REVISTA MEA DIN 22 SEPTEMBRIE/ 2

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 22 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf Ier Mc Teodosie, de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei

Viața

Sfântul Teodosie s-a născut în prima parte a secolului al XVII-lea, din părinți răzeși, în apropierea Mănăstirii Brazi (județul Vrancea).^[1] Crescut cu evlavie și iubind slujbele bisericești, el intră ca frate la această mănăstire la vârsta de optsprezece ani. Mai târziu fost tuns în monahism, cu metania la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți (azi jud. Suceava). Iubitor de învățătură și evlavios, a fost ales ca episcop de Rădăuți în anul 1669. În anul 1671 a fost rânduit apoi ca episcop de Roman până în anul 1674. Pentru vrednicia lui și ca urmare a situației politice tulburi din țară, după plecarea în Polonia a mitropolitului Dosoftei, el este ales Mitropolit al Moldovei, după venirea pe tron a lui Dumitrașcu-Vodă Cantacuzino (nov. 1673-nov. 1675 și 1684-1685).^[1]

Dumitrașcu-Vodă urcase pe tron datorită promisiunii de a plăti sultanului o sumă foarte mare de bani și este adus în țară cu sprijinul tătarilor. Ion Neculce, în Cronica Moldovei, îl descrie din această cauză ca pe o figură decăzută, întrucât, pentru a-și plăti datoriile față de Poartă, crește birurile, confiscând chiar și o parte din averile mănăstirilor ; pe de altă parte, acesta ține cetele tătare în țară pe toată durata iernii anului 1684-1685, de teama unei invazii polone, însă tătarii pornesc o serie de expediții de jaf care îngrozesc întreaga țară. A doua lui domnie avea să fie marcată de o teribilă foamete.

Mitropolitul Teodosie îl înfruntă pe domnitor, cerându-i să pună capăt jafurilor, însă, ca răspuns, domnitorul îl înlătură din scaunul mitropolitan și îl trimite sub pază la mănăstirea Sfântul Sava din Iași (unde rămâne, sub ocrotirea Patriarhului Ierusalimului). Este eliberat de aici de mitropolitul Dosoftei, revenit pe scaunul mitropolitan, care îi îngăduie să se retragă la mănăstirea Brazi. Aici ierarhul înalță o nouă biserică, cu hramul Sf. Gheorghe, stabilind și o nouă rânduială a slujbelor. De asemenea, se mai îngrijește și de mănăstirea lui de metanie, Bogdana, îndemnându-l pe logofătul Solomon Bârlădeanu să o reconstruiască. Înzestrează ambele mănăstiri cu mai multe moșii, cărora le lasă și o parte din averile sale ; pentru restul averilor sale, hotărăște printr-un testament datând dina nul 1691 ca acestea să fie cheltuite pentru întemeierea altor două mănăstiri.

Incursiunile de jaf ale tătarilor în Moldova continuă în toată această perioadă, lucru relatat și în cronica lui Neculce. În timpul unei astfel de expediții, hoardele tătarilor ajung până la mănăstirea Brazi. Aflându-l aici pe mitropolitul Teodosie, îl chinuie cumplit, încercând să-l facă să le dea odoarele mănăstirii și banii. Acesta însă nu se învoiește să le dea, astfel că tătarii i-au tăiat capul, sfântul Teodosie primind astfel cununa muceniciei, la scurt timp după praznicul Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie).^[1] Trupul lui a fost îngropat în biserica Sf. Gheorghe, ctitoria lui, însă cu vremea, datorită cutremurelor din zona Vrancei, biserica avea să cadă în ruină.

Trupul sfântului a fost descoperit însă în chip minunat în anul 1842, în vremea stăreției la mănăstirea Brazi a ieroschimonahului Dimitrie. Trupul sfântului este descoperit atunci când noul stareț pune să fie săpat propriul lui mormânt în cimitirul mănăstirii, în locul unde fusese biserica Sf. Gheorghe. Groapa se surpă însă în fiecare zi, până când starețul însuși se hotărăște să vină să cerceteze pricina și, săpând iarăși, află în acest loc trupul Sfântului Teodosie, după cum povestește și Cuviosul Antipa de la Calapodești, care a fost de față la această descoperire minunată și care spune că moaștele Sf. Teodosie răspândeau o mireasmă plăcută.

Starețul pune ca sfântul să fie reînhumat în Peștera de Jos, în subteranele paraclisului „Învierea lui Lazăr”, unde se slujea pe atunci și Sf. Liturghie. Capul sfântului a fost păstrat în altarul paraclisului, spre cinstirea lui de către monahi și credincioși ; rămâne aici până la închiderea și demolarea mănăstirii de către regimul comunist, în anul 1959, când a fost pus din nou în mormânt. Există mărturii atât din secolul al XIX-lea, cât și din secolul al XX-lea care atestă evlavia credincioșilor față de sfântul mucenic Teodosie.

