MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 28 AUGUST/ 1. B.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 28 AUGUST 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B: Decese; Sărbători

Decese

388: Magnus Maximus, împărat roman (n. 335)
430: Augustin de Hipona numit și Augustinus de Thagaste, Augustin sau Aurelius Augustinus (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși^[1], n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia, azi Souk Ahras, în Algeria - d. 28 august 430, Hippo Regius, Numidien, azi Annaba, Algeria) a fost un Învățător al Bisericii (doctores ecclesiae) numid. A fost un episcop, filozof, teolog. Pe lângă Hieronymus, Ambrozie din Milano și Papa Grigore cel Mare, a fost unul dintre cei patru părinți ai bisericii latine ai Antichității târzii și un important filosof aflat în pragul dintre Antichitate și Evul Mediu timpuriu.
În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine. Sfântul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din Cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.
În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.
Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.
Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor („civitas terrena”), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu („Civitas Dei”). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii. Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, (Sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.
În anii 373 - 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.
Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.
Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiciacum, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. În acel moment Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea carolingiană.
Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea)

Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți, mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Înlocuiește concepția timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este „tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învățătura autentică este posibilă numai prin iluminare.

Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul cartezian)

Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși; avem răspunderea de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost completate cu “virtuți umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința.

DE CIVITATE DEI și crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin și lucrarea sa „De Civitate Dei” - operă fără de care nu va putea fi niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alții ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puțin nu în înțelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui „De civitate Dei” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construiește tipare psihice și o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generații. „De Civitate Dei” este opera care va penetra în subconștientul celor care vor aparține Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conștient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios și politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viață, coeziune și mai ales vocație istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reușită între civilizația latină, vitalitatea germanică și mărturisirea creștină. De la papă și până la ultimul țăran habotnic, catolicii vor fi marcați de crezul istoric al Sf. Augustin și vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele și tiparele stabilite de acesta.

În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia și, în special Roma, are o preponderență autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea capitalei la Constantinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârșitul lumii antice și triumful noii religii, cea creștină, ce este adoptată acum ca fiind religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum și a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unității politice și economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul și Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzație de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entități politice romane vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Eșuarea încercărilor de a restabili ordinea și unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se impune. După dispariția în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăsește Occidentul prăbușit economic și politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creștinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credință), va deveni o superbă expresie a mărturisirii credinței în Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creștin-ortodoxă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-și întreaga energie spre dumnezeire și manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar și subordonarea față de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei și se va desprinde de caracterul dinamic și profan, pământesc și material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales material și dinamic.

În Occident, procesul de afirmare a religiei creștine, în forma sa catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile și în toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toți creștinii) a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizație ce este pe cale să apară, religia creștină și Biserica însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realități stabile. De acum înainte, creștinismul înseamnă viață și viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creștine din această parte a Europei. Spiritul creștin (viitor catolic) devine esența acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, biserica romană regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin și mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forței creștinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf Augustin și operei sale.

Viziunea Sfântului Augustin (detaliu), pictură de Vittore Carpaccio, Scuola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția

„De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în fața invaziei și jefuirii cumplite a Romei de către vizigoții lui Alaric în 410. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, „De Civitate Dei” a devenit un răspuns providențial și genial al bisericii creștine occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizații.

Sf. Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi.. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale. Astfel au apărut cele două cetăți: una este cea a spiritelor rele și malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire și dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă și totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârșitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. „De Civitate Dei” nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.

Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul și spațiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăți iar Biserica apuseană își asumă rolul dinamic de a organiza și conduce războinicii creștini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, dușmani ai Bisericii și deci ai Dumnezeului creștin.

Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar și temporal totodată- papa, considerat „locum tenens Christi”- locțiitorul lui Cristos pe pământ (cf. Matei16), o instituție cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu și de a aplica forța oriunde și oricând împotriva dușmanilor săi considerați dușmanii lui Cristos și copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetății lui Dumnezeu. Creștinii occidentali sunt declarați de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor considerați de Biserică „slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie să capete credința că face parte din „Militia Christi”- armata lui Cristos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar mai ales depinde soarta „Cetății lui Dumnezeu”.

În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel care organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă clădire din așezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul creștin protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume occidentală. Istoria acestei lumi se împletește strâns cu cea a instituției ecleziastice. Biserica romană reușește să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian care devine și al lor. Odată cu răspândirea creștinismului printre germanici, conflictele dintre aceștia și latini se estompează treptat și ia naștere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenței comune la armata lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puțin importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.

Organizarea socială a societății apusene este subordonată aceluiași scop al edificării cetății lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupați în trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu dușmanii Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu și laboratores- cei care muncesc pentru primele două stări. Biserica romană și lumea apuseană sunt nucleul viitoarei împărății divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce această lume ca reprezentant al lui Cristos. Aceasta este prima mare victorie a Bisericii creștine apusene din istorie. Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziție o armată supusă capabilă de orice pentru a zămisli „Cetatea lui Dumnezeu”. Biserica romană își asumă pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior și va începe din Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială este îndeplinirea țelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului creștin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual și temporal de Roma-capitala creștinătății, capitala Cetății lui Dumnezeu pe pământ.

Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, acești primi soldați ai lui Cristos, misionari și civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă spirituală a Bisericii romane: creștinarea și organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăți ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât atât, influența lor nu este numai spirituală ci și politică. Datorită lor și urmașilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acțiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a „Cetății lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi în care valorile romane și germanice se îmbină armonios cu cele creștine.

Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înțelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziția, spiritul creator al catolicului pentru care acțiunea, faptele au o importanță deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână și Biblia în cealaltă, războinic și misionar totodată. N-am putea înțelege istoria evului mediu occidental catolic

Sfântul Augustin și Sfânta Monica

Augustin considera sexualitatea imorală, atât prin emoțiile pe care o însoțesc, cât și datorită faptului că dragostea pentru divinitate trebuia să fie superioară față de cea erotică. Din acest motiv, femeia era considerată inferioară bărbatului și supusă acestuia.

Concepția lui a fost preluată și utilizată dogmatic pentru respingerea concepției aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepția despre predestinare și istorie ca tămăduitoare.

A fost primul filozof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară pentru educarea oamenilor și pentru lichidarea răului.

Sărbători

în calendarul romano-catolic: 28 august („Sfântul Augustin”)^[2]
în calendarul ortodox: 15 iunie (sub numele „Fericitul Augustin”, alături de „Fericitul Ieronim”)^[3]
în calendarul greco-catolic: 28 august („Sfântul Augustin„)^[4]
în calendarul luteran: 28 august („Augustin”)

în calendarul anglican: 28 august

Date personale
Augustin de Hipona

Născut	13 noiembrie 354 Thagaste, Numidia (azi: Souk Ahras, în Algeria)
Decedat	28 august 430 Numidia
Înmormântat	San Pietro in Ciel d'Oro[*]
Cauza decesului	malarie
Părinți	Monica of Hippo[*]
Copii	Adeodatus[*]
Cetățenie	Roma Antică
Etnie	Berberi
Religie	Biserica Catolică Maniheism
Ocupație	filozof teolog[] autobiograf[] teoretician al muzicii[] predicator[] istoric poet preot catolic[*] scriitor
Venerație
Venerat în	Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă, alte biserici de natură protestantă
Rămășițe pământești	Bazilica San Pietro in Ciel d'Oro, Pavia, Italia
Sărbătoare	28 august
Însemne	Episcop, învățător, cărți
Patronaje	Al teologilor, al tipografilor

476: Flavius Orestes (d. 28 august 476) a fost un general și un politician roman care, pentru scurt timp, a condus Imperiul Roman de Apus (în 475 - 476). Flavius Orestes a fost tatăl lui Romulus Augustulus. S-a născut ca aristocrat (patrician) în Pannonia Savia și a fost, probabil, cel puțin parțial, de origine germanică; a fost fiul lui Tatulus, care era păgân.
În 475 preia controlul Ravennei și îl forțează pe Nepos să plece spre Dalmația. Cum Orestes nu putea deveni împărat, îl proclamă împărat pe fiul său de 12 ani, Romulus Augustulus, dar autoritatea împăratului se limita doar la sudul Galiei și în Italia. Este ucis de Odoacru pe 28 august 476, în momentul când acesta a cucerit Ravenna și l-a deposedat pe Romulus, Odoacru declarându-se rege al Italiei.
876: Ludovic Germanicul / Ludovic Germanul, cunoscut și ca Ludovic Bavarezul, (n. ca. 806 - d. 28 august 876, Frankfurt am Main) a fost fiul lui Ludovic cel Pios și rege al Bavariei din 817 și după Tratatul de la Verdun (843) rege al Franciei Răsăritene.
Reprezentare imaginară a împăratului Ludovic cel German (Kaiser Ludwig der Deutsche)

1481: Afonso al V-lea (15 ianuarie 1432, Sintra – 28 august 1481), numit Africanul (portugheză o Africano), a fost al 12-lea rege al Portugaliei. Porecla lui se referă la cuceririle din Africa de Nord. Afonso s-a născut la Sintra ca fiul ce mare al regelui Eduard al Portugaliei și a soției acestuia, Eleanor de Aragon. Afonso al V-lea avea numai șase ani când i-a succedat tatălui său în 1438.

