duminică, 13 septembrie 2020

REVISTA MEA DIN 15 SEPTEMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 15 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri


Evenimente

1831: În New Jersey, a circulat pentru prima oară locomotiva John Bull, cea mai veche locomotivă cu abur din lume încă în funcțiune.
1944: Începe Bătălia de la Peleliu între Statele Unite și Japonia pe teatrul Pacific al celui de-al Doilea Război Mondial, terminată la sfârșitul lunii noiembrie cu victorie americană. A fost denumită "cea mai amară bătălie a războiului pentru pușcașii marini".[1]
1949: Konrad Adenauer devine primul cancelar federal al Germaniei.

Nașteri

  • 1867: Petr Bezruč, poet ceh (d. 1958)
  • 1885: Arturo Onofri, poet italian (d. 1928)
  • 1890: Agatha Christie, scriitoare britanică (d. 1976)
  • 1894: Jean Renoir, regizor francez de film (d. 1979)
  • 1899: Elena "Magda" Lupescu (n. 3/15 septembrie 1899, Iași, România – d. ,[1][2] Estoril, Portugalia) a fost amanta și apoi soția regelui Carol al II-lea al României.  Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox cu numele de Nicholas Wolff, devine apoi Nicolae Lupescu) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena[4]. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, Ion Tâmpeanu, de care a divorțat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveția.[5]. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum și cea a lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, care, după părerea legionarilor, s-ar fi aflat alaturi de Regele Carol al II-lea, în spatele asasinării, la 30 noiembrie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizației „Garda de Fier”.[6] Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia, unde Carol cumpărase Villa del Sol.

    După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață.[7] Sicriul ei a fost depus la capela Regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona, alături de sicriul Regelui Carol al II-lea. În anul 2003 sicriele celor doi au fost aduse la mănăstirea Curtea de Argeș.  

    Elena Lupescu
    Magda Lupescu, Rumunii Karola II.jpg
    Elena Lupescu
    Date personale
    Născută[1] Modificați la Wikidata
    Iași, România Modificați la Wikidata
    Decedată (77 de ani)[1][2] Modificați la Wikidata
    Estoril, Portugalia Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatăMonastery of São Vicente de Fora[*] Modificați la Wikidata
    PărințiNicolas Lupescu[*][3] Modificați la Wikidata
    Căsătorită cuCaptain Ion Tampeanu[*] (din )
    Carol al II-lea al României (din ) Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiemetresă Modificați la Wikidata
    Activitate
    Partener(ă)Carol al II-lea al României 
  • 1901: Elie Carafoli (n. 15 septembrie 1901, Veria, Grecia – d. 24 octombrie 1983, București) a fost un inginer român, de origine aromână, constructor de avioane, membru al Academiei Române din 1948, considerat unul dintre pionierii aeronauticii, în particular al domeniului aerodinamicii.  S-a născut la Veria (Macedonia, Grecia) într-o familie de aromâni. Studiile liceale le-a făcut la Școala Comercială românească din Salonic și, pentru câteva luni, la liceul din Bitolia. Și-a continuat studiile la Liceul Gheorghe Lazăr din București și la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la "Mănăstirea Dealu". Cursurile universitare le-a făcut la Școala Politehnică din București în perioada 1919-1924, unde a obținut diploma de inginer electromecanic.

    Plecat la Paris, a audiat cursurile de mecanica fluidelor și cele de aerodinamică la Sorbona, unde și-a luat doctoratul în fizică-matematică.  Începe să lucreze în Laboratorul Aerotehnic de la Saint-Cyr, alături de Albert Toussaint și Paul Painlevé. Aici realizează un tunel aerodinamic destinat vizualizării mișcării fluidelor, foarte mult apreciat la Congresele Internaționale de Aerodinamică, fiind distins în 1928 cu Médaille d'honneur argent.  Reîntors în țară, Carafoli a fost numit conferențiar și a susținut primul curs de Aeronautică la Școala Politehnică din București în anul 1928. A fost primul pas în înființarea Facultății de Aeronave din București. A fost numit profesor provizoriu în 1931 și a fost definitivat în 1933. Împreună cu Ion Stroescu, a conceput și construit tunelul aerodinamic al Școlii Politehnice din București (1931), primul din sud-estul Europei.

    În aceeași perioadă (1928 - 1933) a lucrat și ca inginer-șef al Serviciului de studii și construcții și director al Industriei Aeronautice Române de la Brașov.

    În 1949 a înființat și organizat "Institutul de mecanică aplicată" al Academiei Române, din care a derivat "Institutul de mecanica fluidelor" și, ulterior, "Institutul de Mecanica fluidelor și construcții aerospațiale".  Elie Carafoli a studiat teoria mișcării generale a unui fluid în jurul unui contur, efectuând cercetări asupra aripilor monoplane și a mișcărilor conice în regim supersonic.

    Profilul aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, prezentat la Paris în 1928 a fost numit profil Carafoli.[1]

    Elie Carafoli a conceput o largă serie de avioane autohtone, cu performanțe foarte diverse. Astfel, a proiectat modelele IAR CV 11, IAR-12, IAR-13, IAR-14, IAR-15, IAR-16, IAR-21, IAR-22, IAR-23, IAR-24, produse la IAR.  Activitatea lui Elie Carafoli s-a bucurat de o largă prețuire atât în țară, cât și în străinătate.

    A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937[2].

    În 1948 a devenit membru al Academiei RPR și, în anul următor, membru al Academiei de Științe din New York.

    De asemenea, Elie Carafoli a fost membru al Academiei Internaționale de Astronautică, membru al Academiei de Științe din Toulouse, precum și președinte al Federației Internaționale de Astronautică, din partea căreia a primit medalia de argint.

    În 1970 a primit medalia "Carl Friedrich Gauss", distincție conferită de către Braunschweigischen Wissenschaftlichen Gesselschaft, pentru activitate deosebită în aerodinamică. Tot în 1970 a primit Medalionul „Apollo 11”, decernat de NASA.

    A fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”  

    Scrieri

  • 1904: Constantin Papanace (n. 15 septembrie 1904, Grecia - d. 7 aprilie 1985, Salò, Italia) a fost doctor în economie politică, autor, istoric și publicist român de origine aromână, membru al Mișcării legionare.  Descendent al unei familii de aromâni, Constantin Papanace s-a născut la 15 septembrie 1904 în Grecia la Selia, aproape de orașul Veria din provincia Macedonia, regiune cu o numeroasă populație aromânească.[2] Familia (tatăl său Ion, mama sa Ianula și ceilalți nouă frați și surori) și apropiații îi spuneau Costache.

    Face studii la Salonic, la Școala Superioară Română, și apoi București, la Academia Comercială, cu specializarea în economie politică și finanțe.

    Îl cunoaște pe Corneliu Zelea Codreanu în iulie 1930 când, împreună cu un grup de tineri aromâni este închis la Văcărești. Este un militant înflăcărat pentru drepturile aromânilor, lipsiți de drepturi în Munții Pindului și hărțuiți de comitagii bulgari care intrau ilegal și desfășurau acțiuni cu caracter belicos în Cadrilater.

    Între anii 1932-1933, într-o perioadă de puternică extindere a Mișcării legionare, este căpetenie a Tineretului Legionar Macedonean și prim-consilier al „Căpitanului”, Corneliu Zelea Codreanu.

    Este ales deputat de Caliacra pe listele partidului Totul pentru Țară în decembrie 1937.[3]

    În 1939, pe timpul exilului legionarilor la Berlin, este membru al comandamentului grupului de acolo. Se opune intenției lui Horia Sima de a pleca în țară cu scopul răsturnării lui Carol al II-lea, moment în care apare conflictul cu viitorul Comandant al Mișcării Legionare.

    După victoria legionară din 6 septembrie 1940 este chemat în țară la București, și devine subsecretar de stat în ministerul Finanțelor.

    Îl însoțește pe mareșalul Ion Antonescu în vizitele la Roma, 14-16 noiembrie 1940, și Berlin, 19-20 noiembrie 1940.

    Pe parcursul guvernării legionare susține o serie de conferințe la radio, împreună cu alte personalități ale regimului, la sugestia lui Nichifor Crainic.

    După lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941, Papanace se distanțează din nou de Horia Sima, în perioada detenției la Berkenbrück, atunci când Comandantul Gărzii de Fier pleacă la Roma pentru a solicita sprijinul lui Mussolini.

    Nu este de acord cu acțiunile lui Horia Sima de constituire a Guvernului de la Viena și a Armatei Naționale, în 1944.

