MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 24 AUGUST 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
- 79: Plinius cel Bătrân, scriitor și filosof roman (n. 23)
- 1103: Magnus al III-lea al Norvegiei (n. 1073)
- 1471: Fericitul Thomas a Kempis[3], în germană Thomas von Kempen, (n. Kempen, Renania de Nord-Westfalia, Germania, 1379/1380 - d. 24 august 1471[1], Sint-Agnietenberg bij Zwolle, Overijssel, Țările de Jos) a fost un călugăr creștin augustinian, din Evul Mediu. I se atribuie una dintre cele mai cunoscute cărți de devoțiune creștină Imitatio Christi / De Imitatione Christi[4], redactată în limba latină medievală. Thomas a Kempis s-a născut prin anii 1379-1380, în localitatea Kempen, din actualul land german Renania de Nord-Westfalia, în Arhidieceza de Köln. Tatăl său, Ioan Haemerken, era meșteșugar, prelucrător de metale, iar mama sa a fost Gertrude Haemerken. Thomas avea un frate mai mare, Ioan.
În 1395, a fost trimis la Deventer. A devenit un copist plin de talent. Mai târziu, a fost admis la mănăstirea Augustinienilor Sfânta Agnes de pe Munte de lângă Zwolle[5], aflată în nordul Țărilor de Jos, unde fratele său Ioan îl precedase. Thomas a fost hirotonit preot în 1413 și a devenit subabate de Windesheim[6], în 1429.
La mănăstirea Sint-Agnietenberg bij Zwolle / Sfânta Agnes de pe Munte, de lângă Zwolle, Thomas a dus o viață liniștită și modestă, împărțindu-și timpul între exercițiile de devoțiune, scriere și copiere, educația și pregătirea novicilor[7]. A copiat Biblia, în patru exemplare; dintre acestea, un exemplar este păstrat la Darmstadt, în cinci volume. Învățăturile sale erau foarte citite, iar lucrările sale abundă în citate biblice, îndeosebi din Noul Testament.
Thomas a Kempis este autorul unui mare număr de scrieri spirituale, dintre care, cea mai cunoscută este Imitatio Christi (Urmarea lui Hristos / Imitațiunea lui Cristos). Această lucrare a avut o răspândire remarcabilă, în limba latină ori în traduceri, în lumea întreagă, mai ales după inventarea tiparului.
Viața lui Thomas a Kempis este, fără îndoială, caracterizată prin cuvintele, scrise drept legendă pe un tablou vechi care se presupune că-l reprezintă: „În toate lucrurile am căutat pacea și n-am găsit-o nicăieri decât în cărți și în retragerea din lume.[8]”
Thomas a Kempis a murit la 24 august 1471[1], în mănăstirea Sint-Agnietenberg bij Zwolle / Sfânta Agnes de pe Munte, de lângă Zwolle, unde a fost înmormântat. În timpul Reformei Religioase Protestante, mănăstirea Sfânta Agnes a fost distrusă, iar rămășițele pământești ale lui Thomas a Kempis au fost transferate la Biserica Sfântul Mihail de la Zwolle, unde s-au aflat până în anul 2006, când au fost așezate în Bazilica Adormirea Maicii Domnului din Zwolle. Un monument a fost ridicat în cinstea lui la Biserica Sf. Mihail din Zwolle, în Overijssel, la 11 noiembrie 1897.
Biserica Catolică l-a beatificat. Este sărbătorit în fiecare an la 25 august. Până în 2005, moaștele / relicvele Fericitului Thomas a Kempis se aflau într-unul din altarele Bisericii Sf. Mihail din Zwolle, în provincia Overijssel, Țările de Jos. De aici, în anul 2006, au fost transferate la Bazilica Adormirea Maicii Domnului[13] aflată în centrul orașului Zwolle.
Thomas a Kempis 
Thomas a KempisDate personale Nume la naștere Thomas Haemerkken 
Născut 1379 / 1380
Kempen, Renania de Nord-WestfaliaDecedat 24 august 1471[1]
Sint-Agnietenberg bij Zwolle[2], Țările de JosÎnmormântat Overijssel Părinți tatăl: Ioan Haemerken,
mama: Gertrude HaemerkenNaționalitate 
germanăEtnie Olandezi Religie Biserica Catolică Ocupație călugăr Limbi limba neerlandeză
limba latinăPregătire Florens Radewyns[*] Profesor pentru Alexander Hegius von Heek[*] Activitatea literară Specie literară devoțiune creștină Opere semnificative Imitatio Christi Note Beatificat de Biserica Catolică - 1670: William Neil, matematician englez (n. 1657)
- 1709: Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg (8 ianuarie 1640 – 24 august 1709), a fost prințesă germană și membră a Casei de Wettin din ramura ernestină de Saxa-Gotha-Altenburg. Prin căsătorie a devenit soția Landgrafului de Hesse-Darmstadt și Regentă din 1678 până în 1688. Elisabeta Dorothea a fost fiica cea mare a lui Ernest I, Duce de Saxa-Gotha și a soției acestuia, Prințesa Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg, singura fiică a lui Johann Philip, Duce de Saxa-Altenburg.[1] La șase ani după căsătoria părinților ei, tatăl ei a moștenit Ducatul de Saxa-Altenburg și și-a asumat noile arme și titluri. La 5 decembrie 1666, la Castelul Friedenstein din Gotha, la aproape 27 de ani Elisabeta Dorothea s-a căsătorit cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Mirele era văduv cu șase copii și prieten apropiat al fratelui ei Prințul Frederic. Cuplul a avut opt copii: două fiice și șase fii, dintre care unul a murit în copilărie iar altul a fost ucis în bătălie cu zece luni înaintea morții Elisabetei Dorothea.[2] Landgraful Ludovic al VI-lea a murit la 24 aprilie 1678 și a fost succedat de fiul său cel mare din prima căsătorie, Ludovic al VII-lea, care a domnit numai 18 săptămâni și 4 zile înainte să moară de dizenterie la 31 august 1678, la Gotha.
Ca și tatăl său, Ludovic al VII-lea a desemnat-o pe mama sa vitregă ca regentă de Hesse-Darmstadt. Curtea imperială (Reichskammergericht) a cerut ca ea să domnească împreună cu un grup de consilieri condus de Weiprecht de Gemmingen, însă energica Elisabeta i-a împiedicat să depună jurămintele; ea i-a retrogradat la funcția de sfătuitori. Darmstadt a înflorit sub conducerea ei.
După ce fiul ei a atins vârsta majoratului în 1688, ea s-a retras la Butzbach. Ea a oferit ajutor în guvernare fiului ei dar acesta a refuzat. A murit la Butzbach în 1709, la 69 de ani.
Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg 
Date personale Născută 8 ianuarie 1640
CoburgDecedată (69 de ani)
ButzbachÎnmormântată Stadtkirche Darmstadt[*] Părinți Ernest I, Duce de Saxa-Gotha
Elisabeta Sofia de Saxa-AltenburgFrați și surori Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[*]
Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[*]
Bernhard I
Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
Ernest
Heinrich
Albrecht, Duce de Saxa-CoburgCăsătorită cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Copii Ernest Louis, Landgraf de Hesse-Darmstadt
Prințul Georg
Sofia Louise, Prințesă de Oettingen-Oettingen
Filip
Johann
Heinrich
Elisabeta Dorothea de Hesse-Homburg
FredericOcupație Regent Activitate Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa de Wettin Regent - 1820: Ioan Budai-Deleanu (n. ,[2][3][4] Cigmău, Geoagiu, Imperiul Habsburgic – d. ,[3][4] Lemberg, Imperiul Austriac) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene. A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău.[5]
Între 1780 până la 1856 parohia din Cigmău număra cinci preoți Budai. Budai-Deleanu a avut un frate secretar tesaurisat în Sibiu, un alt frate impiegat la oficiul salinelor din Oradea Mare și se presupune că un alt frate a fost preotul Salamon Budai din Cigmău, în perioada 1780-1800, iar întâia școală din Cigmău se deschide în 1849 în casa învățătorului Petru Budai. A făcut studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. Obține titlul de doctor în filosofie. Câștigă o solidă cultură umanistă și adâncește studiul limbii latine și învață limbile germană, franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior și pe Gheorghe Șincai. A împărtășit convingerile iluministe ale acestora. La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara. Apoi a devenit profesor și prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și a renunțat la intenția de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot restul vieții.[7] Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare. Autorul primei epopei în limba română, "poemationul eroi-comic" Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic "Țiganiada") tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Un alt poem satiric Trei viteji, rămas neterminat, valorifică motive din "Don Quijote" de Cervantes.
Lucrări
Literare
- Țiganiada sau Tabăra țiganilor, Iași, În revista „Buciumul Român” I, 1875; II, 1877
- Trei Viteji, poem satiric, București, Ed. Ancora, 1928
Lingvistice
- Temeiurile gramaticii românești, manuscris, 1812
- Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parțial de Gh. Bulgăr, București, 1957)
- Teoria ortografiei românești cu litere latinești, manuscris, ciorna unei scrisori ample
- Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812
- Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov, 1818
- Scrieri lingvistice, București, 1970
Istorice
- De originibus populorum Transylvaniae
- De unione trium nationum Transylvaniae
- Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina (publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei” în „Gazeta Bucovinei” IV, 1894)
- Hungaros ita describerem
- „Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt”
Juridice
- Rândueala judecătorească de obște, Viena, 1787, traducere
- Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea (a pedepsirii) lor, Viena, 1788, traducere
- Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele, Cernăuți, 1807, traducere
- Codul penal, Liov, 1807
- Codul civil, Liov, 1812
Pedagogice
- Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos, Viena(?), 1786
| Ioan Budai-Deleanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4] Cigmău, Geoagiu, Imperiul Habsburgic |
| Decedat | (60 de ani)[3][4] Lemberg, Imperiul Austriac |
| Cetățenie |  Imperiul Austriac |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma |
| Ocupație | filolog[*] istoric scriitor prozator[*] poet lingvist etnolog[*] legal scholar[*] romanist traducător |
| Activitate | |
| Limbi | limba germană[1] limba latină[1] limba română[1] |
| Studii | Universitatea din Viena |
- 1821: John William Polidori (n. 7 septembrie 1795 – d. 24 august 1821) a fost un scriitor și medic englez, având descendenți italieni. Numele lui este asociat cu mișcarea romantică, creditat drept creatorul romanelor fantastice cu vampiri. Cea mai cunoscută, dintre lucrările sale, este narațiunea scurtă, publicată în 1819, Vampirul (The Vampire). Fiind prima lucrare literară de acest gen din literatura engleză. Deși, inițial, această lucrare i-a fost atribuită într-un mod eronat lui Lord Byron, amândoi, Byron și Polidori au afirmat că această lucrare îi aparține lui Polidori.
Opera
- Despre pedeapsa cu moartea (On the Punishment of Death) (1816)
- Eseu despre sursa plăcerilor pozitive (An Essay Upon the Source of Positive Pleasure) (1818)
- Vampirul: O poveste (The Vampyre: A Tale) (1819)
- Ernestus Berchtold sau Oedip modern: O poveste (Ernestus Berchtold; or, The Modern Oedipus: A Tale) (1819)
- Ximenes, Jerba și alte poeme (Ximenes, The Wreath and Other Poems) (1819)
- Căderea îngerilor: poem sacru (The Fall of the Angels: A Sacred Poem) (1821)
- Jurnalul doctorului John William Polidori (The Diary of Dr. John William Polidori) (1816)
- Schițe ilustrate despre manierele și costumele din Franța, Elveția și Italia (Sketches Illustrative Of The Manners And Costumes Of France, Switzerland And Italy)( 1821)
Traduceri
- Vampirul în Povești de groază: 21 de povești care te vor face să tremuri, Editura Corint 2005. Traducere din limba spaniolă de Cristina Jinga, după textul adaptat de Xavier Valls
John William Polidori 
Date personale Născut 7 septembrie 1795
Londra, AngliaDecedat (25 de ani)
Londra, AngliaÎnmormântat St Pancras Old Church[*] Cauza decesului sinucidere (otrăvire cu cianură[*]) Părinți Gaetano Polidori[*] Frați și surori Frances Polidori[*] Naționalitate 
englezCetățenie 
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Etnie englez Ocupație scriitor, medic Limbi limba latină
limba engleză[1]Studii Universitatea din Edinburgh
Ampleforth College[*]Activitatea literară Specie literară Romane horror Opere semnificative Vampirul[*]
- 1832: Nicolas Léonard Sadi Carnot (n. ,[1][2][3][4] Paris, Prima Republică Franceză – d. ,[1][2][5][3][4] Paris, Franța) a fost un fizician și inginer militar francez care, în lucrarea lui din 1824, Reflecții asupra puterii motrice a focului (Réflexions sur la puissance motrice du feu), a dat prima descriere de succes a motoarelor termice, descriere cunoscută azi sub numele de ciclul Carnot, punând astfel bazele pentru a doua lege a termodinamicii.
Sadi Carnot, de la numele poetului persan Saadi din Shiraz, foarte admirat de tatăl său, a fost fiul mai mare al inginerului și matematicianului Lazare Carnot, cunoscut ca „Marele Carnot”, atunci în vârstă de 43 de ani și aflat la culmea carierei sale. Nu și-a publicat lucrarea într-o revistă academică, ci sub forma unei mici cărți. El este primul fizician care s-a ocupat de termodinamică, având meritul definirii unor concepte ca randamentul termic Carnot, ciclul termic Carnot și formulării teoremei lui Carnot etc. În opera sa menționată anterior face referire prin denumirea putere motrice la conceptul denumit ulterior de Gaspard-Gustave Coriolis lucru (al forței) și azi lucru mecanic.
Astfel, Carnot a determinat echivalentul mecanic al căldurii, ceea ce a însemnat recunoașterea posibilităților de transformare a căldurii în mișcare mecanică, stabilind legile termodinamicii.
Nicolas Léonard Sadi Carnot 
Carnot în uniforma École PolytechniqueDate personale Născut 1 iunie 1796
ParisDecedat 24 august 1832
Paris, FranțaÎnmormântat Q37108973[*] Cauza decesului cauze naturale[*] (holeră) Părinți Lazare Carnot Frați și surori Hippolyte Carnot[*] Naționalitate 
FrancezCetățenie 
Franța Ocupație matematician
fizician
inginer militar[*]
om de știință
inginerActivitate Rezidență Franța Domeniu Termodinamică Alma Mater École polytechnique
Conservatoire national des arts et métiers
Lycée Condorcet[*]Conducător de doctorat Siméon Denis Poisson Cunoscut pentru Termodinamică
Ciclu Carnot - 1868: Costache Negruzzi, prozator, poet și dramaturg român (n. 1808)
- 1883: Henri, conte de Chambord (29 septembrie 1820 – 24 august 1883), a fost rege al Franței disputat în perioada 2- 9 august 1830 sub numele de Henric al V-lea, deși oficial n-a fost niciodată proclamat așa. A fost pretendentul legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883.
