REVISTA MEA DIN 19 AUGUIST/ 1. A.

  MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 19 AUGUST 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

ISTORIE PE ZILE 19 August

Evenimente

·         1071: Are loc Batalia de la Mazikert. Sultanul selgiucid Alp Arslan  a înfrânt armata bizantină a împăratului Roman IV Diogenes pe care l-a  făcut prizonier.

·         1316: Regele Carol Robert de Anjou acordă Clujului statutul de oraș și-l scoate din posesiunea Episcopiei Catolice de Alba Iulia. În 19 august 1316, clujenii şi-au cucerit libertatea, înscriind istoria acestui oraş pe o traiectorie cu adevărat europeană. Povestea oraşului Cluj, devenit, la 19 august 1316, primul „oraş liber” de pe teritoriul României de astăzi, este povestea luptei pentru libertate a unui oraş medieval european. Eliberându-se, în urmă cu 698 de ani, de sub stăpânirea episcopiei Transilvaniei, cetăţenii de atunci ai Clujului au reuşit să înscrie evoluţia acestui oraş pe o traiectorie istorică de excepţie. În preajma anului 1260, Ştefan (István) al V-lea, ducele Transilvaniei şi moştenitorul tronului Ungariei, a adus la Cluj un grup de colonişti germani (hospites), pe care i-a aşezat în zona care poartă, astăzi, numele de „Cetatea Veche” (Ovár). Coloniştii germani au fost înzestraţi cu libertăţi şi privilegii care urmăreau să refacă cetatea distrusă de marea invazie tătară din 1241-1242 şi să transforme Clujul într-o aşezare urbană importantă. Printre acestea, şi dreptul de a împrejmui localitatea cu ziduri şi turnuri de apărare, ale căror fragmente se păstrează în curţile de pe str. Regele Ferdinand, Sextil Puşcariu şi Virgil Fulicea, sau în curtea Colegiului Naţional „George Bariţiu”. Turnul din colţul sud-estic al „Cetăţii Vechi” a supravieţuit şi el, parţial, până astăzi, fiind încorporat în secolul al XVIII-lea în clădirea închisorii de atunci a oraşului (astăzi Muzeul de Speologie). Accesul în „Cetatea Veche” se făcea prin două porţi, una fiind situată la mijlocul actualei străzi Matei Corvin (acolo unde aceasta se îngustează, lângă restaurantul cu acelaşi nume) iar cealaltă („Poarta Apei”) pe latura nordică a zidului de incintă, înspre Canalul Morii. Întreagă această incintă fortificată avea suprafaţa de 7 ha, piaţa centrală a vechiului oraş fiind actuala Piaţă a Muzeului. Privilegiile primite de coloniştii germani au fost însă pierdute în 1275, moment în care Clujul a fost luat, în mod abuziv, în stăpânirea episcopiei Transilvaniei. Cum s-au întâmplat lucrurile? În 1272, la moartea neaşteptată a regelui Ştefan al V-lea, regatul Ungariei a fost cuprins de un îndelungat război civil (1272-1282), rămas în istorie sub denumirea de „vremea tulburărilor”. Partidele aristocratice din Ungaria se confruntau între ele pentru a obţine controlul asupra puterii politice, săvârşind numeroase crime, deposedări şi abuzuri. În 1274-1277, puterea a fost cucerită de Matei (Máté) Csák, voievodul Transilvaniei, împreună cu rudele şi apropiaţii acestuia, printre care se număra şi episcopul Transilvaniei, Petru Monoszló (1270-1307). În 1275, episcopul Transilvaniei s-a prezentat în faţa demnitarilor curţii regale (care erau, cu toţii, apropiaţii şi complicii săi), pretinzând că fostul rege Ştefan, în ultimele clipe ale vieţii sale, i-ar fi acordat verbal, pentru mântuirea sufletului său, stăpânirea asupra oraşului Cluj. După foarte puţin timp, regele ar fi încetat din viaţă, fără să mai reuşească însă să consemneze în scris această donaţie. În mod evident, episcopul nu a putut aduce nici măcar un martor în sprijinul afirmaţiei sale. Merită, de asemenea, să amintim aici şi faptul că, înainte de a deveni episcop, Petru Monoszló fusese chiar şeful cancelariei regelui Ştefan (1266-1270). Prin urmare, dacă regele Ştefan i-ar fi făcut, cu adevărat, o asemenea donaţie verbală în 1272, Petru ar fi avut toate cunoştinţele şi mijloacele pentru a o consemna imediat în scris şi a o sigila cu pecetea regală. În mod evident, această pretinsă donaţie a regelui Ştefan nu a fost făcută niciodată, iar actul din 1275 nu a fost decât o mistificare, realizată într-un context politic favorabil. Devenit posesiune episcopală, Clujul nu mai putea aspira la recunoaşterea statutului urban, acesta fiind rezervat localităţii de reşedinţă a episcopiei, Alba Iulia. Ca urmare, într-un mod destul de curios, în intervalul 1275-1316, Clujul este numit în documente villa Clusvar („vár” însemnând în limba maghiară „oraş” sau „cetate”, iar villa, în latină, având, în general, în documentele transilvănene, semnificaţia de „sat”). Acest abuz al episcopiei a fost primit cu ostilitate de comunitatea germană a oraşului. Locuitorii Clujului au reacţionat imediat, asociindu-se, în 1277, la marea răscoală a saşilor transilvăneni împotriva Csákilor şi a bisericii catolice a Transilvaniei. Au urmat alte patru decenii de rezistenţă îndârjită, în condiţiile în care abuzurile episcopiei erau mereu mai numeroase. În 1282, episcopul Petru a obţinut, din partea regelui Ladislau, scoaterea Clujului şi a celorlalte domenii episcopale de sub dreptul de judecată al autorităţilor laice ale Transilvaniei şi supunerea lor, în exclusivitate, judecăţii episcopale. În aceeaşi perioadă, episcopul a adus la Cluj locuitori care îi erau credincioşi, şi care vor intra, mai târziu, într-un îndelungat conflict cu germanii din localitate, care erau ostili episcopului. În 1307, Clujul a intrat, împreună cu celelalte domenii şi cetăţi episcopale, în stăpânirea puternicului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán. La 20 iulie 1313, regele Carol Robert reacorda însă „satul Cluj” (villa Kuluswar) episcopiei de Alba-Iulia, condusă acum de episcopul dominican Benedict.  Eliberarea Clujului de sub stăpânirea episcopiei a avut loc în 1316, anul izbucnirii războiul civil dintre regele Carol Robert de Anjou şi nobilimea din Transilvania, susţinătoare a autonomiei acestei ţări sub conducerea fiilor fostului voievod Ladislau Kán. Motivele pentru care regele a răspuns cererilor clujenilor par să fi fost în primul rând strategice. Pentru a-şi deschide calea către centrul Transilvaniei, Carol Robert a transformat o arteră comercială pe atunci puţin importantă, cea de pe valea Crişului Repede, într-un adevărat drum strategic, protejat de cetatea regală de la Bologa, ridicată şi ea în această perioadă. Acest drum pătrundea în Transilvania până la Cluj, localitate pe care Carol Robert a transformat-o în cea mai importantă bază de operaţiuni a armatelor regale care luptau împotriva nobilimii rebele. Pentru a obţine sprijinul clujenilor, Carol Robert le-a acordat acestora, prin diploma regală din 19 august 1316, la cererea conducătorilor oraşului, comitele Tark şi parohul Benedict, libertăţile la care aceştia aspirau. Clujul a dobândit statutul de „oraş regal” (civitas regia), devenind astfel cel dintâi oraş de pe teritoriul României de astăzi, potrivit dreptului urban european. Diploma regală din 19 August 1316 reprezintă un adevărat act de  naştere a oraşului medieval Cluj. Prin acest document, cetăţenilor localităţii le erau acordate drepturi care, în forma respectivă, nu mai fuseseră acordate până atunci nici unui alt oraş transilvănean. Clujenii au obţinut dreptul de a-şi alege ei înşişi judele şi parohul, de a judeca o mare parte a infracţiunilor săvârşite pe teritoriul oraşului, cu excepţia omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, incendierilor şi rănirilor, asupra cărora urmau să se pronunţe, împreună, judele oraşului şi judele regal, amenzile urmând să fie împărţite între rege (2/3) şi oraş (1/3); de a circula liber şi de a face comerţ în toată Transilvania, fără a plăti vamă pentru mărfurile lor. Autoritatea voievodului Transilvaniei asupra Clujului era, prin acest document, complet înlăturată, iar aceea a episcopului de Alba-Iulia era limitată la chestiunile ecleziastice. Clujenii aveau obligaţia de a plăti regelui un impozit anual, la sărbătoarea Sfântului Martin, şi de a trimite pentru oastea regală câte un ostaş bine echipat şi înarmat la fiecare 60 de gospodării. Acest privilegiu a schimbat pentru totdeauna destinul Clujului, reprezentând începutul unei ascensiuni continue şi durabile.

·         1561: Maria, regină a Scoției, în vârstă de 18 ani, se întoarce în Scoția după ce a petrecut 13 ani în Franța. Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie. Tatăl ei, Iacob al V-lea (engleză James) era nepot a lui Henric al VIII-lea, ceea ce a încurajat-o pe catolica Maria să emită pretenții la tronul Angliei. Mary fusese educată în Franța și se căsătorise cu moștenitorul tronului Franței în 1558. După moartea acestuia, în 1560, Maria s-a întors în Scoția, unde nu a fost agreată de popor. S-a căsătorit cu Henric Stuart, Lord Darnley. Darnley, însă, a fost ucis, probabil de bărbatul cu care Maria s-a remăritat după un timp, James Hepburn Bothwell. În 1568 a abdicat în favoarea fiului ei Iacob al VI-lea, și s-a refugiat în Anglia.

·         1792: Prusia a invadat Franța revoluționară.

·         1839: Guvernul francez a prezentat inventia, oferita “gratuita lumii intregi”, numita dagherotip, dupa artistul si fotograful francez Louis-Jacques-Mande Daguerre. Metoda de functionare a aparatului presupunea fixarea imaginilor pe o placa de cupru argintata, sensibilizata cu vapori de iod si de brom. Aceasta l-a facut pe Daguerre sa ramana in istorie ca unul din parintii fotografiei. Louis Jacques Mandé Daguerre (n. 18 noiembrie 1787 la Cormeilles-en-Parisis, Val-d’Oise, d. 10 iulie 1851 la Bry-sur-Marne, Val-de-Marne, Franța) este considerat părintele fotografiei prin invenția sa numită daghereotipie. Era un artist plastic, mai precis întâi decorator de teatru, apoi pictor de decoruri. Execută decoruri remarcabile pentru Opera și sala Aladin din Paris. Însă devine foarte cunoscut cu ocazia unor spectacole de „Dioramă”, împreună cu Charles Marie Bouton (1822) inventatorul acestui sistem, care consta în prezentarea unor tablouri de mari dimensiuni (22 x 14 m în cazul lor), alcătuit din diferite planuri și care, sub aspectul unui joc de lumini, dă spectatorului impresia realității. (Se pot realiza și prin proiecții ale unor imagini statice desenate sau fotografiate pe un suport translucid). În anul 1826 îl cunoaște pe Joseph Nicéphore Niépce, care se ocupa cu captarea imaginilor din exterior pe un suport solid, lucru care-i reușise. Împreună perfecționează sistemul, punând la punct procedeul care se va numi daghereotipie. Folosește ca agent sensibilizator iodul pus pe o placă de cupru, acoperit cu un strat de argint. Printr-o developare în vapori de mercur se obține o imagine negativă în relief (o matriță). Invenția este prezentată Academiei Franceze de Științe la 19 august 1839 și a obținut brevetul. Fotografia se răspândește rapid nu numai în Franța, ci în toată lumea.

·         1856: Americanul  Gail Borden jr. (1801-1874), primeste brevetul  pentru laptele  condensat.

·         1858: Reprezentantii celor şapte puteri (Marea Britanie, Franta, Austria, Prusia, Rusia, Turcia, Regatul Sardiniei) au semnat Convenţia de la Paris, potrivit căreia cele două ţări române urmau să poarte numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (fiecare cu domn, guvern şi adunare legiuitoare proprii), rămânând sub suzeranitatea Porţii. Convenţia a devenit legea fundamentală a ţării şi a rămas în vigoare până în 1864.

·         1916: “Dezastrul de la Turtucaia”, batalie în care armata româna a fost înfrânta si nevoita sa se predea în fata atacului germano-bulgar; au murit mii de soldati români si alti 25 000 au fost luati prizonieri; (19.08/1.09-24.08/6.09).

·         1917: În cadrul bătăliei de la Mărășești a avut loc atacul "cămășilor albe" din Regimentul 32 Infanterie "Mircea".

·         1917: Aparitiile Sfintei Fecioare la Fatima (Portugalia). Sfânta Fecioara apare pentru a patra oara celor trei copii (Lucia, Iacinta si Francisc).  Cei trei copii  pastori carora li s-a aratat Fecioara Maria. Le cere acestora zilnica rugaciune, pentru ei si pentru pacatosi, promite vindecarea unor sateni, iar din donatiile credinciosilor indica sa se construiasca o capela.

·         1919: S-a semnat tratatul de la Rawalpindi, prin care Regatul Unit a recunoscut independența Afganistanului.

·         1920:  Solemnitate la Palatul Artelor aflat atunci în Parcul Filaret (Parcul Libertatii): Guvernul francez a decorat prin maresalul Joffre, orasul Bucuresti cu cea mai înalta distinctie militara – « Crucea de razboi ».

·         1927:  Mitropolitul Serghie  proclamă Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse fata de  Uniunea Sovietică.

·         1934: Hitler primeşte 89,9% din voturile germanilor care sunt de acord cu noile sale puteri. Adolf Schicklgruber (Hitler), obţine prerogativele puterii supreme in stat (posibilitatea de a guverna prin decrete-legi fără a consulta Reichstag-ul). După moartea preşedintelui Hindenburg, cancelarul Adolf Hitler a preluat şi funcţiile de preşedinte şi şef al armatei, autointitulându-se Fuhrer.

·         1943: Semnarea acordului de la Quebec, dintre SUA și Marea Britanie, privind realizarea bombei nucleare.

·         1954: Congresul american a votat legea Humphrey-Buler, privind controlul activității comuniste. Interzicerea Partidului Comunist American.

·         1960: URSS lansează Sputnik 5 cu cățeii Belka și Strelka, 40 de șoareci, 2 șobolani și o varietate de plante la bord. A doua zi, la întoarcerea pe Pământ toate animalele erau sănătoase.

 În imagine Belka și Strelka graffiti, 2008

·         1960: Războiul Rece: La Moscova, pilotul avionului american U-2 doborât, Francis Gary Powers, este condamnat la 10 ani de închisoare pentru spionaj. Francis Gary Powers (n. 17 august 1929, Jenkins, Kentucky; d. 1 august 1977, Encino, Los Angeles, California) a fost un pilot american, care într-o acțiune de spionaj aerian a fost doborât la Ekaterinburg (Ural) de artileria antiaeriană sovietică. La 10 februarie 1962 el a fost cedat de sovietici Statelor Unite ale Americii, în schimbul agentului sovietic Rudolf Ivanovici Abel. Schimbul a avut loc pe podul Glienicke, un pod peste Havel care lega Berlinul de Vest cu Potsdam (RDG).

·         1963:  A fost lansată în eter prima emisiune în limba română a postului de radio “Deutsche Welle ” din Koln, RFG.

·         1979: A fost inventat CD-ul - Revolutia s-a produs intr-o periferie a orasului Hanovra din Germania

·         1983:  S-au încheiat lucrarile la prima magistrala a metroului bucurestean care strabate orasul pe axa est-vest, legând cartierele Titan, Balta Alba si Militari cu centrul Capitalei.

·         1989: In  orasul Hanovra din Germania a fost inventat CD-ul .

·         1989: Președintele polonez Wojciech Jaruzelski nominalizează în funcția de prim-ministru pe Tadeusz Mazowiecki, activist al sindicatului Solidaritatea, primul premier ne-comunist în 42 de ani.

·         1989: La picnicul Pan-European de lângă Sopron, cu ajutorul maghiar, peste 600 de cetățeni est germani fug în Occident. Acesta era sfârșitul RDG-ului.

·         1989: Preşedintele polonez Wojciech Jaruzelski nominalizează în funcţia de prim-ministru pe Tadeusz Mazowiecki, activist al sindicatului Solidaritatea, primul premier ne-comunist în 42 de ani. Tadeusz Mazowiecki (n. 18 aprilie 1927, Płock – d. 28 octombrie 2013, Varșovia) a fost un scriitor, ziarist, filantrop și om politic de orientare creștin-democrată din Polonia, fost lider al mișcării Solidaritatea și primul premier necomunist din Europa Centrală și de Est de după al Doilea Război Mondial.

·         1990: Leonard Bernstein dirijează ultimul său concert, sfârșind cu Simfonia nr. 7 de Ludwig van Beethoven. Leonard Bernstein (n. 25 august 1918, Lawrence, Massachusetts – d. 14 octombrie 1990) a fost un pianist, dirijor și compozitor american, de naționalitate evreu. Familia sa a emigrat din localitatea Rovno, Ucraina. Leonard Bernstein este cunoscut și a rămas în memoria publicului mai ales pentru prodigioasa sa activitate dirijorală în lumea întreagă. A condus unele din marile orchestre ale lumii și și-a dedicat o bună parte din activitate Filarmonicii din New York. Ca promotor al muzicii, a realizat un remarcabil ciclu de emisiuni TV, de educație muzicală, transmis în multe țări ale lumii.

·         1991: Puciul de la Moscova: Puciștii preiau controlul Televiziunii și Radioului. Boris Elțîn, dă un decret prin care toate hotărârile Comitetul de stat pentru starea excepțională (C.S.S.E.) nu aveau valabilitate pe teritoriul R.S.F.S. Rusă. Tentativa sovietică de lovitură de stat din 1991 (19 august 1991), cunoscută și ca Puciul din august, Puciul Vodka ori Lovitura de stat din august, a fost o încercare a unui grup de conservatori comuniști sovietici de a-l răsturna de la putere pe președintele Mihail Gorbaciov și de a prelua controlul asupra țării. Liderii puciștilor erau comuniști radicali, care considerau că reformele lui Gorbaciov au mers prea departe și că noul tratat unional făcea ca puterea guvernului central să scadă prea mult, iar cea a guvernelor republicane să fie prea mare. Deși lovitura de stat a eșuat după numai trei zile de la declanșare, iar Gorbaciov s-a reîntors în fruntea statului, evenimentul a anulat orice posibilitate de păstrare a uniunii într-o formă mai puțin centralizată.

·         1999: În Belgrad, zeci de mii de sîrbi demonstreaza cerand demisia preşedintelui Republicii Federale Iugoslavia, Slobodan Miloşevici.

·         2004: Lansarea la bursa a companiei multinationale Google.

·         2005: China și Rusia au început primele exerciții militare comune în așa-numita „Misiune de Pace 2005”. Exercițiile vor dura opt zile și vor simula invadarea unei țări imaginare, în zona Vladivostokului și a regiunii chineze Shandong.

·         2009 - În această zi pilotul Michael Vergers reuşeşte să stabilească oficial cel mai rapid timp pe circuit pe Nurburgring într-un Radical SR8 LM. Testul a fost organizat chiar de către constructorul Radical Sportscar, pentru a demonstra progresele pe care le-au făcut de la precedentul record stabilit în 2005 de un Radical SR8.Timpul reuşit a fost de 6 minute şi 48 de secunde, cu 7 secunde mai bun decât cel reuşit de acelaşi pilot în 2005. De altfel cele două încercări Radical sunt singurele încununate de un timp sub bariera de 7 minute, Gumpert Apollo următorul bolid clasat având un timp de 7 minute şi 11 secunde. De curând timpul stabilit de bolizii Radical a fost bătut de Pagani Zonda R, dar pentru că acest model este omologat doar pentru circuit figurează într-un clasament paralel. Radical SR8 LM are însă dreptul de a circula pe şosele şi pentru a dovedi acest lucru, englezii au condus pe şosea tocmai din Marea Britanie până la circuitul german. Radical SR8 LM vine cu un motor de Suzuki Hayabusa modificat pentru a PRODUCE 455 CP şi are o caroserie inspirată de participările la Le Mans.

Nașteri

·         232:  S-a nascut imparatul roman Marcus Aurelius Probus. A urcat pe tronul imperial  in anul 276 si a domnit pana in anul 282. Originar din Sirmium, Pannonia, fiu al unui tribun, Probus și-a început cariera militară de foarte tânăr. Ca soldat, s-a făcut remarcat sub împărații Valerian, Aurelian și Tacit. În anul morții lui Tacit, 276, Probus a fost numit comandantul militar al „Orientului”, iar soldații l-au proclamat împărat imediat după moartea lui Tacit. Florianus, care se considera îndreptățit pentru succesiunea la tron, a fost asasinat de propriii soldați după o campanie militară nedecisivă. Probus s-a mutat în Occident, a învins goții, dobândind titlul onorific Gothicus (280), iar poziția i-a fost ratificată de Senat. În timpul domniei sale, frontiera Rin și Dunăre a fost consolidată după războaiecu succes împotriva  triburilor germanice ale  goților, alamanilor, francilor, burgunzilor și vandalilor, in urma carora a  restabilit securitatea la frontiere. Cele mai importante dintre operațiunilor sale militare  au fost  îndreptate spre eliberarea Galiei de invadatorii germanici si i-au adus lui Probus  titlurile onorifice Gothicus Maximus și Germanicus Maximus. In anul 282,  Marcus Aurelius Carus, comandantul Gărzii pretoriene, a fost proclamat împărat, iar Probus a trimis  trupe împotriva     uzurpatorului, dar acestea au trecut de partea lui Carus. La aflarea acestei vesti, Probus a fost asasinat de propriii soldați.
* 1570: Salamone Rossi sau Salomone Rossi, zis L'Ebreo (în ebraică - Shlomo ben Moshè min Haadumim שלמה בן משה מן האדומים, n. în jurul anului 1570 - d.în jurul anului 1630) a fost un compozitor și violonist evreuitalian, care a trăit și activat în perioada de tranziție dintre Renaștereatârzie și Barocul timpuriu în Italia.

Salamone Rossi era faimos din tinerețe pentru calitățile sale de violonist, El a fost angajat ca muzician la curtea prinților de Gonzaga la Mantua, se spune, din inițiativa ducesei Isabella d'Este Gonzaga, și a lucrat în serviciul acestei dinastii între anii 1587 -1628. La concertele organizate în fața familiei ducale au luat parte oaspeți însemnați,iar Rossi, la fel ca și alți compozitori de frunte precum Claudio Monteverdi, Giovanni Giacomo Gastoldi,Giaches de Wert, Lodovico Grossi de Viadana au compus și au interpretat muzică festivă la modă, muzica nupțială, de scenă și liturgică.

Cea dintâi creație a lui Salamone Rossi, publicată în 1589, a fost o culegere de 19 canțonete, compoziții scurte și dansante pentru trei voci, pe texte ușoare și voluptoase. Rossi s-a bucurat de apreciere și pentru o culegere de madrigaluri mai serioase, în care a utilizat versurile poeților faimoși ai epocii, precum Guarini, Marino, Rinaldi, Cileni) În domeniul muzicii instrumentale, Salomone Rossi a fost unul din primii compozitori care au aplicat principiile cântecului monodic în muzica instrumentală, adică o melodie domină funcțiile secundare de acompaniament. Sonatele sale, printre primele din literatura muzicală, au contribuit la dezvoltarea tehnicii idiomatice și de virtuozitate ale cântării la vioară. Ele s-au situat la mijlocul drumului între structura omogenă a canțonelor instrumentale de la finele Renașterii și trio-sonatele epocii baroce. Sonatele reprezintă în parte serii de variațiuni având grade crescânde de dificultate, iar, pe de altă parte, se bazează pe teme populare de epocă, ca de pildă „Ruggiero”, „Bergamasca” , „Romanesca” etc.

Salomone Rossi a publicat în anul 1623 și o culegere de muzică liturgică iudaică, intitulată Hashirim asher liShlomo("השירים אשר לשלמה") (Cântecele lui Solomon) . Aceste au fost compuse în spiritul tradiției renascentiste și al madrigalului, pe texte în limba ebraică din sursele tradiționale iudaice, fără vreo conexiune cu tradiția Piyutului iudaic. Aceasta a reprezentat o evoluție fără precedent în istoria muzicii sinagogale, deoarece până la el muzica polifonică era interzisă în sinagogile și casele de rugăciune ale evreilor de după distrugerea Templului din Ierusalim

Opera:

1. Shirim asher liShlomo (Cântecele lui Solomon)

• pentru 3 voci:

• 1. קדיש Kadish
• 2. שיר המעלות אשרי כל ירא ה' (תהלים קכ"ח) O cântare a treptelor. Fericiți toți ce se tem de Domnul ...psalmul 128 ^[7]
• 3. ברכו Barkhu (Binecuvântați)
• 4. מזמור לאסף, אלהים נצב בעדת-אל (תהלים פ"ב) Un pslam al lui Asaf...Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare ..Psalmul 82 ^[8]
• 5. למנצח על השמינית מזמור (תהלים י"ב) Psalmul 12 Către mai marele cântăreților. De cântat pe harpa cu opt corzi ^[9]
• 6. אלה מועדי ה' (ויקרא כ"ג פסוק ד') Leviticul 23, 4 Iată sărbătorile Domnului...^[10]

• pentru 4 voci:

• 7. (קדושה (כתר) Rugăciune Kedusha (Keter) (parțial echivalentă cu Sanctus)
• 8. אלהים השיבנו (תהלים פ' פסוק ד' תהלים ח' פסוק כ') Psalmul 80,4,..8..20 Dumnezeule, întoarce-ne pe noi,^[11]
• 9. למנצח בנגינות מזמור שיר (תהלים ס"ז) Psalmul 68 Către mai marele cântăreților. De cântat pe instrumente cu corzi. Un psalm. O cântare.) ^[12]
• 10. על נהרות בבל (תהלים קל"ז) La râul Babilonului, Psalmul 137 ^[13]
• 11. הללויה הללי נפשי את ה' (תהלים קמ"ו) Psalmul 146 Lăudați pe Domnul! Laudă, suflete, pe Domnul! ^[14]

• pentru 5 voci

• 12. שיר המעלות אשרי כל ירא ה' (תהלים קכ"ח) Psalmul 128O cântare a treptelor. Fericiți toți ce se tem de Domnul ...psalmul 128 ^[15]
• 13. למנצח על הגתית מזמור לדוד (תהלים ח') Psalmul 8 Către mai marele cântăretilor. De cântat pe ghitit.
• 14. מזמור לתודה (תהלים ק') Psalmul 100 Un psalm de laudă.
• 15. השכיבנו rugăciunea Hashkivenu - Culcă -ne
• 16. קדיש Kadish
• 17. שיר המעלות בשוב ה' (תהלים קכ"ו) O cântare a treptelor, Psalmul 126 Când i-a întors Domnul din robie ^[16]
• 18. שיר למעלות אשא עיני (תהלים קכ"ב) O cântarea treptelor Spre Tine mi-am ridicat ochii, Psalmul 122^[17]
• 19. ישושום מדבר (ישעיה ל"ה פסוק א',ב', ה', ו', י') Isaia 35, 1 Veselește-te, pustie însetată!,2,5.6. 10 ^[18]

• pentru 6 voci

• 20. שיר המעלות אשרי קול ירא ה' (תהלים קכ"ח) Cântarea scărilor Psalmul 128
• 21. שיר המעלות לדוד, לולא ה' (תהלים קכ"ד) Cântarea scărilor Psalmilor
• 22. אודך כי עניתני (תהלים קי"ח פסוקים כ"א-כ"ד) Psalmul 118 21-24
• 23. ברוך הבא בשם ה' (תהלים קי"ח פסוקים כ"ו-כ"ט) Psalmul 118,26-29
• 24. מזמור לדוד, הבו לה' בני אלים (תהלים כ"ט) Psalmul 29, Mizmor leDavid

• pentru 7 voci

• 25. אפתח נא שפתי Eftah na sfatay

• pentru 8 voci

• 26. אין כאלהינו Ein keloheynu (Nimeni nu e ca Dumnezeul nostru)
• 27. אפתח שיר בשפתי Eftah shir bisfatay
• 28. יגדל Igdal
• 29. אדון עולם Adon Olam
• 30. הללויה, אשרי איש ירא את ה' (תהלים קי"ב) Psalmul 112 Lăudați pe Domnul (Halleluya)! Ferice de omul care se teme de Domnul

^[19]

• 31. הללויה, אודה לה' (תהלים קי"א) Psalmul 111 Lăudați pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul ^[20]
• 32. מזמור שיר ליום השבת (תהלים ק"ב) Psalmul 92 Un psalm. O cantare pentru ziua Sabatului ^[21]
• 33. למי אחפוץ Lemi ehpotz

Primele pagini ale culegerii de madrigaletti ai lui Salamone Rossi, (Veneţia, 1628 , Muzeul „Beit Hatefutzot”, Tel Aviv

·         1596: Elisabeta de Bohemia, regină a Boemiei (d. 1662)

·         1631: John Dryden, poet englez, critic literar și dramaturg (d. 1700)

·         1646: John Flamsteed (n. 19 august 1646, Denby, Derbyshire, Anglia - d. 31 decembrie 1719, Burstow, Surrey, Anglia) a fost un astronom englez, primul care a purtat titlul de Astronomer Royal (astronom regal).
John Flamsteed s-a născut la data de 19 august 1646 în Denby, Derbyshire, Anglia.El a fost singurul fiu al unui negustor .A învǎțat la Derby School și, împotriva voinței tatălui său, a studiat astronomia între 1662 și 1669. Acesta și-a ajutat tatăl la muncă, Flamsteed a învățat aritmetică.
John Flamsteed a calculat în mod precis eclipsele solare din 1666 și 1668. Acesta a observat planeta Uranus, confundând-o cu o stea și numind-o 34 Tauri.