    Se retrage în exil la Salò, în Italia. Aici se căsătorește cu Zoița Simu, și ea aromâncă din Veria. Rămâne văduv în 1977 și moare, tot la Salò, locul unde și-a trăit jumătate din viață, în vârstă de 80 de ani, la 7 aprilie 1985, într-o zi de Florii. A fost îngropat la 11 aprilie (Joia Mare a acelui an), slujba de înmormântare fiind celebrată de preotul Dumitru Emanoil Popa (de la Freiburg, Germania), asistat de preotul Mircea Domitriu.  Mareșalul Ion Antonescu, care l-a invitat să facă parte din guvern, spunea despre el: „Papanace are mintea limpede și judecata dreaptă. Să-l ascultăm!”

    A fost un om de mare cultură. Cunoștea opt limbi.  Fondează publicațiile: Graiul (1932), Bucium (1933) și Armatolii („foaie de luptă aromânească”, în 1940, împreună cu profesorul Nicolae Caranica și cu medicul Ionel Zeana).

    În 1950, fondează în exil, cu ajutorul lui Nicolae Bujin, la Roma în Italia, colecția „Biblioteca Verde”, publicată la Editura „Armatolii”, sub egida căreia apar 26 de lucrări.

    Editează în Italia și Spania:

    • Sur la minorité aroumaine (vlachs) dans les Pays Balkaniques, Roma, 1950
    • Pro Balcania. Considérations sur l'union balcanique et la solution des problèmes litigieux de ce sécteur éuropéen, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.2), Roma, 1951
    • La persecution des minorités Aromounes (Valaques) dans les Pays Balcaniques. Le Problème Macédonien, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.3), Roma
    • Mihai Eminescu – un mare precursor al legionarismului românesc, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.4), Roma
    • Destinul unei generații. Geneza și urmările lui 10 decembrie 1922, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.5), Roma
    • Orientări pentru legionari, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.6), Roma, 1952 - cuprinde mai multe studii, între care și unul intitulat „Spre o democrație social-creștină”, în care el „preconizează o democrație bazată pe principul dragostei creștine, care pusă pe balanța justiției, echilibrează cele două principii: autoritatea și libertatea.” (cf. N. Constantinescu, loc.cit.)
    • Justice pour les Aromounes (Valaques), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.7), Roma, 1952
    • Martiri legionari (Evocări), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.8), Roma, 1952
    • Orientări politice în primul exil (1939-1940), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.9), Roma
    • Identitatea unor nume patronimice la italieni și aromâni, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.11), Roma
    • L'origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur grecque en Macédoine), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.12), Roma, 1955
    • Jurnalu Makedonia N° 9, 1955) - tratează despre problema aromânească, în patru limbi: franceză, engleză, germană, italiană
    • Le droit d'asile politique et le problème des minorités ethniques opprimées, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.13), Roma, 1956 - conferință ținută la VIe Congrès de l'Union Fédéraliste des Communautés Européennes (17-20 mai 1956, Faakersee, Austria)
    • Considerații asupra trecului macedo-românilor și a dialectului lor, Freiburg, Biblioteca Română, 1952
    • Evocări, în „Colecția Dacoromania”, Madrid, 1965, 192 pagini
    • Fără Căpitan
    • Diversity in unity of the Balkans, în: „Balkania” - St. Louis Mass. U.S.A., 1967
    • Die aromunische Volksgruppe in den Balkanlànder, în: „Handbuch der europaischen Volksgruppen” - Wien (1970)
    • Neubau im Balkanraum, în: „Nation Europa”, Coburg
    • Geneza și evoluția conștiintei naționale la macedo-români, Ed. Brumar, București, 1995
    • Reflecții asupra destinului istoric și politic al aromânilor - scrisă la Tagliacozzo, 1 ianuarie 1947, și publicată la Editura CRATER, București, 1996

    Editează două volume din Albumul aromânesc:

    • Noulu Album Aromânescu (Macedo-român), vol.I, 372 p., anul 1955 - tipărit cu ocazia a 75 de ani de la publicarea primului Album aromânesc (Sutsata Aromânjlor di Bucureshti, 1880). În acest volum Papanace însuși publică studiul „Fermentul Aromân în Sud-Estul european”
    • Noulu Albu Aromânescu (Macedo-Român), vol.II, 408 p., anul 1956, unde publică studiul: „Geneza și evoluția conștiinței etnice la Aromâni. Redeșteptarea lor națională. Studiu istorico-politic”

    A publicat 35 de lucrări cu caracter istoric și de doctrină legionară.

Constantin Papanace
ConstantinPapanace.jpg
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Decedat (80 de ani)[1] Modificați la Wikidata
Salò, Italia Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupațieeconomist
istoric Modificați la Wikidata
Activitate
Partid politicMișcarea Legionară 
  • 1904: Umberto al II-lea al Italiei (d. 1983)
  • 1907: Alfred Delp, preot iezuit german, executat de regimul nazist (d. 1945)
  • 1909: Liviu Ion Mănduc (n. 15 septembrie 1909, Viștea de Sus - d. 1999) a fost un inginer român, întemeietor, profesor și decan al Facultății de Electromecanică din Cluj (1963 - 1964), întemeietor și prim decan al Facultății de Electrotehnică din Cluj (1964 - 1972).  Liviu Mănduc s-a născut în satul Viștea de Sus din Țara Făgărașului la data de 15 septembrie 1909. Școala elementară o termină în comuna Racovița, Sibiu și în perioada 1919 - 1927 urmează cursurile Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu. Se înscrie, apoi, la Facultatea de Mecanică și Electricitate a Institutului Politehnic din București, unde obține în anul 1940 o diplomă de inginer electrician. După terminarea facultății, se angajează ca inginer la uzinele de armament din cadrul Uzinei Mecanice Mârșa (județul Sibiu). În anul 1943 este încorporat și pleacă pe frontul celui de al doilea război mondial unde cade prizonier până la sfârșitul acestuia.[1]

    Revine în țară și anul 1947 îl găsește pe Liviu Mănduc în postura de Inginer șef la SETA SA Sibiu, ulterior la IRE Sibiu și Cluj (1948) după care se transferă ca inginer șef la Electromontaj București. În anul 1951, Liviu Mănduc, devine ministru adjunct și Director general al energiei electrice în cadrul Ministerului Energiei Electrice și Electrotehnicii. De asemenea Liviu Mănduc are calitatea de șef al delegației României la Comisia Economică pentru Europa și expert de pe lângă ONU, la Geneva între anii 1954 - 1957. În perioada 1951 - 1960 face parte din Comisia guvernamentală pentru electrificarea României și din 1970 este membru al Comisiei de Stat de analiză a sistemului energetic național.[1]

    Profesional, activitatea sa se leagă de perioada 1953 - 1957, când Liviu Mănduc conducea intreprinderea Electromontaj Cluj, ulterior devenind directorul IRE Cluj (1957 - 1962). Această ultimă funcție o părăsește pentru a deveni cadru didactic la Institutul Politehnic din Cluj, avand dorința expresă de a înființa o facultate de profil electric în această localitate. Acest deziderat l-a înfăptuit în anul 1960 când înființează Facultatea de Electromecanică și în 1964 Facultatea de Electrotehnică[2], Liviu Mănduc stabilind și o performanță unică, aceea de a îndeplini funcția de decan la două facultăți, la Electromecanică (1963 - 1964) și la cea de Electrotehnică (1964 - 1972), unde a fost primul decan al facultății. La Facultatea de Electrotehnică a fost titularul catedrei de "Producerea, transportul și distribuția energiei electrice"  

    Lucrări de specialitate

    Manuale

    • Gheorghe Alexandru Catană, Liviu Mănduc, Zoltan Kovacs - Management industrial : Note și studii de caz, Institutul Politehnic Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1991[6]

    Articole publicate în reviste naționale de specialitate

    • H. Zdrenghea, Lelia Feștilă, Liviu Mănduc - Metodologie și algoritm de calcul privind dimensionarea și alegerea aparatajului rețelelor de alimentare cu energie electrică a marilor consumatori industriali, Bul. St. UTC-N., nr. 17 1974, pp. 62–63

    Lucrări științifice comunicate

  • 1911: Emil Botta (n. ,[1][2] Adjud, Regatul României – d. ,[2][3] București, RS România) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Academiei Regale de Artă Dramatică din București (1932).  Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu cu spirite necontrolabile la prima investigație.

    A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acestei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur”: cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „Semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită ca un ouvrier cvasianonim la o construcție poetică de primă mărime.

    A fost distins cu Ordinul Muncii clasa a II-a (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”[4] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”[5] și clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[6] A primit titlul de Artist emerit (ante 1968).  Asumându-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond să desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.

    Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”

    „Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoară întreaga ceremonie poetică a lui Emil Botta. Poetul își așează glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repaușează estetic, abandonându-se febril unei neînfrânte trăiri în ficțiune” (C. Robu). Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Franz Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.

    În selecția de Poeme din 1974, excepționale sunt cele treisprezece poeme, publicate pentru prima oară în volum. Avem de-a face cu niște legende simbolice ori cu niște parabole despre destinul artistului, rătăcit într-un „vis rău” , în care a murit de mii de ori, fără a fi apucat să dea de veste din acele „moarte pustii”, echivalente cu Gomora, sau „canonit” ca Ion Vodă Armanul, „trunchiatul cumplit”, prefăcut în pasăre, „sălbăticiune de aer”.[7]

    A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.  A fost căsătorit o perioadă de timp cu actrița Maria Mimi Botta.  

    Opera (selectiv)

    Versuri

    • Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
    • Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
    • Poezii, 1966
    • Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
    • Poeme, 1974
    • Un dor fără sațiu, 1976

    Proză

    • Trântorul, 1938 (ediția a II-a, 1967)

    Premii

    • Premiul Fundațiilor Regale (1937)
    • Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)

    Filmografie









































  • 1914: Adolfo Bioy Casares, scriitor argentinian (d. 1999)
  • 1916: Constantin Virgil Gheorghiu, poet, romancier, jurnalist, preot și diplomat român (d. 1992)
  • 1920: Răzvan Givulescu, geolog și paleobotanist român, membru de onoare al Academiei Române
  • 1927: Fărâmiță Lambru (n. 15 septembrie 1927, București — d. 12 decembrie 1974, București), a fost un cunoscut lăutar (acordeonist virtuoz și cântăreț) român de etnie romă.  Născut la data de 15 septembrie 1927 într-o veche familie de lăutari, Fărâmiță Lambru (acesta e numele său de artist; altfel decât s-ar putea crede, Fărâmiță este numele său de familie și Lambru este prenumele) învață să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță. Având un auz foarte bun, reține repede repertoriul uzual lăutăresc, dar mai ales stilul vocal de interpretare.[2]

    În 1949 debutează în cadrul unei formații militare când își satisface stagiul militar la București.[3]

    Din 1953 devine colaboratorul Mariei Tănase. După moartea acesteia (1963), acesta cunoaște o vertiginoasă carieră de virtuoz al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

    În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 trece la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”.[2] În 1967, ca actor, joacă în musicalul Groapa în rolul cântărețului Zavaidoc.

    În 1962 înregistrează primele sale materiale la casa de discuri Electrecord, sub acompaniamentul orchestrei dirijate de Nicolae Băluță.

    Între 1963-1970 este dirijor, solist-vocal și instrumentist al formației de muzică populară la Teatrul regional „Ion Vasilescu” din București.[3]

    A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională.[4] Întors în țară, face noi înregistrări la casa de discuri Electrecord.

    A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară Radio, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.  Fiind un virtuoz recunoscut, a fost solicitat să apară și în câteva filme.

    Regizorul Francisc Munteanu, transpunând atmosfera dintr-o mahala bucureșteană (evocată în piesa „Domnișoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu) în pelicula Dincolo de barieră (1965), îl invită pe Fărâmiță Lambru să animeze viața unei cârciumi bucureștene din 1925, alături de actorul Ion Dichiseanu. Succesul este atât de mare încât Francisc Munteanu apelează la lăutarul bucureștean și în filmul următor, Tunelul (coproducție româno-sovietică), turnat la Moscova (1966) în compania lui Ștefan Bănică, Margareta Pâslaru, Florin Piersic și, din nou, a lui Ion Dichiseanu.[4]

    În 1971 apare și în filmul Facerea lumii, în regia lui Gheorghe Vitandis și în compania actorilor Colea Răutu, Liviu Ciulei sau Toma Caragiu.  Moare la 12 decembrie 1974 în București, măcinat de tuberculoză[3] fiind înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou” din zona Mihai Bravu.  Pentru activitatea sa remarcabilă ca solist instrumentist de muzică populară la Teatrul „Constantin Tănase” din București, în 1968 i se decernează medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a.[5] În 1955 primește Premiul II la Concursul internațional al Festivalului Tineretului de la Varșovia.  

    Fărâmiță Lambru
    Faramita Lambru.jpg
    Date personale
    NăscutRomânia 15 septembrie 1927, București, România
    București, România[1] Modificați la Wikidata
    DecedatRomânia 12 decembrie 1974 (47 ani),
    București, România
    București, RS România Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațieacordeonist, lăutar, actor
    Activitate
    Gen muzicalpopulară, lăutărească
    Instrument(e)acordeon
    Interpretare cuMaria Tănase
    PremiiOrdinul Meritul Cultural 
  • 1929: Murray Gell-Mann, fizician american, laureat Nobel (d. 2019)
  • 1941: Viktor Zubkov, politician rus, al 37-lea prim-ministru al Rusiei
  • 1943: Ilse Hehn (n. 15 septembrie 1943, Lovrin, Banat) este artistă plastică, fotografă, traducătoare, poetă și scriitoare de limba germană, originară din România.  Părinții săi au fost Johannes Hehn și Elisabeth, născută Vieve, originară din Alsacia-Lorena.

    Școala primară a urmat-o în localitatea Tomnatic, Timiș. A urmat liceul umanist de limbă germană și apoi Secția de Arte Vizuale a Universității din Timișoara, absolvită în 1964. A fost repartizată ca profesoară de artă și de istoria artei la liceul „Axente Sever" din Mediaș, unde a lucrat în perioada 1964-1991.  În 1984, Ilse Hehn-Guzun a rămas văduvă și în 1992 a emigrat în Germania, unde s-a stabilit la Ulm, împreună cu fiul ei, Alex Constantin, și este docent de artă la Școala Catolică de Pedagogie Socială (Katholische Fachschule für Sozialpädagogik).

    În perioda 1994-1998 a funcționat ca referent cultural federal pentru șvabii bănățeni (Bundeskulturreferentin der Landsmannschaftder Sathmarer Schwaben).

    A fost nevoită să urmeze studii la Universitatea Weingarten, pentru recunoașterea diplomei obținute într-o țară din estul Europei.

    A colaborat la publicațiile Neue Literatur, Volk und Kultur, Hermannstädter Zeitung, Karpatenrundschau, Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, „Regensburger Hezte", „Das Boot", „Podium" etc.[1]

    Este sora istoricului de artă Annemarie Podlipny-Hehn.  

    Scrieri

    Volume de poezie

    • So weit der Weg nach Ninive, 1973, Editura Kriterion, București,
    • Flußgebet und Gräserspiel, 1976, Editura Facla, Timișoara
    • Das Wort ist keine Münze, 1988, Editura Kriterion, București,
    • In einer grauen Stadt, 1992, Editura Hestia, Timișoara,
    • Die Affen von Nikko, 1993, Editura Hestia, Timișoara,
    • Den Glanz abklopfen, 1998, Editura Gerhard Hess, Ulm,
    • Im Stein, 2001, Editura Czernik, Hockenheim,
    • Lidlos, 2003, Editura Holzer, Weiler im Allgäu

    Cărți pentru copii

    • Du machst es besser! , 1978, Editura Ion Creangă, București,
    • Ferien – bunter Schmetterling, 1987, Editura Kriterion, București,

    Proză

    • Mein Rom. Wortbogen. 2005, Esslinger Reihe,
    • In zehn Minuten reisen wir ab..! , Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2006
    • „Randgebiet, Editura „Cosmopolitan Art“ Timișoara, 2010

    Traduceri

    • Die Wüste der Satellit-Antennen, 1997, Editura Hestia, Timișoara, (Versuri ale poetului român Constantin Gurău)

    Prezențe în antologii

    • Grenzgänge, Regensburger Hefte 2, 1969
    • Wortmeldungen, Editura Facla Verlag, Timișoara, 1972
    • Hier bin ich geboren, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977
    • Das Wort ist eine offene Hand, Editura Kriterion, București, 1977
    • Prisma Minden, Editura Gilles & Francke, Duisburg, 1978
    • Elegii (în limba română), Timișoara, 1979
    • Literatur - Uniunea Scriitorilor din România/Filiala Timișoara, 1982
    • Lyrik-Anthologie (în limba română), Editura Facla, Timișoara, 1984
    • Lichtkaskaden, Editura Kriterion, București, 1984
    • Casa faunului, Editura Hestia, Oradea, 1995
    • Andromeda. Ulmer Autoren, Editura Armin Vaas, Ulm, 1996
    • ... wovon man ausgeht, Esslingen, 1998
    • Umbruchzeit. Neuere deutsche Lyrik, Edition L, 1998
    • Und redeten mit Engelzungen, Edition L, 1998
    • Lyrik heute, Editura Czernik, 1999
    • Das Gedicht, Editura Czernik, 2000
    • Schriftsteller aus Temeswar, Editura Marineasa, Timișoara, 2000
    • Jahrbuch für das neue Gedicht, Brentano-Gesellschaft t, Frankfurt/M., 2003
    • Die Erinnerung bleibt/Donauschwäbische Literatur seit 1945, Editura Hartmann, 2004
    • Jahrbuch 2005", Editura Cosmopolitan, Timișoara, 2005
    • Literarisches Temeswar/Schriftstellerlexikon (Lexicon de scriitori), Editura Marineasa, Timișoara, 2007
    • Banater Kalender, Editura Banater Verlag, München, 2008
    • Dulzinea 12, Editura Fulda, 2008
    • Alles ist Gleichnis, antologie de lirică, Edition L, 2008

    Distincții

    • Premiul pentru poezie Lyrikpreis „Adam Müller Guttenbrunn“, Timișoara, 1988
    • Premiul pentru cea mai bună carte pentru copii în limba germană, București, 1988
    • Bursa pentru literatură a orașului Salzwedel Literaturstipendium der Stadt Salzwedel, 2001
    • Premiul de încurajare pentru poezie Inge Cernik-Förderpreis für Lyrik, Freudenstadt, 2001
    • Premiul 1 pentru poezie al Gildei Artiștilor 1. Preis für Lyrik, Künstlergilde, 2003
    • Premiul pentru proză al Gildei Artiștilor Prosa-Literaturpreis der Künstlergilde Esslingen, 2004,
    • Diploma de onoare a Uniunii Scriitorilor din România / Filiala Timișoara, 2007,
    • Premiul pentru literatură Nikolaus Berwanger, al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, 2007   
      Ilse Hehn
      Ilse Hehn.JPG
      Artista Ilse Hehn
      Date personale
      Născută (76 de ani)
      Lovrin, România
      PărințiJohannes Hehn și Elisabeth, născută Vieve, originară din Alsacia-Lorena
      Frați și suroriAnnemarie Podlipny-Hehn Modificați la Wikidata
      CopiiAlex Constantin
      Naționalitate România
      CetățenieFlag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
      Ocupațieartistă, fotografă, traducătoare, poetă, scriitoare
      Activitate
      EducațieFacultatea de Arte Vizuale din Timișoara, Universitatea din Weingarten
      PremiiPremiul pentru literatură Nikolaus Berwanger, al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, 2007
  • 1945: Hans-Gert Pöttering, politician german, al 23-lea președinte al Parlamentului European
  • 1946: Tommy Lee Jones, actor american
  • 1947: Adrian „Puiu” Ivanițchi (n. 15 septembrie 1947) este un compozitor și cântăreț de muzică folk și pop din Sighișoara. Absolvent al Facultății de Filologie din Cluj, secția română-italiană. Membru fondator al formației Coral. A fost membru al mai multor formații rock românești celebre din anii '60, precum Sideral și Sfinx. Colaborator muzical pe teme folk cu Dorin Liviu Zaharia. Fost membru al Cenaclului Flacăra. Membru fondator al cenaclului de muzică și poezie Agora din Sighișoara. Director artistic al centrului interetnic din Sighișoara.

    Membru al juriului festivalului folk din Sighișoara.  

    Adrian Ivanițchi
    Adrian Ivanițchi.jpg
    Adrian Ivanițchi
    Date personale
    Născut (72 de ani)
    Sighișoara, România[1] Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiecântăreț
    textier[*]
    maestru de ceremonii
    radio DJ[*]
    chitarist
    textier Modificați la Wikidata
    Activitate
    OrigineRomânia Sighișoara, România
    StudiiUniversitatea din Cluj  Modificați la Wikidata
    Gen muzicalRock, folk, muzică experimentală
    Ani de activitate1965 – prezent
  • 1955: Ovidiu-Tiberiu Mușetescu (n. 15 septembrie 1955, București - d. 18 octombrie 2009, București) a fost un politician român, membru al Partidul Social Democrat și ministru al Privatizării în Guvernul Năstase, în perioada 2001-2003.  Tiberiu-Ovidiu Mușetescu a absolvit în 1981 Academia de Studii Economice, Facultatea de Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor. Între 1974 și 1990 a parcurs toate treptele, de la muncitor la director adjunct la FAUR SA.  Tiberiu-Ovidiu Mușetescu a absolvit în 1981 Academia de Studii Economice, Facultatea de Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor. Între 1974 și 1990 a parcurs toate treptele, de la muncitor la director adjunct la FAUR SA.  Tiberiu-Ovidiu Mușetescu a fost președinte al Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului (APAPS) și ministru al Privatizării în Guvernul Năstase, în perioada 2001-2003. În anul 2009 a fost suspectat de corupție în funcțiile publice pe care le-a deținut.

    Foarte mulți, mai ales cei din Câmpulung Muscel, consideră privatizarea fabricantului autohton de autovehicule de teren, ARO din Câmpulung Muscel, ca fiind un exemplu extrem de corupție și de vindere a patrimoniului național pe nimic.  Ovidiu Mușetescu suferea de cancer, iar cu o săptămână înainte de a muri s-a întors de la Viena și s-a internat la Spitalul Elias pentru a fi împreună cu familia.  

    Ovidiu Mușetescu
    Date personale
    Născut Modificați la Wikidata
    Decedat (54 de ani)[1] Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluicauze naturale[*] (cancer) Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
    Membru al Camerei Deputaților a României Modificați la Wikidata
    PremiiOrdinul național „Steaua României”
    Partid politicPSD
  • 1960: Sergiu Sîrbu, uneori scris și Sârbu[2][3] (născut Serghei Sîrbu; n. 15 septembrie 1960, Chișinău) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal din Republica Moldova.

    Pe data de 2 iulie 1991, el a jucat pentru echipa națională de fotbal a Moldovei în primul ei meci internațional, o înfrângere 2 la 4 în fața Georgiei.[4] Acesta a fost și unicul său meci la echipa națională.

  • 1962: Mihăiță Vîrză (n. 15 septembrie 1962) este un deputat român, ales în 2016.

  • 1963: Jean-Pierre Papin, fotbalist francez
  • 1967: Violeta Ivanov (n. 15 septembrie 1967, Grinăuți-Moldova, raionul Ocnița) este o politiciană din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de Ministru al Ecologiei și Resurselor Naturale al Republicii Moldova între 2008-2009, iar din 2009 până în prezent este deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

    A avut funcții în Guvernul Republicii Moldova, fiind viceministru (21 noiembrie 2007 și 27 februarie 2008) și ulterior ministru al ecologiei și resurselor naturale în cabinetele Tarlev II (o singură lună), Greceanîi I și Greceanîi II.

    Din decembrie 2014 până în decembrie 2015 a fost președintele fracțiunii Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) în parlament.[1] În 2015, în urma unei scindări în cadrul PCRM, alături de alți 13 deputați, Ivanov a părăsit partidul[2] și s-a alăturat doi ani mai târziu Partidului Democrat din Moldova.[3] În mai 2020, Ivanov a părăsit și acest partid, alăturându-se echipei ȘOR.[4] Cu două luni înainte de alegerile prezidențiale din noiembrie 2020, Ivanov a fost anunțată drept candidata Partidului ȘOR la funcția de președinte  Violeta Ivanov s-a născut la data de 15 septembrie 1967 în satul Grinăuți-Moldova, raionul Ocnița, RSS Moldovenească, URSS. A absolvit în anul 1989 cursurile Facultății de Ingineria Mediului, specialitatea „Protecția și folosirea rațională a resurselor acvatice” din cadrul Institutului de Utilități Publice din Harkov (Ucraina). A absolvit ulterior Academia de Relații Internaționale și Studii Diplomatice din Chișinău (2004) și a făcut studii postuniversitare în diplomația mediului organizate de Universitatea din Geneva⁠(d) (2007).[6]

    A urmat cursuri de specializare în următoarele domenii:[6]

    • „Implementarea Directivelor Europene în domeniul protecției resurselor acvatice”, Institutul Apelor din Lelistad, Olanda (1997)
    • „Influența reformelor economice asupra mediului”, Tokio, Japonia (1999)
    • „Evaluarea impactului asupra mediului înconjurător, participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor privind problemele de mediu”, Copenhaga, Danemarca (2000)
    • „Principiile și metodele de control ecologic al întreprinderilor industriale”, România (2002)
    • „Procedura de evaluare a impactului asupra mediului și de emitere a Acordurilor de Mediu”, conformarea cu prevederile Directivelor EIM (2003)
    • „Integrare europeană”, Academia de Administrare Publică din Chișinău (2004)

    În 2018, Ivanov a obținut titlul academic de doctor în științe geonomice cu teza „Apele de suprafață în condițiile aridizării climei Republicii Moldova”.  După absolvirea facultății, a lucrat la Agenția Ecologică Chișinău din cadrul Departamentului Protecției Mediului ca specialist principal, șef al secțiilor „Protecția Resurselor Acvatice” și „Coordonare informatică și autorizarea folosințelor de mediu”. A fost apoi șef al Direcției Expertiză Ecologică de Stat din cadrul Inspectoratului Ecologic de Stat, după care viceministru și șef al Direcției Generale Politică de Mediu și Integrare Europeană din cadrul Ministerului Ecologiei și Resurselor Naturale.[6]

    În domeniul cooperării cu organismele internaționale, a fost coordonator național al procesului „Un mediu pentru Europa” (septembrie 2002), membră al Grupului de lucru în cadrul Comitetului Politicii de Mediu a ONU (Geneva, Elveția, octombrie 2002), membră a Biroului Directoratului de Mediu al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (Paris, Franța) pentru țările non-membre a OECD (aprilie 2003), coordonator național în cadrul procesului pan-european „Sănătatea și Mediul” (martie 2005), coordonator național al procesului „Educație pentru Dezvoltare Durabilă” (ianuarie 2006) și membră a Consiliului Fondului Global de Mediu (GEF – Washington, SUA, martie 2007).[6] De la 21 noiembrie 2007[8] până la 27 februarie 2008[9] a fost viceministru al ecologiei și resurselor naturale al Republicii Moldova.