S-a născut la 29 septembrie 1820 la Palatul Tuileries din Paris. Tatăl lui Henri, Charles Ferdinand, Duce de Berry, fiul mai mic al al regelui Carol al X-lea al Franței, a fost asasinat, cu câteva luni înainte de nașterea sa, de către bonapartistul Louis-Pierre Louvel, care a vrut să "distrugă tulpina" Bourbonilor. Șapte luni și jumătate mai târziu, Ducesa de Berry a dat naștere unui fiu, pe care Alphonse de Lamartine l-a numit "copilul unui miracol".[1] La naștere a primit titlul de duce de Bordeaux. A fost botezat la 1 mai 1821 la Notre-Dame de Paris și a avut ca nași de botez pe unchiul și mătușa sa, ducele și ducesa de Angoulême.
Ca și sora lui mai mare Louise a fost dat în grija Ducesei de Gontaut. În 1828, Carol al X-lea încredințează educația lui baronului de Damas.[2]. Acest educator acordă o mare importanță pentru învățarea religiei[3]; de asemenea, el alege profesorii care îl inițiază pe prinț la materiile de bază limbi moderne — germana și italiana — exercițiile fizice și tir-ul cu pistolul.[4].
Din partea tatălui său a avut mai mulți frați și surori vitrege în urma aventurilor extraconjugale ale acestuia. Recăsătoria mamei sale cu Hector Lucchesi Palli a produs încă cinci frați și surori vitrege.
La 2 august 1830, ca urmare a Revoluției din Iulie, bunicul lui Henri, Carol al X-lea a abdicat iar 20 de minute mai târziu, fiul său cel mare, Delfinul, de asemenea, a abdicat în favoarea micului duce de Bordeaux. Ludovic-Filip, ca general locotenet al regatului trebuia să-l proclame pe Henri ca Henric al V-lea, rege al Franței și al Navarei, însă acesta a ignorat documentul. După câteva zile, Adunarea Națională a decretat la 9 august că noul rege al Franței este Ducele de Orléans, Ludovic-Filip [5]. Între 2 și 9 august, tânărul Henri în vârstă de zece ani, a fost rege sub numele de Henric al V-lea. Henri împreună cu familia sa au părăsit Franța și au plecat în exil la 16 august 1830.[6]. Familia regală s-a instalat la Castelul Holyrood din Marea Britanie. În aprilie 1832, ducesa de Berry, mama contelui de Chambord, a debarcat în Franța în speranța de a provoca o revoltă în partea de vest a Franței, care ar fi acordat tronul fiului său. Încercarea ei a eșuat. Arestată în noiembrie 1832, închisă în fortăreața Blaye, ea a născut o fată, fructul unui mariaj secret cu contele de Lucchesi-Palli. Discreditată, ea a fost exilată și fostul rege Carol al X-lea a încredințat educația nepoților săi unei alte nurori, ducesa d'Angoulême, fiica defunctului rege Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta.
În octombrie 1832, familia regală a părăsit Anglia și s-a instalat la palatul regal din Praga în Austria. La 27 septembrie 1833, pentru majoratul lui Henri fixat la vârsta de 13 ani, conte de Chambord a primit un grup de francezi legitimiști, care l-au salutat cu strigătele "Trăiască regele!". Primul act pe care ducele de Bordeaux îl face este un "protest solemn față de uzurparea lui Louis-Philippe."
În octombrie 1836, familia regală trebuie să părăsească Praga pentru Gorizia, unde Carol al X-lea moare la 6 noiembrie. Fiul său în vârsta de 61 de ani, Ducele d'Angouleme, care deține, de asemenea, titlul de conte de Marnes devine de drept Ludovic al XIX-lea în ochii legitimiștilor. La 28 iulie 1841, contele de Chambord a fost victima unui accident de călărie care l-a obligat la o lungă convalescență și l-a lăsat șchiopătând.
Moartea ducelui d'Angoulême survenită la 3 iunie 1844 a făcut ca Henri să devină șeful Casei Regale și să fie recunoscut de către susținătorii săi legitimiști drept Henric al V-lea. În 1844, contele de Chambord și mătușa lui, ducesa d'Angoulême, s-au stabilit la Castelul Frohsdorf, situat la sud-est de Viena. La 15 noiembrie 1846, contele de Chambord s-a căsătorit cu Maria Theresa de Modena cu care a format un cuplu unit. Tatăl prințesei în vârstă de 29 de ani, Ducele de Modena, era singurul suveran european care nu recunoscuse Monarhia din Iulie. Cu câțiva ani mai înainte, contele de Chambord a vrut să se căsătorească cu sora mai mică a soției sale, Maria Beatrice de Modena, dar aceasta era deja promisă Infantelui Spaniei, pretendentul carlist, Jean de Bourbon.
În februarie 1848 a început Revoluția; Louis-Philippe a trebuit să abdice la 24 februarie și se proclamă Republica. Prințul Louis-Napoléon Bonaparte este ales președinte al Republicii în decembrie 1848. În iunie 1848 contele de Chambord a inițiat un prim gest de împăcare cu familia d'Orléans. În 1850, la moartea lui Louis-Philippe el a celebrat o slujbă în memoria defunctului și a scris văduvei lui, regina Marie-Amélie.
În 1851, Henri moștenște de la mătușa sa castelul Frohsdorf din Austria. Se instalează acolo definitiv și conservă amintirile regale: portrete ale familiei regale, steagul alb dat de Carol al X-lea în august 1830, cadouri de la legitimiști. Construiește pe domeniul Frohsdorf două școli pentru copiii personalului castelului și o parohie.
Sub al Doilea Imperiu, contele de Chambord menține contacte regulate cu reprezentanții partidului legitimist din Franța, cu care a schimbat o corespondență secretă. Din 1862, el a făcut cunoscută poziția sa prin manifeste adresate francezilor, le-a făcut cunoscută doctrina sa și a elaborat un proiect politic: a pledat pentru o manarhie care realizează "o alianță atât de dorită între o conducere puternică și o înțeleaptă libertate", a pledat pentru descentralizare politică și administrativă. El se gândea, de asemenea, la problema socială. În august 1870, când Franța lui Napoleon al III-lea are grave înfrângeri în războiul contra Prusiei, contele de Chambord părăsește Frohsdorf cu intenția de a se înrola. El a lansat la 1 septembrie 1870 un apel pentru a "respinge invazia prin toate mijloacele pentru a salva onoarea Franței, integritatea teritoriilor sale".[7]
La 4 septembrie 1870 al Doilea Imperiu s-a prăbușit după înfrângerea de la Sedan. În februarie 1871 în Franța au loc alegeri din care rezultă noua Adunare care este alcătuită din 240 de deputați republicani și 400 de deputați monarhiști împărțiți între legitimiști și orleaniști. La 8 iunie 1871, Adunarea a abolit legile care interzic bourbonilor intrarea în Franța. În iulie contele de Chambord se întoarce pentru câteva zile în Franța pe care a trebuit s-o părăsească în 1830. La 5 iulie 1871 el primește o delegație de deputați regaliști, care reunesc cele trei mari case monarhice ale Franței cu scopul de a-l convinge să adopte drapelul tricolor. Dar prințul primește, de asemenea, la Chambord mulți reprezentanți ai adepților săi din toate clasele sociale și încearcă să-i convingă că oamenii din Franța nu sunt atât de atașați de tricolor. A părăsit Franța și a lansat un manifest publicat în L'Union la 8 iulie, în care spune că nu va lăsa să-i fie smuls din mâini steagul lui Henric al IV-lea, Francisc I și al Ioanei d'Arc.