În timpul minoratului său, Alfonso V a fost plasat sub regența mamei sale. Atât ca străină cât și ca femeie, regina nu a fost o alegere populară pentru regență. Fără nici un aliat împotriva aristocrației portugheze în afară de Alfonso, Conte de Barcelos, fratele nelegitim al regelui Eduard, poziția reginei a fost de neconceput. În 1439 Adunarea regatului a decis înlocuirea reginei cu Infantele Pedro, Duce de Coimbra, unchiul micului rege.

Principala lui politică s-a concentrat pe evitarea dezvoltării marilor case nobile și pe concentrarea puterii în persoana regelui. Țara a prosperat sub domnia lui dar nu în mod pașnic deoarece legile lui interfereau cu ambiția nobililor puternici. Contele de Barcelos, inamicul personal al Ducelui de Coimbra (în ciuda faptului că erau frați vitregi), a devenit în cele din urmă unchiul favorit al regelui și a început o luptă constantă pentru putere.

În 1442, regele l-a numit pe Afonso primul Duce de Braganza. Cu acest titlu și cu domeniile sale, el a devenit cel mai puternic om din Portugalia și unul dintre cei mai bogați din Europa. Pentru a-și întări poziția de regent, Pedro și-a căsătorit fiica cea mare, Isabela de Coimbra, cu regele Alfonso în 1445.

În 1448, când regele a devenit major și a preluat puterea, a anulat toate legile și edictele aprobate în timpul regenței. Situația a devenit instabilă și, anul următor, Afonso l-a declarat pe Pedro un rebel și l-a învins în Bătălia de la Alfarrobeira, unde unchiul (și socrul său) a fost ucis. După bătălie și pierderea unuia dintre cei mai remarcabili infanți ai Portugaliei, Ducele de Braganza a devenit de facto conducător al țării.

Date personale
Afonso al V-lea

Născut	15 ianuarie 1432 Palatul Sintra, Sintra, Portugalia
Decedat	28 august 1481 (49 de ani) Lisabona, Portugalia
Înmormântat	mănăstirea Batalha[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pestă)
Părinți	Eduard al Portugaliei Eleanor de Aragon
Frați și surori	Infante Ferdinand, Duke of Viseu[] Catherine of Portugal[] Ioana a Portugaliei Eleanor a Portugaliei
Căsătorit cu	Isabela de Coimbra Ioana La Beltraneja
Copii	Ioan, Prinț al Portugaliei Ioana, Prințesă a Portugaliei Ioan al II-lea al Portugaliei
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	rege[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Aviz
Rege al Portugaliei (prima dată)
Domnie	13 septembrie 1438– 11 noiembrie 1477 (39 ani, 59 zile)
Predecesor	Eduard I
Succesor	Ioan II
Rege al Portugaliei (a doua oară)
Domnie	15 noiembrie 1477– 28 august 1481 (3 ani, 286 zile)
Predecesor	Ioan II
Succesor	Ioan II
Rege al Galiției
Domnie	1475– 1479
Predecesor	Isabela I
Succesor	Ioana I

1626: Isabela de Savoia (11 martie 1591 – 28 august 1626) a fost fiica lui Carol Emanuel I de Savoia (1562–1630) și a Infantei Catalina Micaela a Spaniei. Bunicii materni au fost regele Filip al II-lea al Spaniei și Elisabeta de Valois, iar bunicii paterni au fost Emanuel Filibert, Duce de Savoia și Margareta a Franței. Isabela a fost prin căsătorie Prințesă Moștenitoare de Modena însă a murit cu doi ani înainte ca soțul ei să acceadă la tronul Modenei.

Copii

Cesare d'Este (1609–1613), a murit în copilărie;
Francesco d'Este (1610–1658), viitorul Duce de Modena; s-a căsătorit cu Maria Farnese, Vittoria Farnese și Lucrezia Barberini; a avut copii;
Obizzo d'Este (1611–1644), episcop de Modena;
Caterina d'Este (1613–1628), călugăriță;
Cesare d'Este (1614–1677), a murit celibatar;
Alessandro d'Este (1615), a murit în copilărie;
Carlo Alessandro d'Este (1616–1679), a murit celibatar;
Rinaldo d'Este (1618–1672) Cardinal;
Margherita d'Este (1619–1692), s-a căsătorit cu Ferrante al III-lea Gonzaga, Duce de Guastalla;
Beatrice d'Este (1620), a murit în copilărie;
Beatrice d'Este (1622–1623), a murit în copilărie;
Filiberto d'Este (1623–1645);
Bonifazio d'Este (1624), a murit în copilărie;

Anna Beatrice d'Este (1626–1690), s-a căsătorit cu Alessandro al II-lea Pico della Mirandola și a avut copii; mama ei Isabela a murit dându-i ei naștere.

Date personale
Isabela de Savoia
Prințesă Moștenitoare de Modena

Născută	11 martie 1591 Torino, Ducatul de Savoia
Decedată	28 august 1626 (35 de ani) Modena, Italia
Înmormântată	Modena
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Carol Emanuel I de Savoia Catalina Micaela de Austria
Frați și surori	Margareta de Savoia Victor Amadeus I, Duce de Savoia Thomas Francis, Prinț de Carignano Prince Maurice of Savoy[] Emanuel Filibert of Savoy[] Maria Apollonia of Savoy[] Philip Emmanuel of Savoy[]
Căsătorită cu	Alfonso d'Este, Prinț Moștenitor de Modena
Copii	Margherita, Ducesă de Guastalla Anna Beatrice, Ducesă de Mirandola Francesco, Duce de Modena Obizzo, Cardinal d'Este Rinaldo, Cardinal d'Este
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Savoia

1645: Hugo Grotius, jurist, istoric și diplomat olandez (n. 1583)
1654: Axel Oxenstierna, om politic suedez (n. 1583)

1680: Carol I Ludovic (germană Karl I. Ludwig; n. 22 decembrie 1617, Heidelberg - d. 28 august 1680, Edingen-Neckarhausen) a fost Prinț Palatin german în perioada 1649-1680. El a fost fiul prințului Frederic V și al prințesei Elisabeta de Boemia.

Tânăărul prinț Carol Ludovic cu bătrânul său profesor Volrad von Plesse, pictură de Jan Lievens, 1631.

Carol s-a născut la Heidelberg ca al doilea fiu al Electorului Frederic al V-lea, "regele de o iarnă" al Boemiei și a soței acestuia, Prințesa Elisabeta.

Familia s-a văzut obligată să se refugieze în Olanda, unde Carol Ludovic și-a petrecut copilaria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei.

După decesul fratelui său mai mare în 1629, și a tatălui său în 1632, Carol Ludovic a moștenit posesiunile tatălui său în Electoratul Palatin. Împreună cu fratele său mai mic, Prințul Rupert el a petrecut mare parte a anilor 1630 la curtea regelui Carol I al Angliei, unchiul lor pe linie maternă, sperând că Anglia va susține cauza lor. Tânărul Elector Palatin n-a avut parte de succes în acest sens și treptat s-a înstrăinat de rege, care se temea că nepotul său ar putea deveni un punct central pentru forțe de opoziție din Anglia.

Într-adevăr, în criza care a dus la izbucnirea Războiului Civil englez, Carol Ludovic a avut o simpatie considerabilă pentru liderii parlamentari, în special pentru contele de Essex. Deși Carol Ludovic a fost implicat în stadii incipiente ale Războiului Civil de partea unchiului său, neavând încredere în simpatiile sale parlamentare, el s-a întors la mama lui, la Haga. Acolo el s-a distanțat de cauza regalistă în războiul civil, temându-se că regele Carol l-ar vinde în schimbul sprijinului spaniol.

Portret al Electorului Carol Ludovic, de Johann Baptist de Ruell, 1676.

În 1644, Carol Ludovic s-a întors în Anglia la invitația Parlamentului. Contemporanii (inclusiv regele Carol), și unii din generațiile următoare au crezut că motivul pentru care Carol Ludovia a acceptat vizita la Londra a fost speranța lui că Parlamentul îl va încorona rege în locul unchiului său. Aprobarea lui Carol Ludovic pentru partidului parlamentar a fost un motiv de dușmănie între unchi și nepot, iar atunci când regele captiv și-a mai întâlnit nepotul din nou, în 1647, bătrânul Carol l-a acuzat pe Prinț că a încercat să pescuiască tronul englez.

Carol Ludovic era încă în Anglia în octombrie 1648 când Pacea de la Westphalia i-a restituit Palatinatul Inferior (Palatinatul Superior, spre marea sa dezamăgire a rămas sub Electoratul de Bavaria). El a rămas în Anglia suficient cât să vadă execuția unchiului său Carol I al Angliei, în ianuarie 1649, ceea ce a fost un șoc pentru el.

După acest deznodământ nefericit, Carol Ludovic a revenit în fața Electoratului său, acum devastat, în toamna anului 1649. De-a lungul a mai mult de treizeci de ani ai domniei sale acolo, el a luptat cu un oarecare succes pentru a reconstrui spulberatul lui teritoriu. În politica externă a urmat un curs pro francez, căsătorind-o pe fiica sa Elizabeth Charlotte cu Monsieur, fratele regelui Ludovic al XIV-lea, în 1671. După restaurarea sa, relațiile cu rudele lui au continuat să se deterioreze - rudele sale britanice nu l-au iertat pentru poziția sa în Războiul Civil, în timp ce mama și frații lui au fost ofensați de parcimonia lui.

Cel mai notabil aspect al domniei sale a fost probabil divorțul unilateral de soția sa, Charlotte de Hesse-Kassel, și căsătoria bigamă ulterioară cu Marie Luise von Degenfeld. A doua soție a primit titlul de Raugräfin (contesă a terenurilor nelocuite sau necultivate).

Date personale
Carol I Ludovic, Elector Palatin

Născut	22 decembrie 1617 Heidelberg
Decedat	28 august 1680 (62 de ani) apropiere de Edingen
Înmormântat	Church of the Holy Spirit[*]
Părinți	Frederic al V-lea, Elector Palatin^[1] Elisabeta de Bohemia^[1]
Frați și surori	Louise Hollandine of the Palatinate[] Sofia de Hanovra^[1] Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Henriette Marie of the Palatinate[] Prințul Maurice von Simmern Prințul Rupert al Rinului Philip Frederick of the Palatinate[] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Gustavus Adolphus of the Palatinate[] Eduard, Conte Palatin de Simmern Charlotte of the Palatinate[] Prince Rupert[]^[1]
Căsătorit cu	Charlotte de Hesse-Kassel Marie Luise von Degenfeld Elisabeth Hollander von Bernau
Copii	Carol al II-lea, Elector Palatin Elisabeth Charlotte, Ducesă de Orléans
Cetățenie	Germania
Ocupație	colecționar de artă[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	count palatine[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

1705: Georg Wilhelm (26 ianuarie 1624 – 28 august 1705) a fost Duce de Brunswick-Lüneburg. A domnit întâi în principatul de Calenberg, o subdiviziune a ducatului, apoi asupra subdiviziunii de Lüneburg.
Georg Wilhelm a fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.

Portret al lui Georg Wilhelm de Pieter de Jode II

Georg Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg. A avut un frate mai mare, doi frați mai mici și câteva surori, printre care și regina Sophie Amalie a Danemarcei.

În 1648, când fratele său mai mare Christian Ludwig a moștenit principatul de Lüneburg de la unchiul lor patern, el i-a dat principatul de Calenberg fratelui său mai mic, Georg Wilhelm. Când Christian Ludwig a murit fără moștenitori în 1665, Georg Wilhelm a moștenit Lüneburg. La rândul său a dat principatul de Calenberg următorului frate, Johann Frederic.

În schimbul eliberării de obligația de a se căsători cu Prințesa Sofia de Hanovra, Georg Wilhelm a a cedat Lüneburg fratelui mai mic, Ernest Augustus, el stabilindu-se în micuțul ducat de Celle și a promis să nu se căsătorească pentru a nu periclita poziția de moștenitor a fratelui său. Ernest Augustus s-a căsătorit cu Sofia și a devenit Duce de Hanovra.

Această renunțare i-a permis lui Georg Wilhelm să trăiască cu metresa sa Eleanor, contesă de Wilhelmsburg. În 1666 s-a născut singurul lor copil, Sophia Dorothea.

În 1676, a devenit destul de clar că dintre cei patru frați, numai mezinul Ernest Augustus a produs moștenitori masculini și că întregul ducat de Luneburg va fi unit sub fiul cel mare al lui Ernest, George Louis. Prin urmare, Georg Wilhelm a dorit ca nepotul său George Louis să se căsătorească cu fiica sa, Sophia Dorothea. Spre supărarea sa, nepotul și părinții acestuia au refuzat, pe motiv de rang social. În 1676, dorind să îmbunătățească statutul metresei și a fiicei sale, în ciuda promisiunii făcute, Georg Wilhelm și-a legitimizat fiica și s-a căsătorit cu Eleanor. Acest lucru a alarmat rudele sale, dacă Georg Wilhelm urma să aibă un fiu, urma o criză serioasă de succesiune. În 1682 părinții lui George Louis au fost de acord cu căsătoria pentru a evita incertitudinile și disputele.

Căsătoria tinerilor a avut loc în 1682 și în anul următor s-a născut un fiu. În 1714, George Louis va urca pe tronul Marii Britanii sub numele de regele George I. Deci toți monarhii Marii Britanii începând cu George al II-lea sunt descendenții lui Georg Wilhelm.

În 1689, Julius Franz, Duce de Saxa-Lauenburg a murit fără să aibă moștenitori pe linie masculină, el avea doar două fiice: Anna și Maria. În ducat acționa Legea Salică însă ducele a decis s-o nominalizeze pe fiica cea mare moștenitoare și să proclame legile care ar fi permis și succesiunea ducatului pe linie feminină. Această inovație nu a fost acceptată de membrii seniori ai dinastiei, care erau ceilalți potențiali succesori.

Georg Wilhelm era cel mai în vârstă dintre pretendenții la conducerea ducatului. La scurt timp după moartea ducelui Julius Franz, Georg Wilhelm a invadat ducatul cu trupele sale și l-a ocupat.

Date personale
Georg Wilhelm

Născut	26 ianuarie 1624 Herzberg am Harz
Decedat	28 august 1705 (81 de ani) Wienhausen
Înmormântat	Stadtkirche St. Marien[*]
Părinți	Georg Anne Eleonore of Hesse-Darmstadt[*]
Frați și surori	Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg Christian Louis, Duke of Brunswick-Lüneburg[*]
Căsătorit cu	Eleonore d'Esmier d'Olbreuse
Copii	Sophia Dorothea de Celle
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Duce de Brunswick-Lüneburg
Domnie	1665–1705

1757: David Hartley, filosof englez (n. 1705)

1839: William 'Strata' Smith (23 martie 1769 – 28 august 1839) a fost un geolog englez, apreciat pentru că a creat prima hartă geologică națională. Este cunoscut ca „Părintele Geologiei Engleze”.

Date personale
William Smith
William Smith
Născut	23 martie 1769 Churchill, Oxfordshire
Decedat	28 august 1839 (70 de ani) Northampton, Regatul Unit
Naționalitate	englez
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	paleontolog[] inginer constructor[] geolog inginer
Activitate
Domeniu	geologie
Premii	Wollaston Medal (1831) Faimoasa hartă geologică a lui Smith din 1815.

1880: Charles Thomas Jackson, medic și chimist american (n. 1805)

1895: Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei (8 februarie 1857 – 28 august 1895) a fost prințesă germană. A fost al doilea copil al Prințului Friedrich Karl al Prusiei și a soției acestuia, Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau.^[1] Palatul Elisabeth-Anna a fost numit în onoarea ei după decesul ei timpuriu în 1895. Tatăl Elisabetei, Prințul Friedrich, era fiul cel mare al Prințului Carol al Prusiei care era fiul cel mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Mama Elisabetei, Maria Anna, era fiica cea mică a Ducelui Leopold al IV-lea de Anhalt și a Prințesei Frederica Wilhelmina a Prusiei.

Printre frații ei s-au inclus Maria, Prințesă de Saxa-Altenburg, Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn și Prințul Friedrich Leopold al Prusiei. Prin sora ei Louise Margaret, Elisabeta Anna a fost mătușa Margaretei, Prințesă Moștenitoare a Suediei.

Elisabeta Anna a fost nașa Prințesei Patricia de Connaught, care era o altă nepoată a ei. La 18 februarie 1878, Elisabeta Anna s-a căsătorit cu Frederic Augustus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1] Au fost două nunți duble: Prințesa Charlotte a Prusiei (fiica Prințului Moștenitor și a Prințesei Moștenitoare) s-a căsătorit cu Bernhard, Prinț Ereditar de Saxa-Meiningen în aceeași zi ca și Elisabeta la Berlin.^[2]

Datorită statutului crescut al Prusiei, la nunți au participat multe personaje importante, inclusiv regele Leopold al II-lea al Belgiei și soția sa, regina Marie Henriette.^[3] De asemenea, a participat Prințul de Wales; una dintre mirese (Charlotte) era nepoata lui.^[4]

Elisabeta Anna șu soțul ei au avut doi copii:

Ducesa Sophia Charlotte (2 februarie 1879 - 29 martie 1964); s-a căsătorit cu Prințul Eitel Friedrich al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.^[5]
Ducesa Margaret (13 octombrie 1881 - 20 februarie 1882), a murit la vârsta de 1 an

Elisabeta a murit la 28 august 1895, înainte ca soțul ei să devină Mare Duce.^[6] Înaintea decesului ei, soțul ei a construit un nou palat de reședință; după moartea ei, Frederic a numit palatul Elisabeth-Anna în onoarea ei. Mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit cu Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, fiica lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg.

Date personale
Elisabeta Anna a Prusiei
Mare Ducesă Ereditară de Oldenburg

Născută	8 februarie 1857 Potsdam, Brandenburg
Decedată	28 august 1895 (38 de ani) Fulda
Părinți	Prințul Friedrich Karl al Prusiei Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau
Frați și surori	Prințul Friedrich Leopold al Prusiei Prințesa Luise Margarete a Prusiei Prințesa Maria a Prusiei
Căsătorită cu	Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
Copii	Sophia Charlotte, Prințesă Eitel Friedrich a Prusiei Ducesa Margaret
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Holstein-Gottorp

1917: Calistrat Hogaș, prozator român (n. 1847)
1917: Anton Naum, membru al Academiei Române (n. 1829)

1922: Gaston d'Orléans (28 aprilie 1842 – 28 august 1922), primul fiu al lui Louis, Duce de Nemours și a Prințesei Victoria de Saxa-Coburg-Kohary. A fost prinț francez și comandant militar care a luptat în războiul spaniolo-marocan și războiul triplei alianțe. Gaston a fost căsătorit cu Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei, moștenitoarea imperiului tronului brazilian.

Gaston d'Orléans, Conte de Eu, la vârsta de cinci ani

Gaston s-a născut la 28 april 1842 la Neuilly-sur-Seine, o suburbie a Parisului. A fost fiul cel mare al Ducelui de Nemours și a Prințesei Victoria de Saxa-Coburg-Kohary. Bunicii paterni au fost regele Ludovic Filip al Franței și Maria Amalia a celor Două Sicilii, iar bunicii materni au fost Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și Maria Antonia de Koháry.

Membru al familiei regale franceze Gaston a aparținut Casei de Orléans, o ramură a Casei de Bourbon. Prinț de Orléans, el a fost numit Conte de Eu la naștere de către bunicul său, regele Ludovic Filip al Franței. Prințul a primit o educație rafinată de la Julio Gauthier și istoricul Auguste Trognon. El a învățat câteva limbi străine, inclusiv latina, engleza, germana și portugheza.

Bunicul său a abdicat în timpul Revoluției din 1848. La numai cinci ani, Gaston l-a urmat pe rege și familia sa în exil în Marea Britanie. În 1855, la vârsta de 13 ani Gaston a început cariera militară la școala militară din Segovia, Spania, unde a devenit căpitan. S-a mutat în Spania după ce unchiul său Antoine, Duce de Montpensier s-a căsătorit cu Prințesa Luisa Fernanda, sora reginei Isabela a II-a a Spaniei.

Date personale
Gaston d'Orléans

Născut	28 aprilie 1842 Neuilly-sur-Seine, Franța
Decedat	28 august 1922 (80 de ani) Rio de Janeiro, Brazilia
Înmormântat	Cathedral of Petrópolis[*]
Părinți	Louis, Duce de Nemours Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary
Frați și surori	Prințul Ferdinand, Duce de Alençon Prințesa Marguerite d'Orléans
Căsătorit cu	Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei
Copii	Prințesa Luísa Vitória Prințul Pedro Prințul Luís Prințul Antônio
Cetățenie	Franța Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Orléans
Conte de Eu
Domnie	28 aprilie 1842 – 28 august 1922 (80 ani, 122 zile)
Succesor	Foulques, Duce de Aumale
Consort Imperial al Braziliei
Domnie	5 decembrie 1891 – 14 noiembrie 1921 (29 ani, 344 zile)

1925: Alexandru Barbini (n. 11 ianuarie 1855 – d. 28 august 1925, Graz) a fost un Feldmarschall-Leutnant de origine română în Armata Imperială Austro-Ungară. Proveniența lui Alexandru Barbini rămâne ascunsă. C. Sigmirean pretinde într-un interviu cu A. Grama în cadrul unei dezbateri la Școală de vară de la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureș despre Primul Război Mondial, că generalul ar fi fost de origine română din Transilvania, ca de exemplu și Traian Băcilă, Ioan Boeriu sau Dănilă Papp.^[1] De asemenea este menționată o familie cu acest nume în Sibiu pe timpul nașterii lui.^[2] După ce nu a aparținut Statului Major General, el nu a urmat cursurile Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt, ci a fost cadet într-o altă școală militară. Totuși a avut o carieră militară reușită.

Prima pomenire este din anul 1882, când locotenentul Alexandru Barbini a căpătat la 1 mai rangul de locotenent-major,^[3] iar la 25 decembrie 1888 împăratul Franz Joseph al Austriei l-a avansat la gradul de căpitan de clasa 2.^[4] La 10 octombrie 1889 s-a duelat cu săbii cu căpitanul maghiar Nardis Mervos, rânindu-l grav, amândoi din Regimentul Infanterie nr. 61.^[5] Acest duel a rămas însă fără consecințe, mult mai mult a fost avansat la gradul de căpitan de clasa 1, la 1 noiembrie 1891.^[6] În Graz, unde a fost staționat pe atunci, a cunoscut-o pe Theresia Kleinoscheg, fiica unui negustor, cu care s-a căsătorit la 4 mai 1895.^[7]

La 1 mai 1899 a fost decorat cu Crucea de Merit Militar^[8] și la 1 noiembrie 1900 făcut maior,^[9] fiind mai târziu transferat la Regimentul Infanterie nr. 8 (1 mai 1904).^[10]

La 1 februarie 1909 a fost transferat din nou, deja de câtva timp locotenent-colonel, la Regimentul Infanterie nr. 36^[11] și decorat cu Crucea de Ofițer al Ordinului împărătesc austriac Franz Joseph pe data de 1 aprilie 1909.^[12] Numai o lună mai târziu, la 1 mai, a fost numit colonel,^[13] iar la 1 decembrie al anului și comandor al Regimentului Infanterie nr. 33 din Arad ca recunoaștere pentru serviciile sale excelente.^[14] Noul comandant și-a preluat funcția cu o cuvântare notabilă la începutul lui ianuarie. Astfel s-a prezentat ofițerilor săi cu următoarele cuvinte: „În opinia mea, ofițerul în timp de pace nu poate fi altceva decât educatorul poporului. Acesta este programul meu și rezultă în sine, că aștept de la fiecare în regiment meu, să-și îndeplinească sarcina frumoasă în cel mai uman mod cu cea mai mare răbdare. Dacă această concepție va devine modul Dvs. de gândire, atunci, nu se poate vorbi de brutalitate sau abuzul de putere. O trupă care este pregătită de niște corpuri de ofițeri bazând pe acest mod de gândire, își va afirma într-o zi locul pe câmpul de luptă fără suprasolicitare inutilă și tortură. Îmi doresc, ca corpul de ofițeri să fie alcătuit din oameni de un spirit cavaleresc și o mentalitate corectă, de camarazi care trăiesc în armonie fraternă. Nobilimea sufletului ar trebui să fie semnul lor distinctiv.” Colonelul a făcut, de asemenea, un discurs către subofițeri, îndemnându-i să se exprime față de soldații simpli și recruții mereu în tonul celor educați.^[15]

La 1 aprilie 1913, colonelul a fost numit șef al Brigăzii Infanterie nr. 33 (în Divizia 17 Infanterie cu sediul la Oradea, subordonat Corpului VII Armată din Timișoara sub generalul de infanterie Otto Meixner von Zweienstamm^[16]^[17] și decorat cu Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a în aceiași zi.^[18]

La 1 mai 1914 (rang de la 25 aprilie al anului) Alexandru Barbini a fost numit general-maior (Generalmajor, GM). În Primul Räzboi Mondial a participat cu brigada lui mai întâi la Bătălia de la Lemberg (23 august – 11 septembrie 1914), apoi la primul asediu al Przemyślului (16 septembrie-11 octombrie 1914). În lupta pentru capturarea colinei de la Holownia (28-29 octombrie 1914), generalul a izbutit printr-o tactică rafinată izgonirea trupelor țariste de forță copleșitoare, bine îngropate și fortificate sus pe deal.^[20] Pentru succesul în lupta de la Holownia a fost onorat cu decorația de război al Coroanei de Fier, la 1 aprilie 1915 și cu Ordinul al Crucii de Fier de clasa a 2-a^[21]

Dar sănătatea generalului se înrăutățise din ce în ce mai mult, de acea a rugat pentru transferul la pensie, ce i-a fost acordat prin decizia de pensionare a împăratului la 1 mai 1915.^[22]

Împăratul Carol I al Austriei a onorat pe generalul Barbini pentru serviciile sale îndelungate și eficiente pentru armată, acordându-i rangul de Feldmarschall-Leutnant titular, la 30 aprilie 1917.^[19] Bolnav cum a fost, a rămas după război în Graz, îngrijit de soția lui. Acolo a decedat în casa lui din Auersperggasse 14 în vârsta de 70 de ani.

Date personale
Alexandru Barbini
Născut	11 ianuarie 1855
Decedat	28 august 1925 (70 de ani) Graz
Căsătorit cu	Theresia Kleinoscheg
Copii	1 fiu (căzut 1915), o fiică
Naționalitate	română [?]
Cetățenie	Imperiul Austriac austriacă
Activitate
A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
Ani de serviciu	45
Gradul	Feldmarschall-Leutnant
Unitatea	Corpul VII Armată
A comandat	Comandor al Regimentului 33 Infanterie în Arad Comandor al Brigăzii 33 Infanterie în Oradea
Bătălii / Războaie	Bătălia de la Lemberg (1914) pPrimul asediu Przemyślului (1914) Lupta de la Holownia (1914)
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Coroana de Fier de clasa a 3-a cu decorație de război Crucea de Merit Militar Crucea de Ofițer al Ordinului Franz Joseph Ordinul al Crucii de Fier de clasa 2

1929: Alexandru Munteanu (al lui Vasile) (n. 1871, Lipova – d. 28 august 1929, Oradea) a fost un protopop, personalitate marcantă în societatea Transilvaniei interbelice. Alături de soția sa, Elena Munteanu, a făcut parte din cei 60 de delegați bihoreni aleși să participe la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Născut în Lipova, Alexandru Munteanu a urmat studiile liceale la Brad și Beiuș, iar cursurile teologice le-a absolvit în Caransebeș. În 1897 a fost hirotonit preot, slujind în comuna Bogâltin, din Episcopia Caransebeșului. Între 1898–1899 a urmat studiile la Facultatea Teologică din București, ascultând în paralel și cursurile de la Facultatea de Litere. Tot în acest timp ocupa și un post de funcționar la Ministerul de Culte. În 1900 părintele Munteanu este repartizat preot în comuna Cherechiu, Episcopia de Oradea, unde păstorește până în 1906, când trece în calitate de protopop la Tileagd. În 1925 Episcopia Caransebeșului îi încredințează conducerea protopopiatului Biserica Albă, post ce-l ocupă până la moartea sa.^[1]
A fost căsătorit cu Elena (n. Călniceanu) având doi copii, Alexandrina și Tiberiu. A fost memorandist.^[3]
A făcut parte din Partidul Național, din partea căruia în 1907 a fost ales membru congregațional la Borodul mare, în pofida faptului că a fost împiedicat să vorbească, fiind îndepărtat de gărzile puterii între baionete.^[4]
Împreună cu soția sa au fost delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, el din partea protopopiatului Peșteș, iar ea din partea Reuniunii femeilor din Beiuș și jur.^[5]^[6]^[7]
După 1919 a fost ales senator. Alexandru Munteanu a fost un om de cultură, educator, teolog, poet și filosof, un militant pentru drepturile românilor de a se afirma prin educație, limbă și literatură în Austro-Ungaria în perioada 1900–1918.^[1]^[2] A fost prieten cu profesorul și compozitorul Iosif Velceanu, a susținut și încurajat învățământul artistic muzical precum și deosebitele concerte ale ansamblurilor corale din Banat aflate sub conducerea acestuia și a lui Ion Vidu.
În 1911 a ținut cuvântări la Peștiș^[8] și la Tinca^[9] în care a analizat rolul preotului în viața socială a obștii.
În 1913 a scris lucrarea Dosofteius metropolita 1671-1686 : tanulmány a román irodalomtörténet köréből (română Mitropolitul Dosoftei 1671-1686: Studii din istoria literară română).^[10]
Apreciat de personalități de seamă, înalți prelați ai României interbelice ca Roman Ciorogariu, Vasile Mangra, Gheorghe Ciuhandu, Alexandru Munteanu a încercat să îmbine bunul simț și credința cu omenia și înțelegerea de semeni; a înțeles că în acei ani tulburi tânăra generație trebuie ajutată să facă distincția între tradiție și prezent, între rațiune și ideal. În numeroasele sale articole, sau conferințe nu a pregetat să-și îndemne cititorii sau auditoriul spre cauza nobilă a rezistenței prin cultură.
Iosif Velceanu, Alexandru Munteanu, Elena Munteanu și Aurelia Velceanu la 1900

Date personale
Alexandru Munteanu

Născut	1871^[1] Lipova^[1]
Decedat	28 august 1929 (58 de ani) ^[1]^[2] Oradea^[1]
Căsătorit cu	Elena, n. Călniceanu^[1]
Copii	Alexandrina, Tiberiu^[1]
Naționalitate	română
Cetățenie	Austro-Ungaria Austro-Ungaria România
Religie	ortodoxă^[1]
Ocupație	preot^[1]
Activitate
Alma mater	Universitatea din București^[1]
Ani de activitate	1897–1929^[1]
Cunoscut pentru	Activitate naționalistă politică și culturală
Partid politic	PNR
Premii	Steaua României, Ofițer,^[1] Coroana României, Comandor,^[1] Bene Merenti, cl. I.,^[1] Răsplata Muncii pentru biserică

1942: Arhiducele Iosif Ferdinand de Austria și Toscana (Erzherzog Joseph Ferdinand Salvator Maria Franz Leopold Anton Albert Johann Baptist Karl Ludwig Rupert Maria Auxiliatrix von Österreich-Toskana) (n.24 mai 1872, Salzburg – d.28 august 1942, Viena) a fost un arhiduce de Austria și mare duce de Toscana și un comandant militar. Mai târziu a fost închis pentru scurt timp la Dachau în timpul erei naziste.

Joseph Ferdinand s-a născut la Salzburg ca fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana și a soției acestuia, Alice de Bourbon-Parma. Fiind al patrulea copil și al doilea fiu, el și-a asumat rolul de moștenitor după ce fratele său mai mare a renunțat la drepturile sale în urma a numeroase scandaluri. El i-a succedat tatălui său ca șef al Casei de Toscana la 17 ianuarie 1908. În 1921, s-a căsătorit morganatic cu Rose Kaltenbrunner (1878-1928), apoi în 1929 cu Gertrude Tomanek von Beyerfels-Mondsee (1902-1997). Din a doua căsătorie a avut doi copii:

Claudia Maria de Habsbourg-Toscana (1930) ;

Maximilien de Habsbourg-Toscana (1932), care s-a căsătorit în 1961 cu Doris Williams (n. 1929)

Date personale
Arhiducele Iosif Ferdinand

Nume la naștere	Josef Ferdinand Salvator Maria Franz Leopold Anton Albert Johann Baptist Karl Ludwig Rupert Maria Auxilatrix
Născut	24 mai 1872 Salzburg
Decedat	28 august 1942 (70 de ani) Viena
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Alice de Parma
Frați și surori	Archduchess Germana of Austria[] Agnes Maria, Princess of Tuscany[] Arhiducesa Louise de Austria Heinrich Ferdinand von Österreich-Toskana[] Arhiducele Leopold Ferdinand de Austria Arhiducele Petru Ferdinand, Prinț de Toscana Archduchess Maria Antonietta of Austria, Princess of Tuscany[]^[1] Archduchess Anna of Austria[*]
Căsătorit cu	Rosa Kaltenbrunner Gertrude Tomanek von Beyerfels-Mondsee
Copii	Claudia Maximilian
Cetățenie	Austria
Ocupație	personal militar[*] politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Șeful Casei de Habsburg-Toscana
Domnie	17 ianuarie 1908 - 1921
Predecesor	Marele Duce Ferdinand IV
Succesor	Arhiducele Petru Ferdinand

1943: Boris al III-lea Unificatorul, Țarul Bulgariei (n. 30 ianuarie 1894 Sofia, Principatul Bulgariei, Imperiul Otoman – d. 28 august 1943, Sofia, Bulgaria), născut Boris Klemens Robert Maria Pius Ludwig Stanislaus Xaver, fiul lui Ferdinand I, a urcat pe tron în 1918 după abdicarea tatălui său în urma înfrângerii Regatului Bulgariei în Primul Război Mondial. Aceasta a reprezentat a doua înfrângere majoră a țării în doar cinci ani, după dezastrul din Al Doilea Război Balcanic (1913). Prin Tratatul de la Neuilly, Bulgaria a trebuit să cedeze noi teritorii și să plătească vecinilor însemnate despăgubiri de război, ceea ce a amenințat stabilitatea politică și economică. Două forțe politice, Uniunea Agrariană Bulgară și Partidul Comunist Bulgar, cereau răsturnarea monarhiei și schimbarea guvernului.

Date personale
Boris al III-lea
Țar al Bulgariei
Țarul Boris al III-lea al Bulgariei
Născut	30 ianuarie 1894 Sofia, Principatul Bulgariei, Imperiul Otoman
Decedat	28 august 1943 (49 de ani) Sofia, Bulgaria
Înmormântat	Mănăstirea Rila
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Ferdinand I al Bulgariei Maria-Luiza de Bourbon-Parma
Frați și surori	Prințul Kiril al Bulgariei Princess Nadezhda of Bulgaria[*] Prințesa Eudoxia a Bulgariei
Căsătorit cu	Giovanna a Italiei
Copii	Princess Marie Louise of Bulgaria[*]^[1] Simeon al II-lea al Bulgariei
Cetățenie	Bulgaria
Etnie	bulgari
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	monarh ofițer personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Țar
Familie nobiliară	Saxa-Coburg-Gotha
Imn regal	Shumi Maritsa[*]
Domnie
Domnie	3 octombrie 1918 – 28 august 1943
Predecesor	Ferdinand I
Succesor	Simeon al II-lea

1959: Bohuslav Martinu, compozitor ceh (n. 1890)

1959: Raphael Lemkin (în poloneză Rafał Lemkin; n. 24 iunie 1900,^[1]^[2] Biazvodna[*], Belarus – d. 28 august 1959,^[1]^[2] New York, New York, SUA) a fost un avocat de descendență poloneză-evreiască, cunoscut pentru conturarea cuvântului genocid și inițierea Convenției privind genocidul. Lemkin a inventat cuvântul genocid în 1943 sau 1944, de la genos (în greacă: familie, trib sau rasă) și -cide (în latină: ucidere).

Date personale
Raphael Lemkin
Raphael Lemkin
Născut	24 iunie 1900^[1]^[2] Biazvodna[*], Belarus
Decedat	28 august 1959 (59 de ani)^[1]^[2] New York, New York, SUA
Înmormântat	Mount Hebron Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	Imperiul Rus Polonia SUA
Ocupație	avocat peace researcher[*] procuror
Activitate
Alma mater	Law Faculty of Lviv University[] Universitatea din Heidelberg Universitatea Națională „Ivan Franko” din Liov[]
Organizație	Universitatea Yale Duke University
Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Cavaler[*] Four Freedoms Award[

1972: Prințul William de Gloucester (William Henry Andrew Frederick; 18 decembrie 1941–28 august 1972) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al regelui George al V-lea al Regatului Unit. Prințul William, Duce de Cambridge a fost numit după el. Prințul William s-a născut la Hadley Common,^[1] Hertfordshire. Tatăl său a fost Prințul Henry, Duce de Gloucester (1900–1974), al treilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary. Mama sa a fost Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester (1901–2004), a treia fiică a Ducelui de Buccleuch.

A fost botezat la Castelul Windsor la 22 februarie 1942 de Cosmo Gordon Lang, arhiepiscop de Canterbury. Nașii lui au fost: regele George al VI-lea (unchiul patern), regina Mary (bunica paternă), Prințesa Helena Victoria (verișoara sa), Lady Margaret Hawkins (mătușa maternă), Lordul William Montagu Douglas Scott (unchiul matern) și vicontele Gort. Din cauza războiului, ziarele nu au identificat locația exactă a botezului, și s-a scris că a avut loc "într-o capelă privată din țară".^[2]^[3] În 1947, Prințul William a fost paj la nunta verișoarei sale, Prințesa Elisabeta cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh.^[4] Celălalt paj a fost Prințul Michael de Kent.

Prințul William și-a petrecut primii ani ai copilăriei la Barnwell Manor în Northamptonshire și mai târziu în Australia, unde tatăl său a servit în funcția de Guvernator General din 1945 până în 1947. A fost educat la Wellesley House Preparatory School, Broadstairs, Kent, și la colegiul Eton. După ce a părăsit Eton în 1960, a mers la colegiul Magdalene, Cambridge.

În 1953, Prințul William a participat la încoronarea verișoarei sale, Elisabeta a II-a. După ce a absolvit Cambridge în 1963, a petrecut un an la Universitatea Stanford studiind științe politice, istorie americană și afaceri.

Prințul William a fost al doilea membru al familiei regale britanice care a lucrat în serviciul civil sau în cel diplomatic (primul membru a fost unchiul său, Prințul George, Duce de Kent, în anii 1920). În 1968 a fost transferat la Tokyo ca al doilea secretar (comercial) la ambasada britanică.

În 1970, sănătatea Ducelui de Gloucester a început să se deterioreze iar Prințul William a fost diagnosticat ca suferind de porfirie. Prințul William a demisionat din serviciul diplomatic și s-a întors în Marea Britanie. Următorii doi ani el s-a ocupat de Barnwell Manor și a început să îndeplinească sarcini publice, ca membru al familiei regale.

A fost pilot licențiat, a deținut mai multe avioane și a concurat în mai multe spectacole aviatice. A murit în 1972, atunci când avionul pe care îl pilota s-a prăbușit la Halfpenny Green, lângă Wolverhampton.^[5] A fost îngropat în cimitirul regal Frogmore. Școala de zboruri din Oundle pe care el a deschis-o în 1971, a fost redenumită "Școala Prințul William" în memoria sa.

După moartea sa, fratele lui mai mic, Prințul Richard de Gloucester a devenit moștenitor al titlurilor: Duce de Gloucester, Conte de Ulster și Baron Culloden. Prințul William a fost primul nepot al regelui George al V-lea și al reginei Mary care a murit. Moartea sa la vârsta de 30 de ani a șocat întreaga familie regală însă persoana cea mai afectată a fost Prințul Charles care avea 23 de ani.

Date personale
Prințul William

Nume la naștere	William Henry Andrew Frederick
Născut	18 decembrie 1941 Barnet, Hertfordshire
Decedat	28 august 1972 (30 de ani) Halfpenny Green, Staffordshire
Înmormântat	Royal Burial Ground[*]
Cauza decesului	accident (accident aviatic)
Părinți	Henric, Duce de Gloucester Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester
Frați și surori	Prințul Richard, Duce de Gloucester
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Biserica Anglicană
Ocupație	diplomat aviator
Apartenență nobiliară
Titluri	British prince[*]
Familie nobiliară	Casa de Windsor

1979: Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei (rusă Княжна Татьяна Константиовна) (23 ianuarie 1890–28 august 1979) a fost al treilea copil și prima fiică a Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. La 14 iulie 1886 împăratul Alexandru al III-lea al Rusiei a modificat legea Casei Romanov restricționând titlul de Mare Duce sau Mare Ducesă numai pentru copiii și nepoții pe linie masculină a împăratului Rusiei. Ceilalți descendenți ai familiei imperiale vor purta titlurile de "Prinț sau Prințesă a Rusiei". Tatiana, fiind strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei a primit la naștere titlul de Prințesă a Rusiei.

Prințesa Tatiana Constantinovna, ca. 1904.

La începutul anului 1911, au existat zvonuri despre căsătoria Tatiana cu Prințul Alexandru al Serbiei (mai târziu Alexandru I al Iugoslaviei),^[2] lucru care nu s-a întâmplat; mai târziu, Alexandru s-a căsătorit cu Prințesa Maria a României.

În primăvara anului 1911, Tatiana Constantinovna s-a logodit cu Prințul Constantin Alexandrovici Bagration-Mukhransky (2 martie 1889 - 19 mai 1915), georgian prin naștere, care a servit în armata imperială rusă și a murit în Primul Război Mondial. A fost prima fiică a Romanovilor, de la ascensiunea dinastiei pe tron din 1613, care s-a căsătorit cu un prinț non-dinastic. Tatăl ei a cerut aprobarea Țarului Nicolae al II-lea și Țarinei Alexandra Feodorovna.

Anterior, soțiile morganatice ale Marilor Duci Romanov li s-a interzis locuirea în Rusia împreună cu soții lor intrați în dizgrație (de exemplu contesa Sofia de Torby și Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei sau Prințesa Olga Paley și Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei)

Femeile Romanov au îndrăznit să se căsătorească morganatic doar în secret (de exemplu împărăteasa Elisabeta a Rusiei și Alexei Razumovski; Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei și contele Grigori Stroganov).

Din punct de vedere legal, căsătoria Tatianei a fost morganatică.^[3]

În cele din urmă, Tatiana Constantinovna și prințul georgian s-au căsătorit la domeniul tatălui ei, Pavlovsk, la 3 septembrie 1911.

Tatiana și prințul Constantin Bagration-Mukhransky au avut doi copii: Prințul Teymuraz Constantinovici Bagration-Mukhranski (12 august 1912 - 10 aprilie 1992) și Prințesa Natalia Constantinovna Bagration-Mukhranski (6 aprilie 1914 - 26 august 1984), care s-a căsătorit cu Sir Charles Hepburn-Johnston.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Constantin s-a înrolat în armata rusă și a fost ucis în acțiune în 1915. Fratele ei, Oleg, a fost rănit în acțiune și a murit la 29 septembrie 1914 la spitalul Vitebsk din Vilno. Trei alți frați, Ioan, Constantin și Igor au fost uciși de bolșevici în 1918.