    De asemenea, Violeta Ivanov este autoare și co-autoare a mai multor articole științifice pe diverse teme ecologice.  Violeta Ivanov vorbește fluent limbile rusă și engleză și satisfăcător limba spaniolă.[6] Este căsătorită și are doi copii  

    Violeta Ivanov pe 29 decembrie 2014, la prima ședință a parlamentului de legislatura a XX-a
  • 1968: Stelian Bordieanu (n. 15 septembrie 1968, Petricani) este un fost jucător român de fotbal, actualmente antrenor. A evoluat pe postul de portar la multe grupări de prima divizie,s-a retras e drept dar revenise pe motiv că Oțelul Galați la acea vreme ducea lipsă de portari.
  • 1969: Dan Lungu (n. , Botoșani, România) este scriitor, profesor și om politic român. A condus Muzeul Național al Literaturii Române din Iași (2013-2017) și este conferențiar universitar doctor la Catedra de Sociologie a Facultății de Sociologie și Științe Social-Politice de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași. În 2016 acesta a candidat pe listele partidului Uniunii Salvați România (USR[2]), fiind ales senator în Parlamentul României. Dan Lungu este unul dintre cei mai de succes autori români în literatura post-decembristă, romanele sale fiind traduse în peste cincisprezece limbi. printre cele mai premiate și bine primite lucrări numărându-se volumele „Raiul Găinilor”, „Sînt o babă comunistă!” și ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”.  Dan Lungu s-a născut la Botoșani pe 15 septembrie 1969, urmând cursurile liceului matematică-fizică „A.T. Laurian” din aceeași localitate, absolvind în anul 1988. Acesta a plecat apoi către Iași, oraș cu care a ajuns să se identifice în activitatea profesională de-a lungul anilor. A terminat studiile de licență la Facultatea de Filosofie, secția Sociologie - Politologie, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, făcând parte din promoția 1995. Prin programul TEMPUS [3]a urmat stagii de pregătire la Lille (Franța), Birmingham (Anglia) și Perugia (Italia). Și-a continuat studiile lucrând și la o teză de doctorat cu titlul „Ipostaze sociologice ale propagandei și manipulării”, focalizată pe relația scriitorilor cu sistemul într-o societate totalitară. Acesta nu și-a legat activitatea formativă doar de Iași, urmând și studii postdoctorale la Universitatea Paris V - Sorbonne, la „Centre de recherche sur les liens sociaux”[4], pe care le-a finalizat în august 2006. În Paris, Dan Lungu a aprofundat metodele de cercetare în sociologia artei și literaturii, dar și utilizarea cercetărilor sociologice în fundamentarea politicilor culturale.

    Cariera universitară și-a început-o la câțiva ani după Revoluția din România din 1989. Dan Lungu a devenit asistent și apoi lector al Facultății de Sociologie și Științe Social-Politice de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași în 1995, iar din 2004 a devenit conferențiar. Timp de trei luni a fost profesor invitat al Universității Lille I, desfășurând activitate de cercetare la Centrul de studii CLERSE. Teme din activitatea de cercetare se regăsesc ulterior și în cărțile lui Dan Lungu, cum ar viața cotidiană din vremea comunismului, situația femeilor sub regimul totalitar în România, legătura dintre propaganda socialistă și viața de zi cu zi a clasei muncitoare sau dezvoltarea unei conștiințe culturale sub presiunea cenzurii comuniste.

    Dan Lungu înființează în 1996 clubul literar Club 8, despre care Mircea Iorgulescu scria în Revista 22[5], în iulie 2003, că era „o ambițioasă, insurgentă «reconfigurare» a spațiului literar al vechii capitale a Moldovei”. „Încă mai înainte, în iulie 1998, în prematur dispărutul supliment Vineri [6]al revistei Dilema, fusese publicată «ciorna unui Manifest»[7] al grupului. Intitulată «De ce un monguz vorbitor să fie mai prejos decât o pisică sau ciorna unui Manifest» și conținând, pentru cunoscători și semi-cunoscători, o asumare ironică și actualizată a suprarealismului («vai, vai, vai, săraca tristan tzara a Moldovei»), compunerea alterna stilistic între fronda ostentativ boemă și o gravitate amară a unei revolte, nu doar literare. Atitudini, totuși, devenite accesibile bunuri de consum publicistic și chiar publicitar în ambianța literară și culturală de după 1990.”

    Tot Mircea Iorgulescu explică faptul că accentele manifestului Clubului 8 erau diferite, fronda acestuia axându-se mai degrabă pe autoderiziune, și nu pe exhibiționism. În manifest, cei 14 membri scriau explicau motivele existenței Clubului - spiritul critic autentic trebuie să vaporizeze cârdășia de breaslă; suficiența trufașă trebuie să lase loc simțului valorii; blazarea trebuie să se schimbe în curiozitate; tradiția nu trebuie formolizată, ci continuu cucerită etc.

    Dincolo de Club 8, Dan Lungu s-a remarcat printr-o implicare continuă în viața culturală ieșeană,  promovând și susținând diferite inițiative independente, în special dintre cele care promovau forme postmoderne de literatură și artă. Acesta a condus timp de doi ani, 2001 - 2002, una dintre cele mai prestigioase reviste de cultură din țară de după 1990, revista Timpul[8], implicându-se direct în conservarea patrimoniului literar ieșean și moldovean din 2013, de când acesta a devenit director al Muzeului Național al Literaturii Române.[9]

    Fiind unul dintre scriitori tineri promovați de Editura Polirom din Iași, într-o perioadă în care tinerii autori nu aveau acces pe piața literară la marile edituri, Dan Lungu a fost văzut ca o voce importantă a generației sale și un susținător fervent al vieții culturale ieșeane. În acest sens, alături de scriitorii Lucian Dan Teodorovici, actualul manager al MNLR[10], și Florin Lăzărescu, a gândit și a pus bazele în 2013 a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) FILIT [11]a devenit încă de la prima ediție cel mai important festival de literatură din țară[12] și unul dintre cele mai importante din Estul Europei[13], zeci de nume importante ale literaturii contemporane, inclusiv patru Laureați ai Premiului Nobel[14][15], participând până în 2017 la evenimentele desfășurate sub egida sa.

    Deși pasionat de literatură încă de la o vârstă fragedă, Dan Lungu a debutat oficial la 27 de ani, în 1996, cu un volum de poezii intitulat Muchii[16]. Diferite povestiri ale sale, cum ar fi Buldozeristul, premiat de Editura Nemira în 1997, au fost publicate spre finalul anilor ’90 sub diferite forme, în unele colecții. Ca dramaturg, Dan Lungu a publicat piese în două antologii de teatru, primele sale lucrări fiind „Lecție. Sau ceva de genul acesta”, 1995, pusă în scenă în 2002 la București sub numele „Cu cuțitul la os”[17]. Al doilea astfel de text a fost publicat în „1996 - Vinovatul să facă un pas înainte”, în timp ce debutul în proză scurtă a fost cu apreciata lucrare „Chetă la flegmă”, în 1999.

    Din 2001 este membru al Uniunii Scriitorilor Români, unde a avut mereu poziții ferme împotriva unor abuzuri de care a fost acuzată conducerea USR. În 2011, când Consiliul organizației conduse de Nicolae Manolescu a luat decizia, printr-o Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere, de a elimina 19 scriitori români notorii din rândurile USR, Dan Lungu și Radu Vancu au inițiat o scrisoare deschisă către conducerea USR. În aceasta au solicitat revocarea acestor excluderi considerate a fi abuzive și au solicitat „demisia în bloc a membrilor acestui Consiliu care, spre dezonoarea lui, a votat «în unanimitate»“.  

    Volume publicate

    Literare:

    •  Muchii (versuri) - Editura Junimea, Iași, 1996
    • Cheta la flegmă (proză scurtă) -  Editura OuTopos, Iași, 1999[18]
    • Proza cu amănuntul (proză scurtă) - Editura Cronica, Iași, 2003[
    • Raiul găinilor (fals roman de zvonuri și mistere) - Editura Polirom, 2004
    • Băieți de gașcă (proză scurtă) - Editura Polirom, 2005
    • Sînt o babă comunistă (roman) - Editura Polirom, 2007
    • Cum să uiți o femeie (roman) -  Editura Polirom, 2009
    • În iad toate becurile sînt arse - Editura Polirom, Iași, 2011
    • Fetița care se juca de-a Dumnezeu - Editura Polirom, 2015

    Profesionale:

    • Cartografii în tranziție (eseuri de sociologia artei și literaturii) – Liternet, București, 2003[76]
    • Construirea identității într-o societate totalitară (o cercetare sociologică asupra scriitorilor) - Editura Junimea, Iași, 2003[77]
    • Povestirile vieții (teorie și documente) - Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2003; ed. a 2-a, 2010[78]
    • Incursiuni în sociologia artelor (studii, eseuri, articole) - Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004[79]
    • Evoluția metodelor de cercetare în sociologia artelor: după 1985 - Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006
    • Tovarășe de drum. Experiența feministă în comunism – Editura Polirom, Iași, 2018[80]

    Antologii și volume colective – românești și străine:

  • 1971: Alexandru Mihai Dedu (n. , Ploiești, România)[1] este un fost handbalist român care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României, care a ocupat locul opt la Barcelona 1992.[2] Are de asemenea și prezențe la Campionatele Mondiale și Europene de handbal masculin. El a câștigat de trei ori Liga Campionilor EHF în carieră și de doi ori Supercupa Europei, și a jucat la cluburi de top, precum FC Barcelona Handbal. A jucat pe postul de pivot.

    Din 10 februarie 2014, Dedu este președintele Federației Române de Handbal  

    Palmares

  • 1972: Regina Letizia, soția Regelui Filip al VI-lea al Spaniei
  • 1976: Alexandru Tomescu (n. , București, România) este un violonist român, câștigător al numeroase premii naționale și internaționale la festivalurile de muzică clasică. De la debutul său din 1985, a susținut peste 200 de concerte și recitaluri în 26 de țări (Franța, Olanda, Japonia). Pentru măiestria lui, i-a fost acordat de către statul român privilegiul de a cânta pe vioara Stradivarius care fusese anterior în posesia muzicianului Ion Voicu.  Debutează la 9 ani, ca solist al Orchestrei Simfonice din Constanța și efectuează primul turneu în străinătate, în Germania și Austria.

    Preocuparea sa pentru muzica de cameră îl determină ca în 2003, împreună cu pianistul Horia Mihail și violoncelistul Răzvan Suma să formeze „Romanian Piano Trio”, formație deja cunoscută melomanilor din România, prin aparițiile sale în diverse festivaluri din România și din străinătate, precum și prin turneele MusicON organizate în premieră națională.

    În septembrie 2007 Alexandru Tomescu a câștigat dreptul de a cânta la faimoasa vioară Stradivarius Elder-Voicu 1702 pentru o perioadă de cinci ani [1]. Vioara Stradivarius Elder, folosită timp de patru decenii de maestrul Ion Voicu, este considerată a fi unul din cele mai bine conservate instrumente Stradivarius.

    Pe 10 aprilie 2009 a concertat, timp de o jumătate de oră, în stația de metrou "Piața Victoriei", îmbrăcat în haine modeste. Efectul muzicii de calitate asupra bucureștenilor care se aflau la o oră cu trafic de vârf în stația de metrou a fost neașteptat. Zeci de oameni s-au oprit din drum, cu riscul de a întârzia la serviciu, doar pentru a asculta câteva acorduri din "recitalul" lui Tomescu și pentru a pune o bancnotă în cutia așezată în fața interpretului. Muzicianul a strâns de la călători peste trei milioane de lei vechi  

    Studii

    Concursuri internaționale

    • 1999

    Premiul I Concursul internațional “George Enescu”, București - România

    Premiul II “Yehudi Menuhin” – Concursul “M. Long-J. Thibaud” Paris – Franța

    Premiul special SACEM pentru cel mai bun recital - ‘M. Long-J. Thibaud’ Paris– Franța

    • 1997

    Premiul II “Tibor Varga”, Sion - Elveția

    Premiul IV “Pablo Sarasate”, Pamplona - Spania

    Premiul III International Music Competition - Viena, Austria

    • 1995

    Premiul I - Phenian, Coreea de Nord

    Premiul I “Jeunesses Musicales”, București - România

    Premiul II (premiul I nu s-a acordat) “Niccolo Paganini”, Genova - Italia

    • 1994

    Premiul I - Brașov, România

    • 1993

    Premiul I “Kloster Schöntal”, Schöntal - Germania

    • 1991

    Medalia UNICEF – Parma, Italia

    • 1990

    Premiul I si marele premiu – titlul de laureat “J.Kocian” Republica Cehă

    • 1989

    Premiul “Rudolf Neudörfer” – Berlin, Germania

    • 1988

    Premiul I absolut “Rovere d’oro”, San Bartolomeo - Italia

    • 1984

    Premiul I absolut “Citta di Stresa” , Stresa - Italia

    Concerte și recitaluri

    Albania, Anglia, Austria, Bulgaria, Cipru, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Costa Rica, Elveția, Filipine, Finlanda, Franța, Germania, Israel, Italia, Japonia, Macedonia, Olanda, Republica Cehă, Republica Moldova, Polonia, România, Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria, S.U.A.

    Concerte cu dirijori renumiți

    Concerte în săli celebre

    • Carnegie Zankel Hall, New York
    • Walt Disney Concert Hall, Los Angeles
    • Sejong Theater, Seoul, Coreea de Sud
    • Concertgebouw Amsterdam, Olanda
    • Théâtre des Champs Élysées, Paris, Franța
    • Théâtre Châtelet, Paris, Franța
    • Berliner Philharmoniker, Berlin, Germania
    • Sala mare a Conservatorului din Moscova, Rusia
    • Metropolitan Art Center, Tokio, Japonia
    • Cultural Center of the Philippines, Manila, Filipine
    • Cerritos Arts Center, Los Angeles, SUA  
      Alexandru Tomescu
      Alexandru Tomescu.jpg
      Alexandru Tomescu
      Date personale
      Născut (43 de ani) Modificați la Wikidata
      București, România Modificați la Wikidata
      CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
      Ocupațieviolonist Modificați la Wikidata
      Activitate
      StudiiUniversitatea Națională de Muzică București  Modificați la Wikidata
      Instrument(e)violă 
  • 1976: Jonathan Liebesman, regizor sud-african de film
  • 1977: Paul Viorel Dinu (n. ,[1] Caracal, România[2]) este un practicant de karate român, antrenor maestru, antrenor emerit, maestru emerit al sportului, arbitru, profesor de educație fizică și jurist. A obținut titlurile de Campion Mondial (stilul Shotokan), multiplu Campion European (stilul Shotokan), multiplu Campion Național de Karate Shotokan și WKF și câștigător al Cupei României. A obținut de-a lungul carierei medalii la campionatele europene și mondiale de la toate stilurile de karate, respectiv Shotokan, Shito-ryu, Gōjū-Ryū și Wado ryu, atât la kata cât și la kumite. De la vârsta de 7 ani locuiește în Râmnicu Vâlcea. A absolvit Facultatea de Drept, Facultatea de Educație Fizică și Sport, are un Masterat în Administrație Publică și unul în Educație Fizică Sportivă și Școlară, ambele absolvite la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. Este absolvent al Școlii Naționale de Antrenori București, specializările Karate și Natație și Pentatlon Modern.  A început studiul karate-ului în anul 1992 și are categoria de antrenor maestru și antrenor emerit, iar în anul 2017 a promovat examenul de centură neagră, gradul 5 DAN Karate, stilul Shotokan.[4] Pentru rezultatele obținute ca sportiv, a fost premiat de către toate autoritățile din județul Vâlcea (Consiliul Județean Vâlcea, Prefectura Vâlcea, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, D.J.S.T.Vâlcea, C.S.Chimia Rm.Vâlcea etc.), acesta regăsindu-se în ultimii 20 ani, în primii 10 sportivii ai anului în județul Vâlcea, cu prilejul organizării Galei Sportului Vâlcean, gală organizată anual de către D.J.S.T.Vâlcea. La finalul anului 2016 a fost declarat sportivul numărul 1 în județul Vâlcea de către D.J.S.T.[5] La nivel național a fost premiat de către Ministerul Tineretului și Sportului cu titlul de Maestru Emerit al Sportului, Federația Română de Karate etc.[3]

    La competițiile naționale și internaționale de Karate seniori – Campionate Mondiale (stilurile Shotokan și Goju Ryu), Campionate Europene (stilurile Shotokan, Shito Ryu, Goju Ryu și Wado Ryu), Campionate Naționale, Cupa României, Cupe Internaționale și Naționale, ca sportiv, a obținut 196 de medalii din care 56 de aur, 56 de argint și 84 de bronz

  • 1979: Ovidiu Alexandru Raețchi (n. 15 septembrie 1979, București) este un parlamentar liberal, ales deputat în circumscripția electorală nr. 42 București[1]. De asemenea, în decembrie 2016, Ovidiu Raețchi a fost ales în funcția de vicepreședinte al Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților. În iulie 2017, Biroul Politic Executiv al PNL l-a desemnat în funcția de președinte al Comisiei de Apărare și Siguranță Națională a partidului[2], structură care coordonează politicile de apărare și siguranță națională ale PNL și care elaborează programul sectorial de guvernare al partidului.

    Ovidiu Raețchi a absolvit Facultatea de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, două programe de masterat - "Spațiul Islamic" de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, respectiv "Cultură și civilizație ebraică" de la Facultatea de Litere, ambele din cadrul Universității din București și în prezent urmează două programe de școală doctorală la Facultatea de Științe Politice - SNSPA, respectiv Facultatea de Istorie - Universitatea București.  Ovidiu Raețchi și-a afirmat în repetate rânduri atașamentul față de valorile conservatoare clasice și a susținut  necesitatea unei poziționări ideologice a partidului din care făcea parte, Partidul Conservator, în dreapta eșicherului politic.[3]

    În urma susținerii publice[4] a candidatului dreptei la prezidențialele din noiembrie 2014, Klaus Iohannis, precum și a unei alianțe cu Partidul Național Liberal, deputatul Ovidiu Raețchi a fost exclus din Partidul Conservator la data de 23 septembrie 2014.[5]

    Pe 25 septembrie 2014, acesta s-a afiliat grupului Partidului Național Liberal din Camera Deputaților.[6][7]

    Ulterior, a devenit purtător de cuvânt al PNL Sector 5[8], dar și vicepreședinte și purtător de cuvânt PNL Diaspora.

    În iunie 2015, Raețchi a anunțat că va candida la primăria Sectorului 5: "Nu refuzi niciodată o luptă dreaptă, bărbătească și grea cu un pesedist. Intri în ring și trimiți pesedistul la plimbare. Noul sistem de alegeri pentru Parlament - bazat pe sistemul de listă - anulează aproape total farmecul unei lupte deschise în doi. Iată de ce o primărie nu se refuză dacă ai cât de cât vocația sportivă a confruntării."[9]

    La alegerile locale din 5 iunie 2016, Ovidiu Raețchi a obținut 26.30% (19.232 voturi), clasându-se pe locul 2, în urma candidatului PSD - Daniel Florea și în fața fostului primar Marian Vanghelie. Procentajul obținut de Ovidiu Raețchi a fost cel mai bun scor al unui candidat PNL în București la alegerile locale din 2016.[10]

    Ovidiu Raețchi este inițiatorul proiectului "Marea Gradină Centrală" care propune reamenajarea zonei din jurul Palatului Parlamentului. Se avea în vedere dărâmarea zidului curții Palatului Parlamentului și integrarea a 35 de hectare în circuitul verde al Capitalei prin construirea unui parc care să cuprindă aria din jurul Palatului Parlamentului, cea din jurul Casei Academiei și Parcul Izvor.[11][12]

    Pe 18 iulie 2016, Ovidiu Raețchi a devenit vicepreședinte PNL București, în urma ședinței Biroului Politic Național al PNL.[13]

    În noiembrie 2016, deputatul PNL Ovidiu Raețchi a derulat proiectul „Școala Liberală“[14], demers care a presupus organizarea unor seminarii și dezbateri cu profesori, experți, lideri politici sau ai societății civile. Temele abordate în cadrul acestor dezbateri și seminarii au fost: „Filosofie politica”, “Conservatorism”, “Libertarianism”, “Feminism”, „Comunicare politică”, „Managementul campaniei electorale”, „Istoria Liberalismului Românesc”, „Jobul de parlamentar”. Printre „profesorii" care susțin cursuri și seminarii se numără lideri ai partidului, precum Ionuț Stroe, Radu Carp, dar și membri ai societății civile sau jurnaliști precum Ovidiu Neacșu. De asemenea, Ovidiu Raețchi a lansat publicația "Liberalul", o inițiativă ideologică a PNL.  La alegerile parlamentare de pe 11 decembrie 2016, Ovidiu Raețchi a fost ales deputat în circumscripția 42 București, pe listele PNL. Raețchi se află la al doilea mandat de deputat.

    La alegerile parlamentare din decembrie 2012, Ovidiu Raetchi a fost ales deputat in circumscripția 43 Diaspora, Colegiul uninominal 4 Orientul Mijlociu – Africa pe listele alianței Uniunea Social Liberală din partea Partidului Conservator.[15]

    În 2012, Ovidiu Raețchi a fost ales deputat în circumscripția electorală nr. 43 Diaspora, colegiul uninominal nr. 4[16] Orientul Mijlociu - Africa. La alegerile din anul 2012 a obținut 52%, fiind votat cu precădere de militarii români din Afganistan, de românii din Israel și din unele țări arabe (Palestina, Iordania, Tunisia, Maroc).[17][18]

    În legislatura 2012-2016 a fost membru al următoarelor comisii permanente:

    • Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională
    • Comisia pentru comunitățile de români din afara granițelor țării
    Ovidiu Raețchi la Națiunile Unite din New York

    În actuala legislatură, Raețchi a inițiat proiecte de legi pentru restaurarea clădirilor cu risc seismic; înființarea Muzeului Național al Victimelor Comunismului; prevenirea și combaterea violenței domestice, protecția persoanelor cu sindrom Down, dar și sancționarea parcagiilor ilegali.

    De asemenea, în calitate de deputat a inițiat demersuri controversate precum sprijinirea Opoziției siriene prin deschiderea unei reprezentanțe politice a revoluționarilor la București sau expulzarea ambasadorului assadist la București.[19] A susținut că statele Golfului Persic (Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită) ar trebui să reprezinte o prioritate strategică a statului român.

    A intervenit în scandalul privind evacuarea Muzeului Literaturii, adresând președinților celor două Camere ale Parlamentului o scrisoare în care propune mutarea Muzeului Literaturii Române în Palatul Parlamentului.[20]

    Plasându-se, alături de PDL și PNL, în zona “reformiștilor”, a solicitat Biroului Permanent al Camerei Deputaților modificarea Regulamentului Camerei Deputaților pentru asigurarea votului deschis la solicitările de ridicare a imunității parlamentare.[21]

    Ca membru al Comisiei de Apărare a militat pentru creșterea banilor dedicați Armatei, în raport cu criteriile NATO. Pe 25 aprilie 2014 a cerut Ministrului Apărării Naționale Mircea Dușa creșterea bugetului pentru modernizarea Armatei Române.[22]

     În data de 17 aprilie 2014 a solicitat  Ministerului Apărării Naționale creșterea prezenței românești în cadrul AWACS.[23]

    S-a pronunțat în numeroase rânduri pentru o dezbatere națională pe tema monarhiei. Pe 5 aprilie 2014 a trimis o scrisoare președinților celor două Camere ale Parlamentului în care prezenta necesitatea deschiderii unei dezbateri pe tema unei eventuale ipoteze a monarhiei în România.[24]

    Este inițiatorul prin lege al Avocatului Diasporei, vicepreședinte al Avocatului Poporului specializat în problemele românilor de pretutindeni.[25]

    În contextul intensificării tensiunilor din Egipt, Raețchi a avertizat Ministerul Afacerilor Externe, Președinția și corpul diplomatic romăn din Egipt că există o stare de pericol real pentru cetățenii români afectați de violențele din zonă.[26] După normalizarea situației  a cerut reintroducerea cursei de linie București-Cairo.[27]

    Ovidiu Raetchi este inițiatorul legii privind instituirea Centrelor Comunitare Românești în străinătate, în statele în care sunt înregistrați la misiunile diplomatice ale României cel puțin 5,000 de cetățeni români. Prin aceste structuri, românii din Diaspora desfășoară programe cu caracter cultural, educativ, artistic în scopul asigurării coeziunii comunitare și a promovării identității naționale.[28]