În mai 1873, președintele Republicii, Adolphe Thiers, declară că "monarhia este imposibilă" și că republica este preferată. Majoritatea regalistă din Adunare provoacă demisia sa la 24 mai 1873. Este înlocuit cu mareșalul Patrice de Mac-Mahon, favorabil restaurării monarhiei. Moartea lui Napoleon al III-lea în ianuarie, plecarea republicanului Thiers în mai, evacuarea trupelor germane în septembrie, creează un climat propice pentru restaurare.
La 5 august 1873, contele de Paris, nepotul fostului rege Louis-Philippe, s-a dus la Frohsdorf pentru a-l întâlni pe contele de Chambord și a-l saluta ca "unic reprezentant al principiului monarhic". El a adăugat că dacă Franța vrea să se întoarcă la monarhie, "nici o concurență nu se va ridica din familia noastră".
La 4 octombrie, deputații regaliști au numit un comitet responsabil cu acordul contelui de Chambord asupra unui proiect a viitoarei constituții, înainte de votul restaurării monarhiei. Comitetul l-a desemnat pe deputatul Charles Chesnelong pentru a se întâlni cu pretendentul. La 14 octombrie 1873, la Salzburg, contele de Chambord aprobă proiectul constituțional parlamentar liberal pe care i-l expune Chesnelong. Prințul nu are nici o obiecție la liniile deja prezentate: recunoașterea dreptului regal ereditar, elaborarea unei constituții discutate de Adunare, separarea puterilor și bicameralismului, responsabilitatea politică a miniștrilor, garantarea libertăților civile și religioase.[8]. Totuși, contele de Chambord nu a ascuns interlocutorului său că nu va accepta niciodată steagul tricolor.[9].
Ducele Gaston d'Audiffret-Pasquier informează francezii printr-un comunicat de presă că modificările drapelului nu pot fi făcute decât cu acordul regelui și a reprezentării naționale, fără să fie vorba de o înlocuire a steagului. Or, contele de Chambord este dispus să accepte drapelul tricolor temporar cu condiția să poată avea inițiativa de a-l modifica. Pentru că unele ziare au scris despre definitiva raliere a contelui de Chambord la tricolor, la 27 octombrie, contele publică în ziarul legitimist L'Union o scrisoare în care își reafirmă atașamentul față de steagul alb. Nemaiputând spera la obținerea unei majorități, lucrările comitetul care a pregătit restaurarea monarhiei s-au încheiat la 31 octombrie.
Contele de Chambord, care nu se aștepta la acest rezultat, a făcut o mișcare să-și recupereze șansele: a mers incognito în Franța la 9 noiembrie 1873 și s-a instalat la unul dintre susținătorii săi, contele de Vanssay. S-a încercat organizarea unei întâlniri între conte și președintele Republicii, mareșalul Mac Mahon, însă președintele refuză întâlnirea, considerând că funcția sa de șef al executivului îi interzice acest lucru.[10]. În noaptea de 20 noiembrie, Adunarea, care a ignorat prezența contelui în Franța, a votat durata mandatul prezidențial la șapte ani, prelungind puterea lui Mac Mahon.
Pentru orleaniști, acest lucru permite așteptarea morții contelui de Chambord pentru ca vărul său Philippe d'Orléans, conte de Paris să urce pe tron, acceptând drapelul tricolor. Republica nu era văzută decât ca un regim temporar.
- 1884: Carol Davila, medic român de origine franceză (n. 1828)
- 1888: Rudolf Julius Emanuel Clausius (n. , Koszalin, Regatul Prusiei – d. , Bonn, Imperiul German) a fost un fizician și matematician german care este considerat fondatorul termodinamicii.[16]
Prin reformularea concluziilor lui Sadi Carnot cu privire la ciclul Carnot, Clausius a pus bazele teoriei căldurii. Cea mai importantă lucrare a sa, publicată în 1850 în Annalen der Physik, descrie cum teoria cinetică a gazelor ar putea explica fenomenele termice, lucrare care a stat la baza enunțului celui de al doilea principiu al termodinamicii. În 1865 a introdus noțiunea de entropie[17] iar în 1870 teorema virialului.
- 1902: Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei (Margarete Sophie Marie Annunciata Theresia Caroline Luise Josephe Johanna,[1][2]; 13 mai 1870 - 24 august 1902) a fost membră a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria și Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana prin naștere. Prin căsătoria cu Albrecht, Duce de Württemberg ea a devenit membră a Casei de Württemberg și Ducesă de Württemberg.
Arhiducesa s-a căsătorit la Viena la 24 ianuarie 1893 cu Albrecht, Duce de Württemberg, fiul Ducelui Filip de Württemberg. Cuplul a avut șapte copii:
- Philipp Albrecht, Duce de Württemberg (1893–1975).
- Ducele Albrecht Eugen de Württemberg (8 ianuarie 1895 - 24 iunie 1954), s-a căsătorit cu Prințesa Nadejda a Bulgariei (1899–1958), fiica Țarului Ferdinand I. Au avut cinci copii.
- Ducele Carl Alexander de Württemberg (12 martie 1896 - 27 decembrie 1964).
- Ducesa Maria Amalia de Württemberg (15 august 1897 - 13 august 1923) logodită cu Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei.
- Ducesa Maria Theresa de Württemberg (16 august 1898 - 26 martie 1928).
- Ducesa Maria Elisabeth de Württemberg (12 septembrie 1899 - 15 aprilie 1900)
- Ducesa Margarita Maria de Württemberg (4 ianuarie 1902 - 22 aprilie 1945)
Margarete Sophie a Austriei Ducesă Albrecht de Württemberg 
Ducesa Margarete SophieDate personale Nume la naștere Margarete Sophie Marie Annunciata Theresia Caroline Luise Josephe Johanna Născută 13 mai 1870
Castelul Artstetten, Austro-UngariaDecedată (32 de ani)
Gmunden, Austro-UngariaÎnmormântată Altshausen Părinți Arhiducele Carol Ludovic al Austriei
Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două SiciliiFrați și surori Archduchess Maria Annunciata of Austria[*]
Arhiducesa Elisabeta Amalia a Austriei
Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei
Arhiducele Ferdinand Karl de Austria
Arhiducele Otto Franz al AustrieiCăsătorită cu Albrecht, Duce de Württemberg Copii Philipp Albrecht, Duce de Württemberg
Ducele Albrecht Eugen
Ducele Carl Alexander
Ducesa Amalia
Ducesa Theresa
Ducesa Elisabeth
Ducesa MargaritaCetățenie 
Austria Religie catolicism Ocupație maică Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Habsburg-Lorena
Casa de WürttembergAbbess of the Institution of Noble Ladies of the Prague Castle[*] Domnie –
- 1919: Friedrich Naumann, teoretician al liberalismului (n. 1860)
- 1928: Aurel Băeșu, pictor român (n. 1896)
- 1932: Gheorghe Cucu, compozitor, dirijor și folclorist român (n. 1882)
- 1934: Félix Sesúmaga Ugarte (n. 12 octombrie 1898 - d. 17 august 1934) a fost un fotbalist spaniol care a jucat pe postul de atacant. A jucat la FC Barcelona, Athletic Bilbao și echipa națională de fotbal a Spaniei.
- 1940: Paul Nipkow, inventator german (n. 1860)
- 1943: Simone Weil, filosof și activist francez (n. 1909)
- 1950: Pierre Chareau (n. 4 august 1883, Bordeaux, Franța - d. 24 august 1950, New York City, Statele Unite) a fost un arhitect, designer de mobilier și decorări interioare francez. Pierre Chareau a fost, alături de Le Corbusier, unul dintre primii arhitecți moderniști din Franța, utilizând design conceptual modernist, respectiv materiale puțin folosite anterior, așa cum sunt metalul, sticla și betonul. A fost unul din membrii fondator al seriei de congrese CIAM, Congrès international d'architecture moderne. Chareau a realizat, între 1928 și 1931, împreună cu Bernard Bijvoet, opera sa care este considerată majoră, Maison de Verre, Casa de sticlă. Construită la numărul 31 al străzii Saint Guillaume din Paris, pentru doctorul Dalsace, clădirea, care constă din trei etaje, este remarcabilă din exterior prin faptul că are o fațadă total construită din sticlă. În aceeași manieră funcțională modernistă, elementele de separare a diferitelor încăperi, precum și elementele de canalizare sunt realizate din metal, beton sau sticlă fiind transformate armonios și elegant în elemente decorative.
Pierre Chareau Date personale Născut 4 august 1883
Bordeaux, FranțaDecedat 24 august 1950
New York City,
New York, 
Statele Unite ale AmericiiNaționalitate FranțaCetățenie Franța Ocupație arhitect
designerActivitate Clădiri semnificative Maison de Verre Modifică date / text 
Contele de Chambord se întoarce la Frohsdorf. Nu-și pierde speranța însă veștile care vin din Franța îi indică dispariția majorității regaliste și victoria republicanilor. Republica se instituie în ianuarie 1875 prin amendamentul Wallon și legile constituționale din februarie și din iulie organizează funcționarea ei. În 1879, după demisia președintelui Mac Mahon, întreaga putere aparține republicanilor.
În iunie 1883, contele de Chambord suferă de o afecțiune a tractului digestiv și moare în exil la Frohsdorf, la 24 august 1883. "Henric al V-lea" este îngropat lângă Carol al X-lea, Ducele și Ducesa d'Angoulême, la Gorizia în Austro-Ungaria (astăzi Nova Gorica în Slovenia).
Contele de Chambord nu a avut copii. Încă din timpul vieții sale s-a ridicat problema succesorului său. Conform teoriei legitimiste, coroana revenea bourbonilor spanioli, care erau descendenți ai nepotului regelui Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a urcat pe tronul Spaniei în 1700 sub numele de Filip al V-lea, și a renunțat la drepturile sale asupra tronului Franței pentru el însuși și toți urmașii săi, prin Tratatul de la Utrecht în 1713, dar întreaga renunțare devine nulă în conformitate cu principiul de non-disponibilitate a coroanei.
Pentru orleaniști, Filip al V-lea a renunțat la tronul Franței, și coroana urma să revină șefului casei d'Orléans, în temeiul tratatelor bilaterale de la Utrecht.
Întrebarea a fost pusă și contelui de Chambord, care a afirmat că succesorul său va fi "cel de drept".[11]. În testamentul său, contele de Chambord nu l-a menționat pe contele de Paris și a lăsat unui bourbon spaniol, Ducelui de Madrid, fiul lui Juan de Bourbon, arhivele, armele, colierele ordinelelor regale și steagurile încredințate în 1830 de Carol al X-lea.
După decesul contelui de Chambord, o minoritate legitimistă fidelă, susținută de contesa de Chambord, l-a recunoscut ca "rege de drept" pe Juan de Bourbon, conte de Montizón, descendent al regelui Ludovic al XIV-lea, și în egală măsură pretendent carlist la coroana Spaniei.
O majoritate a regaliștilor francezi și-au pus speranțele de restaurare a monarhiei în Philippe d'Orléans, Conte de Paris, nepotul regelui Louis-Philippe, pentru că a trăit în Franța și era cunoscut de francezi.
| Henri, conte de Chambord | |
| Rege al Franței (disputat) | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Henri Charles Ferdinand Marie Dieudonné d'Artois, duc de Bordeaux |
| Născut | 29 septembrie 1820 Palatul Tuileries, Paris |
| Decedat | (62 de ani) Frohsdorf, Austria |
| Înmormântat | Annunciation Parish Church (Nova Gorica)[*] |
| Părinți | Charles Ferdinand, Duce de Berry Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry |
| Frați și surori | Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois |
| Căsătorit cu | Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
| Domnie | |
| Domnie | 2 august 1830 – 9 august 1830 3 iunie 1844 – 24 august 1883 |
| Predecesor | Ludovic al XIX-lea |
| Succesor | Pretendent legitimist: Juan, Conte de Montizón |
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
A fost înaintat la 15 ianuarie 1942 din postul de ministru plenipotențiar clasa II în cel de ministru plenipotențiar clasa I în Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine.
 Membru corespondent al Academiei Române |
|---|
| Vespasian V. Pella | |
 Vespasian V. Pella | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 4/17 ianuarie 1897 București |
| Decedat | 24 august 1952 New York City |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | diplomat |
| Activitate | |
| Rezidență | România |
| Domeniu | Drept |
| Instituție | Universitatea din Iași |
| Societăți | Academia Română |
- 1955: Lothar Rădăceanu (n. 19 mai 1899, Rădăuți - d. 24 august 1955, Helsinki) pe numele său adevărat Lothar Wuertzel sau Wurzer a fost un om politic român, etnic german (șvab [1]), dedicat cauzei comuniste. Ca scriitor, a utilizat și pseudonimele Robert Hart și Walter Rohuz. [2] În anii '20, semna poeziile publicate în limba germană cu anagrama Walter Rohuz.[3]
Lothar Rădăceanu a fost Ministrul muncii în Guvernul Constantin Sănătescu (2) (4 noiembrie - 5 decembrie 1944), în Guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) și în Guvernul Petru Groza (1) (6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946); Ministrul muncii și asigurărilor sociale în Guvernul Petru Groza (2) (1 decembrie 1946 - 29 decembrie 1947) și Guvernul Petru Groza (3) (30 decembrie 1947 - 14 aprilie 1948); Ministrul muncii și prevederilor sociale Guvernul Petru Groza (4) (15 aprilie 1948 - 2 iunie 1952) și în Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1) (2 iunie - 28 iulie 1952).