Proslăvirea

După căderea regimului comunist în decembrie 1989, mănăstirea Brazi a fost redeschisă, ca mănăstire de maici. Tot atunci s-a reluat și cinstirea sfântului Teodosie pe plan local, în așteptarea unei hotărâri a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod a proclamat solemn canonizarea Sf. Ier. Mc. Teodosie de la Brazi pe 5 octombrie 2003, sfântul având ca zi de pomenire data de 22 septembrie.

Sfintele moaște

Cercetările făcute în anii 2000 pe locul fostului paraclis, prin grija episcopului locului, PS Epifanie al Buzăului au dus la descoperirea moaștelor sfântului Teodosie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat solemn canonizarea ca sfânt a sfințitului Teodosie, iar moaștele sale au fost așezate, spre cinstire, în biserica Mănăstirii Brazi. O parte a moaștelor sfântului a fost trimisă și la mănăstirea de metanie a sfântului, Bogdana, iar din mai 2010, o părticică din moaștele sale a fost dăruită bisericii Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei 1), care a primit și hramul Sf. Teodosie de la Brazi.

Părți din moaștele Sf. Ierarh Teodosie de la Brazi se găsesc așadar astăzi:

• La Mănăstirea Brazi (jud. Vrancea) [1]
• La mănăstirea Bogdana, împreună cu o parte din moaștele Sf. Leontie de la Rădăuți [2]
• La biserica Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei I, str. Panselelor nr. 2).

Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie este astăzi cinstit în întreaga țară, dar mai ales pe plan local, în episcopia Buzăului și Vrancei și în zona Moldovei, unde și-a petrecut viața și a primit moartea mucenicească. El este iubit pentru smerenia și răbdarea lui în suferință, pentru râvna și grija lui pentru biserici și mănăstiri și față de toți păstoriții lui, precum și pentru jertfa lui mucenicească.

Sf Sfințit Mc Foca, episcop de Sinope

În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, şi avea de soţie pe Maria. Aceştia au născut pe acest fericit Foca, care din tinereţe era plin de darul Duhului sfânt; îi gonea pe diavoli din oameni şi tămăduia neputinţele. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârşit, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales episcop acelei cetăţi. Şezând pe scaunul său, păştea bine oile cele cuvântătoare, cu cuvântul şi cu lucrul, adăugind, spre nevoinţa sa, mai mari osteneli. Şi au fost arătate la toţi lucrurile lui cele bune, pentru care se proslăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulţi oameni de la rătăcirea lor şi pe pagini de la închinarea către idoli i-a adus la cunoştinţa unuia Dumnezeu. Iar când a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înştiinţat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, având în gura să o cunună de flori, pe care punând-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicându-i: "Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea". Din această vedenie sfântul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaştem plăcerea lui cea mare către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Aşa iubeşte prea bunul Dumnezeu pe cei drepţi şi plăcuţi ai săi: îi încununează pe dânşii cu slavă şi cu cinste şi pune pe capetele lor coroană. Acest Sfânt Foca era mire ceresc după curăţia sa sufletească şi trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, şi i-a pus lui cunună.

Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mântuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, când se va veseli la nunta Mieluşelului.

După acest semn prea slăvit, a fost prins şi chinuit pe timpul împărăţiei lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfânt să jertfească idolilor, dar sfântul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuşi jertfă lui Dumnezeu.

Şi, după ce nu s-a supus mai marelui şi nu a dat lucrului făcut de mâini omeneşti cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care şade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legând pe sfânt la un lemn să-i rupă mădularele. Şi era trupul lui zdrobit de răni, şi rupt în bucăţi. Precum păsările răpitoare flămânde se gră-mădesc la vreun stârv şi îl rup mâncându-l, aşa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie şi a auzit un glas din înălţime întărindu-l şi aşa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el când pătimea, ca într-un trup străin; că nu şi-a cruţat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruţat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce. Suferinţele grele şi pătimirea le socotea că pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumneze-iască, şi de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii şi toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicând cu David: "Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea" (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc şi îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simţit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească şi lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Şi era în temniţă luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereştii mântuiri, în necazuri mângâiat de îngeri şi în bătăi întărit de Iisus. Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, şi acolo, rugându-se, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu şi s-a încoronat cu coroana biruinţei în Biserica celor ce dănţuiesc, iar trupul lui cel sfânt a fost îngropat de cei credincioşi cu cinste şi mai multe minuni se săvârşesc la mormântul lui.