REVISTA MEA DIN 14 SEPTEMBRIE/ 2

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 14 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 14 Septembrie

RELIGIE ORTODOXĂ

(+) Înălțarea Sfintei Cruci - Post

Inaltarea Sfintei Cruci, praznuita pe 14 septembrie, este cea mai veche sarbatoare inchinata Crucii. Pe locul descoperirii Sfintei Cruci, imparatul Constantin cel Mare a zidit o biserica a carei tarnosire a avut loc pe 13 septembrie 335. Data de 13 septembrie nu este o zi intamplatoare, daca tinem seama ca aceasta era ziua inaugurarii templului lui Jupiter de pe colina Capitoliului din Roma. Tarnosirea bisericii ridicata pe locul statuii lui Jupiter, era semnul biruintei crestinismului asupra paganismului. Cu ocazia tarnosirii a avut loc si instalarea Lemnului Sfintei Cruci in noul locas. Astfel, punctul de plecare al cultului public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea acestei biserici. Meonologhiul lui Vasile II (secolul XI) precizeaza ca pe 14 septembrie, dupa sfintirea bisericii, patriarhul Macarie a ridicat de pe un loc inalt, de mai multe ori, Lemnul Sfintei Cruci.

Mentionam ca pelerina Egeria sustine ca Aflarea Sfintei Cruci a avut loc pe 13 septembrie, in aceeasi zi in care s-a sfintit biserica Sfantului Mormant. Potrivit cercetatorilor, Aflarea Sfintei Cruci si Inaltarea Sfintei Cruci au fost sarbatori separate si cinstite la date diferite. In acest sens, parintele profesor Ene Braniste sustine ca in vreme ce Inaltarea Sfintei Cruci se praznuieste pretutindeni (inclusiv la catolici) pe 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci este sarbatorita la date diferite: in Biserica apuseana pe 3 mai, in Biserica din Alexandria pe 4 mai, iar la copti pe 6 martie.

Racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luata de regele persan Cosroe in anul 614, cand a cucerit Ierusalimul. Ea a fost recuperata de imparatul Heraclius si depusa in Biserica Sfantului Mormant. Pe 14 septembrie 630, patriarhul Zaharia va inalta din nou Sfanta Cruce in fata poporului. Astfel, in ziua de 14 septembrie sarbatorim amintirea a doua evenimente: aflarea crucii pe care a fost rastignit Hristos si aducerea ei de la persi.

Fragmente din Sfanta Cruce

Fragmente din Sfanta Cruce sunt prezente in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare" de pe Calea Victoriei, in manastirile Tiganesti si Caldarusani, la Manastirea "Panaghia Soumela" - Veria, Grecia si la Manastirea Xiropotamou (Muntele Athos).

In calendarul ortodox avem si alte zile inchinate Sfintei Cruci:
- "Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viata facatoarei Cruci" sarbatorita pe 1 august - aminteste de eliberarea grecilor din robia saracinilor cu ajutorul Sfintei Cruci;
- "Aratarea semnului Sfintei Cruci Imparatului Constantin" praznuita pe 7 mai - minune care il va face pe Constantin sa insemneze steagurile, coifurile si scuturile soldatilor cu Sfanta Cruce si astfel va iesi invingator in lupta cu Maxentiu;
- Duminica a treia din Postul Pastilor;
- Doua duminici speciale, notate in calendar ca Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci si Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci.
- Doua zile pe saptamana - miercurea si vinerea sunt consacrate cinstirii Sfintei Cruci.

Cinstirea Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea icoanelor

Sinodul al saptelea ecumenic, tinut la Niceea in anul 787, a stabilit definitiv ca modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane. Potrivit canoanelor, orice fel de cruce, atat cele purtate de credinciosi, cat si cele de la morminte, trebuie sa fie sfintite.

In randuiala Bisericii se prevede ca in ziua praznuirii Inaltarii Sfintei Cruci sa nu se manance bucate de dulce. Aceasta zi se serbeaza cu post pentru ca aminteste de patimile si moartea lui Hristos.

Înălţarea Sfintei Cruci, singura sărbătoare în care se ţine post aspru

Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile creştine, este singura cu post aspru şi rugăciune ce apare atât în calendarul bizantin (ortodox şi greco-catolic), cât şi în cel latin, la data de 14 septembrie. Spre deosebire de alte sărbători, Înălţarea Sfintei Cruci se cinsteşte cu post pentru că aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota. Astfel, Crucea a devenit un simbol al victoriei asupra morţii şi păcatului.

INALTAREA SFINTEI CRUCI - traditii si obiceiuri. Ce se spune ca NU este bine sa faci in aceasta zi

14-09-2017 10:49
Autor: Stirileprotv.ro

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci a fost instituita de catre Biserica in urma a doua evenimente: aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos si inaltarea ei solemna in vazul poporului, la 14 septembrie 335. 

Cel de-al doilea eveniment este aducerea Crucii de la persi in anul 629, in timpul imparatului bizantin Heraclius. Acesta a depus-o cu mare cinste in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, dupa ce patriarhul Zaharia a inaltat-o in vazul credinciosilor, la 14 septembrie 630.

Sfantul Mare imparat Constantin cel Mare (306-337) traia cu dorinta de a afla Crucea pe care fusese rastignit Mantuitorul si a trimis-o la Ierusalim pe mama sa, imparateasa Elena.

In decursul timpului insa, peste locul unde se spunea ca se afla ingropata Crucea, fusese construit un templu pagan. Dupa daramarea acestuia si saparea in adancime, au fost gasite trei cruci, iar alaturi de ele o inscriptie pe care scria “Iisus nazarineanul, regele iudeilor”. Nestiind insa care este crucea pe care fusese rastignit Hristos, a fost puse pe rand deasupra unui mort care, la atingerea uneia dintre cele trei cruci, a inviat si s-a ridicat viu.

Si o femeie bolnava de moarte, mergand la ea patriarhul cu imparateasa si aducand crucile, peste care a fost pusa crucea Domnului, indata s-a sculat sanatoasa.

Astfel, prin aceste minuni, a fost identificata Crucea pe care fusese rastignit Hristos. Datorita multimii de oameni care doreau sa vada crucea, imparateasa Elena impreuna cu patriarhul Macarie au inaltat-o in vazul tuturor.

Sfantul Constantin cel Mare a zidit in acel loc o biserica, Biserica invierii Domnului, sfintita la 13 septembrie 335. A doua zi, la 14 septembrie, patriarhul Macarie al Ierusalimului a aratat din nou, de pe amvonul bisericii, sfantul lemn al Crucii Rastignirii, pentru ca toti cei de fata sa-l vada. De atunci, aceasta zi a ramas definitiv ca sarbatoare a “inaltarii” sau “Aratarii” Sfintei Cruci.

Cea de-a doua intamplare care a facut ca aceasta sarbatoare sa se generalizeze a fost aducerea Sfintei Cruci de la persi. in anul 611, acestia au intrat in Ierusalim, au distrus Biserica invierii si au furat crucea pe care fusese rastignit Hristos. Cativa ani mai tarziu, in 629, imparatul Heraclius a infrant armatele persilor si i-a alungat din Ierusalim.

Sfanta Crucea a fost recuperata si adusa de insusi imparatul, care, la 14 septembrie 630, a asezat-o in aceeasi biserica.

In 634, Sfanta Cruce a fost dusa in procesiune solemna de la Ierusalim la Constantinopol. De atunci, sarbatoarea inaltarii Sfintei Cruci, limitata pana in acel an numai la Ierusalim, s-a extins treptat, in toata Biserica de Rasarit.

In Biserica apuseana, sarbatoarea a fost introdusa de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine.

Spre deosebire de alte praznice imparatesti, inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ne aduce aminte de Patimile si de Moartea Mantuitorului Hristos.

Inaltarea Sfintei Cruci: Traditii si obiceiuri

In popor, aceasta sarbatoare se mai numeste si Ziua Crucii si este considerata data ce vesteste sfarsitul verii si inceputul toamnei. Conform traditiei populare, de ziua Crucii se inchide pamantul, care ia cu sine insectele, reptilele si plantele ce au fost lasate la lumina in primavara.

“In lumea satelor inca se mai crede ca, in aceasta zi, serpii, inainte de a se retrage in ascunzisuri, se strang mai multi la un loc, se incolacesc si produc o piatra nestemata, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor”, spun specialistii in etnografie si folclor din cadrul Muzeului Dunarii de Jos Calarasi.

Tot in aceasta zi, preotul sfinteste via si butoaiele de vin, pentru ca si in viitor gospodarul sa se bucure de o recolta bogata. Strugurii din ultima tufa de vie nu trebuie culesi astazi.

Ei trebuie pastrati ca ofranda pentru pasarile cerului si de aceea se numesc, in limbaj popular, strugurii lui Dumnezeu. in serile culesului, podgorenii fac focuri din vita uscata, in jurul carora petrec cu mancare, bautura si muzica.

Pe 14 septembrie, la biserica se sfintesc busuiocul, menta, maghiranul si cimbru, considerate plante magice. Acestea ii apara pe credinciosi de diverse boli, dar vegheaza si asupra pasarilor si animalelor din ograda.

Monedele sfintite in aceasta zi, pastrate in portofel, alaturi de o cruciulita aduc belsug si spor in munca.

De asemenea, se spune ca nu este bine sa se manance usturoi, nuci, prune si pestele. Este recomandat sa se tina post negru, aspru, pentru vindecarea sufletului si a trupului.

Nu este voie, in ziua Inaltarii Sfintei Cruci, sa se lucreze, pentru a nu atrage primejdiile.

Ev Ioan 

19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35

În vremea aceea s-au sfătuit arhiereii şi bătrânii poporului împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină! Iudeii i-au răspuns: Noi avem Lege şi, după Legea noastră, El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat niciun răspuns. Deci, Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit «pardosit cu pietre», iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, cam la ceasul al şaselea, iar Pilat a zis iudeilor: Iată, Împăratul vostru! Deci au strigat aceia: la-L! la-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a dat lor, ca să-L răstignească. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi, ducându-Şi Crucea, a ieşit la locul ce se cheamă «al Căpăţânii», care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit; şi împreună cu El au răstignit pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor. Deci, mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris evreieşte, latineşte şi greceşte. Şi stăteau lângă Crucea Iui Iisus: Mama Sa şi sora Mamei Sale, Maria Iui Cleopa şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe Mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată, Mama ta! Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe Cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci, au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi ale celuilalt care era răstignit împreună cu el. Dar, venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu l-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată au ieșit sânge și apă. Și cel ce a văzut a mărturisit și este adevărată mărturia lui.

Ap I Corinteni 1, 18 - 24

Fraţilor, cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Că scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici». Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Că, de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi pro-povăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru păgâni, nebunie; dar pentru cei chemaţi, şi dintre iudei şi dintre elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci - Pr. Ilie Cleopa

Crucea celui din boală îi smereşte şi su­fletul şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dum­nezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav do­uă lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit des­pre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să înce­pem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte măr­turii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e a­proape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâ­u­lui foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spi­cul şi boabele lui şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa a­ceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea lu­minatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica da­rului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai în­tâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este ne­voie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre cli­pa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de le­gea nouă şi chiar de legea veche.

Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Pa­triarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când unul dintre împă­ra­ţii canaanei a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, în­cât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neşti­ind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: „De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?”.

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului - spune dum­nezeiasca Scriptură - şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc şi au omorât mulţime nenumărată de oa­meni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a ru­gat lui Dumnezeu pentru el.

Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: „Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9).

Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: „Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi în­chi­puie că viaţa lor este acolo şi vor trăi”. Şi le-a spus Moisi atunci: „Vezi, Israele, viaţa ta răstignită pe lemn”; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau.

Şi că această ase­mă­nare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a în­chi­puit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a ade­ve­ri­t-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de a­ra­mă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).

Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israel lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: „Ce să bem?”. Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci - arată dumnezeiasca Scriptură - apa Merei era ama­ră şi otrăvitoare şi poporul nu putea să bea, cu toată se­tea lui.

Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: „Doamne, ce să fac?”. Şi a zis Dumnezeu: „Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci”. Şi Moisi a făcut în­toc­mai, băgând lemnul în apă şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).

Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa a­ceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă şi de necazuri şi de ispite şi de boale şi de pagube şi de alte ne­cazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte ne­cazul nostru şi nu mai este amar.

Când ne aducem a­min­te câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vie­ţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat ni­­mic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Co­men­tariu la viaţa lui Moise).

Dar care au mai fost simbolurile crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israel; atunci Moisi s-a fă­cut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israel bi­ruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israel. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub pi­cioa­rele lui Moisi, să-l ridice mai sus şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israel a bi­ru­it desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).

Deci toate acestea sunt simboluri preavechi ale crucii.

Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse dea curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mân­tu­i­rii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea alt­ce­va. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat.

Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a in­trat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său şi a dobândit o veş­nică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al tau­rilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfin­ţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cuge­tul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că - zic ei - crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9).

Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es­te pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceas­ta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului.

Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: „Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi în­sem­naţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sa­bia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moar­tea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.