Tatiana Constantinovna a devenit apropiată de unchiul ei, Marele Duce Dmitri Constantinovici în timpul văduviei. După Revoluția din Februarie, a stat cu el în palatul unchiului, unde s-a îndrăgostit de un ofițer, Alexander Korochenzov (1877 - 1922). Îndemnată de unchiul ei, Tatiana a părăsit Rusia împreună cu copiii și cu Korochenzov. Au fost suficient de norocoși să scape; Dmitri Constantinovici a fost executat la St. Petersburg în ianuarie 1919.

Tatiana Constantinovna și Korochenzov au mers întâi în România iar mai târziu în Elveția. În noiembrie 1921, s-au căsătorit la Geneva. Trei ani mai târziu, Tatiana a devenit văduvă pentru a doua oară când Alexander a murit la Lausanne. Tatiana și-a crescut copiii singură și după ce ambii copii au crescut și s-au căsătorit, s-a călugărit. A murit ca maica Tamara (numită așa după regina georgiană Tamar, o strămoașă a primului soț al Tatianei)^[4], la 28 august 1979 la Ierusalim.

Date personale
Prințesa Tatiana Constantinovna
Prințesa Tatiana Constantinovna Bagration-Mukhranski
Tatiana Constantinovna în 1910.
Născută	23 ianuarie 1890 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	28 august 1979 (89 ani, 217 zile) Ierusalim, Israel
Părinți	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei^[1] Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg^[1]
Frați și surori	Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei
Căsătorită cu	Prințul Constantin Alexandrovici Bagration-Mukhranski Alexander Vassilievici Korotchenzov
Copii	Prințul Teimuraz Constantinovici Bagration-Mukhranski Prințesa Natalia Constantinovna Bagration-Mukhranski
Cetățenie	Imperiul Rus URSS
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz prințesă
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

1981: Paul Anspach (n. 1 aprilie 1882, Burcht, Belgia – d. 28 august 1981, Bruxelles) a fost un scrimer belgian care a practicat cele trei arme: spadă, floretă și sabie.

S-a născut într-o familie de avocați și politicieni. A fost el însuși doctor în drept, înscris în baroul din Bruxelles. De-a lungul carierei sale sportive, a cucerit cinci medalii olimpice la spadă, inclusiv două de aur, la patru ediții consecutive ale Jocurilor: Stockholm 1912, Anvers 1920, Paris 1924 și Londra 1908.

A contribuit la înființarea Federației Internaționale de Scrimă (FIE) în anul 1913. A fost președintele acestei organizații din 1933 până în 1948. În anul 1946 a primit primul trofeu „Challenge Chevalier Feyerick” acordat de FIE pentru „modul curajos și sportiv în care, în timpul războiului, a apărat interesele și prestigiul Federației, în ciuda pericolului”. În anul 1951 a primit și primul trofeu „Taher Pacha” acordat de Comitetul Olimpic Internațional. Pentru realizările sale a fost inclus în „Hall of Fame-ul” scrimei de FIE în anul 2013.

Informații personale
Paul Anspach

Născut(ă)	1 aprilie 1882 Burcht (acum Zwijndrecht), Belgia
Decedat(ă)	28 august 1981 (99 de ani) Bruxelles
Înălțime	1.80 m
Greutate	73 kg
Țară	Belgia
Armă	spadă, floretă, sabie

1981: Béla Guttmann (27 ianuarie 1899^[3] – 28 august 1981) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal evreu din Ungaria. Ca fotbalist a jucat la câteva cluburi și la echipa națională de fotbal a Ungariei. Guttmann este mai mult cunoscut pentru activitatea sa de antrenor, conducând echipe ca AC Milan, São Paulo FC, FC Porto, Benfica, C.A. Peñarol și Maccabi București. Cel mai mare succes l-a avut cu Benfica, pe care a condus-o spre cucerirea a două Cupe Europene în 1960–61 și 1961–62.
Alături de Márton Bukovi și Gusztáv Sebes, Guttmann a format triumviratul antrenorilor maghiari radicali, care au introdus schema 4–2–4 în fotbal și de asemenea el este considerat a fi mentorul lui Eusébio.

1984: Muhammad Naguib (محمد نجيب în arabă) (n. 20 februarie 1901,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Khartoum, Sudan – d. 28 august 1984,^[1]^[2]^[3]^[4] Cairo, Egipt^[6]) a fost primul președinte al Egiptului, ocupând funcția supremă după proclamarea Egiptului ca republică (18 iunie 1953) până în 14 noiembrie 1954. Alături de Gamal Abdel Nasser, a fost unul dintre liderii revoluției din 1952 prin care monarhia egipteană a fost răsturnată. În urma neînțelegerilor avute cu Gamal Abdel Nasser, a fost îndepărtat de la putere și pus sub arest la domiciliu pe o perioadă de 18 ani. În 1972 a fost eliberat de către cel de-al treilea președinte al Egiptului, Anwar Sadat.

Date personale
Muhammad Naguib محمد نجيب

Născut	20 februarie 1901 Khartoum, Sudan
Decedat	28 august 1984 (83 de ani) Cairo Egipt
Cauza decesului	cauze naturale[*] (ciroză)
Cetățenie	Egipt
Religie	islam Islamul sunit
Ocupație	politician personal militar[*]
Primul președinte al Egiptului
În funcție 18 iunie 1953 – 14 noiembrie 1954
Precedat de	Regele Fuad al II-lea al Egiptului
Succedat de	Gamal Abdel Nasser

Premii	Order of the Nile[*]
Partid politic	Militar /Libertatea Rally
Alma mater	Academia Militară Egipteană[

1987: John Marcellus Huston (n. 5 august 1906, Nevada, Missouri - d. 28 august 1987, Middletown, Rhode Island) a fost un celebru regizor american de film și scenarist, laureat cu Premiul Oscar.

A regizat printre altele și renumitele filme clasice: Șoimul maltez (1941), Jungla de asfalt (1950), Comoara din Sierra Madre (1948), Key Largo (1948), Regina africană (1951), Drumul spre victorie (1981) și Onoarea familiei Prizzi (1986).

Filmografie

James Stewart în Winning Your Wings (1942)

Ca regizor

An	Film	Nominalizări la Premiul Oscar	Oscar câștigate
1941	The Maltese Falcon	3
1942	In This Our Life
	Winning Your Wings	1
	Across the Pacific
1943	Report from the Aleutians	1
1945	The Battle of San Pietro
1946	Let There Be Light
1948	The Treasure of the Sierra Madre	4	3
1948	Key Largo	1	1
1949	We Were Strangers
1950	The Asphalt Jungle	4
1951	The Red Badge of Courage
1951	The African Queen	4	1
1952	Moulin Rouge	7	2
1953	Beat the Devil
1956	Moby Dick
1957	Heaven Knows, Mr. Allison	2
1958	The Barbarian and the Geisha
1958	The Roots of Heaven
1960	The Unforgiven
1960	The Misfits
1962	Freud: The Secret Passion	2
1963	The List of Adrian Messenger
1964	The Night of the Iguana	4	1
1966	The Bible: In the Beginning	1
1967	Reflections in a Golden Eye
1967	Casino Royale	1
1969	Sinful Davey
1969	A Walk with Love and Death
1970	The Kremlin Letter
1972	Fat City	1
1972	The Life and Times of Judge Roy Bean	1
1973	The Mackintosh Man
1975	The Man Who Would Be King	4
1979	Wise Blood
1980	Phobia
1981	Escape to Victory
1982	Annie	2
1984	Under the Volcano	2
1985	Prizzi's Honor	8	1
1987	The Dead	2

Scenarist

The Storm 1930 — regizor: William Wyler (scris împreună cu Charles Logue, Langdon McCormick, Tom Reed și Wells Root)
A House Divided 1931 — regizor: William Wyler (scris împreună cu John B. Clymer, Olive Edens și Dale Van Every)
Murders in the Rue Morgue 1932 — regizor: Robert Florey (scris împreună cu Tom Reed și Dale Van Every)
The Amazing Dr. Clitterhouse 1938 — regizor: Anatole Litvak (scris împreună cu John Wexley)
Jezebel 1938 — regizor: William Wyler (scris împreună cu Clements Ripley, Abem Finkel și Robert Buckner)
High Sierra 1941 — regizor: Raoul Walsh (scris împreună cu W.R. Burnett)
The Maltese Falcon 1941 — regizor: Huston
Sergeant York 1941 — regizor: Howard Hawks (scris împreună cu Abem Finkel, Harry Chandler și Howard Koch)
The Killers 1946 — regizor: Robert Siodmak (scris împreună cu Anthony Veiller)
Three Strangers 1946 — regizor: Jean Negulesco (scris împreună cu Howard Koch)
The Treasure of the Sierra Madre 1948 — regizor: Huston
Key Largo 1948 — regizor: Huston (scris împreună cu Richard Brooks)
We Were Strangers 1949 — regizor: Huston (scris împreună cu Peter Viertel)
The African Queen 1951 — regizor: Huston (scris împreună cu James Agee)
Moulin Rouge 1952 — regizor: Huston (scris împreună cu Anthony Veiller)
Beat the Devil 1953 — regizor: Huston (scris împreună cu Truman Capote)
Moby Dick 1956 — regizor: Huston (scris împreună cu Ray Bradbury)
Heaven Knows, Mr. Allison 1957 — regizor: Huston (scris împreună cu John Lee Mahin)
The Night of the Iguana 1964 — regizor: Huston (scris împreună cu Anthony Veiller)
The Man Who Would Be King 1975 — regizor: Huston (scris împreună cu Gladys Hill)
Mr. North 1988 — regizor: Danny Huston (scris împreună cu Janet Roach și James Costigan)

Actor

Nu sunt incluse filme pe care le-a regizat

The Cardinal (1963, regizor: Otto Preminger)
Candy (1968, director: Christian Marquand)
Rocky Road to Dublin (Documentar) (as Interviewee, 1968, director: Peter Lennon)
De Sade (1969, regizor: Cy Endfield)
Myra Breckinridge (1970, regizor: Michael Sarne)
The Deserter (1971, regizor: Burt Kennedy)
Man in the Wilderness (1971, regizor: Richard C. Sarafian)
The Bridge in the Jungle (1971)
Rufino Tamayo: The Sources of his Art (documentar) (1972, regizor: Gary Conklin)
Battle for the Planet of the Apes (1973, regizor: J. Lee Thompson)
Chinatown (1974, regizor: Roman Polanski)
Breakout (1975)
The Wind and the Lion (1975, regizor: John Milius)
Tentacles (1977, regizor: Ovidio G. Assonitis)
The Hobbit (1977, regizor: Arthur Rankin, Jr., Jules Bass)
The Greatest Battle (1978, regizor: Umberto Lenzi)
The Bermuda Triangle (1978, regizor: René Cardona, Jr.)
Angela (1978, regizor: Boris Sagal)
The Visitor (1979, regizor: Giulio Paradisi)
Winter Kills (1979, regizor: William Richert)
Head On (1980)
The Return of the King (1980, regizor: Jules Bass, Arthur Rankin, Jr.)
Cannery Row (1982, narator)
A Minor Miracle (1983, regizor: Raoul Lomas)
Notes from Under the Volcano (documentar) (în rolul său, 1984, regizor: Gary Conklin)
Lovesick (1984, regizor: Marshall Brickman)
The Black Cauldron (1985) Narrator
Momo (1986, regizor: Johannes Schaaf)

Mister Corbett's Ghost (TV) (ca Soul Collector, 1987, regizor: Danny Huston)

Date personale
John Huston

Născut	5 august 1906 Nevada, Missouri, U.S.
Decedat	28 august 1987 (81 de ani) Middletown, Rhode Island, U.S.
Înmormântat	Hollywood Forever Cemetery[*]
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Walter Huston Rhea Gore[*]^[1]
Căsătorit cu	Evelyn Keyes[] (1946–1950) Enrica Soma[] (1950–1969) Dorothy Harvey[] (din 1925) Lesley Black[] (din 1937) Evelyn Keyes[] (din 23 iulie 1946) Celeste Shane[] (din august 1972)
Copii	Danny Huston[] Allegra Huston[] Tony Huston[]^[1] Anjelica Huston^[1] Danny Huston[]^[1]
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	actor actor de film regizor de film scenarist producător de film scriitor actor de personaj[*]
Alma mater	Art Students League of New York[*]
Premii Oscar
Cel mai bun regizor (1949) pentru The Treasure of the Sierra Madre[] Cel mai bun scenariu adaptat (1949) pentru The Treasure of the Sierra Madre[]
Premii Globul de Aur
cel mai bun regizor - Motion Picture 1949 The Treasure of the Sierra Madre 1986 Onoarea familiei Prizzi Best Supporting Actor - Motion Picture 1964 The Cardinal
Alte premii
legionar al Legiunii de Merit a Statelor Unite ale Americii[] Premiul AFI pentru întreaga carieră (1983) Medalia Campaniei Americane[] Medalia Campaniei din Asia-Pacific[] Medalia Victoriei în al Doilea Război Mondial[] Premiul Oscar 1949 în film Leul de Aur 1985 în film

1993: Gheorghe Mocanu, pictor român (n. 1938)
1995: Michael Ende, scriitor german (n. 1928)

1995: Gyula Strommer (8 mai 1920, Aiud, România - 28 august 1995, Budapesta, Ungaria) a fost un matematician și astronom maghiar. Este creditat cu descoperirea asteroidului 1537 Transylvania, la 27 august 1940. În 1938 era student atât la inginerie, la Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta, cât și la astronomie și fizică, la Universitatea Pázmány Péter (azi, Universitatea Eötvös Loránd). În 1942 a devenit asistent la departamentul de geometrie descriptivă, al Universității de Tehnologie.

Prizonier de război în ultimii ani ai celui de al Doilea Război Mondial, s-a întors în învățământ după încheierea conflictului.

Minor Planet Center îl creditează cu descoperirea asteroidului 1537 Transylvania, efectuată la 27 august 1940.

Date personale
Gyula Strommer
Gyula Strommer
Născut	8 mai 1920 Aiud / Nagyenyed, Transilvania România
Decedat	28 august 1995 Budapesta, Ungaria
Înmormântat	Óbuda Cemetery[*]
Naționalitate	maghiară
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	matematician inginer mecanic[] astronom profesor universitar[]
Activitate
Domeniu	astronomie
Instituție	Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta
Cunoscut pentru	descoperirea asteroidului 1537 Transylvania

2005: Hans Clarin, actor german (n. 1929)
2006: Melvin Schwartz, fizician american, laureat Nobel (n. 1932)
2008: Phil Hill, născut Philip Toll Hill, jr. (n. 20 aprilie 1927, Miami, Florida - d. 28 august 2008, Salinas, California), a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1961, fiind primul american care a câștigat titlul mondial.

2010: Sinan Hasani (n. 14 mai 1922, Pozaranje, azi Ferizaj, Kosovo - d. 28 august 2010, Belgrad) a fost un politician și scriitor iugoslav de orgine albaneză. Sinan Hasan face parte din anul 1941 partizanii iugoslavi, iar în anul 1942 devine membru al Partidului Comunist Iugoslav. Sinan ajunge în 1944 în prinzionerat german fiind internat într-un lagăr pentru prinzioneri de lângă Viena. După terminarea celui de al doilea război mondial va studia la școala de partid "Đuro Đaković" din Belgrad. Ulterior va ocupa diferite funcții de stat în cadrul partidului comunist și este directorul editurii Rilindja. Între anii 1971 - 1974 este consul iugoslav în Danemarca, iar între anii 1975 - 1982 este locțiitorul președintelui parlamentului iugoslav. Din mai 1986 până în mai 1987 este președintele statului Iugoslavia. El a scris câteva romane care au fost traduse în mai multe limbi.

Opere

Një nate e turbullt (Unruhige Nacht, 1966)
Era dhe Lisi (1973; wurde 1979 als TV-Mehrteiler verfilmt)
Fëmijëria e Gjon Vatrës (Die zweite Kindheit des John Water, 1975)
Për bukën e bardhë (1977)
Kosovo : istine i zablude, (Kosovo, Wahrheiten und Irrtümer, 1986, in serbokroatischer Sprache, über den albanischen Nationalismus im Kosovo)

Në fokus të ngjarjeve : bisedë me Sinan Hasani / Tahir Z. Berisha (2005, Biographie, ISBN 9951-408-08-7)

Date personale
Sinan Hasani
Născut	14 mai 1922^[1] Požaranje[*], Kosovo
Decedat	28 august 2010 (88 de ani)^[2] Belgrad, Serbia
Ocupație	politician și scriitor iugoslav
Lista șefilor de stat din Iugoslavia
Ambasador

Premii	Order of the People's Liberation[] Order "For Merit to the People"[] Order of Brotherhood and Unity[] Ordinul „Pentru curaj”[] Commemorative Medal of the Partisans of 1941[*] (1941)
Partid politic	СКЮ

2017: Mireille Darc, actriță franceză (n. 1938)

Sărbători

în calendarul ortodox: Cuv. Moise Etiopianul; Dreptul Iezechia

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

miercuri, 26 august 2020

REVISTA MEA DIN 28 AUGUST/ 1. B.

Decese

Sărbători

Copii

Filmografie

Ca regizor

Scenarist

Actor

Opere

Sărbători

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz