REVISTA MEA DIN 21 SEPTEMBRIE/ 2

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 21 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

Odovania Praznicului Înălțării Sfintei Cruci

Odovania praznicului Inaltarii Sfintei Cruci. Biserica Ortodoxă a rânduit ca înainte şi după marile praznice închinate Mântuitorului Iisus Hristos, Sfintei Fecioare Maria sau sfinţilor mai importanţi să existe perioade speciale de pregătire şi de cinstire a acestor sărbători. În calendarul ortodox, aceste perioade sunt numite înainteprăznuire şi odovanie.  Înainteprăznuirea şi odovania trebuie înţelese ca şi elemente constitutive ale unei sărbători sau ale unui praznic, pentru că ele anunţă şi adâncesc tema şi subiectul pe care sărbătoarea respectivă le are. Perioada de timp care precede o sărbătoare mare este numită înainteprăznuire pentru că în timpul ei Biserica, prin cântările de la strană, prin pericopele evanghelice şi prin toate slujbele ei, anticipează sărbătoarea care se apropie. „Atunci când este vorba despre marile Praznice împărăteşti sau sărbători închinate Maicii Domnului, unele dintre ele sunt anunţate sau pregătite printr-o perioadă de înainteprăznuire, care precede sărbătoarea şi praznicul respectiv. Aşa se face că înaintea sărbătorii Naşterii Domnului, a Botezului Domnului, chiar şi înaintea unor mari sărbători care au rămas în conştiinţa Bisericii Ortodoxe, este rânduită această perioadă de înainteprăznuire, care cuprinde în cadrul slujbelor cântări, lecturi şi tropare care pregătesc pe credincioşi să întâmpine aşa cum se cuvine prăznuirea unei sărbători importante”  Credincioşii sunt chemaţi la un urcuş duhovnicesc spre sărbătoare. Această apropiere a sărbătorii înseamnă şi o prefigurare a ei în viaţa liturgică, astfel că cel care vine la Biserică poate să anticipeze deja taina şi minunea lui Dumnezeu care s-a petrecut în istorie, lucruri pe care praznicul le aduce an de an înaintea credincioşilor. Trăirea anticipată a unei sărbători este în acelaşi timp şi un urcuş mistic şi duhovnicesc pe care credincioşii îl parcurg spre a înţelege deplin ceea ce sărbătoarea bisericească anunţă şi comemorează. Îndemnul principal al cântărilor este de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a cere mila şi îndurarea Lui şi de a ne curăţi de păcate spre a cinsti cum se cuvine sărbătoarea. Acestea par să fie cele mai importante şi stăruitoare cereri, pentru că imnologii, aproape în fiecare cântare, insistă pe nevoia de a se curăţi, de a se spăla de păcate pentru că numai în starea de curăţie pe care numai Dumnezeu o dă se poate trăi un praznic şi o sărbătoare. Înainteprăznuirea descoperă taina praznicului. Biserica a rânduit o perioadă de înainteprăznuire pentru că un praznic nu poate fi pe deplin cunoscut şi slăvit de credincioşi numai prin ascultarea slujbelor care se fac în ziua lui, ci, repetându-se pe o perioadă mai îndelungată cântările şi troparele despre sărbătoarea respectivă, credinciosul capătă o familiaritate şi o mai bună înţelegere a evenimentului care este slăvit şi cinstit cum se cuvine. Perioada de înainteprăznuire variază între una şi cinci zile, în funcţie de sărbătoarea respectivă, iar majoritatea sărbătorilor care au înainteprăznuire au şi după prăznuire şi odovanie. Ca o particularitate, Sfintele Paşti şi celelalte sărbători cuprinse în Penticostar nu au înainteprăznuire. Sărbătorile care au înainteprăznuire sunt: Naşterea Maicii Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea Domnului, Boboteaza, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Schimbarea la Faţă, Adormirea Maicii Domnului. O Liturghie pierdută nu mai poate fi recuperată.

