sâmbătă, 12 septembrie 2020

REVISTA MEA DIN 14 SEPTEMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 14 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri


Evenimente

1895: Inaugurarea podului peste Dunăre între Fetești și Cernavodă (proiectat și construit de inginerul Anghel Saligny), care era la acea vreme cel mai lung pod (4.088 m) din Europa Continentală și al treilea pod din lume.
1928: Inaugurare Crucea Eroilor Neamului, de pe Vârful Caraiman.
1940: Regele Mihai I semnează Decretul regal, prin care statul român este proclamat "Stat Național-Legionar". Ion Antonescu este "Conducătorul" statului legionar și șeful regimului legionar, iar conducătorul Mișcării Legionare, Horia Sima, este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru secretar de Stat.

Nașteri

  • 1849: Ivan Pavlov, fiziolog rus, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină pe 1904 (d. 1936)
  • 1853: Radu Rosetti (franțuzit Rodolphe Rosetti;[2] n. ,[1] Iași, Moldova – d. ,[1] București, România) a fost politician, istoric, genealogist, scriitor român, tatăl generalului Radu R. Rosetti și un membru proeminent al familiei Rosetti.  Părinții săi au fost logofătul Răducanu Rosetti „cel tânăr” și domnița Aglaia Ghica, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica cu Ana Catargiu.[3]

    Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Căiuți și Pralea (lângă Onești), la moșia părinților săi.

    Studiile și le-a făcut în Elveția și Franța, a obținut bacalaureatul în științe în 1873.

    Întors în țară după moartea tatălui său (decedat în 1872), Radu Rosetti va prelua moșia de la Căiuți.

    În 1888 este nevoit să înstrăineze moșia și se mută la Târgu Ocna, în fosta casă a lui Costache Negri, apoi la Bacău.

    S-a căsătorit la 9 iulie 1876 cu Smaranda (Emma) Bogdan. Împreună au avut 4 copii: Radu (istoric, general), Henri (licențiat în drept), Eugeniu (ziarist, călător pasionat) și Magdalena (căsătorită Beldiman).

    A avut o carieră politică scurtă, fiind prefect de Roman (1889) și Brăila (octombrie 1892), deputat în mai multe legislaturi (în aprilie 1891 a devenit deputat de Fălciu în Colegiul III), director general al închisorilor (1895), director al departamentului „Lucrări speciale și istorice” în Ministerul de Externe, membru în delegația pentru stabilirea frontierelor cu Ungaria.

    Bun povestitor, fin, ironic și cu umor a publicat studii de istorie, genealogie, istorie socială, comentarii politice și pagini de literatură în volume și în prestigioase publicații ale vremii.

    „Cu paloșul”, romanul său de debut, s-a bucurat de un mare succes de public, fiind premiat în 1906 de către Academia Română.  

    Lucrări literare

  • 1864: Robert Cecil, politician și diplomat britanic, laureat al Premiului Nobel (d. 1958)
  • 1876: Alexandru I. Lapedatu (n. , Săcele, Austro-Ungaria – d. , Închisoarea Sighet, România) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României[1], membru titular al Academiei Române[2], președintele acesteia[3] și secretarul său general  Alexandru I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean și profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi, Colegiul Național „Andrei Șaguna”).[5][6]

    Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României. Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate. Mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Brașov și a fost sprijinită de familie.[7][8]

    Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) la 1 iunie 1911; o văduvă cu doi copii din prima căsătorie, Mircea și Maria Lipăneanu. Ei au avut o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999).  Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din satul natal în 1883; apoi la Brașov și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. A început colegiul la Braäov, dar a revenit la Iași unde a obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași. A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”.  Alexandru I. Lapedatu și-a finanțat studiile dând meditații și exersând diferite funcții între care corector de noapte și apoi autor al unei coloane la ziarul „România Jună” (1899) sau professor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903).[15]

    El a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul, fiind laureatul Universății și câștigătorul importantului premiu „Hillel” pentru lucrarea Istoria breslelor la români.[16][17][18]

    La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost chemat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române (secția manuscriselor) unde a lucrat între 1903 și 1908; totodată a ocupat funcția de profesor suplinitor la Colegiul Național Sfântul Sava din București.[18][17]

    În 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919 și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 – 1941). El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941, exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul communist în 1948.[19][20][21][22]

    Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații. El a fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909 și a devenit membru între 1911-1919, reconfirmat prin decret regal în 1924.[23][24][25]

    A fost secretarul Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret și a editat ultimele 27 monografii ale acesteia, de la nr. 20 la nr. 47, cu conținut preponderent istoric.[23][26][27] A fost ales în asociația „Arta Românească” în 1909; a fost membru activ al Societății Regale Române de Geografie (1915); a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române (1920); a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania (1921) și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania; a fost numit membru al Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești și al Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare (1922); pe 9 noiembrie 1922 a fost proclamat membru onorific al Societății Istorico-arheologice Bisericești din Chișinău; a fost delegatul permanent al prefecturii județului Cluj în Comitetul Societății Muzeului Ardelean (Erdélyi Muzeum Egyesület) (1925) etc.[28][29][30][31]

    În 1919 când Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a înființat la Cluj prima Universitate românească din Ardeal, el a fost numit pe 23 august 1919 profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe 28 ianuarie 1920; el a exersat această funcție până în 1938. A fost ales decan (1921-1922) și vice-decan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filozofie și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj, azi Institutul de Istorie "Gheorghe Barițiu" al Academiei Române. El a fost co-directorul insitutului (1920-1938), apoi directorul său onorific (1943-1945).[32][33][34][35]

    Alexandru I. Lapedatu a fost director general al Arhivelor Statului Român (30 martie 1923-24 martie 1924).[36]

    În paralel cu activitățile sale academice, Alexandru I. Lapedatu a ținut conferințe la Universități populare: la Școala de vară de la Vălenii de Munte inițiată în 1914 de Nicolae Iorga; la Extensiunea Universitară din Cluj, 1925, unde a fost ales președinte de onoare; și la Universitatea Liberă (sau Asociația Universității Populare) sub direcția Sabinei Cantacuzino.[37][38][39][40]

    În 1910 Alexandru I. Lapedatu a fost ales membru corespondent iar în 1918 membru activ al Academiei Române, Secția Istorică. A fost ales vicepreședinte (1934-1935, 1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938), iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948). Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist. Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990.[41][42][34]

    Lista publicațiilor științifice ale lui Alexandru I. Lapedatu conține 424 titluri.  Trăgându-se dintr-o familie „întărită de conștiința drepturilor omului cu fruntea neplecată”, care înțelesese că „românii trebuie să rămână cerbicoși în aspirațiile lor – să prospereze cu energie cătră țintă și să se sacrifice...”, Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu, ca mulți dintre congenerii săi, la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași. În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (pe scurt, Liga Culturală).[44][45][46]

    La începutul primului război mondial, la București, el a fost numit secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916). În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost co-fondator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iași și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace.[47][10][48]

    În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri. În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului.[49]

    El a devenit membru al Partidului Național Liberal (PNL) în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente, devenind leaderul indubitabil al liberalilor în Transilvania.[50][51]

    Alexandru I. Lapedatu a fost primul profesor al noii universități românești de la Cluj ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920).[52]

    El a avut primul success în alegeri în 1922, candidând din partea PNL pentru Camera Deputaților în circumscripția Ceica (Bihor). Din acest moment și până în 1940 el a fost ales în toate legislaturile fie în Camera Deputaților, fie în Senat; în 1936 el a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 - 20 martie 1937. El și-a pierdut calitatea de Senator la desființarea Parlamentului sub dictatura militară. După război el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic fraudate sub presiunea sovietică (1946 -1947).[53]

    Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne și Ministru de Stat în patru guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927 el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din co-semnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927 care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”; ca răzbunare, membrii Gărzii de Fier au assassinat primul ministru pe 30 decembrie 1933. Lista funcțiilor sale guvernamentale și parlamentare este prezentată în tabela următoare.[54][55]

    Funcții guvernamentaleFuncții parlamentare
    De laPână laPrim-ministruFuncțiaDe laPână laCameraCircumscripția
    1.12.191912.3.1920Vaida-Voevod (1) (Federația)19191920SenatorUni. Cluj
    19.1.192229.3.1926I. I. C. Brătianu (6)30.10.1923: Ministrul Cultelor și Artelor27.2.192227.3.1926DeputatBihor
    30.4.19264.6.1927Averescu (3)25.6.19266.6.1927SenatorUni. Cluj
    4.6.192720.6.1927StirbeyMinistrul Cultelor și Artelor
    21.6.192724.11.1927I. I. C. Brătianu (7)De la 22.6.1927: Ministrul Cultelor și Artelor17.7.192710.11.1928SenatorBrașov
    24.11.19279.11.1928Vintilă BrătianuMinistrul Cultelor și Artelor
    10.11.19286.6.1930Maniu (1)22.12.192830.4.1931Senator
    7.6.193012.6.1930Mironescu (1)
    13.6.19309.10.1930Maniu (2)
    10.10.193017.4.1931Mironescu (2)
    18.4.19315.6.1932Iorga15.6.193110.6.1932DeputatBrașov
    6.6.193210.8.1932Vaida Voevod (2)30.7.193218.11.1933SenatorUni. Cluj
    11.8.193219.10.1932Vaida Voieod (3)
    20.10.193213.1.1933Maniu (3)
    14.1.193313.11.1933Vaida Voevod (4)
    14.11.193329.12.1933DucaMinistru de Stat (Ministrul Ardealului)
    30.12.19333.1.1934AngelescuMinistru de Stat
    5.1.19341.10.1934Tătărăscu (1)Ministru de Stat. De la 9.6.1934: + Cultele și Artele; Minoritiăți1.2.193419.12.1937

    16.11.1936-20.3.1937

    Din martie 1936: [56]

    		Senator

    Președinte Senat

    Senator de drept

    		Cluj
    2.10.193428.8.1936Tătărăscu (2)Ministrul Cultelor și Artelor
    29.8.193614.11.1937Tătărăscu (3)Ministru de Stat
    6.3.194530.11.1946Petru Groza (1)Sfârșitul mandatului de Senator de drept în urma desființării Senatului
    1.12.194631.12.1947Petru Groza (2)1.12.1946noiembrie 1947 (interzicerea PNL)Deputat în Parlamentul unicameralCluj

    Alexandru I. Lapedatu s-a înscris în Frontul Renașterii Naționale înființat de regele Carol II prin Decretul Regal Nr. 4321 din 15 decembrie 1938 ca singura organizație politică legală în țară; Frontul Renașterii Naționale a fost transformat în Partidul Națiunii prin Decretul Regal Nr. 2056 din 22 iunie 1940, care a fost dizolvat de primul ministru Ion Antonescu la trei zile de la abdicarea lui Carol II prin Decretul din 9 September1940.[57]

    După lovitura de Stat a Regelui Mihai de la 23 august 1944 care l-a îndepărtat pe Ion Antonescu de la putere, partidele politice s-au pregătit să reintre în viața politică, iar Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiațiva pentru Partidul National Liberal - Brătianu în Transilvania (un efort paralel cu un obiectiv similar a fost demarat în același timp de Gheorghe Tătărăscu). Alexandru I. Lapedatu a format în câteva circumscripții din Transilvania un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot perpetrate de Blocul Partidelor Democrate dominat de communiști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare. El recunoaște însă repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe 30 septembrie 1949 se raportează că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”. Viziunea lui se va realiza peste mai mult de 50 de ani, la prăbușirea Zidului Berlinului.  În 1917, armatele Triplei Allianțe au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Iași. Guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. Evacuarea a avut loc în două etape. Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să acompanieze al doilea transport care includea și bunuri culturale. El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, asistând la luarea în stăpânire a orașului de către revoluția bolșevică.[60][61]

    Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919), participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 - iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie-august 1919 luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia; și în fine decembrie 1919-martie 1920, contribuind la negocierule cu Ungaria concluzionate prin Tratatul de la Trianon.[62][63]

    Pe 31 martie 1922, el a fost numit consilier în delegația română la Conferința Economică și Financiară de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922) la care representanți din 34 de națiuni au discutat restaurarea Europei după primul război mondial.[64][65]

    Alexandru I. Lapedatu a condus delegația României la Conferințele Inter-Parlamentare de la Roma (1936) și de la Paris (1937) și a participat la a XXXV-a conferință de la Oslo (15-19 august 1939), unul dintre ultimele eforturi de a salvgarda pacea cu numai câteva zile înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial.  Alexandru I. Lapedatu s-a angajat în lupta politică pentru unitatea națională a românilor încă din 1918, ca președinte al Comitetului national al românilor refugiați din Austro-Ungaria format la Odesa pe 21 ianuarie 1918, în scurtă vreme mutat la Iași. Comitetul s-a anagajat în lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor, intenționând și să-i reprezinte în Asociația Naționalităților stabilită de Thomas G. Masaryk la Kiev. Ca președinte al acestui Comitet, Alexandru I. Lapedatu a intrat în contact cu personalitățile politice de frunte ale României și, mulțumită sprijinului ambasadorului Franței, Contele de Saint-Aulaire, cu reprezentanții Triplei Antente. La 6/19 octombrie, Comitetul a emis o Declarație contestând manifestul Împăratului Carol I al Austriei care proclama federalizarea imperiului; declarația, distribuită tuturor actorilor vieții politice din Iași, inclusiv regelui Ferdinand I, cerea unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români. Martor al instalării Misiunii Germane la Iași ca o consecință a Tratatului de la București (1918), Alexandru I. Lapedatu a publicat articolul „Chestiunea transilvană” în „Neamul Românesc” afirmând că problema românilor își va găsi soluția când problema tuturor naționalităților va fi luată în considerare la tratativele de pace la sfârșitul războiului care, potrivit convingerii sale, urmau să aibă loc în viitorul apropiat.[67][68][69]

    În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în tratativele de pace cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) de-naționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarchiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri.  În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui of Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormânt. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov.  

    • Double monument of the Lapedatu twins in Brașov
    Bust of Alexandru Lapedatu in Cluj-Napoca, Romania

    Lui Alexandru I. Lapedatu i s-au decernat disticții naționale și străine:[93]

    Distincții naționale

    • Medalia jubiliară Carol I, Decret Regal Nr. 5384/28, Dec. 1905. Monitorul Oficial Nr. 218 / 1 ian. 1906 – 10 mai 1906
    • Medalia Bene Merenti a Casei regale, Grad: Ofițer, sau cl. II, Decret Regal Nr. 885/24 mar. 1909
    • Ordinul Steaua României, Grad: Comandor, Decret Regal din 21 oct. 1922
    • Ordinul Coroana României, Grad: Marea Cruce, Decret Regal din 22 ian. 1926
    • Ordinul Bene Merenti al Casei Regale, Grad: Comandor sau cl. I, Decret Regal Nr. 2749/ 3 nov. 1928 „Pentru merite istorice, literare și didactice”
    • Medalia „Răsplata muncii pentru învățământ”, cl. I, Decret Regal Nr. 4102 / 17 nov. 1930 „Pentru servicii aduse învățământului”
    • Semnul onorific „Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul Statului”, Decret Regal Nr. 3994 / 10 December 1931
    • Ordinul „Meritul cultural pentru litere și opere literare”, Grad: Ofițer sau cl. I, Decret Regal din 22 September 1931 „Pentru servicii aduse școalei, bisericii precum și pe tărâm literar, artictic, științiific și social”
    • Medalia “Peleș”, instituită prin Decretul Regal Nr. 2305 / 16 aug. 1933; atribuită prin Decretul Nr. 224 / 25 sep. 1933
    • Semnul onorific “Vulturul României”, Grad: Comandor sau cl. II, Decret Regal Nr. 2762 / 11 nov. 1933
    • Ordinul Ferdinand I, Grad: Ofițer, Decret Regal din 15 mar. 1934
    • Medalia centenarului regelui Carol I, Decret Regal Nr. 1915, 2036 / 1939 și Nr. 372 / 1940
    • „Pentru contribuții aduse înzestrării oștirii”. Brevet dat de Ministerul înzestrării armatei, Nr. 6272 / p mar. 1940
    • Ordinul și Medalia „Meritul cultural”, Grad: Comandor, Decret Regal Nr. 248 / 1 February 1943 “Pentru litere”

    Distincții străine

  • 1876: Ion I. Lapedatu (n. 14 septembrie 1876, Cernatul Săcelelor, Austro-Ungaria - d. 24 martie 1951, București, România) a fost un economist și om politic român, ministru de finanțe al României (1926-1927)[1] și guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945)[2], membru de onoare al Academiei Române (din 1936)  Ion I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, reputat profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), poet, prozator și publicist român transilvănean.[4][5] A avut un frate geamăn, pe Alexandru I. Lapedatu, istoric, politician și președinte al Academiei Române.[6] Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate. [7]

    În martie 1907 Ion I. Lapedatu s-a căsătorit cu Veturia Papp, fiica protopopului ortodox din Beiuș, cu care a avut doi copii, un băiat (Ion, zis Nelu) și o fată (Veturia, zisă Pica).  Ion I. Lapedatu urmează școala primară între 1883-1888, mai întâi în comuna natală, apoi la Brașov. Gimnaziul îl începe la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. După doi ani revine la Brașov și se înscrie la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român, apoi la Școala Reală, continuându-și studiile la Școala comercială superioară obținând bacalaureatul „cu distincție” în iunie 1898.[9][10]

    În același an i se acordă burse de către Fundația Gojdu[11] și Societatea „Transilvania”[12] care îi permit să se înscrie la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta; în paralel urmează cursurile Seminarului pentru profesori la școlile comerciale superioare.[13] În 1900­ - 1901 își întrerupe studiile pentru a îndeplini serviciul militar, după care revine la Universitate, trece examenul fundamental în 1902 și obține în 1904 Diploma de profesor pentru școlile comerciale superioare.   După obținerea diplomei de la Universitatea din Budapesta, Ion I. Lapedatu refuză oferta unei catedre de profesor la Buda, preferând să revină în Ardeal,[15] unde ocupă funcția de al doilea secretar la „Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (ASTRA) Sibiu (1904-1905).[16]

    În 1906 este angajat secretar la banca „Ardeleana” Orăștie, apoi după practici succesive la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena, este ales director al băncii.[17]

    În 1911 devine director al proaspăt înființatei „Bănci Generale de Asigurare”, Sibiu.[18]

    În ianuarie 1922 a fost numit profesor titular al Catedrei de finanțe publice și private la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industrie din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938.[19][20]

    Ion I. Lapedatu a făcut parte din numeroase consilii de administrație, între care la banca „Albina” din Sibiu, la Fundația Gojdu și din 1925 la „SONAMETAN”, societatea de importanță națională constituită pentru exploatarea gazului metan în Transilvania, la care a devenit mai târziu președinte al consiliului.[21]

    Din 1928 până în 1944 a fost director, apoi Vice-Guvernator și în final Guvernator al Băncii Naționale a României (BNR).  Ion I. Lapedatu a dovedit talent politic încă din anii studenției. În 1902, a fost ales Președinte al Societății Academice „Petru Maior”, societatea studenților români de la Budapesta care afirma cultura și limba română prin conferințe, serbări, dezbateri, evocări de personalități, editarea de lucrări, publicarea revistei „Roza cu ghimpi” (1876 ­-1894) și a „Almanahului Societății” (1885, 1901), întreținând un cor, o orchestră și o bibliotecă.[24][25]

    Ion I. Lapedatu a participat ca delegat din circumscripția Nocrich la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, la care s-a hotărât integrarea Ardealului în România; cu această ocazie a fost ales în Marele Sfat Național Român în Transilvania[26] și i s-a încredințat prima răspundere mai înaltă, cea de secretar general al resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria.[19][27] Între contribuțiile sale se numără propunerea de a înființa o Bancă Agrară, adoptată prin Decretul-lege 4167 din 12 septembrie 1919.[28]

    Între 1909 și 1920 este ales în repetate rânduri deputat în sinodul arhidiocezan de la Sibiu (1909-1911; 1915-1917; 1918–1920) și în congresul național bisericesc (1917); el a funcționat ca asesor (consilier) in senatul epitropesc al consistoriului arhidiocezan (1912-1921) și din 1921 ca consilier in consistoriul mitropolitan al Ardealului.[29]

    Între 1919 și 1931 este ales în circumscripțiile Nocrich și Crasna-Sălaj ca deputat in Parlamentul României unite, patru legislaturi ca membru al Camerei Deputaților și două legislaturi ca Senator.[19]

    Ion I. Lapedatu a făcut parte din Partidul Național Român din Ardeal, pe care l-a părăsit în 1926 împreună cu Vasile Goldiș și Ioan Lupaș înainte de fuziunea cu Partidul Țărănesc, când a devenit Ministru de finanțe în Guvernul Alexandru Averescu (3) (1926-1927).[30]

    „Gruparea Goldiș” - cum au fost numiți cei trei - a încercat să formeze Partidul Național Ardelenesc, care însă nu a supraviețuit. După 1927 el nu a mai făcut parte din nici un alt partid politic.  Ion I. Lapedatu a jucat un rol central în instituționalizarea „Conferinței directorilor institutelor românești de credit” inițiate de dr. Cornel Diaconoviciu în 1898, model urmat de instituțiile săsești și ungurești în 1903,[32] și de cele austriece și cehe în 1905.[33][34][35]