Ca membru al Partidului Social Democrat a susținut unificarea acestui partid cu Partidul Comunist Român. Datorită rolului important pe care l-a avut în atragerea social-democraților spre unificarea cu Partidul Comunist Român a fost răsplătit cu numeroase funcții în Partidul Muncitoresc Român, rezultat din unificarea din 1948. A fost membru al Biroului Politic, membru al Comitetului Central, membru al Secretariatului CC, precum și membru al Biroului Organizatoric. A căzut în dizgrație în 1952, astfel că după Plenara din 26-27 mai 1952, nu a mai ocupat funcții importante.
Lothar Rădăceanu a fost deputat în Adunarea Deputaților în sesiunea 1946 - 1948; a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1952 și 1952 - 1957.
A fost profesor universitar, șef al Catedrei de Germanistică de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.[4] În 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române.[5]
A murit în 1955 la Helsinki, unde participa la o Conferință Interparlamentară
Lothar Rădăceanu 
Lothar RădăceanuDate personale Născut 19 mai 1899
Rădăuți, Austro-UngariaDecedat 24 august 1955, (56 de ani)
Helsinki, FinlandaNaționalitate RomâniaCetățenie 
România Ocupație scriitor
politicianActivitate Organizație Universitatea din București Partid politic Partidul Comunist Român 
Membru titular al Academiei Române - 1978: Louis Prima (7 decembrie 1910 – 24 august 1978) a fost un actor, cântăreț, compozitor și trompetist american.
Louis Prima 
Date personale Nume la naștere Louis Prima Născut 7 decembrie 1910
New Orleans, Louisiana, Statele UniteDecedat (67 de ani)
New Orleans, Louisiana, Statele UniteCauza decesului cauze naturale[*] (pneumonie) Căsătorit cu Gia Maione[*] (–)
Keely Smith[*] (–)Cetățenie SUA Etnie italoamericani Ocupație Cântăreț, trompetist Activitate Alte nume The King of the Swing Gen muzical Jazz
Swing
Pop tradiționalInstrument(e) Voce, trompetă Ani de activitate 1936–1975 Colaborare cu Gia Maione, Keely Smith, Sam Butera - 1990: Harold Masursky (23 decembrie 1922 — 24 august 1990) a fost un geolog și astronom din american.
Asteroidul 2685 Masursky îi poartă numele.
Harold Masursky Date personale Născut [2]
Fort Wayne, Indiana, Comitatul Allen, Indiana, SUA[1]Decedat (67 de ani)[2]
Flagstaff, Comitatul Coconino, Arizona, SUA[1]Cetățenie SUA Ocupație astronom
geologActivitate Alma mater Universitatea Yale[1] Organizație NASA[1]
Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite[1]Premii G. K. Gilbert Award[*] () - 1992: Lazăr Sfera (n. 29 aprilie 1909 - d. 24 august 1992) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia) și 1938 (Franța).
- 1994: Wolf von Aichelburg (de fapt, Wolf Freiherr von Aichelburg; n. 3 ianuarie 1912, Pola, Croația (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar) – d. 24 august 1994 (înecat lângă Mallorca)), a fost un scriitor, poet, traducător și compozitor german din România. A activat între 1918 și 1981, în special la Sibiu.
În România a publicat și sub pseudonimul Toma Ralet.[1] A fost și un bun traducător în germană a lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Basil Munteanu (Istoria literaturii moderne române) Tatăl lui Wolf von Aichelburg a fost căpitan de fregată în Marina Imperială Austro-Ungară. În 1919 tatăl său a intrat în serviciul Marinei Române la Galați, iar în 1922 toată familia s-a mutat la Sibiu.
Primele scrieri le realizează la 16 ani. Debutează în “Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” la Sibiu.[3]
A colaborat și la revista Klingsor a germanistului Heinrich Zillich. După 1945 numerele apărute până în 1939 ale acestei reviste au fost interzise din cauza faptului că, după emigrarea sa în Germania hitleristă, Zillich a devenit acolo o personalitate literară.[4]
A publicat primele eseuri în limba română în „Revista Fundațiilor Regale” și a colaborat la „Revista Cercului Literar” semnând cu pseudonimul Toma Ralet.[5]
A urmat liceul la Sibiu, pe care l-a terminat în 1929. A fost apoi profesor la liceele din Sibiu și Mediaș. Între 1940 și 1944, pe timpul conducerii antonesciene, Wolf Aichelburg a fost traducător la Ministerul Propagandei din București, activitate care a devenit după 1945 un aspect sensibil din biografia sa.[4]
A fost arestat și condamnat de două ori:
- între anii 1948-1952, pentru încercarea de a fugi din România. A fost prins și acuzat de deținere de devize, astfel că a fost condamnat și a petrecut trei ani (1949-1951) în penitenciarele Arad, Caransebeș și Aiud. Între 1952 și 1956 s-a aflat la Măicănești, în Moldova, cu domiciliu forțat.[4] Datorită atmosferei create de Revoluția ungară din 1956, i-a fost ridicat domiciliul forțat.[6]
- a doua oară în 1959, în calitate de coautor în lotul procesului scriitorilor germani. Pe 19 mai 1959 a fost din nou arestat, iar pe 15 septembrie 1959 a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică pentru uneltire contra ordinii sociale prin agitație. A fost închis în penitenciarul Gherla. În anul 1962, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al R.P.R. a redus pedeapsa lui v. Aichelburg la 3 ani și 4 luni închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională. De asemenea, instanța a dispus punerea sa în libertate, deoarece pedeapsa fusese executată. Lui Wolf Aichelburg i s-a stabilit din nou domiciliu forțat, de această dată la Rubla, județul Brăila.[4]
Procesul scriitorilor germani, terminat în septembrie 1959 la Brașov (pe atunci „Orașul Stalin”), a avut ca rezultat condamnarea (la un total de 95 de ani de muncă silnică și confiscarea averilor și anularea drepturilor civile) a grupului Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund, pentru „infracțiunea de instigare împotriva ordinii sociale și agitație”, unul din capetele sale de acuzare fiind și poezia sa nepublicată Die rote Lüge (Minciuna roșie)[7]. Alte probe ale acuzării privind activitatea sa literară, considerată reacționară, includeau poezia Die Mauern von Jericho (Zidurile din Jericho) și povestirile-fabulă din volumul Ratten von Hameln (Șobolanii din Hamelin”).[4]
Martorul principal al acuzării a fost scriitorul Eginald Schlattner.[8].
În urma curentului de „liberalizare” din anii '60, în prima etapă, în 1962, au fost eliberați din închisoare Harald Siegmund și Georg Scherg. Apoi, în urma decretului 411/1964, când au fost eliberați circa 100.000 de deținuți politici, au fost eliberați și Andreas Birkner, Hans Bergel și Wolf von Aichelburg, fără nici un fel de explicații.[9]
În anii 1970 a fost din nou hărțuit de Securitate, fiind bănuit că ar fi întreținut relații homosexuale[10] (lucru pedepsit de lege în acea perioadă), dar a putut emigra în 1981 în Republica Federală Germania și s-a stabilit la Freiburg i. Br.[5] După emigrarea în RFG a colaborat cu numeroase reviste, inclusiv cele ale diasporei române din Occident, cu „Radio Europa Liberă” și a făcut traduceri din literatura română.[11]
Încă din anul 1970 a purtat o vastă corespondență cu Emil Cioran, pe care l-a cunoscut dinainte de război.
Wolf von Aichelburg a murit la 24 august 1994, înecat în Marea Mediterană, la țărmul insulei Mallorca, în dreptul malului stâncos al localității Banalbufar, unde ieșise în zori să înoate.[5][12]
Neavând urmași direcți, o parte din manuscrisele lui Wolf von Aichelburg au fost donate unei arhive din München, iar biblioteca lui din Freiburg s-a împrăștiat.
Scrieri
- Herbergen im Wind: Versuri. - București: Literaturverlag, 1969
- Ratten von Hameln Versuri. - București: Literaturverlag, 1969
- Lyrik, Dramen, Prosa. - Editura Kriterion, București, 1971
- Vergessener Gast: Versuri. - Cluj : Dacia-Verlag, 1973
- Fingerzeige: Eseuri. - Cluj : Dacia-Verl., 1974
- Lumina din Umbria, 295 pagini, Editura Kriterion, 1979
- Aller Ufer Widerschein : Versuri. - Innsbruck: Wort-und-Welt-Verlag, 1984. - ISBN 3-85373-079-5
- Anhalter Bahnhof: Versuri. - Innsbruck: Wort-und-Welt-Verlag, 1985. - ISBN 3-85373-094-9
- Corrida : Versuri. - Innsbruck: Wort-und-Welt-Verlag, 1987. - ISBN 3-85373-104-X
- Der Brand des Tempels: Dramaturgie. - München : Ed. Arnshaugk, 1993. - ISBN 3-926370-20-3
- Gedichte/Poezii - Ed. Hermann, 1996 ISBN 9739728545, traducere de Dan Dănilă
- Criza sufletului modern în poezie și alte scrieri românești, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010 ; ISBN 978-973-757-340-7. Cartea, apărută grație eforturilor lui Dan Damaschin și Ioan Milea, adună cea mai mare parte dintre textele românești ale lui Wolf von Aichelburg, apărute, de-a lungul anilor, în cuprinsul unor volume sau al unor reviste la care a colaborat.[14]
Traduceri
- Geschichte der neueren rumänischen Literatur („Istoria literaturii moderne române”) de Basil Munteanu, traducere din franceză de Wolf von Aichelburg, Viena, 1934
- Magische Liebe („Iubire magică”), proză de Vasile Voiculescu, volum apărut în 1970 a fost premiat de Uniunea Scriitorilor.
- Gedichte („Poezii”) de Mihai Eminescu, Fundația Culturală Română, Madrid, 1989
- Cele mai frumoase poezii (ediție bilingvă cu traduceri din George Bacovia), 237 pagini, Editura Albatros, 1972
- Gedichte („Poezii”), tălmăciri din lirica lui Ion Pillat, 100 pagini, 1976
Cărți bilingve de poezie de Lucian Blaga, Ștefan Augustin Doinaș și Radu Stanca și traduceri din George Bacovia, Ion Barbu și Tudor Arghezi.
Editor
- Der Leise Strom: Gedichte, Erzählungen, Essays (Auslandsdeutsche Literatur der Gegenwart), 327 pagini, Editura Olms, 1993
Prezent în antologii
- Scriitori germani din România de după 1945, antologia bilingvă, Editura Curtea Veche, 2012 ISBN 978-606-588-325-3[15]
- Laura Balomiri (editor): Hermannstadt/Sibiu, 200 pagini, Wieser Verlag, 2013, ISBN 978-3-85129-676-1
Wolf Aichelburg 
Scriitorul Wolf AichelburgDate personale Nume la naștere Wolf Freiherr von Aichelburg Născut 3 ianuarie 1912
Pola, Croația (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar)Decedat 24 august 1994, (82 de ani)
Mallorca, SpaniaNaționalitate Român și german Cetățenie 
România Ocupație Scriitor, compozitor, traducător, poet Pseudonim Toma Ralet Limbi limba română
limba germanăActivitatea literară Activ ca scriitor 1928 - 1994 Operă de debut 1928 - în “Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” Note Premii Ordinul Meritul Cultural
- 2000: Andreas "Andy" Hug (7 septembrie 1964 – 24 august 2000) a fost un karateka și kickboxer elvețian care a concurat în divizia grea. Considerat a fi unul dintre cei mai mari kickboxeri grei din toate timpurile, împreună cu Mirko Cro Cop, Peter Aerts, Remy Bonjasky, Ernesto Hoost și Semmy Schilt. Hug a fost renumit pentru capacitatea sa de a executa numeroase tehnici de lovituri rar observate în competiția la nivel înalt și deși el era, de obicei, mai mic decât adversarii săi, situându-se la 1,80 m și cântărind în jur de 98,0 kg (216,1 lb).
- 2001. Jane Greer (născută Bettejane Greer, 9 septembrie 1924, Washington, D.C. - d. 24 august 2001, Los Angeles, California) a fost o actriță americană.
Filmografie
- Pan-Americana (1945) (nemenționată)
- Two O'Clock Courage (1945) (ca Bettejane Greer)
- George White's Scandals (1945) (ca Bettejane Greer)
- Dick Tracy (1945)
- The Falcon's Alibi (1946)
- Sunset Pass (1946)
- Bamboo Blonde (1946)
- Sinbad the Sailor (1947)
- They Won't Believe Me (1947)
- Out of the Past (1947)
- Station West (1948)
- The Big Steal (1949)
- The Company She Keeps (1951)
- You're in the Navy Now (1951)
- Down Among the Sheltering Palms (1952)
- You for Me (1952)
- The Prisoner of Zenda (1952)
- Desperate Search (1952)
- The Clown (1953)
- Run for the Sun (1956)
- Man of a Thousand Faces (1957)
- Where Love Has Gone (1964)
- Billie (1965)
- The Outfit (1973)
- Columbo: Troubled Waters (1975) (TV)
- The Shadow Riders (1982) (TV)
- Against All Odds (1984)
- Just Between Friends (1986)
- Immediate Family (1989)
- Perfect Mate (1996)
Jane Greer 
Jane Greer.Date personale Nume la naștere Bettejane Greer Născută 9 septembrie 1924
Washington, D.C., SUADecedată (76 de ani)
Los Angeles, California, SUAÎnmormântată Westwood Village Memorial Park Cemetery[*] Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer) Căsătorită cu Rudy Vallee (1943-1944)
Edward Lasker (1947-1963)Copii Lawrence Lasker[*] Cetățenie SUA Ocupație actriță de televiziune[*]
actriță de film
actriță
cântăreață
muziciană
- 2002. Cornelis Johannes van Houten (n. 1920 - d. 24 august 2002) a fost un astronom olandez, uneori menționat sub numele de Kees van Houten.
Născut în Haga, și-a petrecut întreaga carieră la Universitatea din Leiden, cu excepția unei perioade scurte (1954-1956) când a fost asistent de cercetare la Observatorul Yerkes. El a primit diploma de licență în 1940, dar al Doilea Război Mondial i-a întrerupt studiile și nu a primit titlul de doctor până în 1961 (cu un proiect despre fotometria de suprafață a nebuloaselor extragalactice).
A descoperit sute de asteroizi.
Cornelis Johannes van Houten Date personale Născut
Haga, Țările de JosDecedat (82 de ani)
Haga, Țările de JosCăsătorit cu Ingrid van Houten-Groeneveld Cetățenie 
Regatul Țărilor de Jos Ocupație astronom Activitate Alma mater Universitatea din Leiden Organizație Universitatea din Leiden - 2006: Cristian Nemescu (n. 31 martie 1979, București – d. 24 august 2006, București) a fost un regizor și scenarist român din „noul val” cinematografic. Cristian Nemescu s-a născut la data de 31 martie 1979 în orașul București. A fost fiul compozitorului Octavian Nemescu.
A absolvit Academia de Artă Teatrală și Cinematografică Caragiale din București în 2003. Filmul său de absolvire a fost un scurtmetraj intitulat Poveste la scara C, care a primit premiul la NYU International Student Film Festival și la Premiers Plans în Angers, Franța. The European Academy Awards l-a nominalizat drept „cel mai bun scurtmetraj” al acelui an.
Filmul de mediu-metraj regizat de Nemescu, Marilena de la P7, a intrat în competiția de la Cannes în mai 2006. Scenariul filmului a fost scris de Tudor Voican.
În ultimul său film, California Dreamin' (nesfârșit), joacă și actorul american Armand Assante. Filmările au fost încheiate în luna iulie 2006. În mai 2007, filmul a primit prestigiosul premiu Un certain regard, la cea de-a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes.
Nemescu a câștigat peste 20 de premii, printre care Marele Premiu la NYU International Student Film Festival din New York, Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, Public's Choice la Milano Film Festival din Italia, Premiul Publicului la Internationale Grenzland Filmtage Festival din Germania. Cristian Nemescu a murit într-un accident de mașină alături de inginerul său de sunet, Andrei Toncu. Nemescu și Toncu erau într-un taxi, care a fost lovit pe podul Eroilor din București, de un SUV de tipul en Porsche Cayenne. Mașina, mult mai masivă decât taxiul, fusese condusă de un cetățean britanic, care a trecut pe culoarea roșie cu viteză obișnuită pe autostrăzi. Expertiza tehnică a demonstrat că mașina Porsche atinsese o viteză de 113 km/h, în timp ce taxiul circula doar cu 42 km/h.
Filmografie
Ca regizor
- Kitchitoarele (2000)
- La bloc oamenii mor după muzică (2000)
- Mecano (2001)
- Mihai și Cristina (2001)
- Poveste la scara "C" (2003)
- Marilena de la P7 (2006)
- California Dreamin' (nesfârșit) (2007)
Ca scenarist
- Kitchitoarele (2000)
- Mihai și Cristina (2001)
- Poveste la scara "C" (2003)
- Marilena de la P7 (2006)
- California Dreamin' (nesfârșit) (2007)
| Cristian Nemescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] București, RS România[3] |
| Decedat | (27 de ani)[4][1][2] București, România[5] |
| Cauza decesului | accident (accident rutier[*]) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | regizor de film scenarist |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Alte premii | |
| Ordinul Național „Pentru Merit | |
- 2010: Constantin Lache (n. 15 noiembrie 1923, în Urleasca, județul Brăila[3], d. 24 august 2010, Timișoara[4][5]) a fost un antrenor emerit de handbal din România, multiplu câștigător al Campionatului Republican categoria A feminin. În anul 2007, Constantin Lache a fost declarat cetățean de onoare al municipiului Timișoara prin Hotărârea Consiliului Local nr. 410/27.11.2007. Născut în satul Urleasca din județul Brăila, viitorul antrenor a absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, promoția 1944.[3] A urmat apoi cursurile Institutului de Cultură Fizică din București, pe care le-a absolvit în 1950, cu specializarea jocuri sportive.[3] Într-o perioadă în care absolvenților de facultăți le erau atribuite de către stat posturi la diverse locuri de muncă din țară, Constantin Lache a fost repartizat, pe data de 1 noiembrie 1950, la catedra de baschet a Școlii Medii Tehnice de Cultură Fizică nr.4 din Timișoara.[3] Pe 15 noiembrie 1950, pe terenul bazei sportive a școlii timișorene, Lache a organizat pentru prima dată în România un meci de handbal în 7 jucători.[3]
Între 1953 și 1958 a condus, din postura de antrenor jucător, echipa masculină de handbal în 11 Știința Timișoara, cu care a câștigat titlul de campion național al României în 1956.[3][7] În 1958 a fost îndepărtat de la echipă și exclus din viața sportivă sub acuzația de „origine socială nesănătoasă”[3][7], deoarece tatăl său, împroprietărit după Primul Război Mondial, cumpărase alte 50 de hectare de pământ și un mic conac în anul 1927, fiind catalogat chiabur[5][4].
În această perioadă, Constantin Lache a activat ca simplu profesor la Școala Medie nr.4 din Timișoara, la disciplina handbal. În 1961, elevii pregătiți de el au câștigat Campionatul Național de handbal în 7 jucători rezervat școlilor cu profil de educație fizică.[3][5] Suplimentar, Lache a antrenat pentru o perioadă și echipa de baschet masculin Știința Timișoara, cu care a câștigat Spartachiada din 1964.[4]
În 1964 i-a fost ridicată interdicția, iar anul următor a obținut locul al III-lea în campionatul național de baschet.[3] În anul 1967 a fost angajat cu jumătate de normă la Facultatea de Educație Fizică din Timișoara, unde a preluat și funcția de antrenor al Universității Timișoara, echipa feminină de handbal a instituției de învățământ. A urmat o perioadă plină de succese sportive, 8 titluri naționale, Cupa României în 1978 și disputarea finalei Cupei Campionilor Europeni în 1973.[4] Antrenorul a rămas la conducerea Universității Timișoara până în 1982, când Facultatea de Educație Fizică și Sport a fost desființată.[5]
În 1979, Lache a condus selecționata B a echipei naționale feminine a României la ediția a 19-a a Trofeului Carpați, iar în 1982 a fost antrenorul principal al echipei naționale a României care s-a clasat pe locul al 8-lea la Campionatul Mondial
- 2014: Richard Samuel Attenborough, Baron Attenborough, CBE (n. , Cambridge, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[15] – d. , Londra Mare, Londra, Regatul Unit[18]) a fost actor, regizor, producător și antreprenor englez. A fost absolvent și apoi președinte al Royal Academy of Dramatic Art (RADA). A câștigat două Premii Oscar ca regizor și producător al filmului Gandhi în 1983. A mai câștigat de patru ori premiul BAFTA și de trei ori premiul Globul de Aur.
Filmografie selectivă
Actor
- 1963 Marea evadare - The Great Escape , regia: John Sturges
- 1965 Pasărea Phoenix - The Flight of the Phoenix, regia: Robert Aldrich
- 1977 Un pod prea îndepărtat - A Bridge Too Far
- 1994 Miracolul de pe Strada 34 - Miracle on 34th Street (Kris Kringle)
- 1997 Lumea pierdută: Jurassic Park, regia: Steven Spielberg
Regizor
- Ce război minunat! (1969)
- Tânărul Winston (1972)
- Un pod prea îndepărtat (1977)
- Magia (1978)
- Gandhi (1982)
- Audiții pe Broadway (1985)
- Strigătul libertății (1987)
- Chaplin (1992)
- Tărâmul umbrelor (1993)
- Dragoste și război (1996)
- Bufnița cenușie (1999)
- Povestea unui inel (2007)
Producător
- 1962 Camera în forma de „L” - The L-Shaped Room
- 1982 Gandhi
- 2018: Rudi Rosenfeld, actor român (n. 1941)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu