sâmbătă, 22 august 2020

REVISTA MEA DIN 24 AUGUST/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 24 AUGUST 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri


Evenimente

1572: Noaptea Sfântului Bartolomeu: masacrarea hughenoților la Paris (vezi și Henric al IV-lea al Franței). Declanșarea celui de-al patrulea război civil în Franța (1572-1573).

Nașteri

Frederic a murit în 1870. În anii 1880, Ecaterina a fost descrisă ca fiind "văduvă în vârstă corpolentă, austeră...care are o față roșie, bărbătească și care se îmbracă în mod obișnuit în violet și mov".[2] Ea a locuit în mod frecvent la vila Seefeld situată în Elveția. Aici ea a fost vecină cu rudele ei, familia Teck, care a inclus-o și pe viitoarea regină Mary a Regatului Unit.[2] Ecaterina a murit la 28 ani după soțul ei, la 6 decembrie 1898, la Stuttgart, locul nașterii sale.  
Ecaterina de Württemberg
Prințesă Frederic de Württemberg
Prinzessin Katharina von Württemberg (1821-1898).jpg
Date personale
Nume la naștereKatherina Friederike Charlotte
Născută24 august 1821
Stuttgart, Württemberg
Decedată (77 de ani)
Stuttgart, Württemberg
PărințiWilhelm I de Württemberg
Pauline de Württemberg Modificați la Wikidata
Frați și suroriCarol de Württemberg
Princess Marie, Countess of Neipperg[*]
Princess Augusta of Württemberg[*]
Sofia de Württemberg Modificați la Wikidata
Căsătorită cuPrințul Frederic de Württemberg
CopiiWilhelm al II-lea de Württemberg
CetățenieFlag of Germany (1867–1919).svg Germania Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriprințesă
Familie nobiliarăCasa de Württemberg

Căsătoria

Principesa Maria în anul căsătoriei, 1893
Principele Ferdinand în anul căsătoriei, 1893

După curmarea din fașă de către regele Carol I a unei idile cu Elena Văcărescu, Ferdinand a devenit obiectul complicatului balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX. „În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică.”[27]:p. 28

Casa Regală a României a început căutarea unei partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și principesa Maria de Edinburgh. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.[27]:pp. 30-47

Castelul din Sigmaringen, locul căsătoriei
Castelul Krauchenwies - luna de miere

Pentru oficializarea logodnei, regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.[28]

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al României cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie.

Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, fiind prima căsătorie a unei prințese britanice cu un prinț catolic, după câteva sute de ani.[29]

Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.[30]

Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”),[28] proaspătul cuplu regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies de lângă Sigmaringen . De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse.[31] Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.[27]:p. 52 La întoarcerea în țară a cuplului princiar s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani români, la Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, urmate de o masă la Ateneul Român, unde Prințul Ferdinand și-a adus și el soția.  

Relațiile în familie

Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune.”[33]:p. 214

Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de tumultuoasă și inegală.

„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.[34]:p. 122”
—Regina Maria, Însemnări zilnice

Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”[33]:p. 214

Ferdinand și Maria ca rege și regină

Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand a indus în anumite momente percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de multe ori ajutat de alții, inclusiv de către regină, el nu lua decât acele hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.

„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.[35]:p. 122”
—Ion G. Duca, Amintiri

Dincolo de iubirile pasagere ale regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță și o camaraderie bazate pe preocupările comune pentru țară și familie. Ea se închina în fața superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața particulară.[36]:p. 22 „Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”[34]:p. 122

„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele însă admira multe din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.[35]:p. 122”
—Ion G. Duca, Amintiri  

Copiii și educația acestora

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Elisabeta, Maria și Ileana, 1913.

Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în educația copiilor regali așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive, nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor suferind de lacune serioase.[36]:p. 92

Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și Elisabeta, în 1895.

Maria recunoștea că „nu aveam deloc fire de pedagog” iar în ceea ce-l privea pe principele Ferdinand, ea spunea că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă.”[12]:p. 195

Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al familiei și de rege.[36]:p. 51

„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua succesiunea.[35]:p. 103”
—Ion G. Duca, Amintiri politice

Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină disciplină”.  