După prăznuirea sau prăznuirea prelungită este o perioadă de timp ce urmează unor mari sărbători din calendarul ortodox, iar în acest timp, în viaţa liturgică, sărbătoarea continuă un anumit număr de zile până când i se face odovania sau încheierea. „Această prelungire arată importanţa sărbătorii respective, rolul ei în istoria mântuirii şi în viaţa Bisericii. Foarte mulţi dintre duhovnicii de odinioară îi sfătuiau pe fiii lor duhovniceşti să nu lipsească de la nici o Liturghie. Aşa se îmtâmpla în mănăstiri, oricât de importante erau ascultările la care erau chemaţi monahii, erau sfătuiţi să participe şi să nu piardă niciodată Sfânta Liturghie. Un duhovnic spunea că o Liturghie pierdută nu mai poate fi recuperată, de aceea cei care participă înţeleg şi trăiesc bucuria unei astfel de sărbători, mai ales prin troparul care este cântat la Utrenie şi la Vecernie, dar şi la vohodul Sfintei Liturghii, desigur, şi prin celelalte cântări care vorbesc despre aceste sărbători. În timpul prăznuirii prelungite, cântările închinate sărbătorii predomină la strană, de exemplu, în zilele de rând, la Utrenie se cântă întotdeauna mai întâi troparul praznicului. La fel ca şi în cazul înainteprăznuirii, prăznuirea prelungită durează un anumit număr de zile, în funcţie de sărbătoare. Sărbătoarea Sfintelor Paşti are cea mai mare perioadă de prăznuire prelungită, 38 de zile, şi ţine din Duminica Învierii până miercuri, înainte de Înălţarea Domnului.

Odovania încheie perioada de prăznuire prelungită. Aşa s-a întâmplat şi la praznicul Inaltarii Sfinei Cruci, când până la odovanie am putut auzi cântări atât de frumoase despre Cinstita Cruce si am utilizat rugacuini specilice. Învăţăm numai din aceste cântări ale imnografilor frumuseţea şi taina sărbătorii, de aceea marile sărbători nu durează numai o zi sau câteva ceasuri, ci Biserica arată că parcă am dori să nu se mai termine prăznuirea unei. Odovania marchează încheierea din punct de vedere liturgic a unei sărbători, fiind ultima zi în care Biserica o mai prăznuieşte în cursul unui an liturgic. Odovania este ziua care încheie şi perioada de prăznuire prelungită. În ziua în care se face odovania la strană se cântă din nou toate cântările specifice praznicului, inclusiv Axionul special, dacă acesta există. Pe lângă sărbătorile mari care au odovanie, mai există şi patru mai mici care au şi ele o zi de încheiere a prăznuirii: Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.

,,Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?”Conştiinţa noastră ne pârăste pe noi, Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase. Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iar după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec. La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii. De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea povară. După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată şi de două ori şi de trei ori şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre. Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu!

Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat. Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce. De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla. Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-l incapabil de orice bine. De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind. Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei. Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii. Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.

Aceasta este o întocmire care mărturiseşte  înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi. Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iar dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi”. Aşadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” şi acum, când Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta? Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-şi inimile lor de nelinişte? Aşa ni se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte.

Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege. Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire. Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică. Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia. Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire. Dacă poţ tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele.

Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire. În sfârşit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare. Pentru aceasta zice şi Pavel: De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” . Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să pedepsească gândurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dand milostenie, săvârşind înfrânare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor, Amin !

,,Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește poporul Tău. O, de trei ori fericită și Preacinstită Cruce, ție ne închinăm credincioșii și te mărim, veselindu-ne de dumnezeiasca ta înălțare; ci ca o pavăză și armă nebiruită, ocrotește și acoperă cu darul tău pe cei ce cântă: „Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor!” ,,Lumea vrând a o mântui, Împodobitorul lumii la dânsa S-a pogorât în chip de negrăit și, întrupat fiind, Crucea a suferit, și pentru noi pe toate ca noi le primește. Pentru aceea, și izbăvindu-ne pe noi, de la toți aude: Aliluia! O, întru tot cântat Lemn pe care a fost răstignit Hristos, Cuvântul cel mai sfânt decât toți sfinții, primind rugăciunile noastre, de toată primejdia pe toți izbăvește-ne și de chinurile veșnice scapă pe cei ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia!  Îngerii din cer, în chip nevăzut, înconjoară cu frică Crucea cea de viață purtătoare și, văzând-o că dă credincioșilor acum har de lumină dătător, cu strălucire, se spăimântează și stau zicând către dânsa unele ca acestea: Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a lumii!

