REVISTA MEA DIN 2 OCTOMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 2 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         31 î.Hr: Bătălia navală de la Actium. Cleopatra și Antonius sunt învinși de Octavian. Bătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmașii lui Iulius Caesar. Aceștia erau Gaius Iulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) și un general al lui Caesar, Marcus Antonius. Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârșitul republicii romane și a începuturile Imperiului Roman. Această luptă este considerată una dintre cele mai mari bătălii navale ale antichității. Bătălia s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie și a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.

·         829: Imparatul Teophilos (n.813– d. 20 ianuarie 842), ii succede tatalui sau  Mihail II Amorianul  pe tronul Imperiului Bizantin.  Era nepotul imparatului Leon al V-lea  Armeanul si  a condus Bizantul între anii 829 şi 842.  Theophil a fost nevoit să lupte cu arabii musulmani pe două fronturi, atunci cand Sicilia fusese invadată, iar Palermo fusese ocupat de arabi în 831. A întărit zidurile Constantinopolului şi a construit un spital care a functionat  până în secolul XV.  De asemenea, in Anatolia, bizantinii au pierdut multe cetăţi în favoarea arabilor, în 830, iar războaiele purtate timp indelungat au secat vistieria statului.

·         1187: Armatele musulmane conduse de Saladin ocupa Ierusalimul, după 88 ani de stapanire cruciata. Salah al-Din (n. 1138 – d. 4 martie 1193), a fost un musulman kurd din Tikrit (azi Irak), devenit primul sultan Ayyubid al Egiptului și al Siriei. A condus luptele musulmanilor împotriva cruciaților. Cu toate că era adversarul principal al cruciaților, cronicile creștine menționează acțiunile sale onorabile, care i-au atras respectul multor europeni, mai ales al lui Richard Inimă de Leu.

·         1409: Este atestată cea mai veche pisanie românească, cea de la biserica Streisângeorgiu, Hunedoara. Construită în stilul romanic, între 1313-14, pe locul unei biserici de lemn datate 1130-1140, biserica Sfantul Gheorghe  din Streisângeorgiu este una din cele mai vechi construcții medievale din Transilvania și România cunoscute până în prezent și păstrate în funcțiune.

·         1442: Iancu de Hunedoara obține o mare victorie împotriva otomanilor, pe râul Ialomița.

·         1535: Exploratorul francez Jacques Cartier a navigat pe râul Sfântul Laurențiu și a descoperit așezarea fortificată Hochelaga construită de băștinașii Iroquois pe locul actualului oraș Montreal. Jacques Cartier (n. 31 decembrie 1491 – d. 1 septembrie 1557) a fost primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit râul Sf. Laurențiu.

·         1552: În urma unui puternic asediu, orașul Kazan este ocupat de trupele lui Ivan cel Groaznic. Cronicile relatează că orașul a fost ars din temelii și o mare parte a populației a fost masacrată de soldații ruși. Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, (n. 25 august 1530 – d. 28 martie [S.V. 18 martie] 1584) primul cneaz moscovit care s-a intitulat „țar”. Cronicile relatează că orașul a fost ars din temelii și o mare parte a populației a fost masacrată de catre soldații ruși.

·         1569: Bogdan Lăpușneanu depune omagiu regelui polon Sigismund II August. Era născut în anul 1553. si a urmat la tronul Moldovei  după uciderea tatălui său, Alexandru Lapusneanu, la vârsta de  15 ani. Tutore i-a fost mama sa Ruxandra. Bogdan a fost partizan politic și aderent personal al polonezilor, față de care încheie tratate de supunere, și se și înrudește cu aceștia. Purtarea lui i-a nemulțumit  pe boierii țării, în frunte cu Ieremia Golia Cernăuțeanul. Aceștia se temeau mai ales de introducerea catolicismului in Moldova. In momentul prinderii și închiderii lui  de către un nobil polonez cu care se certase, boierii se plâng la Poartă, iar aceasta îl numește domn  in mai 1572 pe Ioan Voda cel Viteaz. Încercând zadarnic să mai revina pe  tron cu ajutorul polonezilor, alungat și rătăcind pe la toate curțile europene, a murit în iulie 1574  la Moscova.

·         1608: Olandezul Hans Lippershey, inventeaza telescopul. La data de 2 octombrie 1608, el a inaintat o cerere de brevetare a inventiei sale,dar comisia de atestare i-a respins -o, in urma revendicarilor  lui Jacob Metius si Zacharias Jensen, care pretindeau fiecare, ca au fost primii care au inventat acest dispozitiv optic.

·         1649: Forțele papale ale lui Inocențiu al X-lea cuceresc și distrug orașul Castro.

·         1746: Într-un ciclon în apropierea localității Madras din India, trei nave de război franceze Duc d'Orléans, Phénix și Lys, se scufundă și mor aproximativ 1200 de membri al echipajelor.

·         1752: Calendarul Gregorian este introdus în Anglia și în coloniile acesteia.

·         1835: O armată mexicană trimisă pentru a-i dezarma pe localnicii din orașul Gonzales a întâmpinat rezistență din partea acestora în bătălia de la Gonzales, prima luptă din cadrul Revoluției Texane.

·         1836: Biologul Charles Darwin s-a reintors in Anglia dupa o expeditie de cercetare in oceanele Atlantic si Pacific, care a durat cinci ani. Naturalistul britanic a calatorit in Brazilia, Insulele Galapagos si Noua Zeelanda, cercetand flora si fauna din zona. Informatiile au fost extrem de pretioase pentru demonstrarea teoriei evolutiei. Darwin si-a prezentat pentru prima data concluziile adunate in timpul acestei expeditii in lucrarea stiintifica publicata in 1859 si care a avut ca titlu “Originea speciilor prin selectie naturala sau pastrarea raselor favorizate in lupta pentru existenta”. Cercetatorul a demonstrat primul, in urma experimentelor facute, materialitatea lumii vii. Totodata, el a fost cel care a lansat in premiera ideea originii animale a omului, aratand ca urmasul acestuia a fost maimuta, in cartea “Originea omului si selectia sexuala” pe care a prezentat-o in anul 1871. Teoria sa a influentat enorm cercetarea, insa a fost dur crititicata de catre Biserica, aceasta tinand sa apere teoria creationista. 

·         1877:  Românul Radu Porumbaru a urcat  pe Mont Blanc, cel mai inalt munte din Alpi ( 4810 m ) si al doilea ca inaltime din Europa, dupa muntele Elbrus din Caucaz (5462 m). A fost primul român care a reuşit această ascensiune.

·         1878: In Parlamentul Romaniei se voteaza o motiune in legatura cu  hotarârile Congresului de la Berlin (“Silita de hotarârea Puterilor Mari si spre a nu fi o piedica la întarirea pacii, Camera împuterniceste  Guvernul a se supune vointei întregii Europe, retragând autoritatile civile si militare din Basarabia …”). Cele şapte mari puteri europene participante la Congresul de la Berlin au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck. Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste) retrocedat Moldovei în 1856 şi obține la presiunile Rusiei, Dobrogea. Rusia a forţat acest schimb oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era interesată de zona strategică a Gurilor Dunării. Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul Izmail şi Judeţul Bolgrad astazi parte componentă a Ucrainei din 1991. Faţă de această situaţie, delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, aratînd totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa rămînă. La 13 octombrie Rusia a început ocuparea Basarabiei istorice  (judetele Cahul, Ismail si  Bolgrad).

·         1919: Președintele american Woodrow Wilson suferă un atac celebral care îl lasă parțial paralizat. Thomas Woodrow Wilson, cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28 decembrie 1856 – 3 februarie 1924), cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1913 – 1921). Un devotat prezbiterian, Wilson a devenit și un bun istoric și un specialist în științe politice.

·         1925: Tânăra de 19 ani, Josephine Baker, a debutat la Paris, la Théâtre des Champs-Élysées, cu dans erotic în La Revue Négre. Josephine Baker (născută Freda Josephine McDonald la 3 iunie 1906 în Saint Louis, Missouri — d. 12 aprilie 1975 în Paris), dansatoare, actriță și cântăreață franceză de origine americană.

·         1930: Henry Ford pune piatra de temelie pentru Uzinele Ford din Köln.

·         1938: A fost finalizată statuia voievodului-martir Constantin Brâncoveanu din Piaţa Sf. Gheorghe  din Bucureşti, operă a sculptorului Oscar Han.

·         1941: Al Doilea Război Mondial: Wehrmachtul a început operațiunea Taifun, o ofensivă totală împotriva Moscovei, care a declanșat bătălia de la Moscova. Batălia de la Moscova se referă la apărarea capitalei sovietice, Moscova, și la contraofensiva ulterioară a Armatei Roșii (armata sovietică) dintre octombrie 1941 și ianuarie 1942 pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial, împotriva forțelor Germaniei Naziste. Adolf Hitler considera Moscova, (care era capitala Uniunii Sovietice și cel mai mare oraș al țării), obiectivul principal al Forțelor Axei în timpul atacului împotriva URSS. Un plan separat german pentru cucerirea Moscovei purta numele de cod Operațiunea Wotan.

·         1941: Prin decret-lege privind regimul muncii pe timp de război, durata muncii în România se prelungeşte de la 56 la 72 ore săptămînal.

·         1944: Revolta din Varsovia a luat sfarsit dupa ce rebelii polonezi s-au vazut obligati, dupa 63 de zile de lupta, sa se predea fortelor hitleriste.

·         1954: La Conferința de la Londra a miniștrilor de externe, se decide reînarmareaRepublicii Federale Germania și aderarea la NATO.

·         1955: ENIAC (Electronic Numerical Integrator And Computer), primul calculator american, a fost dezactivat la ora 11.45, dupa ce 12 ani a fost in uzul armatei americane. 

·         1958: Guineea își obține în urma unui referendum independența de Franța. Primul președinte a statului va fi Sékou Touré.

·         1980: La Caesars Palace din Las Vegas, Larry Holmes își apăra titlul mondial de box la categoria grea, împotriva luiMuhammad Ali într-o victorie prin knockout tehnic în runda 11.

·         1984: Cei trei cosmonauți sovietici Leonid Denisovich Kizim, Vladimir Alekseyevich Solovyov și Oleg Jurjewitsch Atkow au revenit după 237 zile pe Pământ. A fost pînă atunci, una din misiunile cu zilele cele mai multe petrecute de cosmonauți, la bordul stației spațiale Salyut 7.

·         1992 - A fost infiintata Comisia Nationala pentru Statistica a Consiliului de Orientare si Coordonare a Activitatii de Statistica ca organ de specialitate al administratiei publice centrale.

·         1993:  Presedintele Rusiei, Boris Eltin, a avertizat, printr-o serie de scrisori, pe sefii de stat ai Frantei, Germaniei, Statelor Unite ale Americii si Marii Britanii, ca este impotriva includerii tarilor Europei de Est in Alianta Nord-Atlantica, propunerea sa avand in vedere ca securitatea din zona est-europeana sa fie asigurata de NATO, impreuna cu Rusia.

·         1996: Ciclistul american Lance Armstrong a fost diagnosticat cu cancer testicular, tumoarea extinzandu-se ulterior si la ficat, plamani si creier. Sportivul a fost operat si a revenit spectaculos in circuitele internationale. 

·         1997 - A fost adoptat de catre statele membre ale Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam, care il completeaza pe cel de la Maastricht; a intrat in vigoare la 01.05.1999.

·         2000: Presedintele Emil Constantinescu a participat la ceremonia semnarii Acordului de sediu dintre Romania si Centrul Regional al Initiativei de Cooperare in sud-estul Europei (SECI), desfasurata la sediul SECI de la Palatul Parlamentului. 

·         2002: Washingtonul deblochează un ajutor de 8 milioane de dolari pentru opoziția irakiană.

·         2006: Charles Carl Roberts intră într-o școală Amish din orașul Nickel Mines, Pennsylvania și împușcă cinci eleve în cap, rănește alte cinci (cu vârste cuprinse între 6 și 13 ani) apoi se sinucide.

·         2009: Dublin: irlandezii au votat în favoarea ratificării Tratatului de la Lisabona (67,13%).

·         2009: Rio de Janeiro a fost ales oraşul gazdă pentru Jocurile Olimpice şi Paralimpice de vară din 2016.

Nașteri

* 1452: Richard al III-lea (2 octombrie 1452 - 22 august 1485) a fost rege al Angliei, din 1483 până la moartea sa. A fost ultimul rege din Casa de York și înfrângerea lui în Bătălia de la Bosworth a fost punctul culminant al Războiului celor Două Roze și sfârșitul dinastiei Plantagenet. După moartea fratelui său regele Eduard al IV-lea, Richard a domnit ca regent pentru fiul lui Eduard o scurtă perioadă de timp, cu titlul de Lord Protector apoi și-a închis nepoții (Eduard și Richard) în Turul Londrei și a fost încoronat la 6 iulie 1483.

A murit pe câmpul de luptă în Bătălia de la Bosworth și rămășițele sale s-au pierdut timp de peste cinci secole, fiind regăsite la începutul secolului al XXI-lea. În 2012, o săpătură arheologică a fost realizată în site-ul ocupat odată de Greyfriars, Leicester. Universitatea din Leicester a confirmat la 4 februarie 2013, că scheletul găsit în săpătură a aparținut, dincolo de orice îndoială rezonabilă, regelui Richard al III-lea. Concluzia s-a bazat pe o combinație de probe de la datarea cu radiocarbon, compararea cu rapoartele contemporane ale aspectul său, precum și o comparație a ADN-ului mitocondrial cu doi descendenți ai surorii lui Richard.

Richard s-a născut la Castelul Fotheringhay, ca cel de-al optulea și cel mai tânăr fiu a lui Richard Plantagenet, al 3-lea Duce de York (care a revendicat tronul regelui Henric al VI-lea) și al Ceciliei Neville. Richard a petrecut o mare parte a copilăriei sale la castelul Middleham în Wensleydale, sub tutela vărului său Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick (cunoscut în istorie ca "The Kingmaker").

În momentul decesului tatălui său și a fratelui său mai mare în Bătălia de la Wakefield, Richard, care era încă un băiat, a fost luat în grijă de Warwick. A dezvoltat o strânsă prietenie cu Francis Lovell, o prietenie care a rămas puternică pentru restul vieții sale. Mai târziu, Richard s-a căsătorit cu fiica lui Warwick, Anne Neville.

În momentul morții tatălui său și fratelui său mai mare Edmund, Conte de Rutland, în bătălia de la Wakefield în 1460, Richard, care avea vârsta de opt ani, a fost trimis de mama sa, ducesa de York, în Țările de Jos, însoțit de fratele său mai mare, George. Aceștia s-au reîntors în Anglia după înfrângerea Lancasterilor în bătălia de la Towton și a participat la încoronarea fratelui său mai mare, Eduard al IV-lea, în 1461. Richard a fost numit duce de Gloucester, și a fost făcut Cavaler al Jartierei și Cavaler de Bath. Apoi a fost trimis pe terenurile lui Warwick de la Middleham pentru formarea sa în calitate de cavaler. Cu unele întreruperi, Richard a rămas la Middleham până la începutul anului 1465, când avea vârsta de 12 ani.