    Ales secretar al „Delegațiunii băncilor române” care activa între Conferințe, Ion I. Lapedatu a fost factorul motor în instituționalizarea acestei ințiative pentru a trece de la un rol consultativ la unul executiv. El a elaborat, în coformitate cu legea financiară în vigoare în Ungaria în acea vreme, Statutele viitoarei asociații „Solidaritatea” și a obținut sprijinul necesar pentru înregistrarea și aprobarea ei în 1907, când i s-a încredințat funcția de secretar. În această calitate, Ion I. Lapedatu a asigurat funcționarea Solidarității ca un adevarat „consiliu economic” de facto al societății române din Transilvania, sprijinind financiar școala, biserica, cultura națională în general, Partidul Național Român, promovând strângerea legăturilor cu Regatul României.[36][37][38][39] Ea a introdus principii avansate de gestionare, impunând utilizarea controlul extern obligatoriu prin experți confirmați de asociație care a făcut redundant controlul prin experți guvernamentali, evitându-se astfel potențiale tensiuni între politica de consolidare a Statului național centralizat și aspirațiile de autodeterminare ale minorităților.[40][41]

    Ion I. Lapedatu este creditat ca fondatorul sistemului de asigurări pentru românii din Transilvania. După publicarea în 1902 la Brașov a lucrării „Teoria asigurărilor asupra vieții”, prima de acest gen din literatura ardeleană românească de specialitate, și în calitatea sa de secretar al Solidarității, el a preluat ideea lansată la Conferințele directorilor institutelor românești de credit și a lansat un apel la conferința din 27 septembrie 1909 pentru înființarea unei bănci românești de asigurări. El a elaborat studiul de viabilitate, a obținut suportul necesar atât din partea potențialilor participanți cât și din partea autorităților și a publicat în Revista Economică „lămuriri” motivând inițiativa prin aceea că populația românească nu era în măsură să îndeplinească cerințele impuse de instituțiile existente în Transilvania în general și la Sibiu în particular, fie ele înființate local de sași și de unguri, fie filialele instituțiilor austriece, germane, italiene sau franceze. Ion I. Lapedatu a pregătit prospectul de fondare, a executat campania de subscripție și a obținut toate aprobările necesare.[42][43][44][45][46] „Bănca Generală de Asigurare” a fost înființată la 14 mai 1911 și el a fost numit director general, devenind mai târziu președinte al consiliului de administrație. Aceasta a devenit una dintre cele mai importante instituții de asigurări în Romania unită, schimbându-și numele mai întâi în „România”, apoi în „Prima Ardeleană”.  Ion I. Lapedatu a făcut parte din delegația României la Conferința Financiară Internațională de la Bruxelles din 1920. În martie 1920, Ion I. Lapedatu a fost numit președinte al Comisiunii de Lichidare la Budapesta, fiind autorizat să aleagă componența comisiei după necesități, cu scopul de a lichida chestiunile publice și private dintre România și Ungaria ivite în urma integrării Ardealului în România. În martie 1921, comisia a devenit Misiunea Financiară și Economică la Budapesta, încheindu-și lucrările în mai 1922. Problemele puse la Budapesta și-au găsit soluționarea la Conferința româno­ungară de la București din 1923 - 19­24; Ion I. Lapedatu a participat în Comitetul Economic și Financiar al Conferinței.[48][19][49]

    Din însărcinarea Ministerului de Externe, în noiembrie 1921 și-a întrerupt pentru câteva săptămâni activitatea la Budapesta pentru a se alătura delgației române la Comisiunea de Reparațiuni de la Paris luând parte la discutarea repartizării datoriei publice austro­ungare.[19]

    În 1922, a fost membru al delegației române la Conferința Statelor Succesorale ale fostei monarhii habsburgice de la Roma, chemată pentru a rezolva împreună cu reprezentanții Austriei și Ungariei diferitele chestiuni decurgând din tratatele de pace. În 1925 a participat la o a doua Conferință a statelor succesorale la Praga.[19]

    În 1928 Ion I. Lapedatu a avut rolul principal în comisia plenipotențiară care a tratat la Berlin chestiunea stingerii litigiilor cu Germania. El a propus textul final, scoțând negocierile din impas, și a semnat „CONVENȚIA destinată să pună capăt diferendelor financiare existente între România și Germania” pe 10 noiembrie 1928. Parlamentul român a ratificat-o prin legea pe 28 decembrie 1928, fiind promulgată prin decret regal în Monitorul Oficial din 1 ianuarie 1929. Ea a fost ratificată de Reichstag la 8 februarie 1929. Această Convenție este primul acord economic între Germania și Romania din istorie, înlocuind Tratatul de la Versailles ca bază a relațiilor dintre cele două State. În același timp a permis României să obșină împrumuturile externe pentru stabilizarea monedei.[50][51][52][53][54]

    În 1930 s­a încheiat între Ministerele de Externe ale României și Ungariei un acord prin care cele două state se îndatorau să rezolve chestiunea Fundațiunii Gojdu. Ion I. Lapedatu a fost numit președinte al delegației române, reușind să ajungă la o soluție amiabilă pe care a co-semnat-o în 1936, și care a fost ratificată și promulgată pe 5 mai 1938 de Regele Carol al II-lea al României și pe 20 iunie 1940 de Regentul Miklós Horthy al Ungariei; nu a putut fi pusă în aplicare din cauza Dictatului de la Viena, problema rămânând deschisă.[55][56][57]

    Ion I. Lapedatu a participat din partea Băncii Naționale a României la cele patru Conferințe ale Băncilor de Emisiune din Mica Înțelegere, reunind Cehoslovacia, Iugoslavia și România la București (1934), Belgrad (1936), Praga (1936) și din nou la București (1937). Mica Înțelegere (numită și Mica Antantă) și-a încetat activitățile în 1938 din cauza ocupării Cehoslovaciei de către Germania. În 1936 a făcut parte din delegația BNR la prima Conferință a Băncilor de Emisiune ale statelor din „Antanta Balcanică” la Atena care a reunit Yugoslavia, Grecia, Turcia și România iar în 1937 a participat la a doua conferință de la Ankara.  Ion I. Lapedatu a debutat încă din anii liceului, publicând în Gazeta Transilvaniei din Brașov (1897) și în Telegraful Român din Sibiu (1898) .[59]

    Ca student, a participat la fondarea revistei „Luceafărul” la Budapesta în 1902 și a făcut parte din Comitetul de redacție alături de Octavian Goga, Ioan Lupaș, Octavian C. Tăslăuanu etc., inclusiv în perioada 1906 – 1920 în care redactarea și publicarea au avut loc bilunar la Sibiu.[60][61]

    Ion I. Lapedatu a avut o intensă activitatea publicistică de specialitate. În 1904 a început o colaborare de lungă durată cu „Revista Economică” cu o serie de articole de contabilitate; el a asumat funcția de director al publicației în 1906.[62][63]

    Ion I. Lapedatu a publicat 18 carți de specialitate; 2 monografii; 298 studii, informații, analize economice generale și rapoarte; 20 articole și foiletoane; 13 intervenții pe probleme economice, sociale și politice.[64]

    Ion I. Lapedatu a fost ales membru de onoare al Academiei Române pe 25 mai 1936.[3] Calitatea i-a fost retrasă în august 1948 ca urmare a epurării instituției de regimul comunist, fiind repus în drepturi în iulie 1990.[65][66]

    Pasionat turist, a fost peste 20 de ani membru la „Siebenbürgischer Karpathen Verein”, asociația turistică a sașilor de la Brașov, la „Turing Clubul României”, la „Admir”, la „Societatea Turistică Brașoveană” a ungurilor și la Societatea „Enczian” a tinerilor meseriași unguri de la Brașov. Ion I. Lapedatu a prezidat timp îndelungat Societatea Culturală și Sportivă a Personalului de la Banca Națională, expunându-și ideile și experiența în discursul cu care a deschis în mai 1945 Casa de Adăpost a Băncii Naționale de la Diham.  În toate funcțiilor sale, Ion I. Lapedatu a sprijinit cu însemnate mijloace materiale artiști plastici, instituții de învățământ și de cult, între care Eforia Școalelor Centrale Ortodoxe Române de la Brașov, Școala centrală comercială superioară din Brașov, catedrala ortodoxă din Orăștie, ridicarea monumentul soldatului necunoscut de la Săcele, ca și restaurarea patrimoniului istoric incluzând Mănăstirile de la Curtea de Argeș și Aninoasa sau ansamblul arhitectural de la Golești.[68][69][70][71]

    Ion I. Lapedatu a fost ales, alături de Valeriu Braniște, Ioan Lupaș, Octavian Goga și Ion Agârbiceanu, în epitropia „Fundațiunii pentru ajutorarea ziariștilor români" înființată în 1911 de dr. Ioan Mihu. El se angajează cu succes în colectarea de fonduri, câștigând donatori importanți, dar și consituind „fondul felicitărilor răscumpărate” în care oricine putea contribui sume oricât de modeste: Fundația făcea publicația necesară despre donator și lumea nu mai aștepta felicitări de la dânsul de sărbători, zile onomastice etc. În 1918, când Ion I. Lapedatu a trebuit să-și înceteze activitatea dedicându-se intrării în România întregită, Fundația și patrimoniul ei au fost cedate Sindicatului Ziariștilor Ardeleni.[29][72]

    Pe 14 septembrie 1939, Ion Al. Lapedatu înregistrează „Așezământul Veturia I. Lapedatu”, instituție de binefacere pentru intelectuali la pensie cu mijloace finaciare reduse și pentru studenți merituoși; actul constitutiv l-a pus sub egida Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba-lulia și Sibiu. Ion I. Lapedatu a contribuit circa o treime din fondurile de început, care au inclus donații ale sponsorilor și contribuții ale foștilor beneficiari ai „Mesei Studenților” din Sibiu, instituție finanțată de banca Albina funcționând mulți ani sub direcția Veturiei I. Lapedatu. Până în 1948 patrimoniul imobiliar al Așezământului a fost naționalizat iar mijloacele financiare și-au pierdut valoarea în urma stabilizării monetare.  În 1945, Ion I. Lapedatu fost scos din funcția de Guvernator al BNR la instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza în martie 1945. Pensile de guvernator și de profesor au fost tăiate pe motiv că are venituri din proprietăți. Între 1945 și 1948, toate proprietățile au fost naționalizate. Rămas fără mijloace de existență, a trăit cu familia fiicei sale. [80][81]

    Fiind imobilizat în pat în urma unui accident de autobuz din 1947, Ion l. Lapedatu nu a fost încarcerat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupa „demnitarilor", așa cum a fost fratele său geamăn, deși era investigat în acest sens de Direcția Generală a Securității Statului.[82][83]

    A decedat la 24 martie 1951 în București, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul "Groaveri" din Brașov.  Numele lui Ion I. Lapedatu lui se află pe plăci puse la Academia Română, în holul Colegiului Național Andrei Șaguna și pe Banca Națională a Romăniei – Agenția Sibiu (Banca „Astra”) și pe casa natală din Săcele.

    Sala de conferințe a Băncii Naționale Romăne, Sucursala Regională Cluj, poartă numele lui Ion I. Lapedatu.

    Portretul său este expus în Galeria Guvernatorilor Băncii Naționale a României, care a emis la 14 aprilie 2016 setul de monede „Guvernatori ai Băncii Naționale a României – Ion I. Câmpineanu, Mihail Manoilescu și Ion I. Lapedatu”.

    Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, organizează ”Simpozionul de istorie și civilizație bancară transilvană „Ion I. Lapedatu””.

    Monumentul dublu „Gemenii Lapedatu - personalități marcante în Generația Marii Uniri” (Ioan Opriș, istoric). Alexandru I. Lapedatu (1876-1950), Ion I. Lapedatu (1876-1951) a fost dezvelit la Brașov în 2019.  

    Ion I. Lapedatu
    Ion I. Lapedatu photo Wikipedia.jpg
    Date personale
    Născut14 septembrie 1876
    Cernatul Săcelelor, Austro-Ungaria
    Decedat (74 de ani)
    București, România
    PărințiIoan Alexandru Lapedatu și Maria-Amalia, născută Circă
    Căsătorit cuVeturia Papp
    CopiiIon (1908-1929) și Veturia (1916-2012)
    CetățenieFlag of Romania (1948-1952).svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațieeconomist
    om politic
    Ministru de finanțe 1926-1927
    Guvernator al Băncii Naționale a României 1944-1945
    Activitate
    Partid politicPartidul Național Român din Ungaria și Transilvania  Modificați la Wikidata
    Logo of the Romanian Academy.png Membru de onoare al Academiei Române

    Dublul monument al fraților Lapedatu la Brașov
  • 1882: Traian Brăileanu (n. , Bilca, Suceava, România – d. , Penitenciarul Aiud, România) a fost un profesor și om politic legionar român, care a îndeplinit funcția de ministru al Educației naționale, Artelor și Cultelor în Guvernul Ion Antonescu (2) (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941).

    A fost licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți, profesor la Liceul „Aron Pumnul“, doctor al Universității din Cernăuți (1909), decan al Facultății de Litere și Filosofie din aceeași localitate, membru al Academiei de Științe Politice de pe lângă Columbia University din New York.[1]

    Brăileanu a fost unul din membrii fondatori ai Senatului Legionar.[2]

    După rebeliunea legionară a fost arestat și apoi achitat. În 1943 a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1946 a fost arestat de regimul comunist, învinuit de „dezastrul țării“ și condamnat la muncă silnică pe viață. A murit la 3 octombrie 1947 la penitenciarul Aiud[3], fiind înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri“ din București.  

    Scrieri

    • Elemente de sociologie: politica, Cernăuți, Tipografia "Mitropolitul Silvestru", 1928;
    • Știința politică, Cernăuți, s.d., 1928;
    • Teoria comunității omenești, București, Cugetarea, 1941;
    • Sociologie generală, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.
    • Politica, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.

    Traduceri

  • 1887: George Breazul, pe numele real Gheorghe N. Georgescu-Breazul (n. 14 septembrie 1887, Amărăștii de Jos, județul Dolj - d. 3 august 1961, București) a fost muzicolog, profesor, etnomuzicolog și critic muzical român. S-a născut la data de 14 septembrie 1887 în localitatea Amărăștii de Jos, județul Dolj.

    Studiile muzicale le-a început la Seminarul din Râmnicu Vâlcea și Seminarul Central din București (1899-1907), continuându-le la Conservatorul din București (1908-1912), cu profesorii D. G. Kiriac (teorie-solfegiu), Ion Nonna Otescu și Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct).

    În 1910 este impiegat la Casa Școalelor din București, iar între 1914-1916 profesor la Institutele particulare „Model”, „Lolliot” și „Sf. Gheorghe” din București.

    Din 1919 ajunge maestru de muzică (până în 1920) și profesor (1920-1921, 1924-1926) la Liceul Militar Mănăstirea Dealu din Târgoviște

    Între 1920-1925 conduce, împreună cu Maximilian Costin, revista „Muzica” din Timișoara.

    Între 1922-1924 se specializează, ca auditor, la Universitatea din Berlin, cu profesorii Oskar Fleischer (istoria muzicii medievale, notație muzicală), Johannes Wolf, Richard Sternfeld, Hermann Abert (istoria muzicii), Erich Moritz von Hornbostel (folclor comparat, practica înregistrării fonografice), Curt Sachs (teoria instrumentelor), Johannes Wolf (muzica medievală), Max Friedländer (folclor), Georg Schünemann (pedagogie muzicală), Carl Stumpf (psihologie muzicală), Eduard Spranger (folclor comparat), Ferdinand Jakob Schmidt (pedagogie), Riehl, Groethnisen, Dessoir, Breysig. Se specializează la Laboratorul „La Charité” cu profesorul Karl Schaeffer.

    În 1922 devine al Societății Academice Române din Berlin.

    Între 1925-1926 este profesor de educație muzicală și ritmică la Oficiul Național de Educație Fizică din București

    Între 1926-1927 profesor de muzică vocală la Seminarul Central din București și concomitent profesor provizoriu de teorie-solfegiu la Conservatorul din București. Este profesor de enciclopedie și pedagogia muzicii (1927-1938 și 1945-1946), de teorie-solfegiu (1939-1945 și 1946-1953), profesor și șef de catedră de istoria muzicii (1953-1961) la Conservatorul din București.

    În 1927 pune bazele Arhivei Fonogramice a Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor, pe care o conduce până în 1941, culegând, transcriind și publicând folclor.

    Între 1928-1936 este profesor onorific de estetică, acustică, pedagogie, psihologie și practică muzicală la Academia de Muzică Religioasă din București.

    Între 1932-1939 ajunge inspector General al Învățământului muzical secundar din România și profesor de muzică românească și consilier la Liceul Militar Muzical din București (1941-1942 și 1950-1953).

    Între 1939-1941 fondează și conduce colecția de muzicologie „Melos”, destinată studiilor de istoria muzicii românești

    În 1947 devine membru corespondent la Max Reger-Institut din Bonn, iar în 1958 la Gesellschaft der Freunde des International Musiker-Briefe-Archive din Berlin.  A susținut emisiuni radiofonice și de televiziune, conferințe, prelegeri, concerte-lecții și comunicări științifice în țară și în străinătate (Cehoslovacia, Germania, Austria). A întreprins călătorii de studii și documentare în Germania, URSS, Austria, Franța etc. A activat ca dirijor de cor și de orchestră la formațiile „Doina”, „Schubertbund”, „Crângul”, „Societatea Funcționarilor Publici”, „Societatea pentru Răspândirea Cântărilor”, „Cântarea României” din București etc.

    A publicat studii, articole, cronici muzicale, recenzii în revistele „Boabe de grîu”, „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Probleme de muzică”, „Cultura”, „Izvorașul”, „Armonia” (Botoșani), „Teatru și Muzică”, „Mișcarea literară”, „Revista Fundațiilor”, „Gîndirea”, „Revista de Pedagogie”, „Cercetări folclorice”, „Ideea Europeană”, „Revista Generală a Învățământului”, „Tinerimea Română”, „Raze de Lumină”, „Îndrumătorul Cultural”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „The Musical Quarterly” (New York), „Der Auftakt” (Praga), „Serdika” (Sofia) ș.a.

    A fost membru al Deutsche Musikgesellsckaft din Leipzig (1928), International Musicological Society cu sediul la Basel (1928), Gesellschaft der Musikforschung din Berlin (1925), Societatea Internațională din Praga (1936), Société Française de Musicologie din Paris (1938), Instituto Nazionale di Studi sul Rinascimento din Florența (1924)

    A colaborat cu articole lexicografice la Encyclopédie de la Musique-Fasquelle, Die Musik in Geschichte und Gegenwart, Riemann Musik-Lexikon, Enciclopedia dello Spettacolo, Balșaia Ențiklopedia Sovietskaia, Südosteuropa Handbuch, Das Musikschriftung, Who's Who in Music (Copenhaga), etc. Și-a închegat cea mai mare bibliotecă muzicală particulară din țară.  

    George Breazul
    George Breazul.jpg
    Date personale
    NăscutRomânia 13 august 1893
    DecedatRomânia 3 august 1961
    Ocupațiecompozitor, muzicolog, folclorist, critic muzical, profesor
    Activitate
    Gen muzicalfolclor, corală, clasică
  • 1887: Simion Stoilow, uneori scris Stoilov, (n. ,[6] București, România[7] – d. ,[8][7][6] București, Republica Populară Română[7]) a fost un matematician român, fondatorul școlii românești de analiză complexă și autor a peste o sută de publicații. A lucrat ca profesor la Universitatea din București și a fost ales membru al Academiei Române. Este cunoscut drept creatorul teoriei topologice a funcțiilor analitice. Este totodată creatorul școlii românești de analiză complexă. Născut în București, și-a petrecut tinerețea la Craiova. Tatăl său a fost colonel și a luptat la Smârdan în Războiul din 1877.[10]

    După ce a studiat la școala elementară „Obedeanu” și la Colegiul Național „Carol I” din Craiova, merge în 1907 la Universitatea din Paris, ca trei ani mai târziu să obțină diploma de absolvent. În 1916 obține doctoratul în matematici sub îndrumarea lui Émile Picard.[10]

    În 1916 se întoarce în țară pentru a participa la Primul Război Mondial pe frontul din Dobrogea, apoi din Moldova. După încheierea conflagrației, în perioada 1919 - 1921 este profesor de matematică la Universitatea din Iași, iar în perioada 1921 - 1939 la Universitatea din Cernăuți.[10] În 1939 se mută în Capitală, activând mai întâi la Politehnica, iar din 1941 la Universitate, în perioada 1944 - 1945 fiind rector, iar între 1948 și 1951 decan al Facultăților de Matematică și Fizică.[10]

    Este activ și în plan politico-social. Astfel, în perioada 1946 - 1948, este ambasador al țării în Franța,[10] iar în 1946 este membru al delegației române, conduse de Gheorghe Tătărescu, la Tratatele de pace de la Paris. În iulie 1947, organizează la Club de Chaillot expoziția "L'art français au secours des enfants roumains", unde participă Constantin Brâncuși, iar Tristan Tzara și Jean Cassou scriu prefața catalogului.

    A încetat din viață datorită accident vascular cerebral, fiind incinerat la Crematoriul Cenușa; până în 1990 rămășițele sale pământești au fost conservate la Mausoleul liderilor comuniști din Parcul Carol I.  În 1936 este admis ca membru corespondent al Academiei Române, ca în 1945 să devină membru deplin.[10]

    În 1949 pune bazele Institutul de Matematică al Academiei Române, căreia i-a fost și director pentru tot restul vieții. Printre membrii institutului s-au numărat și studenți de-ai săi ca: Martin Jurchescu, Cabiria Andreian Cazacu, Corneliu Constantinescu, Nicolae Boboc și Aurel Cornea. Acest institut, închis în 1975 sub regimul comunist, a fost redeschis imediat după căderea acestui regim și îi poartă numele.

    Premiul Simion Stoilow este acordat anual de Academia Română celor cu rezultate deosebite în cercetarea matematică.  

    Simion Stoilov
    Simion Stoilov.jpg
    Simion Stoilov
    Date personale
    Născut[6] Modificați la Wikidata
    București, România[7] Modificați la Wikidata
    Decedat (73 de ani)[8][7][6] Modificați la Wikidata
    București, Republica Populară Română[7] Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatMausoleul din Parcul Carol Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluicauze naturale[*][9] (accident vascular cerebral[9]) Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania (1952-1965).svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiematematician
    diplomat
    profesor universitar[*] Modificați la Wikidata
    Activitate
    Domeniuanaliză matematică
    topologie  Modificați la Wikidata
    InstituțieUniversitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași[1]
    Universitatea din București[1]
    Universitatea Politehnica din București[1][2]
    Universitatea din Cernăuți[1]
    Universitatea din București[2]  Modificați la Wikidata
    Alma MaterFacultatea de Științe din Paris[*][3]  Modificați la Wikidata
    Conducător de doctoratÉmile Picard  Modificați la Wikidata
    DoctoranziCabiria Andreian Cazacu[4][5]
    Romulus Cristescu[5]
    Aristide Deleanu[5]
    Martin Jurchescu[5]  Modificați la Wikidata
    PremiiLegiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] ()
    Ordinul Meritul Cultural ()
    Ordinul Național „Steaua României” în grad de mare ofițer[*] ()
    Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a II-a[*] ()
    Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa I[*] ()
    Ordinul „23 August” clasa a III-a[*] ()
    Premiul de Stat al Republicii Populare Române () 
  • 1908: Elie Dulcu, traducător și scriitor român (d. 1994)
  • 1910: Rolf Liebermann, compozitor elvețian, director al Operei din Hamburg (d. 1999)
  • 1920: Mario Benedetti, scriitor uruguayan (d. 2009)
  • 1924: Iosif Conta, dirijor și profesor român (d. 2006)
  • 1924: Corneliu Gheorghiu (n. , Botoșani, România – d. , Bruxelles, Belgia[1]) a fost un pianist și compozitor belgian de origine română.

    Căsătorit cu muziciana Florica Gheorghiu, cu care s-a stabilit în Belgia din 1978, Corneliu Gheorghiu și-a continuat cariera. S-a consacrat de asemenea compoziției, publicând primele două volume de lucrări, „Rezonanțe Sonore” și „Meleagurile dorului” care au apărut la Editura Grafoart, ce a publicat și cartea sa „Despre pianistică”.

    Împreună cu fiica sa, Corneliu Gheorghiu a creat la Bruxelles Fondul Fortuna, în memoria soției sale, Florica. Acest fond ajută, sub egida Fondation Roi Baudouin, tineri muzicieni la început de carieră.  Corneliu Gheorghiu s-a născut în 14 septembrie 1924, la Botoșani, într-o familie impregnată de o atmosferă profund muzicală: tatăl său Nicolae, farmacist, cânta la vioară, iar mama, Ecaterina Eufrosina, cânta la pian.

    Pasionat de muzică din primii ani de viață, Corneliu Gheorghiu a asistat la lecțiile de vioară ale fratelui său mai mare, fiind fascinat de „gesturile profesorului Poch”, pe care le imita, imaginându-și că are propriul său instrument. Mama sa este cea care i-a oferit primele îndrumări, după ce a observat pasiunea sa.

    Cursuri de pian cu Doamna Marița Goilav și studiul viorii cu domnișoara Costin.

    În 1930, la doar șase ani, a susținut un mic recital de pian pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, interpretând câteva compoziții proprii, un Galop și Menuetul de Boccherini. Până la vârsta de opt ani a compus nouă valsuri, un tango, un Andante cantabile, două marșuri și două fantezii pentru pian și un preludiu în do minor pentru vioară.  În 1931, George Enescu ajunge în turneu la Botoșani. Contactat de fosta sa colegă, Marița Goilav, pentru a-l asculta pe talentatul său elev, Corneliu Gheorghiu, Enescu acceptă greu, fiind copleșit de „copii minune” la tot pasul, și cu o singură condiție: băiețelul să-i cânte propriile sale compoziții. Astfel, Corneliu Gheorghiu este ascultat de Enescu, care e surprins de forma de lied a creațiilor sale „melodioase și corect armonizate”, recomandându-i să studieze la Academia Regale de Muzică și Artă Dramatică din București.

    Admis în 1933, va avea profesori prestigioși pentru studiile sale:

    pianul cu Florica Musicescu, compoziție cu Mihail Jora, armonie și contrapunct cu Ion Nonna Otescu, estetică, forme muzicale și contrapunct cu Dimitrie Cuclin, muzică de cameră cu Mihail Andricu, teorie și solfegii cu Ioan D. Chirescu, istoria muzicii și folclor cu Constantin Brăiloiu. În acea perioadă l-a cunoscut pe pianistul Dinu Lipatti, cu care va dezvolta ulterior o frumoasă relație de prietenie.  Debutează ca solist cu Concertul pentru pian nr. 26, în Re Major, de W.A. Mozart, interpretat alături de orchestra studenților, dirijată de Mihail Jora, la sala Dalles, în cadrul Festivalului Mozart.

    Continuă să compună lucrări vocale si instrumentale - pentru pian, vioară.

    Obține Premiul Marioara Voiculescu, acordat celui mai bun student al claselor de pian, urmat de Premiul Aurelia Cionca la Concursul cu același nume.

    În 1949 interpretează Concertul în fa minor la Festivalul Bach, dirijat de Maestrul Constantin Silvestri.

    Susține mai multe recitaluri de pian, de muzică de cameră, concerte în București și în țară, iar în anul 1950 este numit Solist de Stat [2] . Cariera solistică continuă și în Polonia (1957), Finlanda (1961), Cuba (1964), Rusia (1964), Franța (1965), Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Germania (1966, 1967, 1968), Liban (1969) [3].

    La Electrecord imprimă în 1970 [4], alături de violonistul Mircea Negrescu, Sonatina pentru vioară și pian de Dimitrie Cuclin [5] și Sonata pentru vioară și pian op. 32 de Mihail Andricu [6].

    În 1978 înregistrează la Electrecord, alături de basul Nicola Rossi-Lemeni discul M.P. Musorgski – Cântecele și dansurile morții; Cântece [7].

    Tot la Electrecord realizează înregistrări cu Miniaturi pentru pian de compozitori români, album ce conține Preludiu in fa diez minor; Omagiu pe numele „Fauré" de George Enescu, Trei piese din suita pe teme populare tîrnăvene de Tudor Ciortea, Două piese pentru pian de Paul Constantinescu, Suită pentru pian de Alexandru Pașcanu, Patru miniaturi pentru pian de Vinicius Grefiens, Trei piese pentru pian de Dan Constantinescu [8]

    Instalat la Bruxelles din 1978, susține recitaluri și concerte în Belgia, Olanda, Norvegia, Elveția, Anglia, Franța, Spania, Italia, Grecia.

    Emisiuni de radio si televiziune în Elveția, Belgia, Germania, Grecia.

    În 2017 realizează o serie de nouă emisiuni cu Monica Isàcescu la Radio România Muzical.

    Realizatoarea Mihaela Poenaru îi consacră o emisiune pentru Trinitas.

    În 2015, Muzeul George Enescu prezintă o expoziție ce retrasează itinerarul pianistului, compozitorului și profesorului universitar

    Corneliu Gheorghiu: SUFLETUL PIANULUI, expoziție ce a fost prezentată și la Bruxelles și la Paris în 2017.

    În toamna 2018, Asociația culturală Vis de Artist o va prezenta la Botoșani, la Muzeul Județean Botoșani.  Din anul 1963 a fost profesor al Conservatorului bucureștean, ulterior devenind șef al catedrei de pian principal. Printre studenții care au fost îndrumați de Corneliu Gheorghiu se numără: Krimhilda Cristescu, Alexandru Hrisanide, Dan Grigore, Cristian Mandeal, Ina Macarie, Alexandrina Zorleanu, Corina Sângeorzan, Adriana Fiederer, Anca Rachmuth, Ghizela Tulvan, Yvonne Dumitrescu Frankenfeld, Mihai Teodoru, Lia Dobric, Anca Boboc, Oana Velcovici, Genichiro Murakami [9], Alexander V. Panku [10], Marius Popp [11], Sebastian Ene [12], Eva Rădăcineanu, Sorin Melinte.

    A susținut conferințe și prelegeri însoțite de exemplificări proprii, la conservator – alături de colegi și studenți, la radio și TV, despre Lipatti (1966), Enescu (1967), Baladele lui Chopin ( 1978 ), Melosul folcloric românesc în compoziții " savante " la Venezia, etc.

    A fost membru al juriului la Concursul Enescu din 1967, secțiunea pian, alături de Nadia Boulanger, Florica Musicescu, Sigismund Toduță [13].

    La Bruxelles a fost profesor la Academia Regală de Muzică, în perioada 1978-1989.  

    Creația

    În 15 iunie 2000  Corneliu Gheorghiu, împreună cu alți prieteni muzicieni, interpretează un program exclusiv de creații proprii, la Bibliotheca Wittockiana din Bruxelles.

    Lucrările sale sunt inspirate de melosul popular românesc, precum și de școala franceză de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea [15].

    Perioada 1930-1935

    Vals în Sib Major

    Vals în la minor (dedicat mamei sale)

    Vals în re minor

    Vals în Fa Major (dedicat surorii sale)

    Vals în Fa Major

    Vals în Fa Major (dedicat Marcelei Teodoru)

    Vals în Re Major (dedicat tatălui său)

    Vals în Sol Major

    Vals în Re Major

    Andante commodo (dedicat lui Ionel Teodoru)

    Marș nr. 1 în Sib Major (dedicat sublocotenentului Idieru)

    Marș nr. 2 în Do Major (dedicat Grănicerilor din Botoșani)

    Romanța No.1 în re minor

    Romanța No.1 în re minor (dedicată profesoarei Marița Goilav)

    Marș în Sol major (dedicat locotenentului Traian Ionescu, soțul verișoarei sale din Roman, Cecilia Secară)

    Romanța nr. 3 în mi minor (Tango-ul „Vișinata”, dedicat verișoarei sale Cica - Cecilia Secară)

    Lucrări pentru voce și pian (1949-2018)

    Versuri Șt. O. Iosif:

    Cântec sfânt (1949), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

    April (1956), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

    Versuri Sully Prudhomme:

    Rouă și lacrimi (1949), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

    Suspin (1949), pentru bariton-bas și pian.

    Versuri Veronica Porumbacu:

    Îmi place (1959), pentru bariton și pian.

    Ploaie de vară (1959), pentru bas și pian.

    Bărăganuri (1962), pentru soprană și pian.

    Versuri Paul Everac (Petre Constantinescu):

    Declin, pentru bas și pian.

    Versuri Ilinca Gheorghiu:

    Après l’orage (1986), pentru mezzo-soprană și pian.

    Le temps qui passe (1986), pentru soprană și pian.

    Chanson d’Automne (1988), pentru soprană (mezzo-soprană) și pian.

    Du bout des doigts (1991), pentru soprană și pian

    Spre (1991)

    Avant que le jour ne se lève (1992), pentru mezzo-soprană și pian.

    Berceuse pour Morgane (1993), pentru soprană și pian.

    La fin du voyage (1995), pentru soprană și pian.

    Le palimpseste (1997), pentru soprană și pian.

    Insomnie (2000), pentru soprană și pian

    În prag de toamnă (2002), pentru soprană și pian.

    Ton souvenir… (2004), pentru mezzo-soprană și pian.

    L`equilibistre (2004).

    Vanité (2009), Vanité II (2014).

    Poveste din satul 2 Mai, pentru soprană și pian.

    În mijloc de coline albastre (Entourée de collines bleues) (1988), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

    Le grenier pentru mezzo-soprană și pian

    Juin, pentru soprană și pian.

    La pluie, pentru mezzo-soprană și pian.

    Amintire (2014), pentru soprană și pian.

    Har (2014), pentru soprană și pian.

    Le Sablier (2014), pentru soprană și pian.

    Visare (2014), pentru soprană și pian.

    În loc de mărțișor (2014).

    Acasă (8.12.2017)

    Florii (26.03-26.04.2018)

    Envol

    Bonheur insolent

    Comme si ma vie en dependait

    Versuri Mihai Eminescu:

    Lacul – versiunea I (2015), pentru bariton și pian.

    Lacul – versiunea II (2015), pentru bariton și pian.

    Dorința (2015), pentru bariton și pian.

    Și dacă… (2015), pentru bariton și pian.

    Gândind la tine (4.05.2018).

    Lucrări pentru pian

    Triptic Moldav:

    I. Flueraș pe malul Bistriței (1957)

    II. Cându-i mai bini di trăitu’ (1956-1971)

    III. Sărbătoare-n sat (dedicată soției sale, Florica) (1952)

    Suita Vâlsană:

    I. Doina (Cântecul Vâlsanului) (1947)

    II. Colindă („O, ce veste minunată!”) (1950) = Colinda sur un Noël Roumain

    III. Bețivul satului (1944)

    IV. Chef la pădure (Baccanala) (1944-1982)

    Capriccio (1942)

    Cântec de leagăn pentru Daniela (1945)

    Preludiu sublunar (1948)

    Barcarola (Cântec de leagăn pentru Ilinca) (Sinaia, 1971)

    Cântec din Făgăraș (Dedicație Pentru Ilinca – examen la pian) (1973)

    Sonata monopartită (1975) = Sonate pour piano

    Toccatina (1989)

    Bolero (13.03.1991)

    Lucrări pentru vioară și pian

    Sonata tripartită:

    I. Allegro giocoso (1942)

    II. Lento afettuoso (Cântec fără cuvinte) (1947)

    III. Robusto (Dans țărănesc) (1971)

    Poem (Descifraj pentru tine) (1947) = Poem pentru vioară și pian (Poème pour violon et piano)

    Lucrări pentru formații camerale

    Improvizație – pentru 3 viori (1.04.1954)

    Danse roumaine pour violoncelle et piano (10.09.1987)

    Capriccio – pentru flaut, vioară și pian (1991)

    Doină și joc pentru flaut și pian (Doïna  et jeu pour flûte et piano) = Barcarolă (Suita vâlsană)

    Legendă și horă moldavă pentru oboi și pian (Légende et hora moldaves pour hautbois et piano)

    Transcripții și adaptări

    Jacques Ibert – Măgărușul, de la pian la violoncel

    Mazas – Studiu pentru vioară, acompaniament pian pentru vioară (1936)

    Gabriel Fauré – După un vis, de la voce la pian solo (1951)

    Haydn – Adagio, de la pian la violoncel (1952)

    Richard Strauss – Serenada, de la voce la pian solo (1958)

    Gluck – Gavotta, adaptare ușoară pentru elevi la pian (1992)

    Cadențe

    – la Concertul în Re major K.V.537 de Mozart (1952)

    – la Concertul în Do major K.V.246 de Mozart (1960)

    –  la Concertul în Si bemol major op. 19 de Beethoven (1961)  

    Corneliu Gheorghiu
    Corneliu GHEORGHIU.jpg
    Corneliu Gheorghiu
    Date personale
    Născut Modificați la Wikidata
    Botoșani, România Modificați la Wikidata
    Decedat (95 de ani) Modificați la Wikidata
    Bruxelles, Belgia Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Belgium.svg Belgia Modificați la Wikidata
    Ocupațiecompozitor
    pianist Modificați la Wikidata
    Activitate
    Instrument(e)pian 
  • 1926: Michel Butor, poet, romancier și eseist francez
  • 1929: Hans Clarin, actor german (d. 2005)
  • 1930: Mihai Teodorescu (n. 14 septembrie 1930) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Botoșani pe listele partidului FSN și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat și Regatul Thailanda. În legislatura 1992-1992, Mihai Teodorescu a fost ales deputat în județul Botoșani pe listele partidului PDSR.  
    Mihai Teodorescu
    Date personale
    Născut (89 de ani)
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
    Senator Modificați la Wikidata
    Membru al Camerei Deputaților a României
  • 1930: Mișu Fotino, actor român (d. 2014)
  • 1931: Tudor Caranfil, critic de film, realizator de emisiuni TV cu subiecte cinefile și istoric de film român (d. 2019)
  • 1934: Lascăr Pană (n. 14 septembrie 1934, Constanța[1] - d. 17 septembrie 2017, Baia Mare) a fost un mare antrenor de handbal român și președinte de onoare al clubului pe care l-a înființat în 1974, HC Minaur Baia Mare.[2] Alături de Ioan Kunst-Ghermănescu și Niculae Nedeff, el a condus echipa națională a României care a obținut medalia de bronz la Jocurile Olimpice din 1980, de la Moscova.  Născut la Constanța, Lascăr Pană a jucat mai întâi fotbal ca junior și a devenit campion de juniori cu Competrol București, în 1952.[4] Mama sa, care nu aprecia fotbalul, i-a interzis să mai continue și i-a cerut să aleagă orice alt sport,[5] așa că Lascăr Pană a optat pentru handbal. Primele meciuri le-a jucat în 1956, la Progresul Bacău, evoluând ca inter și uneori chiar pivot. După 4-5 ani în care a avut rezultate ca jucător la mai multe echipe din țară, el s-a întors la Bacău ca antrenor-jucător al echipei Dinamo Bacău și a pus bazele handbalului în orașul moldovean.[5] S-a mutat apoi la Voința București, echipă cu care a promovat în divizia A, pe atunci principala divizei a campionatului republican.

    În 1970, Lascăr Pană a ajuns la Baia Mare, unde a preluat echipa Minerul. În 1974, Pană a avut inițiativa înființării primului club exclusiv de handbal din România, Minaur Baia Mare.[4] Cu Lascăr Pană la conducere, timp de 25 de ani, Minaur nu s-a clasat niciodată mai jos de locul patru în campionatul național.[1][4] În acest timp, la Minaur au jucat handbaliști valoroși precum Iosif Boroș, Maricel Voinea, Gheorghe Covaciu sau Alexandru Stamate. Lascăr Pană a câștigat de două ori cu Minaur Cupa IHF, în 1985 și 1988, și a calificat de trei ori echipa în semifinalele Cupei Cupelor, în 1979, 1980 și 1986.

    Antrenorul Pană a pregătit în câteva rânduri și echipele naționale ale României: cea universitară, România B și echipa de seniori. În 1980, alături de Ioan Kunst-Ghermănescu și Niculae Nedeff, el a obținut cu selecționata de seniori medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Moscova.[3]

    Între 1990 și 1995, Pană a condus loturile naționale masculine ale Greciei, cu care a obținut locul patru la Jocurile Mediteraneene și s-a calificat de trei ori în finala Campionatului Mondial pentru tineret.[4] În anii următori, Lascăr Pană a ocupat diverse funcții administrative în cadrul Federației Române de Handbal și a devenit consilier local al municipiului Baia Mare din partea PSD, îndeplinind timp de un an și funcția de președinte al Comisiei de Sport a Consiliului Local. În 2009, el a devenit președintele de onoare al clubului pe care el însuși l-a creat, HC Minaur Baia Mare. Între 2014 și 2015 a fost numit director tehnic al echipei feminine de handbal HCM Baia Mare.[6]

    Lascăr Pană a încetat din viață pe 17 septembrie 2017, într-o secție de terapie intensivă unde era internat de câteva săptămâni în urma serioaselor probleme medicale de care suferea.  

    Lascăr Pană
    Informații generale
    Nume completLascăr Pană
    Data nașterii14 septembrie 1934
    Locul nașteriiConstanța, România
    Data decesului (83 de ani)
    Locul decesuluiBaia Mare, România
    NaționalitateRomân
    PostInter, pivot
    (Retras din activitate)
    Cluburi de seniori*
    AniClub
    1956–1957Flag of Romania (1952-1965).svg Progresul Bacău
    1957–1958Flag of Romania (1952-1965).svg Petrolul Teleajen
    1958–1959Flag of Romania (1952-1965).svg Rapid București
    1959–1969Flag of Romania (1965-1989).svg Dinamo Bacău
    1969–1970Flag of Romania (1965-1989).svg Voința București
    Echipe antrenate
    1966–1969Flag of Romania (1965-1989).svg Dinamo Bacău
    1969–1970Flag of Romania (1965-1989).svg Voința București
    1970–1974Flag of Romania (1965-1989).svg Minerul Baia Mare
    1974–1993Flag of Romania (1965-1989).svg HC Minaur Baia Mare
    1967–1968Flag of Romania (1965-1989).svg România B (masculin)
    1978–1982Flag of Romania (1965-1989).svg România (masculin)
    1984–1985Flag of Romania (1965-1989).svg România universitar
    1984–1986Flag of Romania (1965-1989).svg România (masculin)
  • 1936: Ileana Stana-Ionescu (n. 14 septembrie 1936, Brad, județul Hunedoara) este o actriță română, care a fost aleasă deputat de București în legislatura 2000-2004, ca reprezentantă a minorității italienilor din România.

    Ileana Stana-Ionescu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Republica Italiană și președinte al grupului parlamentar de prietenie cu Republica Panama.  După absolvirea liceului teoretic, a debutat ca actriță în anul 1955, la vârsta de 19 ani, la Teatrul de Stat din Reșița, cu rolul Agnes în Școala femeilor de Molière. În anul 1959 s-a transferat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.

    Din anul 1965 a lucrat la Teatrul Național din București, precum și la televiziune. Din anul 2002 este societar de onoare al Teatrului Național din București.  

    Roluri în teatru

    Teatrul de Stat, Reșița (1955 - 1959)

    Teatrul Tineretului Piatra Neamț (1961 - 1966)

    Teatrul Național, București

    Teatrul de Stat Brașov

    • Melissa Gardner - Scrisori de dragoste de Albert Ramsdell Gurney, regia Mircea Cornișteanu

    Teatrul Lucia Sturdza Bulandra

    • Dacia - Titanic vals de Tudor Mușatescu, regia Toma Caragiu

    Teatrul de revistă Constantin Tănase

    Televiziune (selectiv)

    Filmografie

    Premii și distincții

    • Clacheta de aur U.A.R.F. pentru merite deosebite în dezvoltarea artei și culturii cinematografice, 2001
    • Premiul de Excelență al Galei UNITER, Trofeul „Dionysos" pentru „O batistă în Dunăre" de D.R. Popescu, regia Ion Cojar, 1998
    • Premiul ACIN România pentru rolul secundar în filmul „Aici nu mai locuiește nimeni", regia Malvina Urșianu, 1996
    • Premiul de interpretare feminină pentru rolul Coana Safta - „Anton Pann", de Lucian Blaga la Festivalul Lucian Blaga, 1995
    • Premiul special al juriului pentru întreaga activitate artistică, 1985
    • Premiul Teatrului Național pentru activitatea artistică, 1976
    • Festivalul Național de teatru pentru rolul Chiralina - „Coana Chirița" de Tudor Mușatescu, regia Horea Popescu, 1969
    • Concursul republican pentru rolul Prostituata - „Generalul și nebunul" de Angelo Vagenstein, regia Cornel Todea, 1963
    • Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (30 mai 2002), alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”   
      Ileana Stana-Ionescu
      Ileana Stana-Ionescu 2014 Romania stamp.jpg
      Date personale
      Născută (83 de ani) Modificați la Wikidata
      Brad, Județul Hunedoara (interbelic), Regatul României Modificați la Wikidata
      CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
      Ocupațiepoliticiană
      actriță de teatru[*]
      actriță de film Modificați la Wikidata
      Alte premii
      Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler[*] (2002) Modificați la Wikidata
      Cariera politică
      Membru al Camerei Deputaților a României Modificați la Wikidata
      În funcție
       – 
      Partid politicCIR

      Ileana Stana-Ionescu (1985)
  • 1937: Radu Klapper (în ebraică ראדו קלאפר, n. 14 septembrie 1937, București - d. 30 octombrie 2006, Tel Aviv) a fost un poet și scriitor româno-israelian, critic de arte și de dans, evreu originar din România.  Radu Klapper s-a născut la București într-o atmosfera familială poliglotă. În casă se vorbea germana și română. În copilărie, în anii persecuțiilor antisemite din anii 1940-1944, a frecventat o grădiniță evreiască, în care se vorbea limba franceză, de a cărei uz și literatură a rămas legat întreaga sa viață. Ulterior Klapper a obținut licența în biblioteconomie și filologie și al doilea titlu în critica și istoria literaturii la Universitatea din București. După terminarea studiilor a scris și publicat poezii în limba română și a lucrat ca critic de cultură și artă în presa românească.  După emigrarea sa în Israel în 1976, Klapper a învățat limba ebraică la un „ulpan”[1] și s-a stabilit la Tel Aviv. A publicat articole de critică de balet și teatru în publicații în limbi străine din Israel și din străinătate, ca de exemplu „Dance in Israel” și „La Saison de la Dance”, și, de asemenea, a publicat versuri în diverse reviste și antologii de poezii în limba română.  În anul 1993 Klapper a fost numit director al Bibliotecii israeliene de dans din centrul „Beit Ariela” în Tel Aviv. În anii in care a condus-o, această bibliotecă a devenit un centru însemnat în viața profesională a balerinilor și a specialiștilor în dans și arte, care s-au folosit de erudiția lui Klapper în numeroase domenii - dans, teatru, poezie și literatură în general. Klapper a ținut prelegeri pentru publicul larg despre dans și balet în cadrul centrului Beit Ariela.  Din copilărie Klapper a fost un admirator al creațiilor literare ale lui Rainer Maria Rilke, Arthur Rimbaud, Federico Garcia Lorca, Marcel Proust, Tudor Arghezi și Ion Barbu.

    În anul 1998 Klapper a publicat primul său volum de versuri în limba ebraică Tzaadim shel tzvi (Pași de antilopă). În 2003 i-a urmat un nou volum Shirim asurim (Poezii interzise), precum și un volum de proză intitulat Yehudim beal korham (Evrei fără voie), toate în editura „Shufra” a poetului și scriitorului Ilan Sheinfeld.

    Poezia ebraică a lui Klapper („de o certă originalitate” după opinia lui Nicolae Balotă[2]) este foarte senzuală, fiind influențată de poezia europeană și creând o sinteză cu peisajul și cu trăirile din Israel. Ea se ocupă de viața de zi de zi și de momentele de har și de durere pe care aceasta le prilejuiește, de dificultățile limbii ebraice și dialogul cu ea și pe de alta parte examinează cu o privire senzuală frumusețea masculină și dragostea homosexuală cu tânjirile ei adesea neîmplinite.

    Cartea sa din 2003, Evrei fără voie, este un voiaj în șapte capitole, ca cele șapte zile ale Facerii lumii, în care autorul caută parcursul unor evrei care și-au pierdut identitatea națională și religioasă, au uitat-o sau s-au înstrăinat de ea, sau au reprimat-o în adâncurile subconștientului. Nicolae Steinhardt, Bruno Bettelheim, Simone Signoret, Romain Gary, Barbara, fii ai familiei Camondo, toți aceștia și alții sunt stațiuni în calea lui Klapper spre deslușirea enigmei evreității, cea publică și cea ascunsă.  

    Radu Klapper
    ראדו קלאפר
    Radu Klapper.jpeg
    portret de Shy Abadi
    Date personale
    Născut14 septembrie 1937
    București, România
    Decedat30 octombrie 2006, (69 de ani)
    Tel Aviv
    ÎnmormântatCimitirul Yarkon din Petah Tikva[*] Modificați la Wikidata
    CetățenieRomânia, Israel
    Etnieevreu[*] Modificați la Wikidata
    Ocupațiepoet de limbă ebraică și limba română, critic de balet si arte, scriitor
    Limbilimba ebraică
    limba română  Modificați la Wikidata
    StudiiStudii de filologie, biblioteconomie, critica și istorie literară - București
    Activitatea literară
    Specie literarăpoezie, proză
    Opere semnificativeTzaadim shel tzvi (Pași de antilopă) , Shirim asurim (Poezii interzise), Yehudim beal korham (Evrei fără voie)_
  • 1938: Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, București; d. 4 decembrie 2000, Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului și etnologului Ernest Bernea. Horia Bernea a deținut între anii 1990-2000 funcția de director general al Muzeului Țăranului Român.  Horia Bernea s-a născut la data de 14 septembrie 1938 în București, fiind fiul cunoscutului sociolog și etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 și 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității București, între anii 1959 și 1965 – Școala Tehnică de Arhitectură și între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secția Desen).

    A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici.

    A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului "Prolog", a lucrat în taberele de creație de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în sudul Franței, în Provence.

    A avut numeroase expoziții personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universității din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971), Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery (1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc [1]

    În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul și diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre "Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetății Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele și desene) – adevărată "nouă punere în scenă" a miracolului roman.

    Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice și al Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii.  

    • Muzeul Țăranului Român[modificare | modificare sursă]

    la data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînființarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desființat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri.

    În anul 1990, Andrei Pleșu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcția de director general al Muzeului Țăranului Român, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Țăranului Român.

    După o serie de expoziții temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ "Triumf".

    Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activității de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important așezământ de cultură tradițională din România, organizat după toate exigențele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundația Culturală Română, Premiul pentru contribuția adusă la recuperarea tradițiilor spirituale ale civilizației țărănești, la care se adaugă Marele Premiu "George Apostu".

    În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincție "European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparținând unei țări din estul Europei [3]. [nefuncțională]

    Mormântul lui Horia Bernea din curtea bisericii „Izvorul Tămăduirii" - Mavrogheni

    Muzeul Țăranului Român s-a dezvoltat în condiții materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecțiile muzeului au continuat să se îmbogățească prin achiziționarea a noi piese valoroase sau prin obținerea de donații. La inițiativa lui Horia Bernea, au fost achiziționate 6 biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la București (cea din Mintia, expusă în interior, și cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din județul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate și îngrijite in situ (la Lunca Moților – jud. Hunedoara; la Groșii Noi, Julița și Troaș – jud. Arad).

    Horia Bernea a decedat în seara zilei de 4 decembrie 2000, la Paris, după ce suferise o dificilă intervenție chirurgicală pe cord deschis. Corpul său a fost adus în țară și înmormântat la Biserica Mavrogheni, în apropiere de Muzeul Țăranului Român. La înmormântarea sa au participat numeroși ierarhi ai B.O.R., în frunte cu Părintele Patriarh Teoctist și cu Arhiepiscopul Bartolomeu Anania (care a ținut atunci o memorabilă cuvântare), precum și renumiți oameni de cultură printre care Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici.  

    Premii

    • Premiul pentru Pictură al U.A.P. (1970)
    • Premiul "Stahly" la Bienala Tineretului de la Paris (1971)
    • Premiul "Ion Andreescu" al Academiei Române (1978)
    • Marele Premiu al U.A.P. (1983)
    • Premiul al Fundației Culturale Române
    • Premiul Grupului pentru Dialog Social (2000)
    • Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce acordat de către Președinția României (2000)
Horia Bernea
Date personale
Născut14 septembrie 1938
București, România
Decedat4 decembrie 2000 (62 de ani)
Paris, Franța
PărințiErnest Bernea
Naționalitate România
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiepictor
arhitect Modificați la Wikidata
Activitate
Domeniu artisticPictură
StudiiUniversitatea din București  Modificați la Wikidata
PregătireFacultatea de Matematică și Fizică a Universității București, Școala Tehnică de Arhitectură
Mișcare artisticăȘcoala de la Poiana Mărului
PremiiPremiul "Ion Andreescu" al Academiei Române
  • 1946: Dida Drăgan (nume complet: Didina Alexandra Drăgan, n. 14 septembrie 1946, Jugureni, Dâmbovița) este o solistă vocală și autoare de versuri din România. Este absolventă a Școlii Populare de Artă, clasa Florica Orăscu.  Își face debutul la Concursul de interpretare București '71 obținând premiul I, cu piesa "Vechiul pian" de Vasile V. Vasilache.  

    Apariții muzicale

  • 1949: Vasili Panciuc (în rusă Василий Тарасович Панчук, în ucraineană Василь Тарасович Панчук; n. 14 septembrie 1949) este un politician moldovean de etnie ucraineană, care din 2001 și până în 2015, a exercitat funcția de primar al municipiului Bălți. Începând cu 31 decembrie 2014 el este deputat în Parlamentul Republicii Moldova.  Vasili Panciuc s-a născut la data de 14 septembrie 1949 în satul Sadkî din raionul Mohîliv-Podilskîi, regiunea Vinița, RSS Ucraineană. Între anii 1956 - 1966 face studii la școala medie din localitate, după care urmează cursurile Institutului de Automobile din orașul ucrainean Kiev. După absolvire, este repartizat în Republica Moldova, în orașul Bălți.

    A lucrat inițial în calitate de maistru la o întreprindere de construcții, apoi ca inginer-șef la Direcția auto și de drumuri din municipiul Bălți. În anul 1978, este cooptat ca instructor și șef al Secției industrie și transport din cadrul Comitetului orășenesc de partid Bălți, apoi ca șef al Asociației de producție “Avtodor” în anul 1984, după care, în anul 1985, devine prim-adjunct al președintelui Comitetului orășenesc de partid.

    Între anii 1987-1999 deține funcția de director al unui trust de construcții din Bălți.

    Căsătorit, tată a doi copii. Este vorbitor exclusiv de limbă rusă.  Din octombrie 1999, Vasili Panciuc este viceprimar al municipiului Bălți. Este ales primar la alegerile locale din 17 iunie 2001, fiind susținut în confruntarea electorală de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Vasili Panciuc a obținut în alegerile din anul 2001, un procent de 74,2% din sufragii.

    Din anul 2003 este membru al Consiliului economic de pe lângă primul ministru al Republicii Moldova.

    La alegerile parlamentare din 6 martie 2005, primarul municipiului Bălți, Vasile Panciuc, este ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova (ocupând poziția a zecea pe lista electorală a PCRM), dar, ulterior, renunță la mandatul de deputat în favoarea funcției de primar al municipiului Bălți.

    La alegerile locale din 3 iunie 2007, din cei 36,2% din electorii cu drept de vot ce au participat la alegeri, 69,2% dintre votanți și-au dat sufragiile pentru Vasile Panciuc, sprijinit de PCRM. În decembrie 2007 Vasili Panciuc, este ales noul conducător al Asociației primarilor și colectivităților locale din Moldova, în cadrul Adunării generale extraordinare a Asociației.
    La alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010, Vasili Panciuc a fost ales depudat pe listele Partidului Comuniștilor, iar la 12 ianurie 2011 fusese numit membru al Comisiei parlameatare pentru administrație publică și dezvoltare regională[2]. La 24 ianuarie 2011, Vasile Panciuc a renunțat la funcția de primar în favoarea celei de deputat, desemnându-l pe Octavian Mahu în funcția de primar interimar al municipiului Bălți[3][4]. În presa locală s-a presupus ca Octavian Mahu va candida la postul de primar la alegerile locale din 5 iunie 2011 din partea Partidului Comuniștilor [5]. Însă la 4 aprilie 2011, Vladimir Voronin a anunțat că la șefia Bălțiului va concura deputatul comunist Vasile Panciuc [6].

    Vasili Panciuc a câștigat scrutinul din primul tur, acumulând 68,27% din sufragii (în total 30 436 de voturi), având la dispoziție 30 de zile de a alege dacă va rămâne în funcția de deputat al Parlamentului sau primar al municipiului Bălți.[7] La 15 iulie 2011 Vasile Panciuc a demisionat oficial din funcția de deputat.

  • 1959: Morten Harket, cântăreț norvegian
  • 1967: Cezar Gabriel Petry (n. 14 septembrie 1967, Câmpulung Muscel) – scriitor și grafician. Provine din familia nobiliară Petry. Fiul scriitorului Marian Petry și fratele graficianului Bogdan Petry.  

    Studii

  • 1970: Zoltan Teszari, om de afaceri român, fondatorul companiei RCS&RDS
  • 1974: Narcisa Lecușanu, handbalistă română
  • 1975: Corneliu Porumboiu (n. 14 septembrie 1975, Vaslui) este un regizor, scenarist și producător român contemporan.  Corneliu Porumboiu s-a născut în Vaslui. Este fiul fostului arbitru de fotbal Adrian Porumboiu, în prezent om de afaceri.

    Între anii 1994 și 1998 a urmat cursurile Facultății de Management în cadrul ASE București.

    În anul 1999 începe cursurile de regie de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie București pe care o termină în anul 2003. Cu scurtmetrajul de licență Călătorie la oraș, obține premiul II la secțiunea Cinefondation în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Cannes.  După terminarea facultății, în 2004, realizează primul mediu-metraj Visul lui Liviu. Tot în 2004 înființează împreună cu Marcela Ursu casa de producție 42 KM FILM.

    În 2005 scrie și regizează primul său lungmetraj A fost sau n-a fost? selectat în Quinzaine des Realisateurs unde obține premiul Camera d'Or. Filmul a primit peste 20 de premii în festivaluri din întreaga lume și a fost distribuit în peste 30 de teritorii.

    În 2009 lansează Polițist, adjectiv, al doilea film scris și regizat de Corneliu Porumboiu. Filmul a câștigat Premiul Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes în secțiunea Un Certain Regard.

    În 2013, al treilea lungmetraj Când se lasă seara peste București sau Metabolism, semnat Corneliu Porumboiu, are premiera la Festivalul de Film de la Locarno.

    În 2014 regizează un documentar sportiv – Al doilea joc care a fost prezentat în Berlinale Forum.

    În 2015, următorul său film de ficțiune, Comoara, este premiat cu Un Certain Talent în secțiunea Un Certain Regard a Festivalului Internațional de Film de la Cannes.

    În 2018 realizează un al doilea documentar-Fotbal Infinit-care a avut premiera la secțiunea Berlinale Forum.

    În 2019 finalizează al cincilea film de ficțiune – La Gomera care a avut premiera mondială în Competiția Oficială a ediției 72 a Festivalului Internațional de Film de la Cannes.  Porumboiu este căsătorit cu artista vizuala de origine franceză Arantxa Etcheverria și au împreună doi copii. Arantxa a colaborat cu soțul ei la ultimele lui lungmetraje Comoara și La Gomera ca director artistic.  

    Filmografie

    Regizor

    Scenarist

    Producător

  • 1982: Alin Robert Rațiu (n. 14 septembrie 1982, București) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de fundaș central.
  • 1983: Ciprian Vasilache (n. 14 septembrie 1983, Baia Mare) este un fotbalist român legitimat la clubul Petrolul Ploiești. A debutat în Liga I pentru Gloria Bistrița, în 2002. Între 2003 și 2007 a evoluat la Rapid București, alături de care a jucat și în Cupa UEFA, competiție în care a marcat un gol în poarta echipei olandeze Feyenoord. În 2007 a fost transferat la Pandurii Târgu Jiu pentru suma de 200.000 dolari.

    În martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu o baretă din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, deoarece a făcut parte din echipa Rapidului care a obținut calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006.

  • 1988: Andreea Arsine (n. 14 septembrie 1988, Botoșani) este o mărșăluitoare română si castigatoarea Exatlon Romania, sezonul 3.  S-a apucat de atletism la vârsta de 8 ani la sfatul tatălui ei, antrenor de box si atlet de performanță la categoria de veterani.[1] După trei luni de pregătire a devenit campioană națională la vârstă, stabilindu-se un nou record național.[2] A activat mai întâi la LPS Botoșani sub îndrumarea Mihaelei Ungureanu și lui Florin Melinte, apoi la CS Botoșani, unde antrenorul ei a fost Dan Mighiu.

    La vârsta de 21 ani s-a retras din activitatea competițională din cauza lipsei de condiții. Timp de cinci ani a lucrat ca factor poștal la Poșta Română. În memoria tatălui, care a murit în toamna anului 2013, s-a întors pe pistă. S-a legitimat la CSU Galați, unde se antrenează sub îndrumarea Veronicei Marinescu.[3] La Campionatul național din 2015 de la Pitești și-a stabilit un nou record personal la 10 km cu un timp de 45:39 și la 20 km cu un timp de 1:34:53, cucerind astfel medalia de aur. În aprilie 2016 și-a îndeplinit baremul pentru Jocurile Olimpice de vară din 2016 de la Rio de Janeiro cu un timp de 1:35:45 la cursa de 20 km marș de la Poděbrady.[4] În paralel este instructoare de fitness.

  • 1988: Daniela Rațiu (n. Brânzan, 14 septembrie 1988, în Slatina)[2] este o handbalistă română care joacă pentru echipa CS Gloria 2018 pe postul de pivot. Rațiu este și componentă a echipei naționale a României.  Daniela Rațiu a început să joace handbal la Liceul cu Profil Sportiv din Slatina[5][6], iar în 2007 a ajuns la echipa de senioare a „U” Jolidon Cluj[5]. A jucat patru sezoane la Cluj și a câștigat două medalii de argint în Liga Națională, în 2010 și 2011. În 2011, Rațiu s-a transferat la Corona Brașov, alături de care a câștigat încă o medalie de argint în campionatul intern, în 2014. Din 2016 joacă la CS Gloria 2018.[7][5]

    În 2018, Rațiu a fost convocată la echipa națională a României pentru a participa la ediția din acel an a Trofeului Carpați[4] și a fost inclusă în selecționata care a participat la Campionatul European din Franța  

  • 1988: Anatolii Cîrîcu (n. 14 septembrie 1988, Cahul) este un halterofil moldovean. A câștigat medalia de bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2012, categoria 94 kg, unde a ridicat un total de 407 kg.[1] Tot în 2012, a devenit campion european la haltere, categoria 94 kg.[2]

    Anatolii Cîrîcu a fost desemnat sportivul anului 2012 în Republica Moldova de către Ministerul Tineretului și Sportului.[3]

    În iulie 2015 Anatolie Cîrîcu, a fost suspendat pe o perioadă de opt ani pentru folosirea substanțelor interzise, fiind depistat pozitiv la un test anti-doping efectuat la Campionatele Europene din luna aprilie (2015). În sângele său a fost depistată substanța metenolonă, administrarea căreia crește masa musculară și forța. Suspendarea lui Cîrîcu va expira pe 11 mai 2023, când el va avea 34 de ani.[4][5] În noiembrie 2016, Comitetul Olimpic Internațional i-a retras lui Cîrîcu medalia de bronz obținută la Jocurile Olimpice de la Londra.

  • 1999: Laura Jurca (n. 14 septembrie 1999, München) este o gimnastă română. A câștigat trei medalii în concursul junioarelor din cadrul Campionatele europene de gimnastică artistică feminină 2014 de la Sofia: argint la individual compus și sărituri, bronz la echipe.  Laura Jurca s-a născut pe 14 septembrie 1999 la München, în Germania. Ea concurează pentru clubul CNS Cetate Deva.  

    Laura Jurca
    Laura Jurca2015.jpg
    Date personale
    Născută (20 de ani)
    München, Germania
    NaționalitateRomână
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiegimnastă artistică[*] Modificați la Wikidata
    Activitate
    ȚarăFlag of Romania.svg România
    SportGimnastică artistică
    ClubCNS Cetate Deva
    [ascunde]Medalii
    Competitor pentru  România
    Campionatele Europene
    ArgintSofia 2014Individual compus (juniori)[1]
    ArgintSofia 2014Săritură (juniori)
    BronzSofia 2014Echipe (juniori)
    Festivalului Olimpic al Tineretului European
    ArgintUtrecht 2013Săritură[2]
    BronzUtrecht 2013Echipe[3]
    Cupa Mondială
    ArgintJesolo 2014Echipe (juniori)[4]
    ArgintJesolo 2014Sol (juniori)
    BronzJesolo 2014Săritură (juniori)[
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...