Rugăciune către Domnul Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, dulce Mântuitorul sufletelor noastre, mărturisim înaintea Ta, întru această zi a răstignirii Tale, în care ai pătimit și ai primit moarte pe Cruce pentru păcatele noastre, că noi suntem cei ce Te-am răstignit cu păcatele noastre cele multe și cu fărădelegile noastre cele rele. De aceea, ne rugăm bunătății Tale celei nemărginite să ne faci și pe noi părtași sfintelor Tale Patimi, cinstitelor răni și morții Tale celei de viață făcătoare, pentru ca să ne învrednicim, prin darul Tău, să câștigăm și noi asemenea Ție, pentru dragostea Ta, precum Tu, Cel Milostiv, le-ai răbdat pentru mântuirea noastră, întărindu-ne pururea cu aceeași putere și răbdare ce ai avut când Te-au răstignit nemulțumitorii evrei. Și ne înviază simțirile noastre cele sufletești, ca să cunoaștem moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut și zidirile cele neînsuflețite, care s-au mișcat la răstignirea Ta, cum Te-a cunoscut tâlharul cel credincios și, rugându-Ți-se, l-ai primit în Rai. De aceea întărește-ne, Doamne, ca să putem ridica cu bucurie, de astăzi înainte, Crucea Ta cu deplină pocăință. Întristarea morții Tale să o simțim, precum au simțit-o Preasfânta Ta Maică, ucenicii Tăi și mironosițele femei. Dă-ne, Doamne, și nouă, darul Tău, precum ai dat atunci tâlharului celui rău, și iartă păcatele noastre pentru sfintele Tale Patimi, și ne primește prin pocăință împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu și Ziditor ce ne ești. Asemenea fă cu toți creștinii, vii și morți, precum se roagă Ție, în toate zilele, Sfânta Biserică și le iartă lor toate păcatele și-i învrednicește pe ei de Împărăția Ta ca să vadă lumina Ta și să mărească slava Ta. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, și zicem către dânsa: mărire ei pentru dragostea Ta. Bucură-te, Preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut Rodul vieții Ce ne-a mântuit din moartea păcatului. Bucură-te, toiagul cel tare care ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa Raiului. Ne bucurăm și noi pentru că vedem pe vrăjmașii Tăi surpați jos, iar pe prietenii Tăi împărățind în ceruri, pe vrăjmașii Tăi biruiți de puterea Ta, iar pe creștinii ce Ți se închină, înarmați cu puterea Ta. O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri și câtă necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare! De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii sau de ispitele ce ni le aduc diavolii, trupul și gândurile noastre cele rele, sau pentru sărăcia și bolile ce ne vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să ne apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvim și să ne pedepsim în această viață pentru binele nostru, pentru ca să ne odihnim cu mai multă mărire întru Împărăția Lui cea veșnică. Și, de vreme ce este așa, înmulțește-ne, Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar să ne înmulțești împreună și să ne prisosești și răbdarea și puterea, ca să putem răbda toate câte ni s-ar întâmpla. Pentru că recunoaștem că suntem neputincioși de nu ne vei întări, orbi de nu ne vei lumina, legați de nu ne vei dezlega, fricoși de nu ne vei face îndrăzneți, răi de nu ne vei preface în buni, pierduți de nu ne vei ierta, robi de nu ne vei răscumpăra cu bogata și dumnezeiasca Ta putere și cu darul Sfintei Tale Cruci, căreia ne închinăm și o mărim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin 

Sf Ap Codrat

    Sfântul Apostol Codrat era unul din cei şaptezeci de apostoli. El a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în Atena şi în Magnesia, unde a fost şi episcop şi pe mulţi i-a adus cu învăţăturile sale la lumina dumnezeieştii cunoştinţe şi a fost după cuvântul lui Sirah: "Ca o stea de dimineaţă în mijlocul norilor". Pentru că norii întunecoşi păgâneşti nedumnezeieşti erau cele străine faţă de lumina dreptei credinţe. Şi şedea poporul acela în întuneric şi în umbra morţii. Iar sfântul apostol Codrat, cu cuvântul lui Dumnezeu strălucindu-le lor ca o lumină mare, le-a luminat lor întunericul, a surpat jertfele cele spurcate, a sfărâmat idolii şi a risipit capiştele cele drăceşti cu rugăciunea. Şi precum steaua magilor celor de la răsărit, aşa şi el a arătat popoarelor calea cea spre Hristos. Şi precum luceafărul cel de dimineaţă aduce după sine soarele, aşa şi el a adus în lume lumina cea mare a credinţei şi a luminat sufletele omeneşti cele întunecate. Dar întunericul totdeauna urăşte lumina. Pentru că cei fără de Dumnezeu, văzându-şi idolii călcaţi de sfântul Codrat, şi duhurile izgonite şi păgânătatea lor dezrădăcinată, au rânduit prigoană mare asupra apostolului şi ca pe un alt Ştefan au voit să ucidă cu pietre pe sfântul Codrat. Dar, lovit fiind cu pietre, a fost păzit viu cu darul lui Hristos.

    Apoi l-au pus în legături, şi l-au chinuit cu foame multă vreme. Pentru că ticăloşii închinători de idoli au oprit hrană trupească de la acesta, care hrănea sufletele lor, nu cu hrană pieritoare, ci cu hrana care duce la viaţa veşnică. Şi chinuind cu foamea pe sfântul, ei înşişi piereau de foamea aceea, pentru care scrie: "Nu foame de pâine, ci foame de auzirea cuvântului Domnului". Deci, neputând ca să omoare cu foamea pe acesta, care de-a pururea se întărea de sus cu dumnezeiască hrană, singur a murit cu cea veşnică moarte. Iar sfântul Codrat, deşi a murit după multe munci, sufletul lui viază în mâinile lui Dumnezeu şi nu se atinge de el chinul; şi-a sfârşit nevoinţa muceniciei, pe vremea împăratului Adrian (117-138), şi a început viaţă veşnică la Împăratul măririi Iisus Hristos. Cu Dânsul a pătimit, cu Dânsul se şi măreşte în împărăţia Lui. Iar sfântul lui trup s-a aşezat în Magnesia, şi izvorăşte multe tămăduiri neputincioşilor.

Sf Proroc Iona

Sfântul proroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui proroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie prorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dânsul, că vadra de făină n-a scăzut şi urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat în casa ei prin venirea prorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi a zis văduva către Ilie: "Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?" Iar Ilie a zis: "Dă-mi fiul tău". Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu şi a zis: "Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?" Şi suflând de trei ori peste copil a strigat către Domnul şi a zis: "Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!" (III, Regi 17, 18-21).

Şi s-a făcut aşa că a înviat pruncul, cel ce avea să fie în pântecele chitului înainte închipuitor al Învierii lui Hristos.

Venind în vârstă, vieţuia cu fapte bune, umblând în toate poruncile Domnului, fără de prihană; şi bine a plăcut lui Dumnezeu atâta, încât s-a învrednicit prorocescului dar şi a prorocit despre patimile Domnului şi despre pustiirea Ierusalimului şi sfârşitul lui: "Când vor vedea pietrele strigând cu subţire glas şi de jale şi din lemn glas către Dumnezeu, atunci se va apropia mântuirea şi vor merge toate neamurile în Ierusalim la închinăciunea Domnului şi va fi Ierusalimului a se urî întru pustiire de fiare şi atunci va veni sfârşitul a toată suflarea".

Către acest Iona a fost cândva cuvântul Domnului care i-a zis: "Scoală-te şi mergi în cetatea cea mare, Ninive, şi propovăduieşte într-însa că s-a suit zvonul răutăţii ei la mine". Iar Iona, socotindu-se întru sine, a zis: "Dar dacă nu vor crede cuvintele mele ninivitenii şi vor începe a mă munci?" (Iona 1,2). De aceea, temându-se, s-a sculat şi a fugit în Tarsis, vrând să se ascundă de la faţa Domnului. Dar nu poate nimeni să se ascundă de Dânsul, că "al Domnului este pământul şi plinirea lui". Cine se va ascunde de la Acela care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte? Deci, fugind Iona, a mers la Ioppi şi a aflat o corabie mergând la Tarsis şi a dat chiria şi a intrat într-însa, vrând să plutească spre părţile unde gândea. Iar Domnul, vrând să-l înveţe pe robul său şi să-i îndrepte micşorarea sufletului, a ridicat un vânt puternic pe mare şi s-a făcut o furtună grozavă. Iar corabia în mijlocul valurilor izbindu-se, pătimea de furtună şi era să se sfărâme. Şi se temeau corăbierii şi a strigat fiecare către dumnezeul său, şi au lepădat toate uneltele şi toată încărcarea din corabie în mare, ca să se uşureze (corabia) de dânsele. Iar Iona se pogorâse în fundul corăbiei şi dormea acolo horcăind. Şi a mers la dânsul cârmaciul şi l-a deşteptat zicându-i: "Ce hrăpeşti? Tu nu auzi primejdia ce ne-a cuprins, că pierim? Scoală-te şi te roagă Dumnezeului tău ca să ne mântuiască pe noi, să nu pierim".

Şi a zis fiecare către aproapele său: "Veniţi să aruncăm sorţi şi vom cunoaşte pentru cine este răul acesta asupra noastră; care din noi este mai păcătos la Dumnezeu?". Şi au aruncat sorţi şi au căzut ei pe Iona. Şi ziseră către dânsul: "Spune-ne nouă pentru ce este răul acesta asupra noastră şi care este lucrul tău; de unde vii şi unde mergi, din ce ţară şi din ce popor eşti tu?". Şi zise către dânşii (Iona): "Rob al Domnului sunt eu şi cinstesc pe Domnul Dumnezeul cerului, Care a făcut marea şi uscatul. Şi greşind înaintea Lui, m-am temut şi acum fug de la faţa Lui".

Oamenii se temeau auzind acestea şi, fiindu-le frică, ziseră către dânsul: "Ce-ţi vom face ţie ca să se potolească marea deasupra noastră?" Fiindcă marea se ridica şi se înălţa mai tulburată. Şi a zis către dânşii Iona: "Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi va înceta marea deasupra voastră, că am înţeles că pentru mine este furtuna aceasta aşa de mare asupra voastră".

Au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi s-au micşorat valurile mării. Şi se temură oamenii, cu frică mare, de Domnul, şi au jertfit Domnului jertfă şi-I înălţară rugăciune.

Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, stând şi rugându-se; şi-a întins palmele sale în chipul crucii şi striga către Domnul în necazul său. Iar Domnul, milostiv, "l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat", că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Când s-a aflat el pe pământ şi a văzut lumina zilei, cerul, pământul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu "Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui".

Iar după această a fost cuvântul Domnului către Iona a doua oară, zicându-i: "Scoală-te şi mergi în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa după propovăduirea cea mai dinainte pe care Eu ţi-am grăit-o ţie". Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, iar Ninive era o cetate mare a lui Dumnezeu, ca de trei zile cale. Şi a început Iona a intra în cetate, după o cale de o zi, a propovăduit şi a zis: "Încă trei zile şi Ninive se va prăpădi". Şi au crezut oamenii niniviteni în Dumnezeu. Au poruncit post şi s-au îmbrăcat în saci, de la cei mari până la cei mici ai lor şi a ajuns cuvântul până la împăratul Ninivei, care s-a sculat de pe scaunul său şi a lepădat hainele de pe sine şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă, dând poruncă în toată cetatea să păzească postul trei zile nu numai oamenii, ci şi dobitoacele, şi apă să nu bea. Şi s-a îmbrăcat toată cetatea în saci, şi a ţinut post, şi a strigat cu tărie către Dumnezeu, şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea, şi s-a căit.

Deci, văzând Dumnezeu întoarcerea lor, i-a miluit, şi n-a adus asupra lor relele pe care voia să le aducă. Şi a făcut cu dânşii după negrăită milă sa. Iar după acele trei zile a ieşit Iona din cetate - şi suindu-se pe un munte - şi-a făcut lui o colibă, şi şedea sub dânsa în preajma cetăţii. Şi văzând că nici un rău nu pătimeşte cetatea, s-a mâhnit cu mâhnire mare şi a zis către Domnul: "O, Doamne, care nu sunt acestea cuvintele mele, pe care le-am grăit, încă fiind eu în pământul meu? Pentru aceasta am apucat a fugi în Tarsis, că am cunoscut că milostiv eşti tu şi îndurat, îndelung răbdător, şi mult milostiv. Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decât să mai trăiesc". Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unei tigve, noaptea, de a crescut deasupra capului lui Iona, ca să-i facă umbră şi să-l acopere pe el de arşiţa soarelui. Şi s-a bucurat Iona de tigvă cu bucurie mare, şi s-a odihnit sub dânsa în ziua aceea, iar în noaptea viitoare, a poruncit Dumnezeu unui vierme să roadă tigvă, şi a doua zi s-a uscat tigva şi ardea soarele cu zăduful capul lui Iona şi slăbea cu sufletul Iona, şi se lepăda de sufletul său zicând: "Mai bine este mie să mor decât să trăiesc". Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: "Te-ai scârbit tu pentru tigvă"? Şi a zis (Iona): "M-am scârbit eu până la moarte". Şi a zis Domnul: "Tu te-ai mâhnit pentru o tigvă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut şi într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea aceea mare, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către mine şi s-au pocăit?"

Deci, întorcându-se Iona de la Ninive, n-a petrecut în pământul său, ci, luându-şi pe mama sa, s-a dus în pământul Asiriei, în ţara celor de altă seminţie, pentru că zicea: "Numai aşa voi şterge ocara mea, că am minţit prorocind risipirea cetăţii Ninive".

Iar după ce a murit mama lui, au îngropat-o pe ea în Libanul Devorin. Iar el, locuind în pământul Asiriei, a murit acolo şi a fost îngropat în peştera Kenezeului, fiind înainte de naşterea lui Hristos cu opt sute de ani.

Iar acum, stând înaintea lui Hristos Domnul în ceruri şi săturîndu-se de vederea feţii Lui, îl slăveşte pe El cu prorocii şi cu apostolii şi cu toţi sfinţii în veci. Amin.