John Flamsteed

·         1685: Brook Taylor, matematician englez (d. 1731)

·         1743: Jeanne Bécu, contesă du Barry (n. 19 august 1743  d. 8 decembrie1793) a fost ultima Maîtresse-en-titre a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și una dintre victimele Regimului terorii în timpul Revoluției franceze

Portret Madame du Barry, de Elisabeth Vigée Le Brun, 1782.

Jeanne Bécu s-a născut la Vaucouleurs din regiunea Lorena(Franța), fiind fiica nelegitimă a Annei Bécu, o femeie de o frumusețe ispititoare,^[3] care era croitoreasă. Este posibil ca tatăl lui Jeanne să fi fost Jean Baptiste Gormand de Vaubernier, un călugăr cunoscut sub numele de "Fratele Angel". În copilărie, unul dintre iubiții mamei sale, domnul Billard-Dumonceaux, tatăl fratelui lui Jeanne, Claude (care a murit la vârsta de 10 luni), le-a luat atât pe Anne, cât și pe Jeanne (pe atunci în vârstă de trei ani) de la Vaucouleurs la Paris, unde a angajat-o pe Anne ca bucătăreasă.

Mica Jeanette a fost plăcută de metresa italiană a lui Dumonceaux, Francesca, care a răsfățat-o în lux. În timp, Dumonceaux a luat decizia de a finanța educația Jeannei la Mănăstirea Saint-Aure.^[4] La vârsta de cincisprezece ani, Jeanne a părăsit mănăstirea, iar primul ei serviciu a fost cel de asistentă al unui tânăr coafor pe nume Lametz, apoi damă de companie pentru o doamnă în vârstă, Doamna de la Garde și mai târziu asistentă de modistă într-un magazin de articole de galanterie numit 'À la Toilette', deținut de un anumit domn Labille, cu fiica căruia, viitoarea pictoriță Adélaïde Labille-Guiard, Jeanne a devenit bună prietenă. Frumusețea Jeannei a atras atenția lui Jean-Baptiste du Barry, un proxenet de înaltă clasă,^[5] proprietar de cazinou în anul 1763, când Jeanne era animatoare la un bordel-cazinou deținut de Madame Quisnoy.^[6]

Jeanne s-a prezentat sub numele Jeanne Vaubernier. Jean-Baptiste și Jeanne au devenit iubiți și a ajutat-o în cariera de curtezană în cele mai înalte cercuri ale societății pariziene

Sub numele de Domnișoara Lange a devenit imediat o senzație la Paris. Elegantul duce de Richelieu, Louis François Armand du Plessis, a devenit unul din clienții ei fideli. Regele Ludovic al XV-lea a întâlnit-o în 1768 prin intermediul lui Lebel, primul valet de cameră al regelui. Jeanne nu se putea califica drept amantă regală oficială decât dacă avea un titlu; acest lucru s-a rezolvat prin căsătoria cu fratele lui du Barry, contele Guillaume du Barry, la 1 septembrie 1768.^[8]

Pentru moment, Jeanne a fost instalată în fostele camere ale lui Lebel. Ea a trăit o viață singuratică, nu putea fi văzută cu regele, deoarece nu avusese loc prezentarea oficială la Curte. Finanțatoarea ei oficială, Madame de Béarn, a prezentat-o Curții de la Versailles la 22 aprilie 1769. Jeanne a purtat o rochie din brocart cu arcuri laterale enorme, rochie comandată special de Richelieu și bijuterii trimise de rege cu o noapte înainte.

Jeanne a avut un triumf extraordinar. Purta acum rochii extravagante atât ca proporții, cât și ca prețuri, costisitoare pentru trezorerie.^[9] Cu diamante care îi acopereau gâtul delicat și îi împodobeau urechile, ea era acum metresa declarată (maîtresse déclarée) a regelui. Datorită noii ei poziții la Curte, și-a făcut atât prieteni și cât și dușmani. Rivala ei a fost Contesa Béatrix de Grammont, sora lui Choiseul, care zadarnic a încercat să obțină locul Marchizei de Pompadour.

Jeanne s-a obișnuit repede să trăiască în lux. Ea a primit de la rege un băiat bengalez, Zamor, pe care l-a îmbrăcat în haine elegant pentru a-l scoate în evidență. În conformitate cu Stanley Loomis, biograful ‘Du Barry’, rutina zilnică a Jeannei începea la orele 9, când Zamor îi aducea ceașca cu ciocolată. Mai târziu, ea era îmbrăcată într-o rochie fină și împodobită cu bijuterii. Apoi, coaforul Nokelle pentru ocazii speciale, sau Berline pentru rutina de fiecare zi, veneau să-i coafeze părul în pulberi și bucle. După ce era gata, ea își primea prietenii, croitoresele, bijutierii și artiștii care sperau că ea va fi interesată să cumpere ceva din ofertele lor. Era extravagantă însă avea inima bună. Când Contele și Contesa de Lousene au fost evacuați cu forța de la castelul lor din cauza unor datorii grele, ei au fost condamnați la decapitare, deoarece contesa a împușcat mortal un executor judecătoresc și un ofițer de poliție ^[10]. Spre norocul lor, erau prieteni buni cu Doamna de Béarn, care i-a spus Jeannei situația lor. Deși avertizată de Richelieu de posibilul eșec, ea a cerut regelui să-i ierte, refuzând să se ridice din poziția ei îngenuncheată dacă acesta nu acceptă cererea ei. Ludovic al XV-lea a fost uimit și i-a spus: "Doamnă, eu sunt încântat de faptul că prima favoare pe care o cereți de la mine este un act de milă!".^[11]

Spre deosebire de predecesoarea sa, Madame de Pompadour, care nu era interesată de politică, preferând să-și petreacă timpul făcându-și haine noi și comandându-și bijuterii, Jeanne era de partea facțiunii care l-a dat jos pe ducele de Choiseul, ministrul afacerilor externe. Regele a mers atât de departe încât i-a permis să participe la ședințele Consiliului de Stat.^[12]

Pavilionul de muzică al Doamnei du Barry, Louveciennes.

În timp ce Jeanne era cunoscută pentru caracterul ei bun și pentru sprijinul acordat artiștilor, a devenit tot mai nepopulară din cauza extravaganței financiare a regelui față de ea. Relația ei cu Maria Antoaneta, care s-a căsătorit cu Delfinul Franței, a fost polemică. Maria Antoaneta l-a sprijinit pe Choiseul ca adept al alianței cu Austria și a sfidat, de asemenea, protocolul de la Curte prin refuzul de a vorbi cu Doamna du Barry. Furioasă, Doamna du Barry s-a plâns regelui. În cele din urmă, în timpul unui bal în ziua de Anul Nou 1772, Maria Antoaneta a vorbit cu ea, spunând, "Sunt mulți oameni astăzi la Versailles".

În timp, regele a început să se gândească în mod constant la moarte și pocăință, și chiar să lipsească de la "întâlnirile" din budoarul Jeannei.^[13] În timp ce stătea cu ea la Micul Trianon, Ludovic a simțit primele simptome de variolă. A fost adus la palat în timpul nopții, iar cele trei fiice și Doamna du Barry au rămas alături de el. La 4 mai 1774, regele i-a sugerat Jeannei să părăsească Versailles atât pentru a o proteja de infecție, cât și pentru a se pregăti pentru spovedanie.^[14] Madame du Barry s-a retras la moșia sa de lângă Rueil.
După moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost exilată la biserica Pont-aux-Dames lângă Meaux-en-Brie

Madame du Barry dusă la eșaford, de Tighe Hopkins, 1897.

Doi ani mai târziu, s-a mutat la Castelul Louveciennes. Anul următor, a avut o relație cu Louis Hercule Timolon de Cossé, Duce de Brissac.^[16] Mai târziu s-a îndrăgostit de Henry Seymour,^[17] pe care l-a întâlnit când el s-a mutat împreună cu familia lui în vecinătatea Castelului. În timp, Seymour s-a săturat de aventura lui secretă și i-a trimis o pictură Jeannei cu cuvintele „lasă-mă în pace” scrise în engleză în partea de jos a pânzei. Ducele de Brissac s-a dovedit mai credincios și a păstrat-o pe Jeanne în inimă deși era gelos pe aventura cu Seymour.

Din păcate, Revoluția franceză a adus nenorocire pentru cei doi. Brissac a fost capturat în timp ce vizita Parisul și a fost sacrificat de mulțime. Târziu în noapte, Jeanne auzit sunetul mulțimii care se apropia de castel și prin fereastra deschisă prin care se uita, cineva a aruncat o cârpă pătată de sânge. Spre oroarea ei, înauntru era capul lui Brissac, la vederea căruia a leșinat.

În 1792 a fost suspectată că a ajutat financiar émigrés (loaiali ai vechiului regim) care au fugit de Revoluția franceză. Zamor, împreună cu un alt membru al suitei du Barry s-au alăturat clubului iacobin. El a devenit un adept al revoluționarului Grieve și apoi un lucrător în cadrul Comitetului de Siguranță Publică. Du Barry a aflat și l-a interogat pe Zamor despre legătura cu Grieve. A primit trei zile de preaviz să plece din serviciul ei. Zamor a făcut acest lucru fără să ezite și și-a enunțat stăpâna Comitetului. În anul următor a fost arestată. Mărturia lui Zamor din timpul procesului a trimis-o pe contesă la ghilotină, împreună cu mulți alții. Tribunalul Revoluționar din Paris a acuzat-o de trădare și a condamnat-o la moarte. La 8 decembrie 1793, Madame du Barry a fost decapitată prin ghilotinare în Piața Revoluției (în zilele noastre, Place de la Concorde).

Pe drum spre ghilotină, s-a prăbușit și a strigat "Îmi faci rău! De ce?!" Îngrozită, ea a cerut mulțimii indiferente milă și ajutor. Ultimele ei cuvinte către călău au fost: "Încă o clipă, domnule călău, te implor!".

Deși moșiile ei franceze au ajuns la Tribunalul din Paris, ea reușit să scoată bijuteriile din Franța în Anglia unde au fost vândute la licitația Christie de la Londra în 1795.

Madame du Barry

Madame du Barry de Élisabeth Vigée Le Brun, 1781

·         1745: S-a nascut Johann Gottlieb Gahn, mineralog şi chimist suedez, descoperitorul manganului; (d. 1818). A descoperit in 1770 ca oasele contin fosfor, iar in 1774 a reusit sa izoleze manganul metalic prin reducerea dioxidului de magneziu.

·         1780: S-a nascut Pierre Jean de Béranger, poet şi şansonetist francez ale cărui cântece s-au bucurat de o mare popularitate în epocă; (d.16.07.1857).

·         1800: S-a nascut  Iacob Cristian Stanislav Cihac, medic german, a organizat Serviciului sanitar militar din Moldova. Tot el a  înfiintat, impreuna cu Mihai Zotta, “Societatea de medici si naturalisti din Iasi” (d. 1888).
* 1802: Stephan Schulzer von Müggenburg (n. 19 august 1802, Vidusevitz (Viduševac), Monarhia Habsburgică – d. 5 februarie 1892, Vinkovci, Austro-Ungaria) a fost un ofițer (maior), micolog, dar și desenatorprecum ilustrator austro-ungar. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schulzer.
Stephan a fost descendentul unei familii din regiunea Magdeburg, emigrată în Austria în secolul al XVIII-lea. S-a născut în castelul din Winkowitz, la frontiera militară, unde tatăl lui a slujit ca ofițer habsburgic. După ce și-a pierdut mama deja scurt după naștere, a primit de la tatăl lui o educație atentă, dar foarte strictă, fără prezență școlară. La vârsta de 15 ani a pierdut și părintele.
În anul 1817, după moartea tatălui, a fost înscris la școala militară de cadeți din Olmütz, iar în 1821 a participat cu Regimentul Infanterie n. 39 la campania din Piemont, unde a fost rănit destul de grav. În 1831, cu rangul de locotenent-major, a fost profesor la școala militară din Oradea, iar în 1839 o obținut gradul de căpitan de prima clasă. În timpul stingerii unui incendiu la mijlocul iernii la -40° C, ambele brațe au fost paralizate (1841). De acea a trebuit să fie pensionat. Chiar atunci s-a căsătorit cu Katharina Kopasz care l-a îngrijit timp de un, fiind vindecat prin hidroterapii în astfel de măsură, că a fost în stare să-și reia datoria în 1842. Deși a servit ca maior în Garda Națională Maghiară în timpul Revoluției Maghiare din 1848, a fost reabilitat în anul următor, reintegrat în armată austriacă și însărcinat cu fundația unui spital militar cu cure pe baza hidroterapiei în Vinkovci. Acolo s-a infectat cu febră tifoidă, în consecința căreia capacitatea vizuală și auzul au suferit puternic. Începând din 1852, a devenit comandant al școlii Statului General de Graniță din Winkowitz, iar în 1858, numit maior, șef al centrului militar de educație superioară din Kamenitz, în apropiere de Novi Sad (astăzi Serbia). El a fost pensionat definitiv la propria cerere în anul 1859, dar a mai ajutat de bunăvoie la școala militară din Slavonski Brod

Oradea pe la 1850

Vinkovci pe vremuri

Într-adevăr, Schulzer a cerut pensia în primul rând pentru a se dedica deplin studiului micologiei. Deja în 1831, când a fost profesor la școala militară din Oradea, a început să culeagă, analizeze și descrie multe soiuri din regiune cu mare pasiune, mai târziu a efectuat cercetări, printre altele, în domeniul fostei Ungaria, în Banat, Transilvania, Slavonia și Slovacia, publicând rezultatele obținute în cărți și în numeroase reviste. Toate descrierile lui au fost ilustrate de el cu desene colorate. În lucrarea sa Systematische Aufzählung des Schwämme Ungarns, Slavoniens und des Banates („Enumerarea sistematică a bureților din Ungaria, Slavonia și Banat”) din 1857 a descris mai mult de 500 de specii de ciuperci în cea mai mare parte din divizia Hymenomycetes (conținând ordinile Agaricales, Boletales și Russulales) în care a dedus excepțional un domeniu până atunci necunoscut al florei fungide. Opera sa cea mai prestigioasă a fost o sistematică cu multe ilustrații a tutor bureților din Ungaria și Slavonia cu descrierea de aproximativ 1800 de specii pe care le-a observat. Această mare lucrare însa nu a fost publicată de el, ci a fost achiziționată în 1869 de către Academia Ungară de Științe, care a finanțat în același an lucrările lui complementare din Munții Carpați, cesionând editarea micologului Karl Kalchbrenner (1807-1886). Savantul a scris multe articole despre subiectul cercetărilor sale în jurnalul Verhandlungen der k. k. zoologisch-botanischen Gesellschaft din Viena.

Schulzer von Müggenburg a fost membru multor societăți științifice din imperiu și străinătate. A corespondat cu micologi importanți, unul dintre ei fiind faimosul savant francez Lucien Quélet. Micologul a fost considerat expert recunoscut în Austria-Ungaria, deși lucrările sale prezintă parțial deficiențele unui autodidact. Cu toate acestea, mai multe ciuperci pe care le-a descris au fost recunoscute specii noi și multe poartă numele său. De unguri, Stephan este lăudat mare micolog maghiar, de croați mare micolog croat. Fapt este, că nu a fost de proveniență nici maghiară, nici croată. Aproape toate publicațiile lui au fost scrise în limba germană.

Stephan Schulzer von Müggenburg

·         1828: Ioan Rațiu, politician român (d. 1902). Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania.

·         1830: S-a nascut Julius Lothar Meyer, chimist german cu  contribuţii importante in  clasificarea elementelor chimice (d. 11.04.1895).
* 1848: Gustave Caillebotte (n. 19 august 1848, Paris, Franța – d. 21 februarie 1894, Gennevilliers, Franța) a fost un pictor francez, membru al mișcării impresioniste, deși stilul său era mai apropiat de realism decât a celorlalți impresioniști.

Gustave Caillebotte

125 de ani de la moarte

* 1856: Frederic al II-lea (germană Herzog Friedrich II von Anhalt) (19 august1856 - 22 aprilie 1918) a fost Duce de Anhalt din 1904 până în 1918.

Frederic al II-lea, Duce de Anhalt

·         1871: Frații Wright, Orville (n. 19 august 1871, Dayton, SUA^[6] – d. 30 ianuarie 1948, Dayton, SUA^[7]) și Wilbur (n. 16 aprilie1867,^] Millville[*], SUA – d. 30 mai 1912, Dayton, SUA^[11]), au fost doi aviatori, ingineri, inventatori și pionieri ai aviației americani, creditați în general cu inventarea, construcția și pilotarea reușite ale primului avion din lume. Ei au efectuat primul zbor controlat, susținut și autopropulsat al unui aparat mai greu ca aerul la 17 decembrie 1903, la patru mile sud de localitatea Kitty Hawk, Carolina de Nord^⁠(d). În 1904–05, cei doi frați au dezvoltat, din prima lor mașină de zbor, primul avion practic cu aripi fixe^⁠(d). Deși nu au fost primii care au construit avioane experimentale, frații Wright au fost primii care au inventat mecanismele de control al zborului care au făcut posibil primul zbor autopropulsat.

Realizarea fundamentală a celor doi frați a fost inventarea controlului pe trei axe^⁠(d), care a permis pilotului să manevreze avionul eficient și să-i păstreze echilibrul.^{[15][16][17][18]} Această metodă a devenit și încă mai este standard pe avioanele cu aripi fixe de orice fel.^[19][20] De la începutul activității lor în domeniul aeronauticii, frații Wright s-au concentrat pe dezvoltarea unei metode fiabile de control pentru piloți, pe care o considerau cheia rezolvării „problemei zborului”. Această abordare era mult diferită de ce făceau alți experimentatori ai vremii, care puneau accent mai mult pe dezvoltarea de motoare puternice.^[21] Utilizând un mic tunel aerodinamic dezvoltat de ei, frații Wright au și strâns mai multe date exacte decât oricine altcineva înaintea lor, ceea ce le-a permis să proiecteze și să construiască aripi și elici mai eficiente decât orice se realizase până la ei.^[22][23] Primul lor brevet american, cu numărul 821.393, nu revendica inventarea unei mașini de zbor, ci mai degrabă a unui sistem de control aerodinamic care manevra suprafețele unei mașini de zbor.^[24]

Au dobândit aptitudinile de mecanică esențiale pentru succesul lor de-a lungul anilor petrecuți lucrând în atelierul lor cu mașini de tipărit, biciclete, motoare și alte utilaje. În special lucrul la biciclete a influențat credința lor că un vehicul instabil cum ar fi un aparat de zbor putea fi controlat și echilibrat prin exercițiu.^[25] Din anul 1900 până la primul lor zbor autopropulsat de la sfârșitul lui 1903, ei au efectuat ample teste cu planoare care le-au dezvoltat și abilitățile de piloți. Charlie Taylor^⁠(d), un angajat al atelierului lor de bicilete, a devenit și el o parte importantă a echipei, și a construit primul motor de avion în strânsă colaborare cu cei doi frați.

Statutul fraților Wright de inventatori ai avionului a fost supus unor contestații din partea mai multor părți. Multe controverse persistă pe marginea unor revendicări concurente ale unor aviatori timpurii^⁠(d). Edward Roach, istoric la Parcul Național Istoric al Istoriei Aviației de la Dayton^⁠(d) susține că cei doi au fost niște excelenți ingineri autodidacți, capabili și să administreze o întreprindere mică, dar că nu aveau abilitățile de afaceri și temperamentul necesare pentru a domina industria aviației în perioada ei de creștere

Park rangerul Tom White demonstrează o replică a zmeului-cutie al fraților Wright din 1899 la Wright Brothers National Memorial^⁠(d)

În iulie 1899, Wilbur a pus la încercare aripa cu răsucire^⁠(d) construind și apoi înălțând un zmeu biplan cu o anvergură a aripilor de 1,5 m. Când aripile se răsuceau, un capăt de aripii producea mai multă portanță, iar celălalt capăt mai mai puțină. Inegalitatea de portanță făcea ca aripile să se încline, sau să se aplece: capătul cu mai multă portanță de înălța, în timp ce celălalt capăt cobora, provocând un viraj în direcția de capătului coborât. Deformarea era controlată prin intermediul a patru cabluri atașate la zmeu, care duceau la două manete ținute de conducătorul zmeului, care le înclina în direcții opuse pentru a răsuci aripile.

În 1900, frații au mers la Kitty Hawk^⁠(d), Carolina de Nord, pentru a-și începe experimentele de planare cu om la bord. În răspunsul dat primei scrisori primită de la Wilbur, Octave Chanute sugerase coasta mijlocie a Atlanticului pentru brizele ei regulate și pentru suprafețele moi de aterizare pe plajele cu nisip. Wilbur a cerut și a analizat și datele de la Weather Bureau^⁠(d), și a hotărât să meargă la Kitty Hawk^[50][51] după ce a primit informații și de la meteorologul guvernului staționat acolo.^[52][53] Kitty Hawk, deși un loc izolat, era mai aproape de Dayton decât alte locații sugerate de Chanute, cum ar fi California și Florida. Locul prezenta și avantajul izolării lor față de reporteri, care transformaseră experimentele lui Chanute din 1896 de pe Lacul Michigan într-un fel de circ. Chanute i-a vizitat în tabăra lor în fiecare sezon între 1901 și 1903 și a văzut experimentele de planare, dar nu și zborurile autopropulsate.

Planorul lui Chanute din 1896. Pilotul ar putea fi Augustus Hering.^⁠(d)

Frații Wright și-au bazat designul zmeului și planoarelor de dimensiuni normale pe activitatea desfășurată în anii 1890 de către alți pionieri ai aviației. Ei au adoptat bazele proiectului planorului biplan Chanute-Hering („double-decker”, după cum îi spunea Wright), care zburase bine în experimentele din 1896 de lângă Chicago, și a folosit datele aeronautice despre portanță publicate de Otto Lilienthal. Frații Wright au conceput aripi cu o curbură a suprafeței superioare. Nu cei doi descoperiseră acest principiu, doar au profitat de el. Portanța superioară a unei suprafețe curbate față de una plană fusese discutată pentru prima dată științific de către Sir George Cayley^⁠(d). Lilienthal, a cărui activitate a fost atent studiată de frații Wright, foloseau aripile arcuite în planoare, dovedind în zbor avantajul față de suprafețele plane. Montanții de lemn dintre aripile planorului Wright erau fixate cu sârme în propria lor versiune a unui schelet Pratt cu grinzi triangulate^⁠(d) modificat de Chanute, un design pentru construcția de poduri folosit de acesta pentru planorul biplan (inițial construit ca triplan). Frații Wright au montat profundorul orizontal în fața aripii, și nu în spate, crezând, se pare, că această caracteristică îi va ajuta să evite, sau să se protejeze de un picaj și de o prăbușire ca aceea în care a murit Lilienthal.^[54] Wilbur credea, incorect, că nu este nevoie de coadă,^[55] și primele două planoare nu aveau așa ceva. Potrivit unor biografi ai fraților Wright, probabil că Wilbur a făcut toate planările până în 1902, poate pentru a-și exercita autoritatea de frate mai mare și pentru a-l proteja pe Orville, întrucât nu voia să trebuiască să dea explicații episcopului Wright în cazul în care Orville s-ar fi rănit

În tabăra de la Kill Devil Hills, a trebuit să aștepte câteva săptămâni pentru că arborele elicelor s-a defectat la testarea motorului. După ce arborii au fost înlocuiți (pentru care a trebuit să meargă de două ori înapoi la Dayton), Wilbur a câștigat o aruncare a monedei și a efectuat o tentativă de zbor de trei secunde la 14 decembrie 1903, blocând însă motorul după decolare și producând daune minore Flyerului. (Întrucât ziua de 13 decembrie 1903 a picat într-o duminică, frații nu au făcut nicio încercare în acea zi, chiar dacă vremea era bună, așa încât primul zbor propulsat de test a avut loc în ziua când se împlineau 121 de ani de la primul zbor de test al fraților Montgolfier, 14 decembrie 1782.) Într-un mesaj adresat familiei, Wilbur a anunțat că testul a avut „un succes doar parțial”, afirmând că „are multă putere, și dacă nu era o mică greșeală din lipsă de experiență cu acest aparat și cu această metodă de pornire, mașina sigur ar fi zburat frumos.”^[86] După reparații, frații Wright au revenit la zbor pe 17 decembrie 1903, efectuând fiecare câte două zboruri cu decolare de pe teren plat, cu un vânt rece din față de 43 km/h. Primul zbor, al lui Orville de la ora 10:35 am, de 37 m în 12 secunde, cu o viteză de doar 10,9 km/h deasupra solului, a fost imortalizat într-o celebră fotografie.^[52] Următoarele două zboruri au fost de 51, respectiv 61 m, efectuate de Wilbur, respectiv Orville. Altitudinea lor a fost de 3 m deasupra solului.^[87] Orville Wright relata despre ultimul zbor al zilei:

Wilbur a început cel de-al patrulea și ultimul zbor la ora 12. Primele câteva sute de metri au fost în sus și în jos, ca și mai înainte, dar de când trei sute de metri au fost acoperite, mașina a fost sub un control mult mai bun. Cursul pentru următorii patru sau cinci sute de metri, dar a avut puțin ondulație. Cu toate acestea, atunci când aproximativ opt sute de metri mașina a început pitching din nou, și, într-una dintre cele darts în jos, a lovit la sol. Distanța față de sol a fost măsurată să fie 852 de metri, timpul de zbor a fost de 59 de secunde. Cadru susținerea față de carma s-a rupt, dar partea principală a mașinii nu a fost rănit, la toate. Am estimat că mașina ar putea fi pus în stare de zbor din nou în aproximativ o zi sau două.

Caietul lui Orville, cu însemnările din 17 decembrie 1903

Cinci persoane au asistat la zboruri: Adam Etheridge, John T. Daniels^⁠(d) (care a realizat celebra fotografie „primul zbor” folosind camera poziționată de Orville) și Will Dough, toți din echipajul de salvamari al Gărzii de Coastă a guvernului SUA; antreprenorul local W. C. Brinkley; și Johnny Moore, un adolescent care locuia în zonă. După ce oamenii au tras Flyerul înapoi după al patrulea zbor, o rafală puternică de vânt l-a răsturnat de mai multe ori, în ciuda eforturilor echipajului de a-l ține jos. Grav avariat, avionul nu a mai zburat.^[88] Frații l-au trimis acasă, și după mai mulți ani Orville l-a restaurat, împrumutându-l mai multor locații din SUA pentru expunere, apoi unui muzeu britanic (vezi mai jos despre disputa cu Smithsonian), înainte ca aceasta să fie în cele din urmă instalat în 1948 la Institutul Smithsonian din Washington, DC, actuala sa reședință.

Frații Wright i-au trimis o telegramă tatălui lor despre zboruri, solicitându-i să „informeze presa”.^[52] Dayton Journal a refuzat însă să publice știrea, spunând că zborurile au fost prea scurte pentru a fi importante. Între timp, împotriva dorinței fraților, un operator de telegraf a lăsat mesajul lor să scape și unui ziar din Virginia, care a născocit un articol extrem de inexact, care a fost retipărit în ziua următoare în mai multe ziare din alte părți, inclusiv în Dayton.^[89][90]

Frații Wright au emis propria lor declarație de presă factuală în luna ianuarie.^[91] Zborurile nu au creat însă multă emulație—oamenii nici nu prea știau de ele—și în curând vestea s-a stins. În Paris, cu toate acestea, membrii Aero Club de France, deja stimulați de relatările lui Chanute despre succesele fraților Wright cu planoarele, au luat veștime mai în serios și și-au sporit eforturile pentru a-i ajunge din urmă pe frați.^[92]

Analize moderne efectuate de profesorul Fred E. C. Culick și Henry R. Jex (în 1985) au demonstrat că Wright Flyer din 1903 era atât de instabil încât era aproape imposibil de manevrat de către oricine altcineva decât frații Wright, care se antrenaseră pe planorul din 1902.^[93] Într-o încercare de recreere pe evenimentului 100 de ani mai târziu, pe 17 decembrie 2003, Kevin Kochersberger, pilotând o replică exactă, nu a reușit să repete succesul pe care l-au avut frații Wright cu expertiza lor de pilotaj

Orville zburând peste Huffman Prairie în Wright Flyer II^⁠(d). Zborul #85, de circa 536 m în 40,2 s, 16 noiembrie 1904.

În 1904, frații Wright au construit Flyer II. Ei au hotărât să evite cheltuielile de călătorie și aducerea de provizii la Outer Banks și și-au amenajat un aerodrom la Huffman Prairie^⁠(d), o pășune de vite aflată la 13 km nord-est de Dayton. Ei au primit permisiunea de a folosi terenul gratuit, de la proprietarul lui, Torrance Huffman, director de bancă. Ei au invitat apoi reporterii la primul lor zbor de încercare al anului, pe 23, cu mai, cu condiția să nu se facă fotografii. Probleme cu motor și vântul slab a împiedicat orice zbor, și au reușit doar un mic salt câteva zile mai târziu, cu mai puțini reporteri prezenți. Istoricul Fred Howard de la Biblioteca Congresului a consemnat unele speculații că frații ar fi eșuat intenționat pentru a-i face pe reporteri să-și piardă interesul față de experimentele lor. Nu se știe dacă este așa, dar după slaba prestație, ziarele locale i-au ignorat practic un an și jumătate.^[95]

Wrights s-au bucurat de libertatea față de distracția produsă de reporteri. Lipsa ziariștilor reducea astfel și șansele ca concurenții să afle metodele lor. După zborurile propulsate de la Kitty Hawk, frații Wright au hotărât să înceapă să se retragă din afacerea cu biciclete pentru a se concentra pe crearea și comercializarea unui avion practic.^[96] Aceasta reprezenta un risc financiar, deoarece cei doi nu erau nici bogați, nici finanțați de guvern (cum erau alți experimentatori precum Ader, Maxim^⁠(d), Langley și Alberto Santos-Dumont). Frații Wright nu aveau luxul de a putea să dea invenția lor altora; ei urmau să-și câștige pâinea din ea. Astfel, ei au intensificat secretul, la încurajarea sfaturilor avocatului de brevete, Henry Toulmin^⁠(d), de a nu dezvălui detalii despre mașina lor.

Wilbur zburând aproape patru ture în jurul Huffman Prairie, circa 4,5 km în 5 minute 4 secunde; zborul #82, 9 noiembrie 1904.

Jurnalul lui Wilbur cu o diagramă și datele pentru primul zbor circular pe 20 septembrie 1904

La Huffman Prairie, vânturile mai slabe făceau ca decolările să fie mai dificile, așa că au avut nevoie de un suport mai lung pentru decolare decât cel de 18 m utilizat la Kitty Hawk. Primele zboruri din 1904 au relevat probleme cu stabilitatea longitudinală, rezolvate prin adăugarea de balast și prelungirea suporturilor pentru portanță.^[97] Primăvara și vara, au suferit multe aterizări dure, de multe ori deteriorând aparatul și rănindu-se ușor. Pe 13 august, au făcut o decolare neasistată, Wilbur depășind în cele din urmă cele mai bune rezultate de la Kitty Hawk cu un zbor de 400 m. Apoi, ei au hotărât să folosească o catapultă cu greutăți pentru a face decolările mai ușoare și au încercat-o pentru prima dată pe 7 septembrie. Pe 20 septembrie 1904, Wilbur a zburat primul cerc complet din istorie cu un aparat propulsat, mai greu ca aerul, cu om la bord, parcurgând 1.244 m în aproximativ un minut și jumătate.^[98] Cele mai bune două zboruri ale lor au fost efectuate în 9 noiembrie de către Wilbur și în 1 decembrie de către Orville, fiecare depășind cinci minute și parcurgând aproape trei kilometri în aproape patru cercuri.^[99] Până la sfârșitul anului, frații acumulaseră aproximativ 50 de minute de zbor, în 105 zboruri pe deasupra pășunii destul de umede de 34 ha, care, în mod remarcabil, este practic neschimbată și astăzi, și face parte din Dayton Aviation Heritage National Historical Park^⁠(d), aflat lângă Baza Aeriană Wright-Patterson^⁠(d).

Frații Wright au casat avionul lovit și avariat, dar au păstrat motorul, iar în 1905 au construit un nou avion, Flyer III. Cu toate acestea, la început acest Flyer oferea aceeași performanță marginală ca și primele două. Zborul inaugural a fost pe 23 iunie, iar primele zboruri au ținut nu mai mult de 10 secunde.^[100] După ce Orville a suferit un accident în care și-a rupt oasele și putea să moară pe 14 iulie, ei au reconstruit Flyer cu profundorul din față și cârma din spate mărite și plasate ceva mai departe de aripi. De asemenea, ei au instalat un control separat pentru cârma din spate în loc de legarea ei la „leagănul” răsucirii aripii ca mai înainte. Fiecare dintre cele trei axe—tangaj, ruliu și girație—avea acum propriul său control independent. Aceste modificări au îmbunătățit stabilitatea și controlul, ceea ce a permis o serie de șase „zboruri lungi” dramatice, variind de la 17 la 38 de minute și de 17 la 39 km în jurul terenului de un kilometru peste Huffman Prairie între 26 septembrie și 5 octombrie. Wilbur a făcut ultimul și cel mai lung zbor, de 39,4 km în 38 de minute și 3 secunde, încheiat cu o aterizare în condiții de siguranță atunci când a epuizat combustibilul. Zborul a fost văzut de mai multe persoane, inclusiv câțiva prieteni invitați, tatăl lor Milton, și fermierii din jur.^[101]

Wright Flyer III^⁠(d) pilotat de Orville peste Huffman Prairie, 4 octombrie 1905. Zborul #46, parcurgând 39,4 km în 33 de minute și 17 secunde; ultimul zbor fotografiat al anului

Reporterii au apărut a doua zi (doar a doua lor apariție pe teren începând cu luna mai a anului precedent), dar frații au refuzat să zboare. Zborurile lungi i-au convins pe frații Wright că îndepliniseră scopul de a crea un aparat de zbor de „utilitate practică”, pe care ar putea să-l ofere spre vânzare.

Singurele fotografii ale zborurilor din anii 1904-1905 au fost efecutate de către frați. (Câteva fotografii au fost deteriorate în Marea Inundație din Dayton^⁠(d) din 1913, dar cele mai multe au supraviețuit intacte.) În 1904, antreprenorul apicultor din Ohio Amos Root^⁠(d), pasionat de tehnologie, a văzut câteva zboruri, inclusiv primul zbor în cerc. Articolele scrise de el pentru revista lui de apicultură au fost singurele relatări publicate de un martor ocular despre zborurile de la Huffman Prairie, cu excepția neimpresionantul salt anterior văzut de ziariști. Root a oferit un raport revistei Scientific American, dar redactorul l-a refuzat. Ca urmare, vestea nu a fost cunoscută în afara statului Ohio, și a fost întâmpinată de multe ori cu scepticism. Ediția din Paris a ziarului Herald Tribune titra în 1906 un articolul despre frații Wright „Zburători sau mincinoși?”

În anii următori, ziarele din Dayton aveau să sărbătorească cu mândrie orașul natal al fraților Wright ca eroi naționali, dar reporterii locali au ratat una dintre cele mai importante știri din istorie chiar în timp ce se desfășura la câțiva kilometri de ușa lor. James Middleton Cox^⁠(d), la acea dată editor la Dayton Daily News^⁠(d) (mai târziu guvernator de Ohio și candidat prezidențial din partea democraților în 1920), a exprimat atitudinea ziariștilor—și publicului—din acele zile, atunci când a recunoscut după ani: „sincer, niciunul dintre noi nu a crezut.”^[102]

Dayton Daily News relata pe data de 5 octombrie zborul la pagina 9, împreună cu știrile din agricultură și afaceri.^[a]

Câteva ziare au publicat articole despre zborurile lungi, dar niciun reporter sau fotograf nu a fost acolo. Lipsa relatărilor abundente ale martorilor oculari în presă a fost un important motiv de neîncredere la Washington, DC și în Europa și la reviste precum Scientific American, ai cărei redactori se îndoiau de „presupusele experimente” și se întrebau cum de ziarele americane, „cât sunt ele de atente, au lăsat să le scape aceste spectacole senzaționale.”^[103]

În octombrie 1904 frații au primit vizita primului european important cu care aveau să se împrietenească în următorii ani, colonelul J. E. Capper^⁠(d), care avea să devină superintendent al Royal Balloon Factory^⁠(d). Capper și soția sa vizitau Statele Unite să cerceteze exponatele aeronautice de la St. Louis World Fair^⁠(d), dar au primit o scrisoare de recomandare atât pentru Chanute cât și pentru frații Wright din partea lui Patrick Alexander^⁠(d). Claudia a fost foarte impresionată de frații Wright, care i-au arătat fotografii ale aparatului în zbor.^[104]

Frații Wright erau cu siguranță complici la lipsa de atenție de care beneficiau. Teamându-se ca ideile le vor fi furate de concurenți, și încă fără brevet, au zburat într-o singură zi după 5 octombrie. De atunci, ei au refuzat să zboare oriunde dacă nu aveau un contract ferm pentru vânzarea de aparate. Au scris guvernului SUA, apoi în Regatul Unit, Franța și Germania, cu o ofertă de a vinde o mașină de zbor, dar au fost respinși pentru că insistau pe un contract semnat înainte de a face o demonstrație. Ei erau dispuși chiar să expună fotografii ale Flyerului în aer. Armata americană cheltuise recent 50.000 de dolari pe Langley Aerodrome—un produs al celui mai de seamă om de știință al țării—doar pentru a vedea cum acesta se prăbușește de două ori în râul Potomac „ca un pumn de mortar”, și era deosebit de refractară la cererile celor doi necunoscuți meșteri de biciclete din Ohio.^[105] Astfel, în fața disprețului și îndoielilor, frații Wright și-au continuat activitatea în semi-obscuritate, în timp ce alți pionieri ai aviației ca Santos-Dumont, Henri Farman, Léon Delagrange^⁠(d) și americanul Glenn Curtiss^⁠(d) intrau în lumina reflectoarelor.

Frații Wright la Belmont Park^⁠(d) Aviation Meet în 1910

* 1879: Lascăr L. Vorel (n. 19 august 1879, Iași — d. februarie 1918, München, Germania) a fost un pictor postimpresionist român^[1], al cărui stil este legat de expresionism.

S-a născut la Iași într-o familie mixtă, cehi-români: tatăl, Lascăr A. Vorel, farmacist în Piatra Neamț și mama, Julieta, născută Suess^[2]. Lascăr Vorel a fost strănepotul lui Anton Vorel, un farmacist bine cunoscut, ce venise în România din Boemia. La 26 mai 1825, prin hrisov domnesc, domnitorul Ioniță Sandu Sturdza îi acorda spițerului Anton Vorel dreptul de a deschide o spițerie în Târgul Pietrei, pentru "obșteasca înlesnire în treaba medicilor". În 1883, Lascăr A. Vorel (fiul lui Anton Vorel) primește brevetul de furnizor al Curții Regale, farmacia numindu-se din acel moment Farmacia Regală Vorel.^[3]

Lascăr L. Vorel și-a petrecut prima parte a vieții la Piatra Neamț^[1], unde frații săi, Constantin și Tudor, aveau să preia farmacia Vorel, ei fiind ultima generație care a stăpânit-o înainte de naționalizare în regimul comunist.

După studiile gimnaziale la Piatra Neamț^[4], urmează studiile liceale și Școala de Arte Frumoase din Iași^[1][4]. Lascăr Vorel și-a continuat studiile în Imperiul german, unde s-a stabilit în 1899^[1], și unde și-a petrecut apoi o mare parte din viață. La 17 octombrie 1900 s-a înscris la Akademie der Bildenden Künste München (Academia de Arte Frumoase München)^[1] [5], unde a fost elevul lui Franz Stuck^[6], și și-a dezvoltat un stil artistic influențat de secesiunea vieneză, și de alte variante de Art Nouveau.

În timp, a adoptat o viziune artistică inspirată de liniile geometrice ale lui Paul Cézanne. Deși a refuzat să se încadreze în vreun grup de artiști, operele lui au elemente comune cu cele ale unor expresioniști (inclusiv George Grosz). Multe dintre picturile sale sunt satirice, centrându-se pe caricaturi grotești ale societății burgheze. Majoritatea sunt pictate în guașă, predominând culorile albastru, gri, și mov.

Portret

Stilul său principal stă în contrast cu picturile sale în care apare regiunea natală: concentrându-se pe compoziții mai largi și peisaje ce includ portrete sentimentale de țărani și mesteșugari, a folosit culori mai deschise.

După începutul primului război mondial, Vorel a incorporat proteste pacifiste în picturile sale — acestea au fost ultimul mare subiect al picturii sale înaite de moartea sa în Germania, ce s-a petrecut înainte de sfârșitul conflictului mondial.

Lascăr L. Vorel
Date personale
Născut	19 august 1879 Iași, România
Decedat	Februarie 1918, (38 de ani) München, Germania
Cauza decesului	boală la rinichi[*]
Părinți	Lascăr A. Vorel Julieta Suess
Frați și surori	Constantin Vorel Tudor Vorel
Naționalitate	România
Cetățenie	Germania
Ocupație	pictor diarist[*]
Activitate
Domeniu artistic	Pictură
Studii	Școala de Arte Frumoase din Iași, Academia de Arte Frumoase München
Pregătire	Franz Stuck
Mișcare artistică	Secesiunea vieneză, Art Nouveau, postimpresionism, expresionism, Tinerimea artistică
Influențat de	Paul Cézanne

În 1993, la Piatra Neamț a fost înființată Galeria Lascăr Vorel, unde se organizează bienala de pictură Lascăr Vorel

·         1881: George Enescu, compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român (d. 1955). George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoșani - d. 4 mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este pe bună dreptate considerat unul din cei mai mari muzicieni români. Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena. Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmînd presa și publicul, deși avea doar 12 ani. După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1. Tot atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a pus pe muzică cîteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dînd naștere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot (1908). Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, avînd parteneri prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier. În timpul Primului război mondial rămîne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea cîștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de BANI generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte. După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerîndu-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămîne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin) În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. Opera o dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai tîrziu. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pămînt, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, cînd, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană. Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internațional „George Enescu” din București, premiera românească datînd din 1958, cînd în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținînd lui Jean Rînzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse. În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

Statuia lui George Enescu amplasată lângă Universitatea Națională de Muzică București. Sculptor Boris Caragea, 1961

Statuia lui George Enescu, sculptată de Ion Jalea, instalată în 1971 pe peluza din fața Operei Naționale București

Mormântul lui George Enescu din Cimetière du Père Lachaise - Paris

Creația:

Opere

• Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)

Simfonii

• Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)
• Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
• Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)

Alte lucrări orchestrale

• Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)
• Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
• Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
• Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
• Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
• Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)

Muzică de cameră

Cvartete pentru coarde

• Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
• Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)

Sonate

• Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)
• Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
• Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular românesc", Op. 25 (1926)
• Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
• Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)

Alte lucrări de cameră

• Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)
• Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
• Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
• Concertstück pentru violă și pian (1906)
• Légende pentru trompetă și pian (1906)
• Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
• Impressions d'Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)
• Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
• Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
• Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)

Muzică pentru pian

• Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)
• Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
• Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
• Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
• Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)

George Enescu

Casa memorială G. Enescu de la Cumpătu, Sinaia

În București se găsește Muzeul Național „George Enescu", găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă publicului, au locuit Maruca și Enescu.^[15]

Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii '80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.

Casa din Mihăileni a bunicului matern, în care Enescu a petrecut o parte din copilărie, a ajuns până în 2014 într-o stare avansată de deteriorare. A fost salvată în august 2014 de la demolare de o echipă de arhitecți voluntari.

George Enescu
George Enescu
Date personale
Născut	19 august 1881[1][2][3][4][5][6]  George Enescu, George Enescu, Botoșani, România
Decedat	4 mai 1955 (73 de ani)[2][3][4][5][6]  Paris, Franța[7]
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[8]
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor violonist pianist dirijor muzician profesor de muzică[*] profesor universitar[*] politician
Activitate
Studii	Conservatorul din Paris, Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena
Gen muzical	operă simfonie
Instrument(e)	vioară pian
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*]
Membru titular al Academiei Române

·         1883: S-a născut celebra creatoare franceză de modă Gabrielle Chanel, numită şi „Coco”. In 1916, a lansat o linie a eleganţei feminine care s-a impus drept “stilul Chanel”; (d.10.01.1971).
* 1883: Leonid Alekseievici Kulik (în rusă Леонид Алексеевич Кулик) (n. 19 august 1883, Tartu – d. 14 aprilie 1942) a fost un mineralog rus care s-a remarcat pentru cercetarea meteoriților.

S-a născut la Tartu^[1] (Estonia) și a studiat la Institutul Imperial de Silvicultură din Sankt Petersburg și la Universitatea din Kazan. A slujit în armata rusă în timpul Războiului Ruso-Japonez, apoi a petrecut ceva timp în închisoare pentru activități politice revoluționare. A slujit apoi în armata rusă în timpul Primului Război Mondial.

După război a devenit instructor, predând mineralogia la Tomsk. În 1920 i s-a oferit un loc de muncă la Muzeul de Mineralogie din orașul Sankt-Petersburg.

În 1927 a condus prima expediție de cercetare sovietică pentru a investiga evenimentul de la Tunguska^[2], cel mai mare impact astronomic înregistrat în istorie, care a avut loc la 30 iunie 1908. El a făcut o călătorie de recunoaștere în zonă și a vorbit cu martorii locali. A înconjurat zona unde copacii au fost doborâți și s-a convins că aceștia erau culcați la pământ cu rădăcinile întoarse către centru. Totuși el nu a găsit niciun fragment de meteorit de pe urma impactului.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a luptat din nou pentru țara sa, de data aceasta într-o miliție paramilitară. A fost capturat de Armata Germană și a murit de tifos într-un lagăr de prizonieri de război

Leonid Kulik

* 1890: Prințesa Augusta Victoria de Hohenzollern (19 august 1890 - 29 august 1966), a fost o prințesă germană. A fost soția regelui Manuel al II-lea al Portugaliei însă după detronarea acestuia.

Augusta Victoria a fost fiica lui Wilhelm, Prinț de Hohenzollern, fost moștenitor prezumptiv la tronul Regatului României și a primei lui soții, Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii.^[1][2] Bunicii paterni au fost Leopold, Prinț de Hohenzollern și Infanta Antónia a Portugaliei, una dintre moștenitoarele tronului Portugaliei.^[1][2] Bunicii materni au fost Prințul Louis, Conte de Trani și Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria.

Louis a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și al celei de-a doua soții, Arhiducesa Maria Theresa de Austria. Mathilde Ludovika a fost sora împărătesei Elisabeta a Austria ("Sisi").

Fratele mai mic al tatălui ei a fost regele Ferdinand I al României.

Prințesa Augusta Victoria

La 4 septembrie 1913, Augusta Victoria s-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei.^[1][2] El a succedat la tronul portughez după asasinarea tatălui său Carlos I al Portugaliei și a fratelui mai mare, Luís Filipe, Duce de Braganza la 1 februarie 1908. A fost detronat de revoluția din 5 octombrie care a dus la crearea Primei Republici Portugheze. Mireasa avea 23 de ani iar mirele 24. Manuel a murit la 2 iulie 1932 la Fulwell Park, Twickenham, Middlesex, Anglia. Nu au rezultat copii din această căsătorie.

La 23 aprilie 1939, Augusta Victoria s-a recăsătorit cu contele Robert Douglas,^[1][2] fiul cel mare al contelui Ludvig Douglas. Mireasa avea aproape 49 de ani iar mirele 59. Nici din a doua căsătorie nu au rezultat copii. Douglas a murit la 26 august 1955.

Augusta Victoria de Hohenzollern

·         1901: Ștefan Nădășan, inginer român, membru al Academiei Române (d. 1967)

* 1914: Ion Vitner (numele apare și în grafia Wittner; n. 19 august 1914, București — d. 12 aprilie 1991, București) a fost un scriitor și critic literar român evreu,^[1] reprezentant al realismului socialist și proletcultismului.

A studiat pentru a deveni medic stomatolog, dar a abandonat profesia în 1931, când a debutat la revista literară avangardistă unu, condusă de Sașa Pană.

Între anii 1933 și 1935 a participat la Cercul de studii marxiste de pe lângă revista Cuvântul liber, devenind unul dintre reprezentanții dogmatismului proletcultist. Din cauza activității politice de stânga desfășurate i s-a fixat domiciliu forțat în 1940 și a fost deportat în 1942 în Transnistria.

Între anii 1944 și 1946 a fost redactor la ziarul Scînteia, între 1944 și 1949 a fost membru în comitetul redacțional al revistei Orizont, iar din 1948 până la moarte a fost redactor-șef adjunct și apoi redactor-șef al revistei Flacăra.

A colaborat și la revistele Gazeta literară, Contemporanul, Tribuna și Viața românească unde a scris o serie de articole pe tema „Pe drumul realismului socialist”.

Ion Vitner socotea că prin silință se poate deveni „un adevărat educator al maselor, un propagandist al ideilor socialismului, un agitator și un mobilizator al elanului eroilor muncii din viața noastră de fiecare zi”.^[3]

În revista Contemporanul, nr. 40, 27 iulie 1947, Ion Vitner a publicat un articol, cu titlul „Poetul culorilor sumbre”, în care Mihai Eminescu era contestat, fiind declarat „nebun”^[4] și l-a acuzat că este „exponent al marii boierimi și a tendințelor ei retrograde”, „un caz tipic de intelectual în derută, care în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. [...] Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...”.

Volumele din 1949, Pasiunea lui Pavel Corceaghin și Critica criticii, în care a adunat articolele publicate în prealabil în presă, au fost primul ghid a dogmatismului proletcultist în România.^[5]

După 1945, și mai ales în anii ’50, când lupta de clasă „se ascuțea din ce în ce”, rubrica de cinema de la Contemporanul, a lui Eugen Schileru, a fost uzurpată de un semnatar vigilent și corespunzător, numit Emil Suter, și de fratele său, Ion Vitner, aceștia având sarcina de partid să atace și așa destul de fragila cinematografie autohtonă.^[6][7]

Între anii 1948 și 1960 a fost membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Din 1948 a lucrat la Universitatea din București, înlocuindu-l pe George Călinescu, pentru a se putea impune o „nouă” intelectualitate, care să-i ia locul celei vechi.

Scrieri

• Octombrie, 1932 (publicat sub numele de Ion Wittner)
• Supremul adevăr, editura unu, București, 1933 (ediție hors-commerce cu un portret de M. Grünspan și cu un autoportret-colaj de autor; publicat sub numele de Ion Wittner)
• Critica criticii, Imprimeriile Scrisul Liber, 1949
• Pasiunea lui Pavel Corceaghin, 1949
• Fronturile de luptă ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, 1949
• Influența clasei muncitoare în opera lui Eminescu și Caragiale, 1949
• Poezia lui A. Toma, 1950
• Viața și opera lui D. Th. Neculuță, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., București, 1950
• Problema moștenirii literare, 1952
• Pămîntul prieteniei, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1954
• Eminescu, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1955
• Un mare scriitor al Chinei de Azi: Go Mo-Jo, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1955
• Eminescu, Editura Allami Irodalmi es Meveszeti Kiado, Marosvasarhely, 1956
• Firul Ariadnei, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1957
• Meridiane literare, Editura de Stat pentru Literatură și artă, București, 1960
• Prozatori contemporani: Ion Vitner. Vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1961
• Prozatori contemporani: Ion Vitner. Vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1962
• Formarea conceputului de literatură socialistă. Literatura în publicațiile socialiste și muncitorești 1880-1900. Reviste literare, Editura pentru Literatură, București, 1966
• Albert Camus sau tragicul exilului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968
• Semnele romanului, Editura Cartea Românească, București, 1971
• Reverii pe malurile Senei, Editura Cartea Românească, București, 1978
• Alexandru Ivasiuc: înfruntarea contrariilor, Colecția „Contemporanul nostru”, Editura Albatros, București, 1980
• Popas lîngă Notre-Dame, Editura Cartea Românească, București, 1981 (jurnal de călătorie)

Ion Vitner
Date personale
Născut	19 august 1914
Decedat	12 aprilie 1991 (76 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric literar[*] critic literar[*]
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român
Studii	Universitatea din București

·         1915: Margareta Giurgea, fizician român

·         1916: Vasile Brătulescu, pictor român (d. 1981)
* 1918: Zlata Mihailovna Potapova (în rusă Злата Михайловна Потапова) (n. 19 august 1918, Moscova — d. 1994, Moscova) a fost o filologă, critic literar și traducătoare sovietică și rusă. Ea era specialistă în limbile romanice, în special în limba italiană.
A absolvit cursurile Institutului de Filosofie, Literatură și Istorie „Nikolai Cernîșevski” din Moscova (1941). A obținut titlul științific de doctor în filologie. A lucrat în perioada 1952—1984 la Institutul de Literatură Universală „Maxim Gorki” din Moscova.^[1] Activitatea ei pe plan literar i-a adus mai multe medalii. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din URSS (1970).
* 1921: Eugene Wesley „Gene“ Roddenberry (n. 19 august1921, El Paso, Texas, SUA^[9] – d. 24 octombrie1991, Santa Monica, SUA^[10]) a fost un regizor și producător de film american, creator al serialului de televiziune Star Trek. A fost una din primele persoane căreia i s-au organizat funeralii spațiale, după moarte cenușa fiindu-i expediată în spațiu^[11]. Roddenberry a fost decorat cu Crucea pentru Distincție în Zbor (o medalie a Statelor Unite ale Americii) pentru acțiunile sale în cadrul corpului armat american în Teatrul Pacific din cel de-al Doilea Război Mondial.
Roddenberry a început să scrie scenarii înainte de Star Trek, încă din perioada în care lucra ca polițist în Los Angeles, sub pseudonimul Robert Wesley, datorită regulamentelor inflexibile ale poliției. Din această perioadă datează scenariile unor seriale populare ale anilor '60, cum ar fi Highway patrol, iar mai tîrziu Have Gun, Will Travel. Episodul din prima serie a serialului ,,Helen of Abajinian" a cîștigat un premiu al Ghildei Americane a Scriitorilor.

Gene Roddenberry

* 1924: Willard Sterling Boyle (n. 19 august 1924, Amherst, Nova Scotia, Canada - d. 7 mai 2011) este un fizician american de origine canadiană, cunoscut ca fiind coinventator al laserului cu rubin și al senzorului CCD, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică din 2009, împreună cu George E. Smith, pentru inventarea unui circuit cu semiconductori pentru imagini – senzorul CCD. Cei doi au împărțit jumătate din premiu, cealaltă jumătate fiindu-i acordată lui Charles Kao, inventatorul fibrei optice

Willard Boyle

* 1925: Maxim Berghianu (numele de familie original: Berghian, n. 19 august1925, Sighișoara - d. 30 ianuarie 2005, București)^[1], a fost un demnitar comunist român.

În anul 1945, Maxim Berghianu a devenit membru al Partidului Comunist din România.

A fost membru al CC al PMR, președinte al Comitetului de Stat al Planificării. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

Maxim Berghianu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1959 - 1989.

A fost membru al CC al PCR (1955-1989); ulterior a fost prim-secretar al regiunii Cluj (1964) și al județului Ilfov (1978), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1965-1967), președinte al Consiliului de Stat al Planificării (1965-1972), ministru al Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe (1972-1978), ministru secretar de stat la Agricultură și Industria Alimentară (1979-1981), ministru al Muncii (1981-1990), ministru al turismului în guvernul Constantin Dăscălescu (28 martie 1985 - 22 decembrie 1989).

A fost căsătorit cu actrița Silvia Popovici (1933-1993).

Maxim Berghianu

Date personale Nume la naștere Maxim Berghian Născut 19 august 1925 Sighișoara, România Decedat 30 ianuarie 2005, (80 de ani) București, România Căsătorit cu Silvia Popovici Naționalitate română Cetățenie  România  Etnie română Ocupație autor scriitor politician poet  Membru supleant al CC al PMR În funcție 28 decembrie 1955 – 25 iunie 1960 Membru al CC al PMR / PCR În funcție 25 iunie 1960 – 22 decembrie 1989 Președinte al Comitetului de Stat al Planificării În funcție 22 decembrie 1965 – 13 octombrie 1972 Prim-secretar al județului Cluj, 1964 Prim-secretar al județului Ilfov, 1978 Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri În funcție 1965 – 1967 Ministru al Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe În funcție 1972 – 1978 Ministru secretar de stat la Agricultură și Industria Alimentară În funcție 1979 – 1981 Ministru al Muncii În funcție 1981 – 1990 Ministru al Turismului În funcție 28 martie 1985 – 22 decembrie 1989 Deputat în Marea Adunare Națională În funcție 1957 – 1989 Premii 1. Erou al Muncii Socialiste 2. A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România Partid politic Partidul Muncitoresc Român Partidul Comunist din România Alma mater Facultatea Muncitorească, Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice București, Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu“, Școala Superioarã de Partid de pe lângã CC al PCUS (1962) Profesie tehnician la gaz metan, politician comunist

* 1933: Mina Vasilievici Kiosea sau Chiosea (în găgăuză Mina Kösä; n. 19 august 1933, Beșalma, Găgăuzia, Moldova – d. 25 noiembrie 1999) a fost un poet, om de cultură, folclorist și activist civic găgăuz. Este autorul textului imnului Găgăuziei^[1] și unul dintre autorii incluși în colecția de literatură găgăuză „Bucaktan seslär” („Vocile Bugeacului”).

S-a născut în satul Beșalma. A trăit în același sat și a avut aceeași vârstă cu omul de artă găgăuz Dmitri Karacioban. La vârsta de 15 ani, cei doi au mers la Harkov pentru a lucra la fabrică, dar în scurt timp s-au întors.

După ce a fost la armată, Kiosea a fost admis la Colegiul pedagogic din Cahul, unde a studiat în găgăuză. La studii fără frecvență, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Chișinău.

Cea mai mare parte a vieții a petrecut-o în satul natal. A fost secretarul organizației de partid din Beșalma.^[2] A condus școala și muzeul din Beșalma.^[3]

A fost ales deputat al Adunării Populare a UTA Găgăuzia.^[3] În ultimii ani ai vieții, a fost șeful Departamentului de cultură al Găgăuziei și consilier prezidențial al lui Petru Lucinschi.^[4]

În 2008, în cinstea sa a fost numit liceul teoretic din satul natal

În 1973^[3] a fost publicată prima sa colecție de poezii „Fericirea”. Au urmat cărțile „Frăția”, „Mirosul pământului”, „Bătăile inimii pământului”, „Speranța”, „Am gustat viața” și altele. Poeziile sale sunt incluse în toate manualele de limbă și literatură găgăuză. Opera a fost tradusă în rusă, turcă, moldovenească (română) și alte limbi. În anii 1980, Mina Kiosea a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

A publicat în total 14 volume de poezii.

Mina Kiosea
Date personale
Născut	19 august 1933  Beșalma, Găgăuzia, Moldova
Decedat	25 noiembrie 1999 (66 de ani)
Ocupație	scriitor
Activitate
Limbi	limba găgăuză

* 1933: Debra Paget (născută Debralee Griffin; n. 19 august 1933, Denver, Colorado) este o actriță americană.

Debra Paget

·         1935: Dumitru Radu Popescu (n. 19 august 1935, Păușa, județul Bihor (interbelic)) este un scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film și academician român. Dumitru Radu Popescu a fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Națională din 1975.^[2][3]

Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino. Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt Pasărea Shakespeare, Acești îngeri triști și Piticul din grădina de vară.

Opere:

Volume de proză

• Fuga - 1958
• Fata de la miazăzi - 1964
• Somnul pământului - 1965
• Dor (povestiri) - 1966
• Umbrela de soare - 1967
• Prea mic pentru un război așa de mare - 1969
• Duios Anastasia trecea - 1967
• Ploaia albă - 1971
• Căruța cu mere - 1974
• Leul albastru - 1981
• Galaxia Grama - [1984]
• Truman Capote și Nicolae Țic - 1995
• Complexul Ofeliei, (eseuri) - 1998
• Actori la curtea prințului Hamlet (publicistică) - 1999
• Dudul lui Shakespeare (publicistică) - 2000
• Pușca lui Caragiale - 2003
• Săptămâna cu 1001 de nopți - 2004
• Ștefan cel Mare - 2005
• Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen - 2007
• Diavolul aproximativ sau ora de metafizică - 2008
• Epistola către englezi - 2009
• Opere, I, ș. u. - 2010 ș. u.
• "Senin de august"

Romane

• Zilele săptămânii - 1959
• Vara oltenilor - 1964
• F - 1969
• Vânătoarea regală - 1973
• Cei doi din dreptul Țebei - 1973
• O bere pentru calul meu - 1974
• Ploile de dincolo de vreme - 1976
• Împăratul norilor – 1976
• Viața și opera lui Tiron B. I. Iepurele șchiop - 1980
• Viața și opera lui Tiron B. II. Podul de gheață - 1982
• Orașul îngerilor - 1985
• Dumnezeu în bucătărie - 1994
• Paolo și Francesca și al treisprezecelea apostol - 1998
• Săptămâna de miere - 1999
• Falca lui Cain - 2001
• Cucul de fier sau grădarea raiului - 2004
• Nopțile săptămânii - 2005
• Întoarcerea tatălui risipitor - 2008
• Pastorul sașilor - 2010

Piese de teatru

• Mama (debut ca damaturg) - 1960
• Vara imposibilei iubiri - 1966
• Vis - 1968
• Cezar, măscăriciul piraților - 1968
• Acești îngeri triști- 1969
• Pisica în noaptea Anului Nou - 1971
• Pasărea Shakespeare - 1973
• Muntele - 1977
• Studiu osteologic asupra scheletului unui cal dintr-un mormânt avar din Transilvania - 1979
• Rezervația de pelicani - 1983
• Paznicul de la depozitul de nisip - 1984
• Piticul din grădina de vară - 1973
• Moara de pulbere - 1988
• Dalbul pribeag
• Mormântul călărețului avar
• Moara de pulbere
• Mireasa cu gene false
• O batistă în Dunăre^[4]
• Rugăciune pentru un disk-jockey
• Domnul Fluture și doamna Fluture sau Paradisul - 2006

Scenarii de film

• Un surâs în plină vară(1963), regia Geo Saizescu
• Prea mic pentru un război atât de mare (1969), regia Radu Gabrea
• Păcală (1974), regia Geo Saizescu
• Duios Anastasia trecea (1979), regia Alexandru Tatos
• Vânătoarea de vulpi (1980), regia Mircea Danieliuc
• Fructe de pădure (1983), regia Alexandru Tatos
• Nelu (1988)
• Rochia albă de dantelă (1989), regia Dan Pița
• Turnul din Pisa (2002), regia Șerban Marinescu
• „15” (2005), regia Sergiu Nicolaescu

Poeme

• Câinele de fosfor - 1981

Eseuri

• Virgule (eseu) - 1978

Dumitru Radu Popescu
Dumitru Radu Popescu
Date personale
Născut	19 august, 1935, Păușa, România
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, dramaturg, publicist
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea Babeș-Bolyai
Activitatea literară
Activ ca scriitor	literatura contemporană
Operă de debut	Fuga (1958)
Membru titular al Academiei Române

·         1939 - S-a născut Ginger (Peter) Baker, baterist şi compozitor britanic (Cream, Blind Faith, Ginger Baker's Airforce).

·         1940 - S-a născut Jonathan (Roger James Cook), cântăreţ şi compoziotr britanic.

·         1940 - S-a născut Johnny Nash, cântăreţ, chitarist, compozitor şi actor american.

·         1941: S-a născut inginerul chimist Mircea Desideriu Banciu, membru corespondent al Academiei Române, membru al Societăţii europene de chimie;(d. 2005).

* 1941: Mihail Papayannakis (n. 19 august 1941 - d. 26 mai 2009) a fost un om politic grec, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Greciei.
* 1943: Emanoil-Mihail Cernescu (n. 19 august 1943) este un fost senatorromân în legislatura 1990-1992 ales în județul Mehedinți pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Emanoil-Mihail Cernescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Italiană, Ungaria, Republica Argentina, URSS și Canada.

Emanoil-Mihail Cernescu
Date personale
Născut	19 august 1943 (76 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Senator

·         1943 - S-a născut Don Fardon (Donald Maughn), cântăreţ britanic.

·         1943 - S-a născut Billy J. Kramer (William Howard Ashton), vocalist britanic (Bliiy J. Kramer & The Dakotas).
* 1944: Jack Canfield (n. 19 august 1944, Fort Worth, Texas, SUA), cunoscut drept coach-ul nr. 1 al Americii, este un au­tor de bestselleruri, orator profesionist, trainer și antreprenor. Este fon­datorul și președintele The Canfield Training Group („Grupul de Training Canfield”), care instruiește antreprenori, educatori, lideri de corporații, specialiști în vânzări și indivizi motivați, cum să-și extindă viziunea și să-și accelereze realizarea obiectivelor profesionale și personale.

Jack Canfield s-a născut la 19 august 1944, Forth Worth, Texas, iar anii adolescenței i-a petrecut în Wheeling, West Virginia. A absolvit Institutul Militar Linsly în 1962. În 1981, a primit un doctorat onorific din partea Universității din Santa Monica.

Creatorul mult iubitei serii Chicken Soup for the Soul (Supă de pui pentru suflet) și motorul din spatele dezvoltării și vânzării a peste 100 de milioane de exemplare vândute în Statele Unite (și 500 de milioane în întreaga lume, traduse în 43 de limbi), Jack Canfield are calificarea rară de a putea vor­bi despre succes. Este autor de editoriale citit în peste 150 de ziare. Seria de televiziune Chicken Soup for the Soul a fost divizată atât în rețeaua PAX, cât și în ABC. De asemenea, este autorul unei alte cărți care s-a bucurat de popularitate și a devenit un ghid al succesului pentru oamenii de pretutindeni - The Succes Principles (Principiile Succesului).

Jack Canfield este și absolvent de Harvard, deține diploma de masterat în psihologia educației la Universitatea din Massachusetts, și trei docto­rate onorifice. În decursul ultimilor 40 de ani, a fost psihoterapeut, consultant educațional, trainer în corporații și autoritate de prestigiu în stima de sine, succesul revoluționar și performanță de vârf.

Deține Recordul Mondial Guinness pentru șapte bestselleruri apărute pe lista New York Times în aceeași zi (24 mai 1998). Deține Recordul Mondial și pentru cea mai lungă sesiune de autografe (pen­tru Chicken Soup for the Kid’s Soul <<Supă de Pui pentru Sufletul Copilului>>).

Este fondatorul Fundației pentru Stima de Sine, care oferă resurse pentru stima de sine și traininguri pentru asistenți sociali, beneficiari de ajutor social și specialiști în resurse umane. Jack a scris și a coprodus Programul GOALS, un video program de training pentru a ajuta oamenii din California să treacă de la ajutor social la muncă, ceea ce a ajutat 810 000 de oameni să iasă din șomaj.

A apărut la peste 1 000 de radiouri și programe de televiziu­ne, inclusiv Oprah, The Montel Williams Show, Larry King Live, The Today Show, Fox & Friends, The CBS Evening News, the NBC Nightly News, CNN Talk Back Live, precum și pe PBS și BBC. Jack a apărut și în 19 filme, inclusiv The Secret, The Truth, The Opus, Choice point, The Tapping Solution și The Keeper of the keys. 

A condus mai bine de 2 500 de traininguri, ateliere de lucru și seminarii – și a prezentat și condus ateliere de lucru pentru mai mult de 500 de corporații, asociații profesionale, universități, școli, organizații pentru sănătatea mentală în toate cele 50 de state și 35 de țări. Clienții săi includ Microsoft, Federal Express, Siemens, Campbell’s Soup Company, Virgin Records, Sony Pictures, General Electric, Sprint, Merrill Lunch, Hartford Insurance, Johnson & Johnson, Coldwell Banker, Northrop, RE/MAX, Keller Williams, UCLA, YPO, Departamentul Naval al SUA și Children’s Miracle Network (Rețeaua Miracolelor pentru Copii).

Jack Canfield apare în National Speakers Association Speakers Hall of Fame (Hall of Fame a Asociației Naționale a Oratorilor), a primit Bursa Paul Harris de la Rotary Club, i s-a înmânat Medalia Cancelarului din par­tea Universității Massachusetts. A fost numit de două ori Motivatorul Anului de revista Business Digest, a primit Premiul Oratorul Anului din partea Societății de Leadership și Succes, precum și Premiul Național de Leadership din partea Asociației Naționale pentru Stima de Sine.

Jack Canfield

·         1945 - S-a născut Ian Gillan, vocalist şi compozitor britanic (Deep Purple, Ian Gillan Band).
* 1946: Ioan Adam (n. 19 august 1946, Mediaș) este un critic și istoric literar român. Începând din 2001 este profesor universitar la Universitaea Româno-Canadiană din Brașov. În anul 2000 a obținut doctoratul în filologie la Universitatea din București cu teza Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu

Este fiul lui Gheorghe Adam, tehnician feroviar, și al Elisabetei (n. Balteș), funcționară. A urmat cursuri elementare la Școala medie nr. 1 din Mediaș între 1953-1960, apoi, între 1960-1963, Liceul „Ștefan Ludwig Roth” și Liceul „Axente Sever” (1963-1964) din același oraș. În 1969 devine absolvent al Facultății de Filologie din București. Imediat după absolvire devine redactor la Scânteia, până în 1974; trece pentru o vreme ca șef la secția culturală de la Scânteia tineretului (1974-1983) și revine la Scânteia în perioada 1983-1988. Între 1988 și 1991 este redactor la Editura Eminescu. Începând din 1991 este publicist-comentator la Secția cultură a ziarului Adevărul.

Devine consilier parlamentar și publicist la săptămânalul Parlamentul (1992-1993), redactor-șef adjunct la Vocea României(1993-1996), apoi realizator-coordonator de programe culturale la Radio România Tineret între 1996-2002. Este colaborator la Adevărul literar și artistic, Amfiteatru, Argeș, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Luceafărul, România literară, Steaua, Tribuna, Viața Românească etc. A fost cofondator al Cenaclului și suplimentului literar-artistic „Confluențe” (1981) al Scânteii tineretului. A preluat, de la vol. V, îngrijirea ediției de Opere a lui Duiliu Zamfirescu, după moartea lui Mihai Gafița.

Debutul în volum se produce în 1979 cu o Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu. Editează monografia Duiliu Zamfirescu, datorată lui G. C. Nicolescu, aducându-i completări și rectificări bibliografice. A îngrijit și realizat ediții cu destinație didactică din operele clasicilor (G. Călinescu, Ion Pillat, Gh. Brăescu) și ale contemporanilor (Eugen Jebeleanu, M. R. Paraschivescu).

Opera:

• Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, București, 1979 (ed. II, revăzută și adăugită, Focșani, 2002);
• Planetariu, eseuri, București, 1984;
• Bat clopotele pentru Basarabia, în colab. cu Georgeta Adam, București, 1995;
• Inelele lui Saturn, eseuri, București, 1998;
• Panteon regăsit. O galerie ilustră a oamenilor politici români, București, 2000;
• Oglinda și modelele. Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu, București, 2001;
• Proba exilului, în colab. cu Georgeta Adam, București, 2002;
• Parole in Balcania, eseuri, București, 2003.

Traduceri

• G. Bayo, Revolta lui Arthur Rimbaud, în colab. cu R. Adam, București, 1998.

Ioan Adam
Date personale
Născut	19 august 1946 (73 de ani)  Mediaș, România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*]
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București

·         1946: S-a nascut William Jefferson ( Bill ) Clinton la Hope, Arkansas – Al 42-lea presedinte al SUA 1993 – 2001.

·         1948: S-a nascut Radu Anton Roman, jurnalist, scriitor şi realizator TV; (n.Fagaras; d. 29.08. 2005, Bucuresti).

* 1948: Tommy Söderberg (n. 19 august 1948 în Stockholm) este un antrenor suedez de fotbal.
* 1949: Roger Meddows-Taylor, cunoscut mai ales ca Roger Taylor (născut la 26 iulie 1949, King's Lynn, Norfolk, Regatul Unit) este un muzician englez polivalent, cu un ambitus vocal de tenor acoperind patru octave, cel mai bine cunoscut ca bateristul formației de muzică rock Queen.

Roger Taylor

Roger Taylor în anul 2008

·         1951: John Richard Deacon (născut la 19 august 1951, Oadby, Leicester, Regatul Unit) este un muzician englez polivalent și producător muzical, cel mai bine cunoscut în calitatea de chitarist bas al formației de muzică rock britanică Queen.

John Deacon

John Deacon în 1977

* 1952: Jonathan Scott Frakes (n. 19 august 1952, Bellefonte, Pennsylvania) este un actor american, autor și regizor, cel mai cunoscut pentru interpretarea rolului Comandor William T. Riker în franciza Star Trek și pentru rolul său de gazdă al emisiunii Beyond Belief: Fact or Fiction(1998–2002).

Jonathan Frakes

* 1956: Titu Andreescu (n. 19 august 1956 la Timișoara) este un matematician american născut în România. Este cunoscut pentru activitatea și implicarea sa în cadrul Olimpiadelor Internaționale de Matematică, fiind antrenorul echipei Statelor Unite la OIM 1994.

Încă din tinerețe și-a manifestat aptitudinea pentru matematică. Trei ani la rând, între 1973 și 1975, s-a evidențiat la concursul de rezolvat probleme din Gazeta Matematică. Abia trecut de 20 de ani, devine antrenor al echipei olimpice de matematică a României. Ulterior devine profesor emerit și consilier pe lângă Ministerul Educației. Resimte nedreptățile la care este supus din partea regimului comunist, astfel că după 1989 emigrează în SUA.

În prezent este director al Mathematical Association of America.

Inegalitatea de mai jos îi poartă numele:

 (inegalitatea lui Titu Andreescu)

* 1957: Svetlana Guskova (în rusă Светлана Гуськова; n. 19 august 1957, Tiraspol, URSS) este o atletă moldoveancă.

* 1967: Leo Florian Grozavu (n. 19 august 1967) este un fost fotbalist român, în prezent antrenor

* 1957: Cesare Claudio Prandelli (pronunție în italiană: /ˈtʃezare pranˈdɛlli/; n. 19 august 1957 în Orzinuovi, provincia Brescia) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal italian.

* 1963: Joey Tempest (n. Rolf Magnus Joakim Larsson; 19 august 1963) este un muzician suedez, vocalist și compozitor al formației rockEurope. El a scris hituri ca "The Final Countdown", "Rock the Night" și "Superstitious."

În prezent Joey Tempest locuiește în Londra împreună cu soția sa Lisa Worthington și fiul lor James Joakim Larsson

Joey Tempest

Tempest in 2013

* 1965: 

Victor Șelin (în rusă Виктор Шелин; n. 19 august 1965, Rîșcani) este un om de afaceri, politician și fost jurnalist din Republica Moldova, președinte al Partidului Social Democrat.^[1]

El este patronul rețelei de cinematografe „Patria”, rețea care deține monopolul pe piața de cinema din Republica Moldova și care difuzează filmele exclusiv în limba rusă.^[2] De asemenea, printre alte afaceri pe care le care, el este proprietarul parcul de distracții „Aventura Parc”, unul din cele mai mari și mai cunoscute parcuri de distracții din Chișinău și întreaga țară.^[3][4] Conform VIP Magazin, Victor Șelin a fondat prima agenție de securitate particulară din Republica Moldova; și datorită acesteia, Moldova a fost prima țară din CSI care a avut o lege privind activitatea de detectiv.^[5]

Victor Șelin este absolvent al Facultății de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova. A lucrat în calitate de redactor la „Teleradio-Moldova” până în 1989, când a părăsit jurnalismul, intrând în afaceri.

A rămas prezent în domeniul jurnalismului prin intermediul ziarului de limbă rusă „Vremea”, pe care îl patronează.

Între 2003 – 2009 nu a fost membrul nici unui partid.

La alegerile din 5 aprilie 2009, Victor Șelin a fost pe locul trei în lista Partidului Social Democrat, însă nu s-a regăsit în liste la alegerile repetate, la care PSD mergea deja în frunte cu ex-premierii Dumitru Braghiș și Vasile Tarlev.^[5]

Anterior a mai făcut parte din formația „Plai Natal” și Alianța „Moldova Noastră”, pe care a părăsit-o în 2004 după o ceartă publică cu Serafim Urechean.^[2]

Victor Șelin este căsătorit și are doi copii

Victor Șelin

Date personale Născut 19 august 1965 (54 de ani)  raionul Rîșcani, Moldova  Cetățenie  Moldova  Religie creștinism ortodox[*]  Ocupație politician  Activitate Partid politic Partidul Social-Democrat din Moldova Alma mater Universitatea de Stat din Moldova

* 1967: Leontin Florian Grozavu (n. 19 august 1967,^[1] Ilișești, Suceava, România) este un fost fotbalist român, în prezent antrenor.

 Grozavu a devenit antrenor și a fost responsabil de Armătura Zalău (2003-2005), U Cluj (2005-2006), FC Baia Mare (2007), FC Botoșani (2007-2008) și FC Vaslui (2009) manager pentru Viorel Moldovan. De asemenea, a lucrat pentru Academia de Fotbal a lui Gheorghe Hagi împreună cu Doru Carali.

În 2018 a preluat echipa Petrolul Ploiești, în Liga a II-a, cu obiectivul de a obține promovarea. După 12 etape cu rezultate nesatisfăcătoare, în urma cărora echipa era pe locul 5, și unii jucători importanți fuseseră excluși din lot,^[5] Grozavu a fost demis.^[6]

În 2019 a preluat echipa Sepsi OSK, cu obiectivul de a obține calificarea in play-off in sezonul 2019-2020

* 1967: Satya Narayana Nadella (/nəˈdɛlə/ ; n. 19 august 1967,^[7] Hyderabad, India, India^[8]) este un inginer și director executiv indiano-american. În prezent, ocupă funcția de director executiv (CEO) al Microsoft, urmând pe Steve Ballmer în 2014.

Înainte de a deveni director executiv, el a fost vicepreședintele executiv al grupului Microsoft Cloud și Enterprise Group, responsabil de construirea și conducerea platformelor de calcul ale companiei.

Satya Nadella

Satya Nadella in 2017

·         1969: Matthew Langford Perry este un actor canadiano-americannominalizat la premiile Emmy și Globul de aur. S-a născut la 19 august1969 în Williamstown, Massachusetts și este cel mai bine cunoscut pentru rolul lui Chandler Bing în sitcom-ul Friends (Prietenii tăi) (1994-2004)
Filmografie:

• 1997 - Fools Rush In
• 1998 - Almost Heroes
• 1999 - Three to Tango
• 2000 - The Whole Nine Yards
• 2002 - Serving Sara
• 2004 - The Whole Ten Yards
• 2006 - The Ron Clark Story
• 2007 - Numb

Matthew Perry

Perry la "Primetime Emmy Awards", 2010.

·         1970: Fat Joe, rapper american

·         1971: João Manuel Vieira Pinto (n. 19 august 1971) este un fost fotbalist portughez care juca pe postul de atacant. El a reprezentat echipa națională de fotbal a Portugaliei la un Campionatul Mondial și la două Campionate Europene de Fotbal.

·         1972: Roberto Carlos "Pato" Abbondanzieri (născut Abbondancieri, pe 19 august 1972, în Bouquet, Santa Fe) este un fost fotbalist argentinian, care juca pe postul de portar. El a petrecut cea mai mare parte a carierei sale la clubul Boca Juniors din Argentina, dar și o bună perioadă de timp la Getafeîn La Liga.

·         1973: Mette-Marit, Prințesă Moștenitoare a Norvegiei (născută Mette-Marit Tjessem Høiby, 19 august 1973) este soția lui Haakon, Prințul Moștenitor al Norvegiei.

Mette-Marit

Prințesă Moștenitoare a Norvegiei

·         1973: Marco Materazzi (născut la 19 august 1973), este un fost fotbalist italian, cunoscut pentru activitatea la echipa italiană din Serie A Internazionale Milano. În finala Campionatului Mondial de Fotbal, Materazzi a fost implicat într-un incident cu Zinedine Zidane, când a primit un cap în piept, care a dus la eliminarea fotbalistului francez
* 1982: Stipe Miocic (n. 19 august 1982, Independence[*], SUA) este un luptător de arte marțiale mixte american care în prezent evoluează în UFC, fiind fostul campion la categoria grea.
* 1985: Andrei Petrescu (n. 19 august 1985, Buzău, România) este un fotbalistromân care evoluează în prezent la CS Buftea. De-a lungul carierei a evoluat la Gloria Buzău, FC Caracal, Rapid, Ceahlăul Piatra-Neamț, FC Săcele, Concordia Chiajna, FC Snagov și la CF Brăila.
* 1985: Daniela Laura Herrero (născută la 19 august 1985) este o cântăreață, actriță și compozitoare argentiniană. Este cunoscută pentru rolul personajului Mariana Pagliaro din Costumbres argentinas.

Daniela Herrero

·         1987: Nico Hülkenberg, pilot german

·         1989: Sara Nuru, fotomodel german și manechin
* 1991: Matyas Szabo (n. 19 august 1991, Brașov) este un scrimer german de origine română specializat pe sabie. A fost laureat cu aur pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2014 de la Kazan și la Campionatul European de Scrimă din 2015 de la Montreux. Este fiul campionilor români la scrimă Vilmoș și Reka Szabo.

Matyas este fiul cel mare al lui Vilmoș Szabo, laureat cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 1984 la sabie pe echipe, și Reka Szabo, laureată cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 1992 și cu argint la cei din 1992 la floretă pe echipe. Sunt amândoi brașoveni și etnici maghiari. S-au mutat în Germania când Matyas era de doi ani, pentru a deveni antrenori de scrimă la clubul TSV Bayer Dormagen.

S-a apucat de scrimă la vârsta de patru ani: datorită profesiei părinților săi, era aproape mereu pe planșe.^[1] Și-a ales sabia, urmându-l pe tatăl sau, pentru că singurii floretiști la TSV Dormagen erau fete.^[1] A concurat mai întâi pentru România. Sub tricolorul național a câștigat medalia de argint la Campionatul European din 2008 pentru cadeți de la Rovigo, fiind învins în finală de maghiarul Nikolász Iliász.

Când a devenit major în anul 2009, Matyas Szabo a decis să ia cetățenia germană: vorbește germană, maghiară și engleză, dar nu și română.^[1] După Abitur s-a alăturat secției de sport la Bundeswehr și a fost selectat în lotul Germaniei, antrenat de tatăl său.^[2] Sub steagul Germaniei a cucerit medalia de aur pe echipe la Campionatul European pentru juniori din 2010 de la Lobnya și la Campionatul Mondial pentru juniori din 2010 de la Baku. În anul următor a devenit campion mondial junior la individual și pe echipe la Marea Moartă. Pentru acest rezultat a fost numit cel mai bun sportiv junior al anului 2011 de către Deutsche Sporthilfe.^[2]

Szabo (al doilea la dreapta), tatăl și antrenorul său, și colegi la CM din 2015

A concurat pentru prima dată cu lotul național de seniori la Campionatul European din 2012 de la Legnano. Germania a fost învinsă de România în semifinală, dar a câștigat „finala mică„ cu Italia, obținând medalia de bronz.^[3] A cucerit prima medalie sa la o etapă de Cupa Mondială în 2012-2013 după ce l-a învins pe campionul olimpic Áron Szilágyi la Challenge Chicago.^[4] La Campionatul European din 2013 s-a oprit în turul al doilea, după ce a pierdut în față francezul Vincent Anstett. La proba pe echipe Germania a fost învinsă de Ungaria în primul tur și s-a clasat pe locul 5. La prima participare la un Campionat Mondial Matyas Szabo nu l-a putut învinge italianul Luigi Samele. La proba pe echipe Germania a pierdut strâns cu Rusia în sferturile de finală și a terminat pe locul 5. Matyas Szabo a încheiat sezonul pe locul 17 în clasamentul mondial.

În sezonul 2012-2013 a câștigat o medalie de bronz la Cupa Mondială de la Moscova. A cedat în turul al doilea la Campionatul European din 2014 de la Strasbourg în fața maghiarului András Szatmári. La proba pe echipe, Germania a ratat la o singură tușă cu Italia prezența în finală. A învins Belarus în finala mică și s-a mulțumit cu bronzul. La Campionatul Mondial din 2014 de la Kazan Matyas Szabo a fost eliminat în tabloul de 32 de românul Tiberiu Dolniceanu. La proba pe echipe, Germania, capul de serie nr.4, a trecut ușor de China și Statele Unite, apoi de Rusia în semifinală, și a întâlnit în finala echipa campioană olimpică, Coreea de Sud. Max Hartung, Nicolas Limbach, Benedikt Wagner și Matyas Szabo s-au impus cu scorul de 45–41, câștigând titlul mondial la sabie masculin pentru prima dată din istoria scrimei germane.^[5]

Începutul sezonului 2012-2013 a fost slab, dar Matyas Szabo și-a redobândit succesul în mai 2015 cu o medalia de argint la Grand Prix-ul de la Moscova, fiind învins în finală de Tiberiu Dolniceanu.^[6] La Campionatul European de la Montreux, a ajuns în sferturile de finală, unde a pierdut cu rusul Nikolai Kovaliov și s-a clasat pe locul 8. La proba pe echipe, Germania s-a împuns în finală în față Germaniei, cucerind medalia de aur. La Campionatul Mondial de la Moscova, a fost bătut în turul al doilea de italianul Luca Curatoli. La proba pe echipe, Germania nu a putut să-și apere titlu, fiind învinsă de Rusia în semifinală. A trecut de Franța în finală mică și s-a mulțumit cu medalia de bronz.

* 1996: Laura Tesoro (n. 19 august 1996,^[1] Anvers, Belgia) este o cântăreță din Belgia. Ea cochetează și cu actoria. A reprezentat Belgia la Concursul Muzical Eurovision 2016, din Stockholm, Suedia. Laura este cunoscută și pentru rolul ei din telenovela „Familie”, unde interpretează personajul Charlotte. A participat și la Vocea Flandrei, unde a ieșit pe locul al doilea.
Laura Tesoro s-a născut la 19 august 1996, în Flandra. Primul rol pe care l-a jucat a fost în drama polițistă „Witse”, interpretând rolul lui Evy Cuypers, în 2008, continuându-și aparițiile și în musical-urile „Annie” și „Domino”. În 2012, a apărut în telenovela „Familie”. În 2014, a participat la cel de-al treilea sezon al competiției muzicale Vocea Flandrei, făcând parte din echipa Koen. În același an, Laura a scos single-ul „Outta Here”, atingând locul 23 în topurile din Flandra.
În 2015, a oferit publicului „Funky Love”. În noiembrie 2015, Laura a fost anunțată că este unul din cei cinci participanți la selecția Belgiei.^[2] În primul show, a realizat un cover al melodiei „Düm Tek Tek”, melodie ce a reprezentat Turcia la Concursul Muzical Eurovision 2009.^[3] În cel de-al doilea show, a prezentat melodia „What's the pressure”, obținând cel mai mare punctaj din partea publicului.^[4] Pe 17 ianuarie 2016, a fost declarată câștigătoare, obținând atât victoria din partea publicului, cât și din partea juriilor internaționale

Laura Tesoro

Laura pe scenă, în 2014