Richard a devenit implicat în politica brutală din Războiul celor Două Roze la o vârstă fragedă. Eduard l-a numit singurul comisionar de Array pentru teritoriile din vest în 1464, când avea vârsta de 11 ani. Până la vârsta de 17 ani, el a deținut o comandă independentă.

Richard, împreună cu fratele său, regele Eduard, au fugit în Burgundia în octombrie 1470, după ce Warwick s-a alăturat de partea Margaretei de Anjou. Pentru a doua oară, Richard a fost nevoit să se refugieze în Țările de Jos, care au devenit apoi o parte din domeniul său a Ducatului de Burgundia. În 1468, sora lui Richard, Margareta, a devenit soția lui Carol, Duce de Burgundia, iar frații se așteptau la un ajutor de acolo. Deși avea doar 18 ani, Richard a jucat un rol crucial în luptele din Barnet și Twekesbury, care a dus la restaurarea lui Eduard la tronul Angliei, în primăvara anului 1471.

Ilustrare contemporană (Rous Roll) al lui Richard al III-lea, regina Anne Neville cu care s-a căsătorit la York în 1472 și fiul lor Edward, Prinț de Wales.

În urma victoriei decisive a Yorkiștilor asupra Lancasterilor în bătălia de la Tewkesbury, Richard s-a căsătorit cu Anne Neville, fiica cea mică a contelui Warwick, pe 12 iulie 1472. Primul soț al Annei a fost Eduard de Westminster, fiul lui Henric al VI-lea al Angliei, care a murit la Twekesbury. Richard și Anne s-au întâlnit prima dată când acesta a fost luat de tatăl ei și dus la Castelul Middleham, la moartea tatălui său din 1460. Planurile de căsătorie ale lui Richard l-au adus în conflict cu fratele său George: scrisoarea lui John Paston din 17 februarie 1472 a arătat clar că George nu a fost fericit când a auzit de căsătorie, dar cu părere de rău a acceptat pe baza faptului că el putea avea și doamna mea, cumnata lui, căci ele nu trebuie să împartă nici un mijloc de trai. Motivul era moștenirea Annei care era comună cu cea a surorii sale mai mari, Isabel, cu care George se căsătorise în 1469. Nu era doar titlul de conte englez la mijloc, dar Richard Neville l-a moștenit ca urmare a căsătoriei sale cu Anna de Beauchamp, care era încă în viață (și a supraviețuit și după fiicele sale) și practic era proprietara moșiilor familiei Beauchamp, lăsate de tatăl ei care nu avusese moștenitori de sex masculin.

Cronica Croyland înregistrează că Richard a fost de acord cu un contract pre-nupțial cu următorii termeni: căsătoria Ducelui Gloucester cu Anne a avut loc și el are să dețină teritoriile contelui care ar trebui convenite între cei doi prin intermediul unui judecător, în timp ce restul are să rămână în posesia Ducelui de Clarence.

Data scrisorii lui Paston sugerează că mariajul se afla încă în curs de negociere în februarie 1472 și dispensa papală necesară nu fusese obținută până în 22 aprilie. Acest lucru sugera că termenii dispensei subestima deliberat gradul de înrudire a cuplului, iar căsătoria a fost, prin urmare, ilegală.

În iunie 1473, Richard a fost convins de soacra sa care dorea să părăsească sanctuarul și să vină să trăiască sub protecția lui la Middleham. Mai târziu în același an, sub condițiile actului de Reluare din 1473, George a pierdut o parte de proprietatea pe care o deținea sub grant regal și nu s-a ferit să-și arate nemulțumirea.

La începutul anului 1474, Parlamentul și regele Eduard au încercat să-i împace pe cei doi frați, afirmând că atât cei doi cât și soțiile lor trebuie să se bucure de moștenirea lui Warwick la fel ca în cazul în care contesa Warwick ar fi fost moartă în mod natural, dar în același timp era specificat că, în cazul unui divorț, Richard continua să dețină proprietățile Annei. În anul următor, Richard a fost recompensat cu toate teritoriile Neville din nordul Angliei, în detrimentul vărului Annei, George Neville. Din acel moment, George părea să fi scăzut în mod constant în dizgrațiile regelui Eduard, iar nemulțumirea atinsese punctul maxim în 1477, atunci când, după moartea soției sale Isabel, i s-a refuzat posibilitatea de a se căsători cu Maria de Burgundia, fiica vitregă a surorii sale Margareta, chiar dacă Margareta a fost de acord cu această alianță. Nu există dovezi că Richard ar fi fost implicat în convingerea și executarea lui George care fusese acuzat de trădare.

Eduard al IV-lea, fratele lui Richard

Lui Richard i s-a acordat ducatul de Gloucester pe 1 noiembrie 1461 și la 12 august în anul următor i s-au acordat moșii mari din nordul Angliei, inclusiv domeniile Richmond, în Yorkshire și Pembroke din Țara Galilor. El a câștigat terenurile pierdute ale ducelui de Oxford, în Anglia de est. În 1462, de ziua lui, el a fost făcut Conetabil de Gloucester și a preluat Castelele Corfe, fiind numit guvernator al nordului și devenind cel mai bogat și cel mai puternic nobil din Anglia. Pe 17 octombrie 1469, el a fost făcut Conetabil al Angliei. În noiembrie, l-a înlocuit pe William Hasting, primul Baron Hasting, în calitate de șef al justiției din nordul Țării Galilor. În anul următor, a fost numit Șambelan al Țării Galilor. Pe 18 mai 1471, Richard a fost numit Mare Șambelan și Mare Lord Amiral al Angliei. Au urmat și alte poziții precum Locotenent al Nordului și Comandantul Șef împotriva scoțienilor. Două luni mai târziu, pe 14 iulie, el a câștigat conducerea cetății Sheriff Hutton și Middleham în Yorkshire și Penrith în Cumberland, care au aparținut lui Warwick, făcătorul de regi.

În timpul domniei fratele său, Eduard al IV-lea, Richard a demonstrat loialitate și calificare în calitate de comandant militar. El a fost răsplătit cu teritorii întinse în nordul Angliei, titlul de Duce de Gloucester și a fost numit în funcția de Guvernator de Nord, devenind unul dintre cei mai bogați și mai puternici nobili din Anglia. În contrast, alte frate, George Plantagenet, primul Duce de Clarence, a fost executat de către Eduard de trădare.

Richard a controlat nordul Angliei până la moartea lui Eduard al IV-lea. În special în orașul York, el a fost privit cu multă dragoste și afecțiune.^[3] În 1482 Richard a recapturat Berwick-upon-Tweed de la scoțieni iar administrarea lui a fost considerată ca fiind justă și echitabilă.

După ce Eduard a recăpătat sprijinul lui Clarence, el a făcut o campanie rapidă și decisivă pentru a recâștiga coroana prin luptă. Se crede că Gloucester a fost locotenentul său principal. Este posibil să fi condus avangarda în Bătălia de la Barnet, în prima sa comandă la 14 aprilie 1471. O sursă contemporană afirmă clar cu privire la deținerea avangardei pentru Eduard la Twekesbury, desfășurată împotriva Lancasterilor sub ducele de Somerset, la 4 mai, și rolul său în calitate de Conetabil al Angliei, alături de John Howard Conte de Marshal, în procesul și condamnarea liderului Lancaster capturat după bătălie.

Richard a controlat nordul Angliei până la moartea lui Eduard al IV-lea. Acolo, și mai ales în orașul York, acesta era foarte apreciat. Eduard al IV-lea a înființat Consiliul de Nord ca organ administrativ în 1472, pentru a îmbunătăți controlul guvernamental și de prosperitate economică și de a beneficia întregul nord al Angliei. Richard a servit ca primul Lord Președinte din 1472 până la data aderării sale la tron. La aderarea sa, l-a făcut pe nepotul său, John de Pole Conte de Lincoln, președinte și l-a instituționalizat în mod oficial la rangul de Consiliu Regal.

Uciderea fiilor lui Eduard al IV-lea.

La decesul lui Eduard al IV-lea, la 9 aprilie 1483, fiii lui Eduard, regele Eduard al V-lea în vârstă de 12 ani și Richard de Shrewsbury, primul Duce de York în vârstă de 9 ani urmau în linie la succesiunea tronului. Totuși, Eduard al V-lea a fost ținut sub custodia lui Richard, Duce de Gloucester în Turnul Londrei, unde a fost adus mai târziu și fratele lui mai mic.

La o reuniune a Consiliului din 13 iulie în Turnul Londrei, Richard l-a acuzat pe Hastins și pe alți aliați ai săi că au uneltit împotriva lui, împreună cu Woodville, cu Jane Shore, iubita lui Hasting și lui Thomas Grey, primul Marchiz de Dorset, care acționase ca intermediar între ei. Hasting a fost executat sumar, în timp ce restul au fost arestați. John Morton, Episcopul de Ely, unul dintre cei arestați, a fost eliberat și predat în custodia lui Buckingham înainte de revolta ce avea să vină.

La 22 iunie 1483 în fața catedralei St Paul s-a citit o declarație prin care Richard a declarat că mariajul lui Eduard al IV-lea cu Elizabeth Woodville a fost ilegală, iar, prin aceasta, cei doi copii erau nelegitimi. Această poziție a fost susținută de un proiect de lege adoptat de Parlament în legătură cu dovezile unui episcop care a mărturisit că l-a căsătorit pe Eduard cu Lady Eleanor Butler și că aceasta era încă în viață când Eduard s-a căsătorit cu Elizabeth Woodville. La 6 iulie 1483, Richard a fost încoronat la Catedrala Westminster.

Prinții, probabil încă în Turnul Londrei din reședința regală, au dispărut din vedere. Deși Richard al III-lea a fost acuzat că i-a ucis pe cei doi, există o dezbatere cu privire la soarta lor reală.

Richard și soția sa, Anne, au înzestrat Colegiul Regelui și Reginei de la Universitatea din Cambridge. Plănuiau să creeze o capelă mare în York Minster, cu peste o sută de preoți. Richard este, de asemenea, fondatorul Colegiului de Arme.

În 1483, a apărut o conspirație în rândul unor nobili nemulțumiți, dintre care mulți fiind susținătorii lui Eduard al IV-lea. Conspirația a fost condusă de Richard, fostul aliat al lui Henric Stafford, Duce de Buckingham. Ei au planificat să-l detroneze pe Richard al III-lea și să-l înlocuiască cu Eduard al V-lea, Prințul din Turn. Când au apărut zvonurile că Eduard și fratele sau mai mic au murit, Buckingham a intervenit, propunând ca Henric Tudor să se întoarcă din exil, să preia tronul și să se căsătorească cu Elisabeta de York, sora mai mare a Prinților din Turn. La rândul său, Buckinghma a ridicat o forță substanțială de la moșiile sale din Țara Galilor și Marche. Henric, aflat în exil în Britania, s-a bucurat de sprijinul primului ministru Pierre Landais, care spera ca victoria lui Buckingham să cimenteze o alianță între Bretania și Anglia.

Navele lui Henric Tudor au întâmpinat o furtună și au fost nevoite să se întoarcă în Britania. Armata lui Buckingham a fost tulburată de aceeași furtună atunci când forțele lui Richard au venit împotriva lor. Backingham a încercat să scape deghizat, dar a fost prins și returnat lui Richard care pusese recompensă pe capul său. A fost învinuit de trădare și decapitat la Salisbury pe 2 noiembrie. Văduva lui, Caterina, s-a căsătorit cu Jasper Tudor care a luat legătura cu Henric Tudor pentru a organiza o altă revoltă.

Richard a făcut avansuri în Landais, oferind sprijin militar pentru regimentul slab de sub Ducele Francisc al II-lea de Bretania în schimbul lui Henric. Henric a fugit la Paris, unde și-a asigurat sprijinul din partea regentei franceze Anne de Beaujeu, care a furnizat trupe pentru invazia din 1485. Guvernul francez, amintindu-și că Gloucester a refuzat Tratatul de la Picquigny și a refuzat acceptarea unui tribut francez, refuza să-i recunoască ascensiunea și devenise dușmanul Franței.

Penny din timpul lui Richard al III-lea

La 22 august 1485, Richard a întâlnit forțele lui Henric Tudor în Bătălia de la Bosworth Field. Dimensiunea armatei lui Richard a fost estimată a fi de 8.000, iar a lui Henric de 5.000, însă cifrele exacte sunt necunoscute. Strigătul tradițional al regelui era Trădare! înainte de căderea din timpul luptei unde Richard a fost abandonat de către baronul Stanley (ridicat la rangul de Conte de Derby în octombrie), Sir William Stanley și Henric Percy, Conte de Northumberland. Cu toate acestea, rolul lui Northumberland este neclar. În ciuda afilierii sale aparente cu Richard, soția baronului Stanley, Lady Margaret Beaufort, a fost mama lui Henric Tudor. Schimbarea părților de către Stanley a epuizat grav puterea armatei lui Richard și a afectat rezultatul bătăliei. Moartea lui John Howard, Duce de Norfolk, tovarășul său apreciat, a avut efect demoralizator asupra lui Richard și a oamenilor săi. Poate că în realizarea implicațiilor sale, Richard a condus o cavalerie adânc în rândurile inamicului într-o încercare de a pune capăt rapid luptei, prin lovirea lui Henric Tudor.

Scheletul lui Richard, descoperit în 2012

Câteva surse au notat că regele Richard s-a luptat cu curaj și pricepere în timpul acestor manevre, întrecând-l pe Sir John Cheyne, un campion bine-cunoscut, l-a ucis pe Sir William Brandon, un apropiat al regelui Henric și îndreptându-se cu sabia spre Henric Tudor înainte ca acesta să fie înconjurat de oamenii lui William Stanley și ucis. Cronicarul burgund Jean Molinet spune că un galez i-a dat lovitura de moartea cu o halebardă, în timp ce calul lui Richard a fost împins în pământul mlăștinos. Se spune că loviturile au fost atât de violente încât casca regelui a fost împinsă adânc în craniu. Preotul galez contemporan, Guto Glyn, presupune că Rhys Thomas, Lancasterul galez, l-a ucis pe rege. Identificarea, în 2013, a corpului regelui Richard arată că scheletul avea 10 răni, opt dintre ele la cap, în mod clar provocate în luptă și sugerând că a pierdut casca. Craniul arată că o lamă tăiase o parte din spate a craniului. Regele Richard al III-lea a fost ultimul rege englez ucis în luptă.

Richard și Anne au avut un fiu, născut în 1473, Eduard de Middleham, care a murit în aprilie 1484, la puțin timp după ce a fost creat Prinț de Wales. De asemenea, Richard și-a recunoscut copii nelegitimi: John de Gloucester și Caterina, care s-a căsătorit cu William Hervet, Conte de Pembroke, în 1484. Michael Hicks și Josephine Wilkinson au sugerat că mama Caterinei ar fi putut fi Caterina Haute, pe baza unei plăți anuale de 100 de șilingi efectuate în 1477. Familia Haute era înrudită cu Woodville prin căsătoria mătușii Elisabetei Woodville, Joan Woodville cu Sir William Haute. Unul dintre copii lor a fost Richard Haute, iar fiica lor, Alice, s-a căsătorit cu Sir John Fogge, fiind strămoșii reginei Caterina Parr, a șasea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei.

Ambii copii nelegitimi ai lui Richard au supraviețuit după moartea sa, dar se pare că au murit fără moștenitori. Este posibil ca John să fi fost executat în 1499, deși nu există nici o înregistrare despre acest lucru în afară de o afirmație a lui George Buck un secol mai târziu. Caterina se pare că a murit înainte de încoronarea verișoarei sale, Elisabeta de York, la 25 noiembrie 1487.

Richard al III-lea

Părinți Richard Plantagenet Cecily Neville  Frați și surori Elizabeth of York, Duchess of Suffolk[*] Margareta de York Anne of York, Duchess of Exeter[*] Eduard al IV-lea al Angliei George Plantagenet, 1st Duke of Clarence[*] Edmund, Earl of Rutland[*]  Căsătorit cu Anne Neville Copii Eduard de Middleham, Prinț de Wales

* 1470: Isabella, Prințesă de Asturia (2 octombrie 1470 – 23 august 1498) a fost regină consort a Portugaliei și moștenitoare prezumptivă a regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și a reginei Isabella I a Castiliei ca fiică a lor cea mare. Surorile ei mai mici au fost: Caterina, regină a Angliei, regina Ioana I a Castiliei și Maria, regină a Portugaliei.

Isabella a fost primul copil al regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și a reginei Isabella I a Castiliei. S-a născut în timpul domniei unchiului ei, regele Henric al IV-lea al Castiliei, care n-o va ierta pe mama ei pentru căsătoria cu Ferdinand fără permisiunea lui.

Ca urmare a ascensiunii mamei ei la tronul Castiliei, tânăra Isabella a fost investită ca moștenitoare a tronului până la nașterea fratelui ei mai mic Juan, Prinț de Asturia, în iunie 1478, înainte ca Isabella să împlinească opt ani. Părinții ei s-au implicat într-un război de succesiune deoarece fratele vitreg mai mare al Isabella, regele Henric, nu a numit un succesor. A urmat o luptă între Isabella de Castilia și nepoata ei Ioana de Castilia cunoscută sub numele de "la Beltraneja", despre care existau zvonuri că ar fi fi fost un copil nelegitim conceput de regina lui Henric, Ioana a Portugaliei și favoritul soțului ei, Beltrán de La Cueva. Regele Afonso al V-lea al Portugaliei a intervenit de partea Ioanei iar Ferdinand și Isabella au fost obligați să lupte în război cu el.

Tânăra Isabella a fost o parte din negocierile lor pentru pace atunci când, în cele din urmă, Afonso și-a retras forțele din Castilia. În conformitate cu termenii Tratatului de la Alcáçovas, s-a convenit ca Prințesa Isabella să se căsătorească cu nepotul lui Afonso al V-lea, Dom Afonso, Prinț al Portugaliei, care era cu cinci ani mai mic decât Isabella. Tratatul prevedea, de asemenea, ca Ferdinand și Isabella să plătească o zestre mare pentru fiica lor.

Cel de-al doilea soț al Isabellei, Manuel I.

În 1490 Isabella s-a căsătorit cu Afonso, Prinț al Portugaliei, moștenitorul lui Ioan al II-lea al Portugaliei. Deși a fost o căsătorie aranjată, Isabella și Afonso s-au îndrăgostit repede, și Isabella a fost copleșită de durere atunci când soțul ei a murit în 1491: trimisă acasă la părinții ei de Ioan al II-lea, ea a declarat că nu se va recăsători niciodată și că se va călugări.

Părinții ei i-au ignorat vorbele și, în 1497, ea a fost convinsă să se căsătorească cu Manuel I al Portugaliei, unchiul lui Afonso, vărul și succesorul lui Ioan al II-lea. Ea a făcut acest lucru cu condiția ca Manuel să urmeze politica religioasă a părinților ei și să-i elimine din regat pe evreii care nu se convertesc la creștinism. În același an, Isabella a devenit Prințesă de Asturia și moștenitoarea a Castiliei după moartea singurului ei frate Juan.

În 1498, la vârsta de 27 de ani, Isabella a murit dând naștere unui băiat, Miguel da Paz, care a fost moștenitorul tronurilor Castiliei și Portugaliei până la decesul lui în 1500. Șansa lui Manuel de a deveni rege al Castiliei s-a risipit odată cu moartea Isabellei. Atunci Manuel s-a căsătorit cu sora mai mică a Isabellei, Maria de Aragon, care l-a născut pe viitorul rege Ioan al III-lea al Portugaliei. Portugalia și Spania s-au unit între 1580 și 1640, după ce Filip al II-lea al Spaniei a pretins tronul Portugaliei ca fiu al Isabellei a Portugaliei, fiica Mariei de Aragon și a lui Manuel I.

Isabella de Aragon

Regină consort a Portugaliei și de Algarves Prințesă de Asturia

Părinți Ferdinand al II-lea de Aragon Isabela I a Castiliei  Frați și surori Catherine de Aragon Ioana de Castilia Maria de Aragon Alonso de Aragón[*] John, Prince of Asturias[*] Alonso de Estrada[*] John of Aragon, Prince of Girona[*]  Căsătorită cu Afonso, Prinț al Portugaliei Manuel I al Portugaliei Copii Miguel, Prinț al Portugaliei

* 1531: Carlo Borromeo, latinizat Carolus Borromaeus, (n. 2 octombrie 1538,^[1] Arona, Piemont, Italia – d. 3 noiembrie 1584, Milano, Ducatul Milanului) a fost un arhiepiscop de Milano, cardinal, reprezentant important al Contrareformei, canonizat ca sfânt în anul 1610.

În timpul epidemiei de ciumă din 1576-1578 s-a implicat în pastorația bolnavilor, ceea ce i-a afectat propria stare de sănătate. A murit la vârsta de 46 de ani.

Este patronul Universității din Salzburg. În religiozitatea populară catolică este considerat apărător împotriva ciumei.

Este sărbătorit pe 4 noiembrie (calendarul romano-catolic).

Numeroase biserici, în special din nordul Italiei și din Austria, îi poartă numele. Mănăstirea Piaristă și Gimnaziul Piarist din Sighet i-au purtat numele.

Carlo Borromeo

Biserica Sf. Carol Borromeus din Cimitirul Central din Viena, cu cripta preşedinţilor Austriei (în prim plan)     Biserica Sf. Carol Borromeus din centrul Vienei, capodoperă a barocului austriac     Biserica San Carlo alle Mortelle din Napoli     Biserica Sf. Carol Borromeo din Ocna Mureş

* 1666: Marie Anne de Bourbon, Légitimée de France (2 octombrie 1666 – 3 mai 1739) a fost fiica cea mare recunoscută (fille légitimée de France) a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale Louise de la Vallière. La vârsta de treisprezece ani s-a căsătorit cu Louis Armand de Bourbon, Prinț de Conti. O mare frumusețe și fiica favorită a tatălui său, Marie Anne a rămas văduvă în 1685 la vârsta de 19 ani. Nu s-a recăsătorit și nu a avut copii.

Mademoiselle de Blois în compania fratelui ei, Louis de Bourbon.

Născută în secret la Castelul Vincennes în afara Parisului la 2 octombrie 1666, Marie Anne a fost cea mai mare fiică nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea. Considerată cea mai frumoasă fiică a regelui, a devenit fiica sa favorită. Totuși, copilul favorit a fost mai tânărul ei frate vitreg, Louis Auguste, Duce de Maine. Marie Anne și fratele ei mai mic, Louis de Bourbon (mai târziu Conte de Vermandois) au fost dați în grija lui Madame Colbert, soția ministrului de finanțe Jean-Baptiste Colbert. Copiii au fost crescuți de Mme Colbert departe de intrigile de la Curte.

Marie Anne a fost recunoscută de tatăl ei la 14 mai 1667. În aceeași zi, mama ei a primit titlul de Ducesă de La Vallière, titlu pe care Marie Anne îl va moșteni după decesul mamei sale. În adolescență a fost cunoscută al curte ca Mademoiselle de Blois, titlu acordat mai târziu mai tinerei sale surori vitrege, Françoise-Marie de Bourbon.

La 16 ianuarie 1680, Marie Anne s-a căsătorit cu vărul ei, Louis Armand de Bourbon, Prinț Conti, care era prinț de sânge, în capela Castelului Saint-Germain-en-Laye. Zestrea ei a fost de un milion de livre.

În 1683, și-a pierdut fratele iubit, Contele de Vermandois, care a fost născut în aceeași zi la un an după ea. Tânărul fusese exilat de la curte după implicarea într-un scandal homosexual cu iubitul unchiului lui, Cavalerul de Lorena.

Marie Anne de Bourbon, pictură de François de Troy, 1680.

În 1685, soțul ei a contactat variolă de la Marie Anne. Deși ea s-a vindecat, el a murit după cinci zile. După decesul soțului ei, Marie Anne a fost numită Madame la Princesse Douairière sau la Grande Princesse de Conti. Nu s-a recăsătorit niciodată și a refuzat chiar oferta de căsătorie de la sultanul Marocului, Ismail Ibn Sharif.

În timpul celor cinci ani de căsătorie cu Prințul Conti, a fost una dintre cele mai importante figuri feminine de la curtea tatălui ei. Sora ei vitregă, Louise-Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic al XIV-lea și Madame de Montespan, a făcut un mariaj mai important în 1685 prin căsătoria cu Louis de Bourbon, Duce de Bourbon, fiul cel mare a prințului de Condé și moștenitor al titlului. Din cauza rangului social a existat o mare rivalitate între cele două surori vitrege.

În 1692, această rivalitate a iritat-o și mai mult pe Marie Anne. În acel an, sora bună a rivalei sale, Françoise-Marie de Bourbon s-a căsătorit cu Ducele de Chartres, Philippe Charles d'Orléans, un petit-fils de France (nepot al Franței) prin naștere și moștenitor al Casei de Orléans. În acest fel rangul ei social l-a depășit pe cel al lui Marie Anne și Louise-Françoise. În plus, ea a primit o zestre de 2 milioane de livre, mult mai mult decât au primit cele două surori atunci când s-au căsătorit.

Prințesa Douairière a murit de o tumoare la creier, la Paris, la 3 mai 1739. A fost înmormântată în capela de la Saint-Roch.

Marie Anne

Prințesă Conti; Ducesă de La Vallière

Părinți Ludovic al XIV-lea al Franței Louise de la Vallière  Frați și surori Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Prințesa Marie Anne a Franței Prințesa Anne Élisabeth a Franței Philippe-Charles al Franței Louis, Conte de Vermandois Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței  Căsătorită cu Louis Armand I, Prinț de Conti

* 1667: Louis de Bourbon, Légitimé de France, Conte de Vermandois (2 octombrie 1667 – 18 noiembrie 1683) a fost fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui Louise de la Vallière.

Contele de Vermandois în compania surorii sale Mademoiselle de Blois.

Louis de Bourbon s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye la 2 octombrie 1667. A fost numit după tatăl său. Ca și sora sa mai mare, Marie Anne de Bourbon, care era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Blois, el a primit supranumele de Bourbon nu de France ca urmare a nelegimității lui.

Când era copil își numea mama Belle Maman datorită frumuseții ei. Louis a fost recunoscut în 1669, la vârsta de doi ani. A primit titlu de Conte de Vermandois și a fost amiral al Franței.

În 1674, mama sa a intrat la Carmelite și a luat numele de Sœur Louise de la Miséricorde. Ulterior, copiii și-au văzut mama foarte rar. După plecarea mamei lui, Louis a locuit la Palatul Regal din Paris cu unchiul său, Filip I, Duce de Orléans și soția acestuia Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină. La Palatul Regal, el a devenit foarte aproape de mătușa lui, în ciuda faptului că acesteia nu-i plăceau bastarzii cumnatului său. Afecțiunea dintre mătușă și nepot nu s-a diminuat niciodată.

În timp ce era la curtea libertinului său unchi, l-a întâlnit pe iubitul acestuia, Chevalier de Lorraine. S-a spus că tânărul conte a fost sedus de bătrânul cavaler și a început să practice le vice italien (apelativ contemporan pentru homosexualitate).

Ludovic al XIV-lea a decis să-și exileze fiul și pe Cavelerul de Lorena.

În iunie 1682, Louis a fost exilat în Normandia. Cu scopul de a calma lucrurile dintre tată și fiu, mătușa lui, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină i-a sugerat regelui ca Louis să fie trimis ca soldat în Flandra, care era atunci sub ocupație franceză. Regele a fost de acord cu sugestia și fiul său a fost trimis la Asediul de Courtray. Acolo, Louis s-a îmbolnăvit.

În ciuda bolii sale, Louis își dorea cu disperare să recâștige dragostea tatălui său și a continuat să lupte ignorând sfatul medicului regal și a marchizului de Montchevreuil de a se întoarce la Lille pentru recuperare.

Louis a murit la 18 noiembrie 1683, la vârsta de 16 ani. A fost înmormântat în catedrala de la Arras. Sora sa iubitoare și mătușa sa au fost afectate de moartea sa. Tatăl său nu a vărsat o lacrimă. Mama sa, încă obsedată de păcatul comis prin aventura cu regele, a spus la auzul morții fiului ei:

Louis

Conte de Vermandois

Părinți Ludovic al XIV-lea al Franței Louise de la Vallière  Frați și surori Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Marie Anne de Bourbon Prințesa Marie Anne a Franței Prințesa Anne Élisabeth a Franței Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Philippe-Charles al Franței Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței

* 1741: Abatele Augustin Barruel (n. 2 octombrie 1741, Villeneuve-de-Berg, Ardèche- d. 5 octombrie 1820, Paris) a fost un preot iezuit francez.

În prezent este cel mai cunoscut pentru teoria conspirației privind Iluminații bavarezi și Iacobinii care a fost prezentată în tratatul său Mémoires pour servir à l'Histoire du Jacobinisme, scris în franceză dar prima oară publicat în engleză în 1797-1798 (Memoirs Illustrating the History of Jacobinism). Pe scurt, Barruel a scris că Revoluția franceză a fost planificată și înfăptuită de către societățile secrete.

Augustin Barruel

* 1746: Peter (Petter) Jacob Hjelm (n. 2 octombrie 1746,^[1][2][3] Q10512956[*], Suedia^[1] – d. 7 octombrie 1813,^[1][2][3] Storkyrkoförsamlingen[*], Suedia^[1]) a fost un chimist suedez, primul care a izolat elementul molibden în 1781, la patru ani după descoperirea sa de către chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele

Hjelm s-a născut la Sunnerbo, în Småland, Suedia. A fost crescut în parohia Göteryd din Älmhult, ca fiu al parohului Erik Hjelm și al Ceciliei Cecilia Gistrénia. ^[6]

A obținut titlul de doctor la Universitatea din Uppsala. A devenit profesor la Academia de mine, iar în 1782 a devenit șef al Royal Mint. Din 1784 a fost membru al Academiei Regale de Științe a Suediei. Ultima poziție ocuptă a fost cea de director al Laboratorului chimic al Ministerului Mineritului

* 1798: Carol Albert (Carlo Alberto Amedeo; 2 octombrie 1798 – 28 iulie 1849) a fost rege al Piemontului-Sardiniei din 1831 până în 1849. I-a succedat vărului său îndepărtat Carol Felix al Sardiniei și numele său este legat de Primul Război de Independență italian. A abdicat după ce forțele sale au fost înfrânte de armata austriacă în bătălia de la Novara (1849) și a murit în exil la scurt timp.

S-a născut la Torino în 1798 ca fiul cel mare al lui Carol Emanuel, Prinț de Carignano și a Mariei Cristina de Saxonia. Deoarece niciunul dintre fiii regelui Victor Amadeus al III-lea nu avea moștenitori pe linie masculină, Carol Albert a fost cunoscut întreaga sa viață drept moștenitorul tronului Sardiniei.

Regele Carol Albert, 1841.

A fost educat în atmosfera intelectual liberală și francofilă de la Geneva, apoi la Paris în timpul Primului Imperiu Francez. Napoleon l-a numit locotenent de dragoni în 1814. După căderea lui Napoleon, Carol Albert s-a întors la Torino. Doi mentori au avut misiunea de a combate ideile periculoase despre eliberarea națională pe care Carol le-a învățat în Franța. Cu toate acestea, el a continuat să afișeze unele simpatii față de liberali.

În 1821, ca regent al regatului în absența noului rege, Carol Felix (atunci în Modena), el a admis o constituție care a fost dezavuată de rege. Regele l-a trimis pe Carol Albert să se alăture armatei franceze în Spania pentru a reprima revoluția liberală și pentru restabilirea regelui Ferdinand al VII-lea. El s-a distins în bătălia de la Trocadero, în 1823, care a anihilat speranțele unei monarhii constituționale pentru Spania.

Carol Albert

Părinți Charles Emmanuel, Prince of Carignano[*] Princess Maria Christina of Saxony[*]  Frați și surori Prințesa Elisabeta de Savoia  Căsătorit cu Maria Theresa de Austria Copii Victor Emmanuel al II-lea al Italiei Ferdinand, Duce de Genova

* 1847: Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (n. 2 octombrie 1847, Posen – d. 2 august 1934, Gut Neudeck, Prusia) a fost un militar (cu gradul suprem de Generalfeldmarschall) și politician german. A fost al doilea Președinte al Republicii de la Weimar. În 1932, sub influența cercurilor politice și industriale de dreapta, retrage sprijinul inițial ce-l acordase cancelarului centrist ca orientare, Heinrich Brüning. Pe 31 mai 1932, Hindenburg l-a însǎrcinat pe Franz von Papen cu formarea unui nou guvern, sub care influența partidului nazist al lui Hitler asupra politicii interne germane a crescut considerabil. În decembrie, a ajuns cancelar, ministrul de rǎzboi de pânǎ atunci, Kurt von Schleicher, o „eminențǎ cenușie” politicǎ în spatele bǎtrânului Hindenburg. Schleicher nu a reușit, dupǎ cum intenționase, sǎ aducǎ în guvernul său „moderați” naziști și astfel, pe 30 ianuarie 1933, președintele l-a numit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar (prim-ministru) al Reichului German (Reichskanzler), deschizând efectiv drumul spre putere dictatorială pentru șeful partidului național-socialist

Paul von Hindenburg

Frați și surori Bernhard von Hindenburg[*]  Căsătorit cu Gertrud von Hindenburg Copii Oskar von Hindenburg, Irmengard Pauline von Hinde

* 1872: Henri Cihoski -ortografiat uneori și Cihoschi (n. 2 octombrie 1872, Tecuci - d. 18 mai 1950, Închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campaniile anilor 1916-1918.^[3]

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 10 Infanterie în Bătălia de la Mărășești.

„Pentru vitejia și destoinicia cu care a condus operațiile Diviziei în bătălia de la Mărășești, din august 1917, pe frontul Irești-râul Siret, unde a făcut față rezistând presiunei mai multor divizii germane.”

Înalt Decret no. 1137 din 3 octombrie 1917^{[4]:p. 100}

A semnat contractul celebrei afaceri "Skoda" prin care a fost prejudiciat financiar statul român iar armata română a primit armament de proastă calitate la prețuri umflate

Henriette Cihoschi-Veron

Henri Cihoski s-a născut la Tecuci, într-o familie de origine poloneză. Părinții săi au fost inginerul Alexandru Cihoski și Eugenie născută Dobjansky. Henri a fost al treilea copil, familia mai având alți 5 copii: Stanislas, Alexandru, Constantin-Valentin, Cornelia și Alina.^[6] Împreună cu fratele său (generalul de cavalerie Alexandru Cihoski) au urmat cariera militară.^[1] Un alt frate Stanislas Cihoski a fost profesor si rector al Academiei Comerciale , in perioada interbelică.^[7]

S-a căsătorit cu Sophie Ferhat, fiica unei familii înstărite de origine armeană, din Focșani. Împreună au avut o fiică, sculptorița Henriette Cihoschi (1911-1999) - căsătorită cu Stefan Véron , care a studiat la Școala de Belle Arte din Paris, în atelierul unui sculptor celebru în epocă, Henri Bouchard, iar în țară a studiat cu Oscar Han.^[8]

Familia Cihoski a locuit într-o casă situată pe Bulevardul Dacia din București, proiectata de arhitectul Alexandru Săvulescu și finalizată in 1934.^[9]

În noaptea de 5/6 mai 1950, Noaptea demnitarilor, la vârsta de 78 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind 11 zile mai târziu în închisoarea Sighet.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Henri Cihoski a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de geniu și infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Batalionului 4 Pionieri, șef al Serviciului geniului al Cetății București și comandant al Regimentului 5 Infanterie.^{[11][12][13][14]}

Grade: sublocotenent - 08.07.1894, locotenent - 01.01.1891, căpitan - 10.05.1893, maior - 10.05.1903, locotenent-colonel - 01.04.1912, colonel - 01.10.1914.

În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef de stat major al Corpului VI Armată - în perioada 14/27 august-16/29 octombrie 1916, comandant al Diviziei 13 Infanterie - în perioada 16/29 octombrie-19 noiembrie/2 decembrie 1916, comandant al Diviziei 10 Infanterie - în perioada 1/13 ianuarie 1917-28 octombrie/11 noiembrie 1918 și sub-șef al Marelui Cartier General - în perioada 28 octombrie/11 noiembrie 1918-1 februarie 1920.^[3]

După război a îndeplinit funcții în eșaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de Inspector General al Armatei. A ocupat funcția de ministru al apărării naționale în guvernul condus de Iuliu Maniu - (10 noiembrie 1928 - 4 aprilie 1930), din care a demisionat în urma presupusei sale implicări în Afacerea Škoda.^[15] A fost senator de drept în Parlamentul României.

Henri Cihoski

Părinți Alexandru Cihoski și Eugenie născută Dobjansky Căsătorit cu Sophie Ferhat, (1883-1973)[2] Copii Henriette Cihoschi-Veron, Alexandru Cihoschi

* 1897: Mihail Miluță Gheorghiu (n. 2 octombrie 1897, Iași — d. 10 decembrie 1971, București) a fost un celebru actor român de teatru (scenă și vodevil), cunoscut, mai ales, prin rolurile în travesti din comediile lui Vasile Alecsandri (Coana Chirița, Muza de la Burdujeni).

Este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. Pe placa sa funerară a cerut să i se graveze următorul catren:

Așa e lumea, o comedieIar noi artiștii care-o jucămN-avem dorința alta mai vieDecât aplauze să merităm.(V. Alecsandri - Chirița în provincie)

Filmografie:

• I. D. Ionescu din O noapte furtunoasă (1943)
• Moș Cristea din Vultur 101 (1957)

Miluță Gheorghiu

Miluță Gheorghiu în rolul Coanei Chirița

* 1898: Leon Silviu Daniello (n. 2 octombrie 1898, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 27 martie 1970, Cluj, RS România) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române.

A fost descendent al unei vechi familii grănicerești, cu numele strămoșesc Dănilă. Tatăl său, Ioan, a fost controlor la căile ferate. Mama sa s-a numit Elena, născută Pavelu. La data nașterii, tatăl său era funcționar la căile ferate maghiare, în Budapesta.

Leon Daniello a urmat cursurile Liceului din Năsăud, unde a obținut diploma de bacalaureat în anul 1917. În același an s-a înscris la facultatea de medicină a Universității din Budapesta (1917-1918). Întrerupe studiile după două semestre, fiind încorporat la Regimentul 63 Infanterie austriac. A urmat școala de ofițeri la Alba Iulia. A prestat serviciul militar până la sfârșitul războiului, fără să fie pe front. Continuă studiile universitare la Facultatea de Medicină din Cluj (1918-1922). Doctoratul în medicină în 1922. În anul 1924 a urmat cursuri de specializare în pneumoftiziologie la Spitalul "Wilhelmin" din Viena, iar în anii 1924-1925, la clinicile conduse de Ernst von Romberg și E. Sauerbruch din München, unde s-a specializat, ca "asistent străin", în fiziopatologia pulmonară, ftiziologia și radiologia medicală. Între anii 1926 și 1927, a lucrat la Spitalul "Charité" și la Institutul "Pasteur" din Paris. În anul 1930, a susținut teza de docență, cu titlul "Studiu critic despre debutul ftiziei adultului" și a primit titlul de docent în anul 1929. A vizitat pentru documentare privind modul de organizare, numeroase stațiuni sanatoriale: Heuteville (Franța, în 1926), Davos, Arosa (Elveția, în 1927), iar în 1930, din Germania și Scandinavia. În anul 1931 a făcut o călătorie de studii în Italia de Nord, cu vizitarea sanatoriului de la Sondalo.

A fost preparator de la 1 octombrie 1921 la Clinica 1 Medicală condusă de profesorul Iuliu Hațieganu. Din anul 1924 devine asistent universitar la aceeași clinică, conferențiar universitar provizoriu din anul 1937 și definitiv din 1939. Profesor universitar din 1942 până în 1967, fiind primul profesor universitar de pneumoftiziologie din învățământul medical românesc. În 1939 a fost numit medic pneumoftiziolog la Spitalul Militar din Cluj, cu gradul de căpitan în rezervă. Director al Institutului de Ftiziologie din Sibiu/Cluj din 1942. A desfășurat o bogată și deosebit de importantă activitate științifică privind bolile de plămâni, sub cele mai diverse aspecte, ca de exemplu: tuberculoza la diabetici, tratamentul chirurgical al tuberculozei, cancerele bronho-pulmonare. A făcut cercetări privind problemele de chimioterapie antituberculoasă; chimiorezistență a bacilului Koch, patogenitate a surselor chimiorezistente; reabilitare a fostului bolnav de tuberculoză. A studiat și pneumopatiile netuberculoase, ca de exemplu: cancerul bronhopulmonar primitiv și metastatic; sarcoidoza mediastinopulmonară; tumorile benigne și maligne mediastinopulmonare; colagenozele pulmonare; supurațiile bronhopulmonare; stafilocociile pleuropulmonare; hidatidoza pulmonară; micozele pulmonare; bronșita cronică; emfizemul pulmonar. A fost unul dintre principalii autori ai depistării sistematice a tuberculozei prin radiomicrofotografie, precum și ai terapiei antituberculoase cu antibiotice, cu deosebire a streptomicinei. În anul 1937, a participat ca raportor, la Congresul cehoslovac de tuberculoză din Tatra. În anul 1960, a participat la Consfătuirea Internațională de Silicoză, Plovdiv (Bulgaria). A fost președinte al Societății de Științe Medicale, Filiala din Cluj (1962-1970). Vicepreședinte al Societății Române de Ftiziologie. Medic emerit din 1954. Membru corespondent al Academiei Române, de la 3 februarie 1965; membru corespondent al societății franceze de Studii Științifice asupra Tuberculozei (din 1928); membru corespondent al Societății Germane de Pneumoftiziologie (din 1965); membru consilier la Uniunii Internaționale contra Tuberculozei. (din 1963); membru al Academiei de Medicină din New York.

S-a ocupat de organizarea, la Cluj, a profilaxiei antituberciloase la studenți, împreună cu dr. Iuliu Hațieganu, înființând, în 1926, primul dispensar studențesc din România și unul dintre primele din Europa. În 1928 a înființat primul dispensar TBC pentru populație, din Cluj.

* 1920: Ștefan Kovács, cunoscut ca Piști Kovács, (n. 2 octombrie 1920, Timișoara - d. 12 mai 1995, Cluj) a fost un fotbalist și antrenor român de fotbal. A fost fratele fotbalistului Miklós (Nicolae) Kovács.

După încheierea carierei de fotbalist, din anii 1950 până la începutul anilor 1960 Ștefan Kovács a antrenat echipa U Cluj. În anii 1967-1971 a fost antrenorul echipei Steaua București, cu care a câștigat campionatul în 1968 și două cupe ale României.

Ulterior Kovács l-a succedat pe Rinus Michels ca antrenor la Ajax Amsterdam în 1971, unde a continuat stilul de "fotbal total" introdus de predecesorul său. Cu Ajax Kovács în două sezoane a cucerit 2 Cupe Europene consecutive, în 1972 și 1973, de asemenea 2 campionate ale Olandei consecutive în 1972 și 1973, Cupa Olandei, Supercupa Europei și Cupa Intercontinentală, realizând astfel tripla intercontinentală.

După ce a plecat de la Ajax în 1973, a fost chemat de Federația Franceză de Fotbal să preia conducerea selecționatei Franței.^[1] Succesul din Olanda nu s-a repetat, echipa nereușind să obțină rezultate remarcabile. Totuși, Kovács rămâne în istoria fotbalului francez ca unul din cei 2 selecționeri străini care au ajuns la conducerea echipei.

* 1926: Ignaz Bernhard Fischer (n. 2 octombrie 1926, Bacova, județul Timiș-Torontal) este un scriitor de limba germană, șvab bănățean.

A urmat școala primară în satul său, apoi a urmat liceul Banatia din Timișoara. În ianuarie 1945 a fost deportat în Uniunea Sovietică pentru "reconstrucție". S-a întors în patrie la sfârșitul anului 1949 și a început să studieze teologia.

În data de 15 aprilie 1954 a fost hirotonit preot catolic. A fost membru al Ordinului Călugărilor Salvatorieni (Salvatorianerorden). Pentru început, a lucrat ca ajutor de preot (Aushilfspriester), fiind trimis acolo unde era nevoie. În perioda 1955-1956 a fost preot duhovnic în Cărpiniș, iar în perioada 1957-1970 preot în Anina.

În anul 1970 s-a căsătorit și a trebuit să renunțe la preoție.

Din 1970 până în 1974 a lucrat la o Întreprindere Agricolă de Stat din Măureni. În 1974 s-a mutat la Timișoara, unde a lucrat ca șef de depozit până în 1979. Din 1980 până la pensionare, în 1986, a lucrat ca șef cu transporturile într-o întreprindere de prelucrarea laptelui.

În perioada 1988-1991 a fost secretar al parohiei romano-catolice din Mehala în Timișoara.

După Revoluția română din 1989 a început să editeze o mică publicație Glaubensbote (Mesagerul credinței). Publicația conține articole pe teme religioase și se adresează bisericilor romano-catolice din Timișoara. Este singura publicație catolică în limba germană din România. Publicațiile Neue Banater Zeitung și Neuer Weg au republicat aceste articole în rubrica "Wort zum Sonntag" (Cuvântul de duminică). Publicația Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien a continuat tradiția.

În februarie 1990 Ignaz Fischer a fost unul din membrii fondatori ai Vereinigung der ehemaligen Russlanddeportierten (Asociația foștilor deportați în Uniunea Sovietică), devenind președinte al asociației.

Din 1991 a lucrat în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România, sucursala Banat, al cărei președinte a fost ales.

Principala sa preoucupare literară a constat în diseminarea valorilor creștine, prin articole în publicațiile adresate minorității germane care a mai rămas în România.

A publicat și schițe umoristice în dialectul șvăbesc în revista "Pipatsch".

Ignaz Bernhard Fischer

* 1930: Nadejda Gorodețchi (n. 2 octombrie 1930, Chișinău, Regatul României) este o dansatoare din Republica Moldova.

Și-a început activitatea în anul 1950, la Ansamblul de dansuri populare „Joc”. Cvartetul de dansatori format din Nadejda, S. Mocanu, I. Furnică și L. Iorga a luat primul loc la Festivalul VI mondial al tineretului și studenților de la Moscova din 1957, interpretând sceneta coregrafică „M-am pornit la Chișinău”. Din 1961 până în 1978 este solistă în Orchestra de muzică populară „Fluieraș”, unde s-a manifestat în „Dans liric rusesc”, „Dans țigănesc” și în duetele „Ciobănașul”, „Dans slovac”, „La vie”, „Fata capricioasă”. În 1974–1983 este director artistic al Ansamblului de dansuri populare „Mugurel”. A montat, printre altele, dansurile „Hora mare”, „Țărăneasca”, „Hangul”, „Hora și sârba”, „Moldoveneasca”, „Dans unguresc” ș.a.

Nadejda Gorodețchi a fost distinsă cu titlul „Artistă Emerită a RSSM^⁠(d)” în 1958 și cu Ordinul „Insigna de Onoare”^⁠(d).

* 1932: Valentin Poénaru (n. 2 octombrie 1932, București) este profesor francez de matematică în cadrul Universității Paris-Sud.

Născut în România, și-a început studiile superioare la Universitatea din București. În 1962, pe când se afla la Congresul Internațional al Matematicienilor din Stockholm, emigrează în Franța. La 23 martie 1963 își susține teza de doctorat la Universitatea din Paris cu lucrarea intitulată Sur les variétés tridimensionnelles ayant le type d'homotopie de la sphère S₃, sub îndrumarea profesorului Charles Ehresmann.

Va lucra în Statele Unite ale Americii, unde va petrece patru ani în cadrul Universităților Harvard și Princeton, urmând ca în 1967 să se revină în Franța.

Valentin Poénaru

* 1935: Paul Goma (n. 2 octombrie 1935, Mana, Orhei, România) este un scriitor român, stabilit la Paris, fost comunist, apoi cunoscut pentru atitudinile anticomuniste, naționaliste, antisemite și ca negaționist al Holocaustului.

Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953.

În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi, al Uniunii Tineretului Muncitoresc. În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, iar în iunie 1956 a fost chemat la rectoratul universității pentru a i se atrage atenția. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM după care, în noiembrie 1956 a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”.^{[necesită citare]} În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).

În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.

În 1977, Goma a reușit să trimită la Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din România. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma a fost exclus în 1977 din Uniunea Scriitorilor din România.

Goma este în prezent cetățean român^[2], conform unei informări a Ministerului de Interne.

Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și eurosceptic și în 1980 a refuzat cetățenia franceză dar, scriitorul Andrei Țurcanu a anunțat joi, 25 aprilie 2013, că Paul Goma a primit cetățenia Republicii Moldova.

Volume publicate:

• Camera de alături (1968)
• Ostinato (1971)
• Ușa noastră cea de toate zilele (1972)
• Gherla (1976)
• În cerc (1977)
• Garda inversă (1979)
• Culorile curcubeului '77 (1979)
• Patimile după Pitești (1981)
• Chassé-croisé (1983)
• Soldatul câinelui (1991)
• Bonifacia (1986) ^[11]
• Din Calidor (1987)
• Roman intim (1989)
• Arta refugii (1990)
• Astra (1992)
• Sabina (1991)
• Adameva (1995)
• Amnezia la români (1995)
• Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995)
• Justa (1995)
• Jurnale (1997-2004)
• Jurnal de apocrif (1999)
• Garda inversă (1997)
• Altina – grădina scufundată (1998)
• Alte jurnale (1998)
• Jurnalul unui jurnal (1998)
• Scrisuri (1972-1998)
• Infarct (2001)
• Basarabia (2002)
• Săptămâna roșie, 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, ed. I-VIII (2003-2010)

* 1935: Enrique Omar Sívori (n. 2 octombrie 1935, San Nicolás, Argentina – d. 17 februarie 2005, San Nicolás, Argentina) a fost un fotbalist argentinian. Este cunoscut datorită sezoanelor petrecute la Juventus spre finalul anilor '50 și începutul anilor '60. La nivel de club el a mai jucat pentru River Plate și Napoli.

* 1936: Radu Aftenie (n. 2 octombrie 1936, București) este un sculptor român.

Duă absolvirea Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, în 1956, a urmat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa prof. Cornel Medrea, pe care l-a absolvit în 1962.^[1][2]

În perioada 1963-1965 a obținut Bursa Națională de sculptură „Frederic Storck“^[3] și s-a perfecționat cu Boris Caragea.^[2]

A devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România în 1967.^[2]

În prima parte a carierei sale s-a axat pe monumente dedicate eroilor istorici și personalităților culturale ale României, lucrate în piatră, marmură sau bronz, ulterior trecând la o artă abstractă, menită să ilustreze înaltele valori și aspirații ale omenirii.^[4]

Ultima fază de creație a fost la Sibiu, oraș în care s-a stabilit.

În perioada 1964-2000 a participat cu lucrări în piatră, bronz și lemn la pete 60 de expoziții de sculptură, de grup și personale, în Franța, Israel, Polonia, Rusia, Bulgaria și Iugoslavia. Lucrări ale sale se regăsesc în colecții publice și private din Chile, SUA, Mexic, Canada, Spania, Bulgaria, Germania, Cipru, Republica Moldova și România.^[1]

În patrimoniul ASE se află o "Sculptură fără nume", din lemn, înaltă de 153 cm, semnată Aftenie Radu

Radu Aftenie își desfășoară creația pornind de la elemente tradiționale impregnate de caracteristici figurative spre o linie expresivă obținută prin simplificarea formelor. Caută în acest mod să plaseze omul într-un raport nuanțat cu ambientul. Tematica sa este bazată pe scene eroice sau comemorative folosind un limbaj realist în totală consonanță cu comenzile de domeniu public (Timpul Soarelui, 1976), sau în viziuni arhaice, masive, care se integrează perfect cu formele de relief în mijlocul cărora pot fi admirate (Burebista, piatră, 1980). Radu Aftenie este condus la abordarea unor teme mitologice precum Amazoană, Icar sau Talos, fiind preocupat de tehnica folosită și, bineînțeles , de o reconciliere a artificialului urban cu naturalul existențial. Lucrările executate în ultima perioadă a creației sale sunt caracterizate de o comuniune domoală a planurilor abstracte ce prezintă frângeri unghiulare cu volumele masive, fapt ce duce la obținerea unui desen compozițional liric, adesea pus în valoare de acuratețea polisării materialelor folosite, îndeosebi a bronzului. Abordarea prin stilizare a corpului uman duce automat spre recuperarea primitivismului decantat deja de arta modernă (Maternitate, Protejați lumea copiilor, 2001), uneori cu aspect totemic și hibrid (De la pământ la stele, Jurământ, 2000), sau riscă formule acrobatice ce implică nuanțe umoristice (Meditație, Pianistul, 2001).

Lucrări monumentale:

• Monumentul Burebista, Tabăra națională de sculptură de la Măgura, Buzău, 1980.^[1]
• Bustul lui Mircea Eliade, Toronto, Canada, 1983
• Statuia lui Gheoghe Lazăr, calcar, realizată de Radu Aftenie și amplasată în Piața Mare din Sibiu în anul 1986. În 2004 a fost demontată de constructorul care s-a ocupat de reabilitarea Pieței Mari.^[9]
• Monumentul "Eroilor Neamului", Săveni, județul Botoșani, 1991.^[10]
• Monumentul Glorie ostașilor români, în Piața Avram Iancu din Cluj, amplasată în spatele Catedralei Ortodoxe, după 1990, în locul monumentului închinat ostașilor sovietici.^[11]
• Monumentul Lucian Blaga, la liceul “Lucian Blaga” din București, 1993.
• Monumentul martirilor, Maramureș, 1993.
• Statuia lui Gheorghe Lazăr din Sibiu, bronz, creată de Radu Aftenie în 2005 și amplasată pe actuala locație un an mai târziu (30 iulie 2006)

Statuia lui Gheorghe Lazăr din Sibiu

* 1936: Gheorghe Baciu (n. 2 octombrie 1936, Slobozia-Bălți, județul Bălți, România) este un savant, medic din Republica Moldova.

* 1939: Dan George Spătaru (n. 2 octombrie 1939, Aliman, Constanța - d. 8 septembrie 2004, București) a fost un cântăreț român de muzică ușoară.

Dan Spătaru s-a născut în 2 octombrie 1939, într-o familie de învățători, Gherghina și Aurel Spătaru. Și-a petrecut copilăria la Aliman, comuna natală, în Ion Corvin și la Medgidia, alături de sora mai mare Puica (Maria Nicola) și a bunicilor, agricultori. Caii erau pasiunea lui de copil, mai târziu a apărut o altă pasiune, mult mai puternică, aceea pentru fotbal. Dan a crescut printre poveștile bunicilor și cântecelor interpretate de părinții lui. Când avea 12 ani, mama sa a murit, iar cei doi copii s-au mutat la Medgidia la o mătușă pentru a îndeplini dorința mamei "copiii mei să învețe carte". Aici Dan a făcut liceul și a început cariera de fotbalist. A evoluat pe post de mijlocaș la clubul "Știința București".^[1]

În anul III la "Facultatea de Educație Fizică și Sport" a trebuit să se lase de fotbal, avea hernie de disc. Apoi, s-a dedicat școlii și muzicii. Dan Spătaru era student când a început să cânte la "Casa Studenților" în anul 1962. A început cu muzică italiană, care era la modă. Dragostea pentru muzică a moștenit-o din familie; tatăl său cântase la vioară. Camelia Dăscălescu a fost aceea care l-a văzut. L-a ascultat odată la "Mon Jardin" și a făcut cu el lecții. Primele bucăți muzicale interpretate de Dan Spătaru au fost ale Cameliei Dăscălescu. Odată la o terasă l-a întâlnit Temistocle Popa, care i-a făcut aproape toate șlagărele. Primul mare succes l-a avut cu "Măicuța mea", de Temistocle Popa. În anul 1972 o cunoaște pe viitoarea soție, Sida, la "Teatrul Fantasio" din Constanța. S-au căsătorit în 1974 și au avut un copil, Dana. După mărturiile soției, Dan Spătaru a fost "familist convins" și "un model de tătic".^[2]

A fost o personalitate a lumii muzicale românești care a rezistat timpului. Ne-a învățat să-i acceptăm slăbiciunile și a reușit să-și lase amprenta timbrului vocal în memoria fiecăruia dintre noi.

A urmat un șir de șlagăre: „Țărăncuță, țărăncuță”, „Nici o lacrimă”, „Nu-ți șade bine când plângi”, „Nu m-am gândit la despărțire”, „Oare, oare, îți pare rău”, „În rândul patru”, „Drumurile noastre”.

Dan Spătaru a bătut recordul la aplauze când era în Cuba: 16 minute și 19 secunde. „Prin 1967 am fost la un festival internațional în Cuba, la Varadero, unde sunt trecut în Cartea Recordurilor pentru aplauze: 16 minute și 19 secunde!”^[3]

Dan Spătaru a murit în urma unui infarct. Peste zece mii de oameni s-au dus la înmormântarea lui.

Dan Spătaru

* 1940: Liviu Maior (n. 2 octombrie 1940, Beclean, Comitatul Bistrița-Năsăud, Regatul Ungariei) este un istoric român, ministru al învățământului între 1992-1996, senator PSD în legislatura 1996-2000 și 2000-2004, ambasador al României în Canada din 2002, tatăl lui George Maior. Liviu Maior a demisionat din Senat la data de 24 martie 2003 și a fost înlocuit de senatorul Teodor Maghiar. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura1996-2000, Liviu Maior a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, UNESCO și Japonia. În legislatura 2000-2004, Liviu Maior a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Coreea și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. În legislatura 2000-2004, Liviu Maior a inițiat 5 propuneri legislative din care 4 au fost promulgate legi. Liviu Maior este profesor universitar.

* 1940: Viorel Știrbu (n. 2 octombrie 1940, Buciumi, județul Sălaj - d. 21 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, prozator, editor și jurnalist român. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1967, Viorel Știrbu a fost director al Teatrului de Stat din Turda între 1967 și 1971 și director al editurii „Viitorul Românesc” din 1992.

Romanele sale de debut (Un septembrie frumos, Colecția „Luceafărul”, 1967; Oameni singuri, Editura pentru Literatură, București, 1968) au fost considerate de critica vremii nu numai mature, ci și de o frapantă modernitate. Ulterior, comentând și alte cărți ale prozatorului, critica literară a făcut dese referiri la Franz Kafka, Friedrich Dürrenmatt, Edgar Allan Poe sau Henry James.

Printre romanele cele mai emblematice se numără Marele Sigiliu (Ed. Cartea Românească, 1976), trei volume monumentale dedicate Revoluției Române din 1848, care îl au în centrul atenției pe Nicolae Bălcescu; Moara de Nisip, publicat pentru prima dată în 1995, la Editura Viitorul Românesc din București sub titlul Vămile Damascului sau Moara de Nisip, un roman a cărui acțiune se întinde pe mai multe decenii ale istoriei noastre recente și care se continuă cu Isus Tămăduitorul (Editura Viitorul Românesc, București, 2000) - reeditată sub titlul de Moara de Vorbe sau Isus Tămăduitorul (Editura România Press, București, 2003), Scriitori de viață lungă, 2015.

Din 1964, lucrează la Turda, ca redactor la ziarul „Turda nouă”, devine apoi șeful secției Cultură al orașului Turda la Comitetul de Cultură între 1965 și 1967. Din 1967 este director al Teatrului de Stat Turda până în 1971.

Debutează la „Tribuna”, în 1965, cu proză originală, "Aceeași țintă", avându-i ca mentori, după propriile afirmații pe Mircea Zaciu, Vasile Rebreanu, Dumitru Radu Popescu, Ion Lungu, Ion Oarcășu, Domițian Ceșereanu. Debutul editorial este volumul de schițe și povestiri "Un septembrie frumos", apărut și publicat în Colecția „Luceafărul”, Editura Tineretului, în 1967. Volumul de debut este o culegere de povestiri cu o ironie bine stăpânită, un sentiment al inutilului existențial foarte puternic și care se ocupă de „individul contemporan din mediul provincial” (criticul literar Marian Popa). În 1968, publică romanul "Oameni Singuri", Editura pentru Literatură, București. Schițele și povestirile începutului de drum constituie satire polițiste, parabole politice sau fragmente de atmosferă fantastică, vizând situații absurde. În "Oameni singuri", Viorel Știrbu abordează proza cu latură polițistă, trei personaje fiind acuzate pe nedrept pentru o crimă.

Continuă să publice proză apropiată de factura celei polițiste în romanul "Însemnările agentului Adam", apărut tot în 1968, la Editura Tineretului. Romanele următoare diversifică temele abordate preocupându-se de depersonalizarea și alienarea omului: "Cortegiul" (roman, Editura Pentru Literatură, Buc., 1969). Lipsa de personalitate a lui Iacob Stan, mic funcționar într-un orășel de provincie, îl determină să ceară medicului psihiatru eliberarea unui certificat medical de alienat mintal. După obținerea actului mult dorit, personajul va cunoaște drama omului care trăiește într-un univers alienat, creație a propriei sale imaginații. Dobândind „libertatea absolută", își dă seama că nu are ce face cu ea: „Sentimentul de libertate totală, de anarhie mai bine zis, după care năzuise, se spulberase: avea dreptul aproape la orice și nimeni nu-i cerea socoteală. Asta îl întristă". Mecanismul birocratic de la serviciul de pompe funebre, relevarea unor existențe terne, prezența personajelor care trăiesc gustul amar al inutilității - toate creează o atmosferă kafkiană.

În 1971, este referent literar la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Va avea colaborări permanente cu o serie de reviste literare ale vremii de la „Tribuna”, „Steaua”, “Luceafărul”, „Familia”, „Cronica”, „Tomis”, „Viața românească”, „Convorbiri literare”, „România literară” etc.

Stabilit la București, va fi redactor la „Tribuna școlii” (1972) și apoi secretar literar la Casa Centrală a Creației, ulterior devenit Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice (1973-1985).

Publică proză scurtă "Urma" (Editura Cartea Românească, 1974) și un nou roman care dezbate consecințele morale și psihologice ale fanatismului religios: "Canionul", roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

În 1976 apare "Marele Sigiliu", trei volume, Ed. Cartea Românească, 1976–1979, un roman monumental dedicat revoluției române din 1848, care îl are în centrul atenției pe Nicolae Bălcescu și tovarășii săi de idei și fapte. „E o datorie a timpului nostru să ne rescriem și istoria adevărată”, scria Mihai Gafița în prefața primului volum. În 1987, Marele Sigiliu este reeditat în două volume (1987, Editura Cartea Românească).

Romanul "Marele Sigiliu" analizează pe larg aspectele ideologice ale revoluției, mișcările tactico-militare, momentele ocupării Bucureștiului de către armatele otomane și țariste, începutul dramaticului exil al revoluționarilor munteni, ofensivele și contraofensivele trupelor maghiare, austriece și române, printre altele, și propune noi perspective și interpretări atât asupra evenimentelor cât și asupra personalităților vremii. „Cartea lui Viorel Știrbu dă o mare amploare universului care se leagă de locul și rolul națiunii române în contextul european pe de o parte, de puterea populară instaurată prin revoluție și preocupată să constituie conștiința națională și națiunea și, în sfârșit, de ideea unității naționale a românilor. Toate acestea în principal prin Bălcescu, dar nu numai el”, continuă Mihai Gafița.

“

Romanul Marele sigiliu (trei volume, 1976-1979), [...] încorporează biografia politică a lui Nicolae Bălcescu în istoria revoluției române din 1848. În cuprinsul trilogiei (concentrată, la reeditare, în 1987, în două volume) se desfășoară scenariul evenimentelor petrecute în Principate (cu deosebire în Muntenia), de la acțiunea antidespotică a lui Dumitru Filipescu până în 1848, scenariul incluzând o fonogramă edificatoare a discuțiilor ideologico-politice ale revoluționarilor. Ceea ce caracterizează textul e restituirea istorică într-un spirit mult mai riguros decât cel urmat de Camil Petrescu în romanul Un om între oameni. Revoluției pașoptiste nu i se mai atribuie un caracter exclusiv antiotoman, ci, în primul rând, antițarist. Rolul și poziția în revoluție a diferitelor personalități (Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti) e stabilit cu mai multă exactitate.[1]

”

Urmează "Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza" (co-autor Dan Bogdan, Editura Sport-Turism, București, 1985). Între 1985 și 1987 este redactor principal la „Urzica” 1985-1987, și, ulterior, director al serviciului personal la Uniunea Scriitorilor (1987-1990).

În 1989, va publica "Ce departe e dimineața aceea", un volum de nuvele care surprinde absurdul existenței supusă regulilor și stereotipurilor. Contextul și firul narațiunii presimt schimbările politice și sociale, cartea apărând chiar în decembrie 1989 la Editura Cartea Românească.

În 1990 preia funcția de redactor principal la revista Luceafărul, iar în 1991 devine redactor-șef la ziarul Viitorul Românesc.

În acest timp, activitatea editorială și jurnalistică continuă prin colaborările cu revistele „Tribuna”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Viața românească”, „Contemporanul”, „Cronica”, „Armonia”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Europa liberă”, „Curierul Românesc”, „România literară”, „Adevărul literar și artistic”, „Cronica română” etc.

În 1991 a publicat Ancheta de iarnă (roman, două volume, Editura Militară, București) iar în 1992 Paznici la drumul mare (Editura Eminescu, București), un roman satiric, despre istoria unei ciudate întreprinderi, o alegorie a societății românești de ieri, de azi și, poate, de mâine. Volumul amintește – conform cronicilor – de Cooperativa pentru coarne și copite a lui Ilf și Petrov.

În 1992 înființează Editura „Viitorul românesc”, unde este director.

Opera:

• Un septembrie frumos, proză scurtă, Ed. Tineretului, București, 1967;
• Oameni singuri, roman, E.P.L., București, 1968;
• Aventurile agentului Adam, Ed. Tineretului, București,1968;
• Cortegiul, roman, E.P.L., București, 1969;
• Urma, proză scurtă, Ed. Cartea Românească, București, 1974;
• Canionul, roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975;
• Marele sigiliu, roman, trei volume, Ed. Cartea Românească, București, 1976-1979; reeditare în două volume, Ed. Cartea Românească, București, 1987;
• Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza (în colaborare cu Dan Bogdan), Ed. Sport-Turism, București, 1985;
• Ce departe e dimineața aceea..., proză scurtă, Ed. Cartea Românească, București, 1989;
• Anchetă de iarnă, roman, două volume, Ed. Militară, București, 1991;
• Paznici la drumul mare, roman satiric, Ed. Eminescu, București, 1992
• Moara de nisip, Ed. Viitorul Românesc, București, 1995; ediția (Vămile Damascului sau Moara de nisip), Ed. Viitorul Românesc, București, 2003;
• Iisus Tămăduitorul, Ed. Viitorul Românesc, București, 2000; ediția (Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul), Ed. România Press, București, 2003;
• Moara de nisip, București, 2009; ediția revizuită vol. 1 și 2, Ed. Verus, București;
• Scriitori de viață lungă, Ed. Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2015.

Viorel Știrbu

* 1944: Vernor Steffen Vinge (născut în 2 octombrie, 1944 în Waukesha, Wisconsin, Statele Unite ale Americii) este un profesor de matematică și informatică la Universitatea de stat din San Diego, actualmente retras din activitatea didactică, și autor de science fiction.

Vernor Vinge este faimos pentru romanele sale premiate cu Premiul Hugo Foc în adânc (1992) și Adâncurile cerului (1999), și mai ales pentru eseul său din 1993 "The Coming Technological Singularity" (Singularitatea tehnologică care vine), unde afirmă că creșterea exponețială din tehnologie va tinde spre un punct dincolo de care nu putem nici măcar specula despre posibilele consecințe.

Vinge și-a publicat prima povestire, "Bookworm, Run!", în numărul din martie 1966 al revistei Analog Science Fiction, editată pe atunci de John W. Campbell. Povestirea explorează tema inteligenței crescute artificial prin conectarea creierului direct la surse de date computerizate. A devenit un colaborator constant al revistelor SF din anii '60 și începutul anilor '70, adaptând una dintre povestirile sale într-un scurt roman, Grimm's World (1969) și publicând un al doilea roman, The Witling (1975).

Vinge a ieșit la rampă cu nuvela sa din 1981, True Names, poate prima povestire care prezintă cu adevărat conceptul de cyberspace, care va deveni ulterior elementul central al povestirilor cyberpunk ale lui William Gibson, Neal Stephenson și alții.

Următoarele două romane, The Peace War (1984) și Marooned in Realtime (1986), explorează răspândirea unei societăți viitoare libertine și prezintă impactul unei tehnologii care poate crea câmpuri de forță impenetrabile. Aceste cărți l-au ajutat pe Vinge să își construiască o reputație de autor care explorează cu multă inventivitate ideile până la concluziile lor logice. Ambele cărți au fost nominalizate la premiul Hugo, dar au pierdut în favoarea unor romane scrise de William Gibson și Orson Scott Card.^[2][3]

Alături de True Names, aceste două romane reliefează interesul lui Vinge pentru singularitatea tehnologică. True Names se petrece într-o lume aflată în vârful singularității. The Peace War prezintă o lume în care singularitatea a fost amânată de câmpurile de forță și de o epidemie globală, în timp ce Marooned in Realtime urmărește un grup de oameni care reușesc să evite singularitatea care, altfel, înconjura Pământul.

Vinge a câștigat premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman" (la egalitate cu Doomsday Book a lui Connie Willis) cu romanul său din 1992, Foc în adânc.^[4] În el, își imaginează o galaxie divizată, în care de ce te îndepărtezi de centrul ei, de aceea atingi un nivel tehnologic mai ridicat. Aproape de centru se află 'Adâncurile Negânditoare', unde chiar și inteligența de nivelul celei umane este imposibilă. Pământul se află în 'Zona Lentă', în care călătoria cu viteza superluminică nu poate fi atinsă. Marea parte a acțiunii cărții se petrece în zona numită 'Exteriorul', unde este posibilă călătoria cu viteză superluminică, dar transcendența dincolo de singularitatea inteligenței supraumane nu. În ultima zonă, a transcendenței, nu par a exista niciun fel de limite. Exteriorul creează un cadru perfect pentru o space opera clasică, folosind tehnologia care va ajuta la trecerea peste singularitate. Foc include o serie de alte idei care creează un univers bogat și complex.

Adâncurile cerului (1999) este un preludiu la Foc, urmărind competiția între diferite grupuri umane din Zona Lentă pentru explorarea unei culturi extraterestre aflată în plină dezvoltare tehnologică. În plus, Adâncurile explorează temele libertății tehnologice vs. tehnologie ca instrument de exploatare și control, printre alte probleme politice profunde. Adâncurile a câștigat premiul Hugo Award pentru "Cel mai bun roman" în 2000.^[5]

Nuvelele lui Vinge Fast Times at Fairmont High și The Cookie Monster au câștigat și ele premiul Hugo în 2002 și, respectiv, în 2004.^[6][7]

Romanul din 2006, La Capătul curcubeului, desfășurat într-un univers similar celui din Fast Times at Fairmont High, a câștigat în 2007 premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman".^[8] Următorul roman, Copiii cerului, este o continuare la Foc în adânc, petrecându-se după circa 10 ani.^[9] Lansarea lui este planificată pentru luna februarie 2011.

Vinge s-a retras din activitatea didactică de la Universitatea de stat din San Diego în 2000, devenind scriitor full-time. Mulți ani, de la începuturile sale din 1999, Vinge s-a aflat în comitetul de selecție al premiul acordat pentru "Advancement of Free Software" de către fundația Free Software. Vernor Vinge a fost oaspete de onoare la ConJosé, a 60-a Convenție Mondială de Science Fiction din 2002.^[10]

Vinge a fost căsătorit cu scriitoarea science fiction Joan D. Vinge.

Vernor Vinge

Vernor Vinge în 2006, la Conferința despre Calculatoare, Libertate și Intinimate (CFP)

* 1947: Uzi Arad (în ebraică עוזי ארד) (n. 2 octombrie 1947, Tiberias, Israel) este un specialist isrelian în strategie politică și militară, directorul Comisiei Guvernamentele de Siguranță Națională a Israelului, director fondator al Centrului de Studii Politice și Strategice al Institutului Interdisciplinar din Herzelia și profesor de straregie politică și militară la Institutul Lauder de Administrație, Diplomație și Strategie Statală.

Uzi Arad (al II-lea din dreapta) și prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, septembrie 2009

* 1948: Nicolae Badea (n. 2 octombrie 1948) este un om de afaceri român cu investiții în comunicații, alimentație publică și fotbal^[1]. Badea ocupă funcția de președinte al Consiliului de Administrație al clubului FC Dinamo București, post din care și-a dobândit notorietatea. Nicolae Badea este ginerele lui Ion Dincă, fostul prim-viceprim-ministru în Guvernul Constantin Dăscălescu, ultimul guvern comunist din România^[2].

Cea mai mare pondere din afacerile lui Nicolae Badea o au companiile din domeniul IT (Computerland, Alltrom, Unitech), cifra de afaceri a firmelor din această categorie depășind 500.000 de dolari. În această sumă este inclusă și participațiunea pe care o deține la operatorul de telefonie mobilă Orange.

Badea deține de asemenea francizele pentru România ale restaurantelor Pizza Hut și KFC, extinse în ultimii ani în toată țara. În plus, omul de afaceri este și dealer pentru România al producătorului de articole de îmbrăcăminte Benetton și al firmei de aparatură electronică JVC.

Alături de alți oameni de afaceri din România, Nicolae Badea a demarat în anii '90 investiții în domeniul imobiliar și în industria hotelieră, un exemplu în acest sens fiind lanțul hotelier Howard Johnson.

În ultima ediție a Topului 300 Capital, apărută la finalul anului 2008, averea lui Nicolae Badea este estimată la 150-160 milioane de euro

* 1948: Siim Kallas (n. 2 octombrie 1948) este un politician estonian din Tallinn, care îndeplinește începând cu 2010 funcția de comisar european pentru transporturi în comisia Barroso.

* 1949: Michael Bleekemolen (n. 2 octombrie 1949, Amsterdam) este un fost pilot olandez de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1977 și 1978.

* 1949: Anna-Lou "Annie" Leibovitz (n. 2 octombrie 1949, Waterbury, Connecticut) este o fotografă americană renumită. Ea se număra printre cele mai bine plătite fotografe din lume.

Annie Leibovitz a fost al treilea născut într-o familie de evrei formată din șase copii. Tatăl ei Samuel Leibovitz (1914-2005) a fost ofițer cu rangul de locotenent major la Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii. Mama ei Marilyn Edith Leibovitz, născută Heit (1923-2007) a fost dansatoare și profesoară de dans modern. Ea face primele fotografii în Vietnam, unde tatăl ei a fost rănit de mai multe ori în timpul Războiului din Vietnam. Din anul 1967 ea a studiat pictură și artă fotografică la Instiitul de Artă din San Francisco. Primele ei fotografii au fost făcute cu prilejul unor reportaje. Ulterior ea face fotografii documentare despre Robert Frank și Henri Cartier-Bresson. Fiind recomandată de un prieten ea prezintă fotografiile ei editorului Jann Wenner, care impresionat de pozele ei o angajează la editură, în 1971 ea a făcut fotografii pentru formația Rolling Stone, iar între anii 1973 - 1981 este fotografă șefă. Annie Leibovitz face fotografii, îndeosebi portrete despre personalități americane, politicieni, sau despre persoane renumite din alte domenii, fotografii care au devenit renumite. In anul 2013 este distinsă cu premiul Prince of Asturias Awards.

În 1983 a început să muncească pentru agenția de reviste Vanity Fair, continuând să producă fotografii care vor deveni iconice și extrem de cunoscute. În perioada în care aceasta a muncit pentru Vanitz Fair, Annie a creat o sumedenie de fotografii controversate care au rămas în memoria publică. Începând cu pozele pentru Demi Moore (în care aceasta apare nu numai însărcinată dar și în diferite ipostaze nud), Whoopi Goldberg (care a fost fotografiat într-o vană plină cu lapte), Sylvester Stalone (apărând nud într-o poză inspirată din „The Thinker” ) până la poze moderne create pentru Caitlyn Jenner (care a pozat într-un corset după ce aceasta a făcut public anunțul în care susține schimbarea ei sexuală).

După anul 1985, Annie a început de asemenea să muncească la o mulțime de agenții de presă de înaltă calitate. Unul dintre proiectele cele mai importante ale ei a fost pentru American Express, pentru care portretele ei cu celebrități cunoscute precum Elmore Leonard, Tom Selleck și Luciano Pavarotti au făcut-o să câștige în anul 1987 premiul Clio Award. În anul 1996 colecția lui Leibovitz de mai mult de 200 de fotografii, a fost expusă în muzeul de portrete National Portrait Gallery din Washington D.C. fiind prima femeie care a fost atât de onorată. Tot în același an, Annie a publicat o carte numită Photographs: Annie Leibovitz, 1970- 1990.

Considerată pe departe cea mai bună fotografă de portrete din America, Annie a publicat cartea cu titlul The Women în anul 1999. În această carte ea a încercat să sublinieze frumusețea femeilor de pretutindeni, de la cele cu un statut social foarte înalt până la cele mai de jos trepte sociale. Proiectul a fost început în anul 1999 și terminat în 2004 iar în 2016 a fost reluat în Londra.

În 2003 Annie a lansat un album foto cu titlul de American Music, în care se regăsesc  figuri importante ale marilor cântăreți de blues, country, folk, hip-hop și jazz.

În 2012 a fost publicat ultimul cel mai important album de portrete numit Pilgrimage , unde ca rol principal sunt arătate figurile mari ale Washingtonului cum ar fi Abraham Lincoln și Marian Anderson.

Annie Leibovitz

Annie Leibovitz în fața portretului lui Demi Moore

* 1956: Adrian Daminescu (n. 2 octombrie 1956, Timișoara) este un cântăreț și compozitor român.

Este al doilea copil al cuplului Constantin și Aznif-Elisabeta Daminescu: Constantin Daminescu, compozitor și dirijor și mama Aznif Elisabeta Daminescu, născută Ekmekgian – soprană a scenei lirice din acea perioada din Timișoara.

Adrian Daminescu

Căsătorit cu Daniela Teodora Daminescu Copii Cezar Alexandru Daminescu

* 1956: Constantin Stancu (n. 2 octombrie 1956) este un fotbalist și antrenor român retras din activitate. Este al șaptelea fotbalist ca număr de prezențe în Liga I (447).
* 1957: Renică Diaconescu (n. 2 octombrie 1957, Schitu, Olt, România) este un politician român, membru al Parlamentului României. În legislatura 2004-2008 Renică Diaconescu a fost ales deputat în circumscriptia electorala nr. 30 Olt pe listele Uniunii Naționale PSD+PUR. Mandatul său a fost validat pe 17 decembrie 2004 și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Serbia, Bosnia și Herțgovina, Regatul Belgiei și Republica Turkmenistan. Renică Diaconescu a fost ales ca senator în legislatura 2016-2020, pe listele PSD și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie Republica Franceză-Senat și Regatul Maroc. Renică Diaconescu este medic iar soția sa este de asemeni medic, ei având împreună un fiu.

* 1959: Luis Miguel Fernández Toledo (Pronunție în franceză: /lwis fɛʁ.nɑ̃.dɛz/; n. 2 octombrie 1959 în Tarifa, Spania), cunoscut simplu ca Luis Fernández, este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal francez. Ca fotbalist, Fernández juca pe postul de fundaș sau mijlocaș. La încheierea carierei de fotbalist, în 1993, el a devenit antrenor.

* 1963: Mircea A. Diaconu (n. 2 octombrie 1963, Boroaia, Suceava) este un critic literar, eseist, filolog, profesor universitar român, membru al Uniunea Scriitorilor din România și decan al Facultății de Litere a Universității Sucevene din anul 2008.

Mircea A. Diaconu s-a născut la data de 2 octombrie 1963 în localitate Boroaia județul Suceava. Copilăria și-a petrecut-o în satul Orțești, comuna Drăgănești, județul Neamț unde a absolvit școala primară urmând pe urmă școala generală în comuna Drăgănești.

La Piatra Neamț a urmat liceul de filologie-istorie „Calistrat Hogaș", în anul 1982 urmând cursurile Facultății de Filologie a Universității "Ștefan cel Mare" din Suceava - specializarea Română-Franceză - facultate pe care o absolvă în anul 1986 cu o lucrare de licență despre Nicolae Breban. Este doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași din anul 1998 cu teza intitulată „Mișcarea Iconar și literatura română din Bucovina între cele două războaie mondiale”, coordonator prof. univ. dr. doc. Constantin Ciopraga.

A fost redactor șef al revistei "Bucovina Literară" între anii 1997 și 1998 cât și - din anul 2000 - al „Revistei Academice Meridian critic”.

Între anii 2008 și 2012 a fost Decan, iar în prezent este prorector al Universității Ștefan cel Mare din Suceava.

Studiile critice ale domnului profesor Mircea A.Diaconu, sunt de o diversitate alarmantă, domnia sa, fostul decan al Facultății de Litere, actualmente prorectorul Universității Ștefan cel Mare din Suceava, se ocupa încă din teza domniei sale de doctorat publicată prin anul 2002 de o mișcare poetică mai puțin cunoscută, datorită localizării ei cam excentrice față de capitala culturală a României, Bucureștiul, dar și față de capitala culturală a Moldovei, Iașiul, unde funcționează de altfel două din marile universități ale țării, este vorba despre mișcarea poetică Iconar, asupra căreia criticul și istoricul literar revine în Studii bucovinene, Opera omnia vol, I, volum în care face adevărate dosare monografice celor cinci reprezentanți ai mișcării, Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelariu, George Drumur și Teofil Lianu, ei sunt toți legați de Cernăuți, orașul universitar în care s-a format tânărul poet Mihai Eminescu, sub impactul Lepturariului lui Arune Pumnul, căruia poetul național i-a dedicat și poezia sa de debut, La mormântul lui Aron Pumnul, domnia sa citează cele două modernități din Five Faces of Modernity, una raționalistă și cealaltă irațională, apropos, în conferința sa dl. Antoine Compagnon, ținută cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Facultății de Litere din Universitatea din București, admitea în aceeași conferință că există o posibilă paralelă între teza lui Matei Călinescu și cartea domniei sale, Antimodernii, deși el respinge ideea existenței unui postmodernism de factură franceză, adică tezele unui Francois Lyotard sau Jean Baudriilard. Profesorul Mircea A.Diaconu susține teza că în afară de Gîndirea și de trăirismul anilor 30 a mai existat și această mișcare de la Iconar, tot a unor intelectuali de factură antimodernă, care ar fi scris împreună o istorie a literaturii alternativă celei capitaliste, cea a provinciei literare bucovinene, dacă citești acest volum de Pagini bucovinene îți dai seama că teoria se susține căci argumentele rezultă din textele propriu zise.

Sigur, mult mai cunoscute sunt studiile sale despre Cioran, Cui i-e frică de Emil Cioran?, cu trimitere intertextuală la celebra piesă de teatru Cui i-e frică de Virginia Woolf?, a lui Edward Albee, și eseul de istorie literară publicat în anul centenarului Caragiale, I.L. Caragiale, Fatalitatea ironică, domnia sa însă este un critic de poezie, ca Grigore Gricurcu sau regretatul Marin Mincu pe vremuri, a consacrat mai multe studii diferite poeților de la Gîndirea, celor din mișcarea Iconar, lui Cezar Baltag într-o micromonografie din seria celebră de la Aula, poeziei postmoderne, și are două volume de analize separate intitulate Fețele poeziei, Fragmente critice și Atelierele poeziei. La cestea se adaugă două eseuri monografice de ținută, primul dedicat unui autor drag moldovenilor, Calistrat Hogaș, al cărui volum Pe drumuri de munte nu mai poate fi egalat de nimeni care practică memorialistica drumeției pe cărările de cremene, cum își denumea Liviu Papadima volumul similar, și Ion Creangă, Nonconformism și gratuitate, publicat la editura Dacia în 2002.

Mircea A. Diaconu

* 1962: Constantin Moscovici (n. 2 octombrie 1962, în Cărpineni, RSS Moldovenească, URSS) este un interpret și compozitor de muzică ușoară din Republica Moldova. Cartea de vizită a artistului se consideră piesa „Păstorul Singuratic” de James Last.

În doi ani a trecut cursul de patru ani a școlii muzicale. În 1997 a fost admis la studii în Institutul de Arte din Chișinău „Gavriil Muzicescu” la facultatea „instrumente populare”. Și-a făcut studiile în clasa lui Vasile Iov – naist renumit. În 1983 a absolvit facultatea și a fost încorporat în rândurile forțelor armate sovietice.

Din 1984 a început cariera muzicală, solist în Filarmonica Națională și a început să activeze în ansamblul „Legenda” sub conducerea lui Iurie Sadovnic. Între 1987-1990 a fost solist al ansamblului de muzică de estradă sub conducerea compozitorului Anatol Chiriac. Din 1990 până în 1995 activează preponderent în România, după care se va reîntoarce în Republica Moldova. Și în 1995 devine solist al trupei “Fag”, compusă din cinci persoane, care activează pe lângă Palatul Național. Din 1997 până în prezent este angajatul Filarmonicii Naționale. Evoluează împreună cu show-balet “Fan Fart”. Anual organizează concerte de binefacere pentru copiii orfani. Căsătorit cu soția Valentina, artist emerit a Moldovei, solista ansamblului de dansuri populare “Joc”. Împreună au un fecior pe nume Victor.

* 1964: Vitalie Mihai Vrabie (n. 2 octombrie 1964, Costuleni, raionul Ungheni) este un om politic din Republica Moldova, care îndeplinește în prezent funcția de secretar general al Partidului Democrat din Moldova. Din iulie 2007 până în septembrie 2009 a deținut funcția de Ministrul al Apărării al Republicii Moldova.

* 1966: Rodney Agatupu Anoaʻi (n. 2 octombrie 1966 - d. 23 octombrie 2000) a fost un wrestler american profesionist. El a fost cel mai bine cunoscut în timpul său în Federația Mondială de Wrestling (WWF), unde a luptat sub numele de Yokozuna. Termenul Yokozuna se referă la cel mai înalt grad profesional în sumo wrestling în Japonia. Deși „Yokozuna” a fost portretizat ca un luptător de sumo, acesta nu a concurat niciodată cu luptători de sumo. Cu toate că a luptat ca un reprezentant al Japoniei, a fost de origine din Samoa și, în consecință, a fost taxat ca originar din Polinezia (deși el a fost condus de domnul Fuji fluturând un steag japonez).

* 1969: Mihai Mărgineanu (n. 2 octombrie 1969, București) este un cântăreț și compozitor român de muzică folk si pop rock. Muzica sa este inspirată din folclorul urban, unele melodii fiind preluări ale unor cântece vechi de pahar, iar altele fiind creații proprii în același gen. Versurile sale sunt adeseori explicite, conținând cuvinte necenzurate.^[1]

S-a lansat în muzică destul de târziu, la vârsta de 36 de ani. Primele melodii ale sale au fost înregistrate în 2005, fiind inițial destinate unui grup limitat de prieteni. Ulterior, cântecele s-au răspândit pe internet, iar autorul a câștigat popularitate și datorită invitației în emisiunea Cronica Cârcotașilor.^[2]

Cea mai cunoscută melodie a lui Mărgineanu, "Mă iubește femeile" este o preluare după un cântec al actorului interbelic Iancu Brezeanu, din care Mărgineanu a păstrat doar melodia și a rescris o parte din versuri într-un stil propriu.

Mihai Mărgineanu a absolvit Liceul de electronică industrială, apoi Academia Română de Management și Universitatea Tehnică de Construcții, Facultatea de Instalații. Între anii 1999-2001, a lucrat în publicitate, la Departamentul vânzări în cadrul trustului de presă Ringier,^[3] iar din anul 2002, are o firmă de import materiale de construcții.

Mihai Mărgineanu

Mihai Mărgineanu la concertul de lansare al albumului Pe sub norii de hârtie din noiembrie 2009 la Sala Palatului

* 1971: Xavier Kurt Naidoo (n. 2 octombrie 1971,^[2][3][4] Mannheim, Germania^[1]), cunoscut și după numele său de scenă Kobra, este un cantautor german ce abordează stilurile Soul și R&B și un actor de ocazie.

Xavier Naidoo

Xavier Naidoo, 2011

* 1973: DeShaun Dupree Holton (2 octombrie 1973 - 11 aprilie 2006), cunoscut mai mult după numele de scenă "Proof", a fost un rapper și songwriter american din Detroit, Michigan. De-a lungul carierei sale a făcut parte din trupele Goon Squad, 5 Elementz, Promatic și, cel mai notabil, din D12. În copilărie a fost prieten apropiat de-al rapperului Eminem, care locuia pe aceeași stradă. În 2006, Proof a fost împușcat și ucis în urma unei altercații la clubul CCC din Detroit.

Proof

Proof in August 2005

* 1973: Andrii Mihailovici Danilko (ucraineană Андрій Михайлович Данилко; n. 2 octombrie 1973), cunoscut ca Verka Serdiucika (ucraineană Вєрка Сердючка) este un cântăreț și actor comediant din Ucraina. El a reprezentat Ucraina la Concursul Muzical Eurovision 2007 cu melodia Dancing Lașa Tumbai. Cântărețul a fost acuzat că la selecția națională a Ucrainei pentru Eurovision 2007 în loc de Lașa Tumbai (care se presupune a fi o expresie în limba mongolă) a pronunțat Russia goodbye (ceea ce înseamnă La revedere Rusia). Tot odată acesta are o orientare sexuală puțin abstractă. Verka Serduchka este foarte cunoscută în Ucraina, Rusia și în Belarus.

Andrii Danilko

* 1976: Anita Kulcsár (n. 2 octombrie 1976, în Szerencs^[1] – d. 19 ianuarie 2005, între Pusztaszabolcs și Velence^[2]) a fost o mare jucătoare de handbal din Ungaria. Kulcsár a devenit componentă a echipei naționale de handbal feminin a Ungariei începând din 1996. Ea și-a început cariera handbalistică la clubul Kölcsey DSE din Nyíregyháza, apoi a jucat la Győri Audi ETO KC, Alcoa FKC și Dunaferr NK.

Anita Kulcsár a murit într-un accident de mașină pe 19 ianuarie 2005, la vârsta de 28 de ani. De la moartea handbalistei, municipalitatea din Dunaújváros organizează în fiecare an Competiția Memorială Anita Kulcsár, în onoarea ei.

* 1977: George Șoltuz (n. 2 octombrie 1977) este un jucător de fotbal român care în prezent joacă pentru clubul ACS Săgeata Stejaru.

* 1978: Ayumi Hamasaki (浜崎あゆみ Hamasaki Ayumi^?, de asemenea 浜崎歩) (n. 2 octombrie 1978) este o cântăreață, compozitoare, fotomodel și fostă actriță japoneză. Numită de asemenea Ayu de către fani, Hamasaki este una dintre cele mai populare cântărețe de pop din istoria muzicală a Japoniei, supranumită și „Împărăteasa Pop-ului”.^[2][3] Fiind născută la Fukuoka, la 14 ani actriță, s-a mutat ulterior la Tokyo cu scopul de a urma o carieră în industria divertismentului. În 1998, sub tutela lui Max Matsuura, CEO al Avex, Hamasaki a lansat o serie de discuri single de un succes modest care au culminat, în 1999, cu albumul de debut A Song for XX. Materialul discografic a debutat pe poziții înalte în clasamentele Oricon și a rămas acolo timp de patru săptămâni, instituind popularitatea ei în Japonia.^{[fn 1]}

Ayumi Hamasaki 浜崎あゆみ

Ayumi Hamasaki în Taiwan.jpg

* 1979: Paul Dumbrăvanu (n. 2 octombrie 1979) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.

* 1979: Balázs Borbély (n. 2 octombrie, 1979 în Dunajská Streda) este un fotbalist slovac de origine maghiară care joacă în prezent pentru AEL Limassol în Cipru și pentru Echipa națională de fotbal a Slovaciei. A evoluat între 2008 și 2009 la FC Timișoara.

* 1982: Satanei Setgalievna Kazánova (în rusă Сатане́й Сетгали́евна Каза́нова; n. 2 octombrie 1982, în Kabardino-Balkaria), cunoscută mai mult ca Sati Kazanova (în rusă Сати́ Казанова) este o cântăreață, fotomodel, actriță, prezentatoare și vedetă de televiziune rusă.^[1] Până în mai 2010, ea a fost una din cele trei vocaliste ale formației pop rusești Fabrika (în rusă: Фабрика). În 2002, ea a luat parte în primul sezon din show-ul rusesc „Fabrica de staruri”, terminând pe locul doi.

Sati s-a născut în Kabardino-Balkaria, este de etnie kabardină și de religie musulmană

Sati Kazanova

* 1984: Gabriel Cristian Velcovici (n. 2 octombrie 1984) este un fotbalist român care în prezent este liber de contract.

* 1984: Marion Bartoli (n. 2 octombrie 1984, Le Puy en Velay, Franța) este o jucătoare profesionistă de tenis din Franța. În 2007 a jucat prima sa finală de Grand Slam, la Wimbledon. În anul 2013, la Wimbledon, a cucerit singurul său titlu de Grand Slam

* 1986: Izabela Tomița (n. 2 octombrie 1986, Craiova, România) este o interpretă de muzică populară din zona Olteniei, reprezentând cu precădere sudul județului Dolj.

Izabela Tomița provine dintr-o familie iubitoare de folclor, o familie în care domnește frumosul și buna dispoziție, unde muzica și, în general arta, sunt puse la loc de cinste. Izabela a moștenit dragostea pentru folclor de la părinți. Vocea mamei îi alina suspinele și clipele de teamă din copilărie, iar pașii de dans ai tatălui o purtau măreți în hore și sârbe. Izabela nu este singura din familia Tomița care a moștenit acest dar de la părinți. Sora sa, Andreea, este pasionată de dansul modern și își dorește să ajungă, într-o zi, un coregraf de renume. Izabela Tomița a început să cânte la vârsta de 11 ani, când întâmplător s-a întâlnit cu Niculina Stoican, cunoscută solistă de muzică populară din Mehedinți. Ascultând-o, Izabela și-a dorit să ajungă să cânte, ca ea, pe o scenă, acompaniată de o orchestră și privită de o lume întreagă. Timp de patru ani, Izabela a studiat canto clasic la Școala Populară de Artă, însă dragostea pentru muzica populară a însoțit-o tot timpul, motiv pentru care, în această perioadă, a colaborat cu Ansamblul de Amatori DOR CĂLĂTOR din Craiova, cu care a participat în anul 2003 la Festivalul Obiceiuri uitate de la Mamaia. Acest lucru i-a permis Izabelei să realizeze că muzica populară este mai aproape de sufletul ei și că prin cântecul și versul popular se regăsește, pe sine, mult mai ușor.

Izabela Tomiţa

În aprilie 2004, Izabela începe să colaboreze cu Ansamblul de Copii din Simnic, alături de care susține câteva spectacole în țară și peste hotare. În octombrie 2004, Izabela Tomița participă la primul festival de folclor - Festivalul de cătănie de la Cluj-Napoca. În martie 2005, în urma unui concurs realizat de Radio Oltenia Craiova, este remarcată și apreciată de Camelia Raboveanu, solista de muzică populară și membră a juriului. Acest concurs îi aduce Izabelei o colaborare mai lungă, pentru câteva spectacole în Bulgaria. În această perioadă, Izabela Tomița realizează și primele sale înregistrări, împreună cu Orchestra Maria Tănase, piesele imprimate fiind preluări din repertoriul Mariei Lătărețu și cel al Mariei Tănase.

În ciuda faptului că Izabela dispune de foarte puțin timp liber, a căutat mereu să fie cât mai aproape de muzica populară, îmbinând armonios viața de studentă cu cea de artist. La un an după primele înregistrări, Izabela Tomița a intrat din nou în studio, cu piese noi, unele culese, altele create, altele preluate, alături de Orchestra Ansamblului Rapsodia Romană, sub bagheta dirijorului Marcel Goiana. Acest material cuprinde piese preluate din repertoriul regretatului Valentin Bleoancă Plenița, părintele fostului ansamblu "Mugurelul", actualul ansamblu "Maria Tănase" din Craiova. Acest renumit solist i-a dăruit Izabelei piesele sale, cu dorința de a duce mai departe ceea ce el a strâns de-a lungul unei vieți de om. Chiar dacă, uneori, drumul unui interpret de muzică populară este spinos, Izabela consideră că a avut și are parte de acel "dram de noroc". A cunoscut persoane care au apreciat-o și care au ajutat-o.

Izabela Tomița

Izabela Tomița în 2009

Izabela Tomiţa şi Orchestra Lăutarii- dirijor Nicolae Botgros

* 1987: Juan Ignacio Sánchez Sotelo (n. 2 octombrie 1987, Avellaneda, Argentina) este un fotbalist argentinian care evoluează în prezent la Club Olimpo. De-a lungul carierei a mai evoluat la Racing Club și la Rapid.

* 1989: Aymen Tahar (n. 2 octombrie 1989, este un fotbalist algerian care evoluează pe postul de mijlocaș la echipa Boavista FC. În România a mai jucat pentru Gaz Metan Mediaș.

La juniori a evoluat pentru Sheffield United FC și Staveley MW în Anglia.

* 1991: Alexandra Năftănăilă, (n. 2 octombrie 1991, Argeș, România^[1]) cunoscută sub numele de scenă Sandra N, este o cântăreață română de muzică dance. Este fiica lui Ion Năftănăilă, primarul comunei Albeștii de Muscel din județul Argeș.^[2]

Sandra și-a început cariera de la vârsta de 4 ani, când a concurat la un show muzical pentru copii. Și-a continuat drumul în muzică studiind la o Școală de Muzică locală. A reprezentat țara la mai multe festivaluri de muzică din Europa. (Turcia și Italia). Cântă la chitară și la pian și compune linii melodice și versuri de la vârsta de 14 ani. În 2006 a înregistrat primul album de muzică pop, care cuprindea 10 piese pe care le interpreta în concerte prin țară, alături de 2 fete dansatoare. Tot în 2006 a urmat timp de 3 ani cursuri de canto/tehnică vocală la Școala de Muzică a prof. Crina Mardare. A urmat un album de cover-uri. În 2011 intră pe piața muzicală, când Adrian Sînă devine manager-ul ei. Sandra este cunoscută pentru colaborările sale la piesele „Angel” feat. Adrian Sînă, „I'm Sorry” și "Boracay" feat. Akcent. Primele două colaborări au avut parte de trei nominalizări la Romanian Music Awards din 2012: Best Male pentru „Angel”, piesa lui Adrian Sînă, și Best Pop și Best Group pentru „I'm Sorry”, piesa formației Akcent.^[3] În 2013 a luat casting-ul pentru serialul "O nouă viață" difuzată pe Acasa Tv, unde a jucat rolul Sandrei pentru care a trebuit să se vopsească roz. În 2013 semnează cu Roton și lansează Boracay feat Akcent (14 milioane de views), Te joci cu mintea mea (5 milioane views). În 2014 lansează Liar -10 milioane de views, o piesă bine primită în afara țării și Ballerina (4 milioane de views) La toate aceste piese Sandra este co-autor (textier) și linie melodică (Ballerina). Piesele în engleză i-au adus Sandrei notorietate pe plan internațional, astfel că are concerte în Pakistan, Rusia, Liban (Nrj Music Tour). În 2015 lansează single-ul Mă dor ochii mă dor.

* 1991: Roberto Firmino Barbosa de Oliveira (n. 2 octombrie 1991), cunoscut ca Roberto Firmino sau simplu Firmino, este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul englez Liverpool și la echipa națională de fotbal a Braziliei pe postul de mijlocaș sau atacant.

* 1992: Chen Balbus (în ebraică חן בלבוס; n. 2 octombrie 1992^[1], în Bat Yam^[2]) este un chitarist și compozitor israelian, membru al trupelor Orphaned Land^[3] și The Secret Saints^[4][5]. În trecut, Balbus a fost component al formațiilor From Nihil^[6] și Tales From the Morgue și a participat la înregistrări în studio pentru trupa Edenwar.^[7]

Chen este fratele lui Oren Balbus, solistul vocal al trupei Eternal Gray.

Chen Balbus

Chen Balbus pe 8 iunie 2014, la RockHard Festival Gelsenkirchen

* 1993: Michy Batshuayi (Bruxelles, Belgia, 2 octombrie 1993), este un fotbalist belgian de origine congoleză. Joacă pe postul de atacant Chelsea în Premier League engleză.^[1] Batshuayi este fratele fotbalistului Aaron Leya Iseka.
* 1999: Maxime Godart (născut la 2 octombrie 1999 la Compiègne), este un tânăr actor francez, cunoscut pentru rolul principal al filmului Le Petit Nicolas din 2009.

Maxime Godart începe să ia cursuri de actorie la centrul cultural de la Noyon, la vârsta de opt ani, urmând ca apoi să treacă la piese diverse.

După aceea, el s-a prezentat la castingul filmului Le Petit Nicolas, după ce vede anunțul pe internet. Echipa tehnică este încântată, dar regizorul, Laurent Tirard, preferă un alt băiat și îi spune acestuia că se mai gândește dacă să-i dea rolul principal (a Micului Nicolas).

În același an, 2009, Julien Rambaldi îi acordă un rol secundar în filmul Les Meilleurs Amis du monde.

În 2010, Maxime Godart a fost chemat la emisiunea de divertisment Le Grand Restaurant, de Pierre Palmade.

Maxime Godart

Maxime Godart la premierea filmului Le Petit Nicolas, în 2009