    Până la alegerea în funcția de deputat a fost președintele Fundației pentru Apărarea Cetățenilor Împotriva Abuzurilor Statului.  Acesta are 3 copii: Raețchi Sofia, Raețchi Agata, Raețchi Petru. Începând cu 4 septembrie 2016, Ovidiu Raețchi este căsătorit cu Laura Diana Raețchi [29],(Sitea, înainte de căsătorie), expert al Organizatiei Natiunilor Unite pentru zona Orientului Mijlociu și singurul român care a făcut parte din echipa de negociere cu Siria. Născută la Brașov, Laura Sitea a absolvit Universitatea Americană din Bulgaria[30] cu o bursă Soros și, ulterior, programul de masterat la The Fletcher School of Law and Diplomacy din Massachusetts. Din anul 2006 este analist ONU pentru dosarele Sudan și Siria.[31]

    Ovidiu Raețchi a publicat opt cărți de eseuri și analize politice:

    • Esteistica, Editura Niculescu, 2004
    • Din Agora, Editura Intact, 2012
    • Anti - Dughin. Civilizatia Crestin-democrata si un proiect pentru Rusia, 2014[32]
    • Teoria Marelui Licurici & alte idei de dreapta, 2014[33]
    • Scurt tratat despre iubire, (2017)[34] - o culegere de eseuri în care Ovidiu Raețchi pune sub lupă unele dintre marile întrebări despre iubire. Răspunsurile din eseurile sale presupun o întoarcere critică la idei clasice precum cele ale lui Platon, Stendhal, Kierkegaard sau Ortega y Gasset. O carte tonică, fără mize solemne, reprezintă o abordare din perspectiva istoriei culturii și a filosofiei a unor teme erotice esențiale.[35]
    • Soldatul Putin și filozoful Dughin. Civilizația rusă în fața unei noi erori imperialiste[36](2017) - o anatomie a ideologiei expansioniste a Rusiei și a mistificărilor pe care se întemeiază. În ultimele două secole, Rusia a folosit trei ideologii expansioniste: • Ideologia țaristă: naționalistă, imperialistă, panslavistă, ortodoxistă; • Ideologia comunistă: universalistă, imperialistă, laică; • Ideologia Putin-Dughin: naționalistă, imperialistă, eurasianistă, ortodoxistă. Primele decenii ale URSS au fost, poate paradoxal, singurele momente în care Imperiul Rus a căpătat o putere de seducție notabilă, bazându-se pe o doctrină cu cuprindere universală, care putea captiva marii intelectuali occidentali ai epocii. Mizând pe naționalism, Putin și predecesorii săi, țarii, au ales, în schimb, să se sprijine numai pe forță și teamă. Imperiul Rus eurasianist visat de Dughin e înjghebat pe baza a două mistificări civilizaționale, care îl fac imposibil practic: o mistificare ortodoxistă și una asianistă. Soldatul Putin și filozoful Dughin explică cele două denaturări.
    • Tzahal: o istorie a armatei israeliene[37](2019) reprezintă o radiografie în peste 600 de pagini a istoriei și provocărilor cu care se confruntă astăzi una dintre cele mai puternice, mai active și mai apreciate armate din lume. Începând cu primele forțe de autoapărare organizate în Palestina de pionerii sioniști la începutul secolului XX (Shomrim, Hashomer) și continuând cu structurile mai complexe care au luptat pentru fondarea unui stat evreiesc (Hagana, Palmach, dar și formațiunile revizioniste Irgun sau Lehi), lucrarea lui Ovidiu Raețchi ajunge până în zilele noastre, incluzând chiar și ultimele ciocniri cu Hamas și Hezbollah din vara anului 2019. Operațiunile ultimelor decenii din Gaza, Cisiordania sau Liban se bucură, de altfel, de un spațiu larg. Totuși, cele mai ample capitole vizează analiza contextului politic, psihologiei liderilor, strategiei militare și armamentului utilizat în marile confruntări cu statele arabe din 1948 (Războiul de Independență), 1967 (Războiul de Șase Zile) sau 1973 (Războiul de Yom Kippur). Raețchi își propune să ofere portrete detaliate ale marilor generali israelieni (de la Moshe Dayan la Yitzhak Rabin, de la Yigal Allon la Ehud Barak, de la Ariel Sharon la Yoni Netanyahu). Cartea analizează armele folosite de militarii israelieni, industria de apărare israeliană, activitatea forțelor speciale ale Tzahal care intervin în operațiuni antiteroriste sau care operează sub acoperire în teritoriul inamic, dar și evoluția și misiunile majore ale Mossad sau Aman.
    • Avangarda Califatului: O Istorie Intelectuală a Jihadismului[38](2019) urmărește transformarea ideilor islamiste între Renașterea arabă (al-Nahda), care se conturează în secolul al XIX-lea, pe fondul influenței în creștere a Occidentului în Orientul Mijlociu, și până la războiul declarat de al-Qaeda și Statul Islamic la adresa aceluiași Occident. Ovidiu Raețchi analizează modul în care modernismul islamic și salafismul - inițial ideologii relativ deschise către modernitatea științifică - se radicalizează accelerat în contact cu wahhabismul promovat de dinastia saudită, dar și cu spiritul totalitar al fascismului și comunismului în anii '30. "Avangarda Califatului" vorbește despre filierele geografice de dezvoltare ideologică a jihadismului: prima filieră egipteană (Hassan al-Banna și fondarea Frăției Musulmane în contextul apelurilor lui Rashid Rida pentru un nou Califat); filiera indo-pakistaneză; a doua filieră egipteană (Sayyid Qutb, cel mai influent teoretician jihadist); a treia filieră egipteană (Shukri Mustafa și Faraj - ultimul fiind liderul asasinilor președintelui egiptean Anwar Sadat); filiera iraniană (Ali Shariati, Khomeini - teoreticienii Revoluției din 1979); filiera palestiniano-iordaniană (Abdullah Azzam și Abu Musab al Zarqawi); a patra filieră egipteană (Ayman al-Zawahiri și Abdel-Rahman); filiera saudită (Osama bin Laden); filiera irakiană (Abu Bakr al-Baghdadi, liderul ISIS). Biografiile și lucrările acestor gânditori și luptători jihadiști sunt analizate în detaliu, punându-se accent pe momentele în care gândirea lor impune noi etape de radicalizare în istoria intelectuală islamistă.
  • 1978: Marius Robert Suller (n. 15 septembrie 1978) este un fost jucător român de fotbal care a evoluat ultima oară la clubul U Cluj.
  • 1979: Leonard Toni Naidin (n. 15 septembrie 1979, Timișoara) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv, fiind în prezent liber de contract.
  • 1984: Prințul Harry, Duce de Sussex, al doilea fiu al Prințului Charles de Wales
  • 1985: Anca Mihaela Rombescu (n. 15 septembrie 1985, în Turnu Severin)[1] este o handbalistă română care joacă pentru clubul turcesc Kastamonu Belediyesi GSK pe postul de portar.
  • 1985: Denis Calincov (n. 15 septembrie 1985, Chișinău) este un fotbalist moldovean care evoluează la FC Academia Chișinău.
  • 1989: Steliana Nistor (n. 15 septembrie 1989, Sibiu) este o gimnastă română de talie mondială, medaliată cu bronz cu echipa lotului de gimnastică feminină a României la Jocurile Olimpice din anul 2008.  Center
    Steliana Nistor
  • 1996: Mălina Călugăreanu (n. 15 septembrie 1996, București) este o scrimeră română specializată pe floretă.  S-a apucat de scrimă la vârsta de 12 ani la CSA Steaua, sub conducerea antrenorilor Petre Ducu si Florin Gheorghe.[1] A câștigat prima sa etapă de Cupa Mondială pentru juniori la Timișoara în anul 2014,[2] încheind sezonul 2014–2015 pe locul unu în clasamentul mondial de juniori.[1]

    A început să participe la competiții de seniori în sezonul sezonul 2011-2012 și s-a alăturat lotului național de seniori la Campionatul European din 2013 de la Zagreb.[3] În anul 2014 s-a obținut medalia de argint la Campionatul Național de seniori, după ce a fost învinsă de colega sa de club Maria Boldor, și a cucerit aurul pe echipe.[4] Rezultatul a fost același în 2015.

    În sezonul 2015-2016 a fost laureată cu argint la Turneul satelit de la Ankara.[5] În luna aprilie s-a calificat la Jocurile Olimpice de vară din 2016 prin turneul preolimpic de la Praga.[6] În primul tur a întâlnit-o pe brazilianca Ana Beatriz Bulcão. După ce a condus 12-9, a primit șase tușe la rând, pierzând meciul.

la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

PERIOADA ROMANTICĂ 8. louis spohr

 PERIOADA ROMANTICĂ 8. Louis Spohr

  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...
  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...