Decrementorum Aulae Othmanicae libri III, editia critica princeps, Amarcord, 2001.
• D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, editia critica princeps, Bucuresti, Anastasia, 2005.
• D. Cantemir, Sacro-Sanctae Scientiae Indepingibilis Imago, editie critica, Bucuresti, EUB, 2005.

Traduceri

• Dimitrie Cantemir, De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus; Historia Moldo-Vlachica Opere complete, Vol.IX, Partea I: De antiquis et hodiernis. Moldaviae nominibus, Prefața de Virgil Cândea. Ediție critică, traducere, introducere, note și indici de Dan Slușanschi, Editura Academiei, București, 1983.^[11]
• E. Benveniste, Vocabularul institutiilor indo-europene, Bucuresti, Paideia, 1999, I; 2005, I-II.
• Eneida de Publius Vergilius Maro, Editura Paideia, București, 2000 ^[12]
• Homer, Iliada, traducere de Dan Slușanschi, ilustrații de Mihail Coșulețu, Editura Humanitas, București, 2012, ISBN 978-973-50-3702-4
• Homer, Odysseia, tradusă în hexametri de Dan Slușanschi și ilustrată de Alexandru Rădvan, Editura Humanitas, București, 2012, ISBN 978-973-50-3701-7.
• Dimitrie Cantemir, Istoria cresterilor si descresterilor Curtii Otomane, prima traducere româneasca, Editura Paidea, 2008, 2010, 2012.

Îngrijitor de volume

• Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, Editura Meridiane, București, 1985, editor, prefațator și îngrijitor Dan Slușanschi, cu o evocare de Eugenio Battisti   

  Dan Slușanschi
  Date personale
  Născut	12 septembrie 1943  Sibiu, România
  Decedat	22 iulie 2008 (64 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	filolog clasic[*] elenist[*]
  Activitate
  Premii	Ordinul național „Steaua României”

·         2011: 77 de oameni mor si alte zeci sunt răniți dupa atacurile teroriste lansate împotriva unei cladiri a guvernului, populației civile și asupra unei tabere de vară, de extremistul de dreapta Anders Behring Breivik, Dupa atacuri a fost arestat, judecat și condamnat la 21 de ani de închisoare.
* 2017: Mitică (Dumitru) Lupu^[1] (n. 25 mai 1952, Giurgiu, România - d. 22 iulie 2017^[2]) a fost un compozitor de muzică ușoară din România.

Dumitru Lupu s-a născut la 25 mai 1952 în Giurgiu, având ca părinți pe Gheorghe și Marioara Lupu. A absolvit Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București, secția Canto.

A fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România(UCMR) și al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România(UARF). Este prof. univ. dr. la Universitatea „Ovidius” din Constanța, din anul 2014. A fost dirijor al orchestrei Teatrului Al. Davila din Pitești între anii 1982-1990, și al Teatrului Fantasio din Constanța între anii 1990-2004. Este inițiatorul festivalului "Mamaia copiilor".

A fost căsătorit cu interpreta de muzică ușoară Ileana Șipoteanu și are o fiică, Dumitrana-Teodora.

A murit la vârsta de 65 de ani din cauza unui stop cardiac.

Activitate artistică:

• Autor a a peste 500 de lucrări muzicale păstrate în cardex-ul Radiodifuziunii și Televiziunii Naționale, înregistrate la UCMR-ADA.
• Autor de spectacole, inițiator al Festivalului pentru copii „Mamaia copiilor” - 2001.
• Autor de lucrări pentru copii printre care: Albă ca zăpada, Scufița roșie, Mica sirenă, Ali Baba și cei 40 de hoți, etc.
• Muzica spectacolelor radiofonice: Franțuzitele, O soacră, Licoarea fermecată, Pădurea albastră, Dănilă Prepeleac, etc.
• Direcția muzicală a serialului „Antologia umorului românesc” produs de TVR.

Dumitru Lupu

Date personale Născut 25 mai 1952  Decedat 22 iulie 2017 (65 de ani)  Cetățenie  România  Ocupație Compozitor de muzică ușoară

* 2019: Christopher Columbus Kraft Jr. (n. 28 februarie 1924,^[2] Phoebus[*], Virginia, SUA – d. 22 iulie 2019,^[3][2] Houston, SUA) a fost un inginer aerospațial american și manager al NASA, care a avut un rol esențial pentru misiunile de control ale agenției.  După absolvirea Virginia Tech în 1944, Kraft a fost angajat de National Advisory Committee for Aeronautics (NACA), organizația predecesoare Administrației Naționale Aeronautice și Spațiale (NASA). A lucrat timp de peste un deceniu în cercetarea aeronautică înainte de a fi cooptat în Space Task Group (în 1958), o mică echipă însărcinată cu trimiterea primului om în spațiu. Kraft a devenit primul director de zbor al NASA, fiind în funcție în timpul unor misiuni istorice, precum Mercury-Redstone 3, Mercury-Atlas 6 sau Gemini 4.  

Christopher C. Kraft Jr.
Christopher C. Kraft Jr.
Date personale
Născut	28 februarie 1924[2]  Phoebus[*], Virginia, SUA
Decedat	22 iulie 2019 (95 de ani)[3][2]  Houston, SUA
Număr de copii	2
Cetățenie	SUA
Religie	catolicism
Ocupație	inventator scriitor inginer aerospațial[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea de Stat și Institutul Politehnic Virginia
Organizație	National Advisory Committee for Aeronautics[*] NASA
Premii	ASME Medal[*] (1973) National Aviation Hall of Fame[*] Theodore Roosevelt Award[*] (1971) Theodore von Kármán Award[*] (1994)[

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mironosiță și întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena; Sf Cuv Mc Marcela

·    

VA URMA