Avem însă alte mărturii mai puternice în legea no­uă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată des­co­peririle cele mari despre sfârşitul lumii, despre tai­na întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am vă­zut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas pu­ternic către cei patru îngeri, cărora li  s-a dat să va­tăme pă­mântul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici ma­rea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).

Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că es­te Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos.

Crucea este mo­tivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea că­tre noi, Fiul lui Dumnezeu „...ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte de cruce. Pen­tru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nu­me care este mai presus de tot numele, ca întru nu­mele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).

Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Cru­cea?  L-a preaînălţat Dumnezeu Părintele pe Dumnezeu Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es­te steagul şi dacă vreţi, emblema. Este stema şi stea­gul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lu­mii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului - cum spu­ne Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fi­u­lui Omului” (Matei 24, 30).

Deci, iată cât de mare lu­cru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Pro­o­rocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: „Sfânta Cruce care înal­ţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ” (Matei 24, 30).

Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboluri şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.

Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă tai­na acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăz­nu­ias­că Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:

Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Con­stantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de as­tăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini.

Şi a în­ce­put Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stă­pâ­nea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând pes­te măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Con­stantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri ne­nu­mă­rate şi este mai bine pregătit decât dânsul.

Şi tre­când mun­ţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedu­me­rire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cru­ce de stele care străluceau mai mult decât razele soa­re­lui şi împrejurul ei erau litere romane, tot cu stele în­chi­puite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces].

Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă nea­vând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creş­ti­ni­lor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare.

L-a biruit, i-a sfă­râ­mat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Con­stantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Ce­lui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea cre­dinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru şi el şi maica lui.

După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfân­ta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, sem­nul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxen­ţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ieru­sa­li­mul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera şi la Betleem - unde S-a născut Domnul - era zeul Apolon şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, ca­re făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stă­tea în locul cel sfânt.

Deci a venit Elena împărăteasa, cău­tând şi sfărâmând idolii şi capiştile şi cu mare gre­u­tate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, as­tupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă nu­mele lui Iisus de pe faţa pământului.

Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spu­ne Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus şi acolo L-au pus pe El.

Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Biseri­ceas­că a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).

Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedu­me­ri­re şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschi­men­tarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80).

Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l du­ceau la groapă şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi pu­nând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă fă­cătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”.

Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Ma­ca­rie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lu­mea.

Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce îm­pă­ră­tea­sa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat o­bi­ceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcă­toa­rei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; pro­log, la 14 septembrie).

Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însem­nă­tatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la al­te taine ale crucii.

Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvin­te­le dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material.

Înţelesul duhov­ni­cesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate su­ferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi zi­cem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte - şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit...” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „du­cându-Şi crucea” - crucea lui Hristos.

Şi mai zice Evan­ghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Ma­ma Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Mag­dalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă cru­cea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vor­beşte.

Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota - ca­lea durerii - a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vre­me înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pen­tru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om.

Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mer­gea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Deci, ca om, El slă­bi­se şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea pâ­nă la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi u­ne­ori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului.

Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte fe­mei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea pro­priu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din ma­te­rie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „cre­dem”, nu cinstesc crucea lui Hristos.

Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o par­te văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la ca­re se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte şi al­ta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dra­goste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).

Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor că­să­toriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, es­te crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pen­tru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mân­tui.

În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti ur­mător al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că fi­rea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea a­ceas­ta - că fără cruce nu este mântuire - apoi nebun este a­ce­la care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fă­ră răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate îm­pre­jurările vieţii.

Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nas­că atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în fri­ca şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile le­ga­te de această creştere.

Cel înţelept şi credincios îşi dă sea­ma cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede ne­ascultător şi suferă el până ce îl vede om pe lu­me.

Cei că­sătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua mă­suri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt e­le rân­du­ite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câş­ti­ga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor - şi al­te multe.

Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tă­ie­rea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).

Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pu­ru­rea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dra­gostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale tru­pu­lui. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea pri­veghează, pururea se osteneşte, pururea plânge.

Ni­cio­da­tă mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, du­pă cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mă­rită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bi­ne face” - arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.

Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bu­curia lumii nu o simte. Duce o cruce grea, săr­ma­nul şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci a­ce­la ma­re plată va lua.

Crucea celui din boală îi smereşte şi su­fletul şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dum­nezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav do­uă lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”.

Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala du­hu­lui pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mul­ţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe ca­re i-a dat-o lui până la sfârşit şi va avea cunună de mu­­cenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.

Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mân­tui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omu­le, da­că vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni a­su­pra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dra­gos­te pen­tru Mântuitorul şi e foarte mulţumit când e cer­tat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu se­te, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare - acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie cru­cea sa, a­du­cându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea mi­­lioane şi milioane de ori mai mare decât cru­cea lui, fi­ind­că a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea pa­timi câte nu poa­te cuprinde mintea omenească.

Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă diavolii de bat­jo­cu­ra pe care o faceţi.

Faceţi împreunând aceste trei de­ge­te - simbolul Sfintei Treimi - şi puneţi întâi la frunte, în nu­mele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a co­bo­rât din cer pentru mântuirea noastră şi apoi în umă­rul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dra­gostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Du­hul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.

Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip vă­zut.

Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: „Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la ur­mă va rămâne la nişte nepoţi ai mei”. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Dom­nului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe pe­rete şi-şi vedea de treburile lui.

Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: „Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos!”. Iar el a răspuns: „Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la lo­cul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lu­cru sfânt, e Hristos”.

Însă acela fiind mai rău şi mai ne­cre­din­cios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: „Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut pă­rin­ţii noştri!”.

Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bă­tut cuie şi după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mân­tui­to­ru­lui. Unii îl scuipau, alţii strigau: „Na, coboară-Te de pe cru­ce, cum am auzit că spune în Evanghelie!”.

Alţii spu­neau: „Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce!”. Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea.

Iar unul din ei a zis: „Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă”. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deo­da­tă, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi şi au fugit la şcoala lor şi au spus  rabinului: „Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi când am împuns-o, a curs sânge”!

Şi a ve­nit învăţătorul lor, rabinul şi a văzut adevărul. Apoi a zis: „Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toa­te că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta us­ca­tă de lemn, suntem toţi vinovaţi de sân­gele Lui şi trebuie să ne botezăm”.

Şi ducându-se la şcoa­lă cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi a­ceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreap­ta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).

În India, unii dintre misionarii noştri creştini predi­că Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misio­nar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creş­tinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, cre­din­cioşi ai lui Brahma Krişna.

Şi aceia, convertindu-se la creş­­tinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cru­­ce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mân­tuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos.

Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini şi-i băteau şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos.

Ba au început să batjocorească şi cru­cea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mân­tu­i­torul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce şi-L băteau cu ciomegele şi-L scui­pau şi-I ungeau crucea cu murdării.

Iar când erau în to­iul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors fa­ţa la dreapta, spre ei şi a zis: „De ce Mă batjocoriţi?”. Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Ca­re Îl scuipau şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţi­va au murit de frică acolo.

Iar ceilalţi au dat fuga la în­­văţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: „Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am vă­­zut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: De ce mă batjocoriţi?”.

Şi au mers cu toţii şi când au vă­zut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat şi mare cutremur i-a cu­prins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dum­nezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjo­co­reau, nu­mai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.

Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la cru­cea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea su­flete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii ce­ru­lui şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de ar­hangheli şi îngeri?!

Când vor suna trâmbiţele şi când lân­gă Sfânta Cruce - cum spun Sfinţii Părinţi - va apărea şi buretele şi cocoşul cu suliţa şi varga cea de isop, căci toa­­te semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!

Iar în urma ei va veni cortul Legii Vechi, adică chi­vo­tul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spu­ne Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a vă­zut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Deci va ve­ni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii ce­ru­lui, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pă­mân­tu­lui, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răs­tig­nit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din o­cean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Sun­tem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lu­cruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în min­ţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.

Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să du­cem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos şi a celei vă­zute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită es­te crucea.

Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toa­te necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia ce­ru­lui, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.

Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Mă­car din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută cru­cea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea ma­terie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).

Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută cru­cea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când ve­dem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.

Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dra­gos­te crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toa­te faptele noastre şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Dom­nului nostru.

Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în su­flet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toa­te necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boa­lele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 14 Septembrie

A.   GUSTĂRI

Zacuscă cu dovlecei

Iată reţeta:
* 7 kg. gogoşari,

* 2 kg. vinete,

* 1 kg. ceapă,

* 1,5-2 kg dovlecei,

* 400 g. bulion

* ulei

* sare

* zahăr
 Gogoşarii şi vinetele se coc, se decojesc şi se ţin  pe aragaz, pe ochiul mare, într-un vas mare (10 l).

 Ceapa se taie mărunt şi se dă uşor prin ulei încins, dar să nu se rumeneasă.

 Peste ceapă se pune şi dovlecelul dat pe răzătoare.

 Se lasă pe foc până se înmoaie dovlecelul.

 Se pune ceapa cu dovlecelul în vasul mare şi se amestecă totul.

 Se adaugă şi sucul de roşii obţinut din bulion dizolvat cu 2 litri apă.

 În sucul de roşii se pune o lingură de sare şi două de zahăr.

 Se pune totul la fiert până se înmoaie bine legumele.

 După aceea se pune la borcane, se închide ermetic şi se sterilizează bine. Am vorbit despre procedeul de sterilizare!

 

B.   SALATE

Salata de andive

400g andive, zeama de la 1/2 lamaie sau 1-2 linguri otet, 2 linguri untdelemn fin, sare, piper, un varf de cutit zahar pudra.

Andivele, de preferinta tinere, se curata de partile stricate, lasandu-se pentru salata numai frunzele albe. Acestea se desfac una cate una, se spala bine si se taie in doua, de-a lungul.
Se aseaza frunzele cat mai rasfirat intr-o salatiera, se sareaza si se stropesc cu sosul pregatit separat din untdelemn, zeama de lamaie, piper si zaharul pudra, batute bine cu o furculita intr-o ceasca.
Aceasta salata nu se amesteca, deoarece frunzele de andive, care sunt fragede, se sfarama.
Se consuma imediat, sau cel mult dupa doua ore de la pregatire.

C.   SOSURI

La reţetele de azi nu preparăm sos separat.

 

D.   BORŞURI SUPE CREME DE LEGUME

Supă cremă de legume

Ingrediente:
- 3-4 morcovi medii
- 2 radacini de patrunjel
- 2 teline mici
- 6 cartofi potriviti
- crutoane
- 2-3 cepe
-1 legatura patrunjel
- sare, piper
- 1 ardei
- 3-4 linguri ulei
- 1/2 lamaie

Mod de preparare:
Se spala si se taie legumele marunt. Se pun la fiert intr-o oala mare cu apa si piper pana se sfarama. Cand toate legumele sunt fierte, le scoatem si le mutam intr-un castron (exceptand ceapa pe care o dam afara de tot) unde le pasam pana obtinem o crema. Se adauga apoi zeama care ne-a ramas, dar cu masura astfel incat sa nu fie prea subtire. Iar daca ramane prea consistenta mai putem adauga apa. La sfarsit adaugam verdeata, sare si lamaie dupa gust. Se serveste cu crutoane.

 

 

E.    MÂNCĂRURI

Ghiveci II
• 1 kg cartofi tăiaţi felii subţiri;
• ½ kg dovlecei curăţaţi şi tăiaţi rondele;
• ¼ kg bame;
• 1 ½ ceaşcă ulei;
• 3 – 4 cepe tăiate solzi;
• 1 legătură mărar;
• 1 legatură pătrunjel;
• 4 – 5 roşii date pe răzătoare;
• Sare;
• Piper
• 5 – 6 căţei de usturoi
Se curăţă, se taie zarzavaturile şi se aşază straturi alternative în formă, presărând sare şi piper după fiecare strat.
Ceapa se căleşte bine în ulei, se adaugă roşiile, usturoiul şi se toarnă peste zarzavaturi.
Deasupra se pun 2 – 3 roşii tăiate felii şi restul de verdeaţă.
Se dă la cuptor la foc potrivit aproximativ o oră.

 

F.    DULCIURI

Tort cu cremă de banane
Pentru blat:
* 1 pahar apă

     * 1 pahar apă minerală
     * 1 ½ pahar făină
     * ½ pahar ulei
     * 1 lingură gem
     * 1 lingură nucă măcinată
     * 1 lingură pesmet
     * 1 lingură cacao
     * 1 esenţă de rom

Pentru cremă:
* 2 banane
* ½ pachet margarină
* ½ cană zahăr pudră
* coaja si zeama de la 1 lămâie

Cum se prepară:

Se amestecă bine toate ingredientele, apoi se împarte aluatul în două, se întinde în blaturi care se coc separate într-o formaă de tort.

 După ce s-au copt cele două blaturi, se lasă deoparte şi se pregăteşte crema.

Se pasează bananele şi se amestecă cu zahărul, coaja şi zeama de lămâie şi margarina până se obţine o cremă.

Se însiropează blatul cu un sirop fiert din 1 cană de apă, 1 plic zahăr vanilat şi 2 linguri de zahăr, apoi îl umpli cu 2/3 din cremă.

Se îmbracă tortul cu restul de cremă şi se ornează cu felii de banană.