Rege al României

Neutralitatea

Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.[12]:p. 223

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat.[12]:pp 236-237”
—Regina Maria despre regele Ferdinand

Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea” constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a poziței României.[42]:p. xxv

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.[43]

Războiul și Conferința de Pace

În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în asigurarea granițelor țării, concomitent cu organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.[44]:p. 12

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret, din partea României, documentele prin care România se angaja să intre în război de partea Antantei.[45]

La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.[46]

În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create, nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Excepția a constituit-o Armata de Nord unde generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată a fost numit comandant al nou-înființatei Armate de Nord, fiind singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.[47]:p. 240

Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie de decizii politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.

În armată, pe fondul incompetenței manifestate de o bună parte din corpul superior de comandă, începuse să se manifeste o atitudine defetistă și resemnată, pe care regele a încercat să o combată cu fermitate.

„În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată să desfășoare o energie extremă [...] Orice defecțiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse capitale. Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să izgonească pe inamic peste frontieră. Aștept același lucru și de la celelalte armate.[48]:p. 145”
—Regele Ferdinand I, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 11 octombrie 1916

După înfrângerile în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia, pierderea bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu. Ferdinand intervine cu hotărâre și îi cere primului ministru destituirea protejatului său și să lase de acum înainte conducerea efectivă a operațiunilor armatei Marelui Cartier General, fără imixtiunea Ministerului de Război pe care îl conducea.

Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai 3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Au fost nevoiți să-l îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea de a nu putea vizita mormântul din cauza ocupației.

România era confruntată cu ravagiile făcute de tifosul exantematic,[49] în timp ce dinspre Basarabia se infiltrau agitatori bolșevici care îndemnau militarii demoralizați să abandoneze lupta și să se ridice împotriva „clasei asupritoare”. În acest context, Ferdinand și-a luat legământul de a înfăptui după război o reformă agrară, reușind astfel să curme aceste tendințe centrifuge.

Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917

Prezența permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.[50]

În timpul războiului, Ferdinand și mai ales Maria au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea moralului armatei, deși încheierea de către Rusia a unui tratat de pace separat a provocat căderea frontului estic, lăsând România singură împotriva puterilor centrale. Fusese luată în considerare chiar opțiunea ca armata română să se refugieze în Rusia, pentru a fi transportată de flota britanică pe frontul de vest.[51]

După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917,[52] relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva decât să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.[27]:p. 215

Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.[53]:p. 376

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătianu și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama.

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.[54]

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinand să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând meritele acțiunii regelui și reginei în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.[55][56]

În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, situația războiului s-a întors împotriva Puterilor Centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la Budapesta, intrând în capitala Ungariei la 4 august 1919 și eliberând Ungaria de regimul comunist al lui Béla Kun. Acesta din urmă a fugit, via Viena, în URSS.

Rege al României Mari

Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia
Timbru românesc din 1926

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.[57]

Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion Brătianu și Vintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Criza dinastică

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununate prin realizarea României Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.

La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal[58] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făceau parte cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții Supreme de Justiție. La moartea lui Buzdugan, în octombrie 1929 Parlamentul îl alege în regență pe Constantin Sărățeanu.[59]România s-a aflat sub autoritatea regenței între 1927 și 1930.  

Personalitatea

Personalitatea regelui Ferdinand a fost una complexă rezultată din influențele uneori contradictorii ale credinței catolice profunde, formației sale umaniste, educației burgheze germane și cerințelor oficiale ale statutului său de prinț moștenitor și apoi rege. Aceste trăsături se puteau întrezări încă din perioada sa de formare, în Germania. Profesorul Vasile D. Păun, îi face următorul portret prințului din respectiva perioadă:

„Bălai, năltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii și a feței așa de fină și de curată, ca ai crede-o de fată mare, amestec armonic al sângelui latin, cu tipul plăvit, gânditor și vesel tot deodată al germanilor de la sud. Ar prinde, poate, mirare pe cineva, dacă i-ai spune că acest tânăr are încă sfiiciuni de femeie, se roșește încă la obraz ca o fecioară de abia scoasă în lume. Minte cumpănită, vorba măsurată, precisă; judecata clara, înțelege lucrurile dintr-o dată își întrebuințează limba numai atuncea, când ar avea de spus ceva bine gândit. În intimitate, voios, glumeț pe socoteala slăbiciunilor omenești, însă niciodată personal; compătimitor și darnic, blajin cu toată lumea, prieten de temei.[14]”
—Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinand de Hohenzollern

La rândul său Sterie Diamandi, schița în 1934 două portrete antinomice ale lui Ferdinand, care coexistau în spațiul public românesc:

„Asupra Regelui Ferdinand au circulat și continuă să circule încă două versiuni, diametral opuse una de alta. După una din acestea, regele, sub a cărui Domnie s-a înfăptuit România Mare, e înfățișat în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități dintre cele mai rare. Este versiunea oficială pe care o întâlnești în manualele de școală, în discursurile protocolare ținute în ocazii festive […] Această versiune însă are marele cusur că-i suspectată de către public. Acesta a preferat mai degrabă să dea crezare celeilalte, care-l înfățișează pe regele Ferdinand într-o lumină cu totul defavorabilă. După această ultimă versiune, regele Ferdinand ar fi fost un om fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate. […] Pentru mulți, prințul moștenitor nu era decât „bietul Fritz”, cel cu urechile blegi, pe socoteala căruia unii cleveteau, iar alții se amuzau. ”
—Diamandi, Galeria oamenilor politici, 1934[60]

Diamandi, aromân originar din Macedonia, relatează că portretul negativ, care ajunsese chiar până în școlile primare din Macedonia, se impusese atât de tare în conștiința publicului român, încât erau voci care deplângeau vindecarea lui Ferdinand de tifos și își puneau speranțe mari în fiul său, prințul Carol.[61]

Dotat cu o inteligență superioară și o cultură vastă, Ferdinand era o persoană introvertită, nepotrivită pentru poziția publică de prim-plan pe care o presupunea rolul de monarh. Ajuns rege în 1914, când a debutat Primul Război Mondial, Ferdinand a fost în curând pus în situația grea de a alege între interesele țării sale de adopție, România, și identitatea sa germană, care se aflau în conflict ireductibil. După o perioadă de neutralitate, în 1916 România a ales să intre în război pentru realizarea dezideratelor sale naționale. În timpul retragerii guvernului la Iași, când situația militară era disperată, familia regală a avut un rol esențial în păstrarea moralului. Pentru a contracara influența agitatorilor sovietici, regele a promis țăranilor care luptau înfăptuirea reformei agrare, care s-a realizat după război.

Pentru că nu și-a pus semnătura pe tratatul separat de pace cu Puterile centrale din 1918, România a putut intra din nou în război cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul acestuia. Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. În următorii ani, România și-a dat o nouă constituție democratică (1923) și a săvârșit reforma administrativă (1925). Ferdinand a fost criticat adesea pentru personalitatea slabă, unii susținând că a fost sub influența soției sale și a politicienilor Ionel Brătianu și Barbu Știrbei, colaboratori apropiați ai săi. Ultimii ani ai suveranului au fost umbriți de noua renunțare la tron a prințului Carol (decembrie 1925), pe care Ferdinand n-a mai tolerat-o, numindu-l moștenitor al tronului pe prințul Mihai, care i-a urmat ca rege.  

Ferdinand
Rege al României
King Ferdinand of Romania.jpg
Regele Ferdinand I al României
Date personale
Nume la naștereFerdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen
Născut[1][2][3] Modificați la Wikidata
Sigmaringen, Germania[4] Modificați la Wikidata
Decedat (61 de ani)[1][2][5][6][3] Modificați la Wikidata
Sinaia, România[7] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatMănăstirea Curtea de Argeș Modificați la Wikidata
PărințiLeopold de Hohenzollern-Sigmaringen
Antónia a Portugaliei Modificați la Wikidata
Frați și suroriWilhelm, Prinț de Hohenzollern
Prințul Karl Anton de Hohenzollern Modificați la Wikidata
Căsătorit cuMaria de Edinburgh
CopiiCarol al II-lea, Regele României
Elisabeta, Regina Greciei
Maria, Regina Iugoslaviei
Principele Nicolae
Ileana, Arhiducesa Austriei
Principele Mircea
CetățenieFlag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg Regatul Prusiei
Flag of Germany (1867–1919).svg Imperiul German
Flag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
TitluriPrinț al Sfântului Imperiu Roman[*]
Familie nobiliarăCasa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regalTrăiască Regele
Rege al României
Domnie10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927
PredecesorCarol I al României
SuccesorMihai al României
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Logo of the Romanian Academy.png Membru de onoare al Academiei Române
Nicolae Felecan
Date personale
Născut (78 de ani)[1] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațielingvist Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materUniversitatea din București 
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

PERIOADA ROMANTICĂ 8. louis spohr

 PERIOADA ROMANTICĂ 8. Louis Spohr

  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...
  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...