REVISTA MEA DIN 22 SEPTEMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 22 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

• 1072: Moare istoricul si carturarul  chinez  Ouyang Xiu;  (n. 1007). Quang Xiu  om de stat, istoric, eseist şi poet chinez din timpul dinastiei Song
• 1093: Olaf al III-lea al Norvegiei (n. 1050)
• 1158: Otto de Freising, în latină Otto Frisingensis, (n. cca. 1114, Klosterneuburg – d. 22 septembrie 1158) a fost un episcop și cronicar german, călugăr cistercian. Otto a fost al cincilea fiu al lui Leopold al III-lea, markgraf de Austria cu soția sa, Agnes, fiică a împăratului Henric al IV-lea. Din relația cu primul ei soț, Frederic I de Hohenstaufen duce de Suabia, Agnes era și mama regelui Conrad al III-lea al Germaniei, care astfel era frate vitreg al lui Otto de Freising, care astfel făcea parte din familia conducătoare a Imperiului occidental.
  Informațiile asupra vieții lui Otto sunt mai degrabă reduse și totodată nesigure. Se știe că a studiat la Universitatea din Paris, unde a deprins un interes special asupra filosofiei și se spune că ar fi fost printre primii occidentali care să fi introdus filosofia lui Aristotel în Germania.
  Devenit membru al Ordinului cistercian, Otto de Freising l-a convins pe tatăl său să întemeieze abația de la Heiligenkreuz în 1133, introducând în ceea ce va deveni mai târziu Viena atât studiile literare, cât și agricultura viticolă. Otto a devenit apoi abate al mănăstirii cisterciene de la Morimond, în Burgundia în jurul anului 1136, iar la puțină vreme după aceea a fost ales ca episcop de Freising (în apropiere de München). Dieceza de Freising, și odată cu ea întreaga Bavaria, constituia pe atunci obiectul disputei dintre familia Welfilor și cea de Hohenstaufen, astfel încât biserica se afla într-o situație deplorabilă; însă, beneficiind de un talent administrativ deosebit, noul episcop a reușit să aducă îmbunătățiri considerabile condiției sale.
  În 1147 Otto a participat la Cruciada a doua, alături de regele Conrad al III-lea al Germaniei, fratele său pe linie maternă. Eșalonul trupelor cruciate comandat de Otto de Freising a fost decimat aproape integral, însă episcopul a reușit să ajungă la Ierusalim, după care s-a întors în Bavaria în 1148 sau 1149.
  În continuare s-a bucurat de favorurile urmașului lui Conrad, împăratul Frederic I Barbarossa, și este probabil că ar fi instrumentat rezolvarea disputei acestuia asupra ducatului Bavariei din 1156. Otto de Freising a fost prezent la celebra dietă de la Besançon din 1157, după care s-a stins din viață la Morimond, la 22 septembrie 1158.
  În 1857 a fost dezvelită o statuie a sa la Freising. 
  Otto de Freising, vitraliu din Mănăstirea Heiligenkreuz, Austria   Otto de Freising este cel mai bine cunoscut pentru două lucrări cu caracter istoric:

  Chronica de duabus civitatibus

  Este vorba de o lucrare istorică și filosofică divizată în opt cărți, care într-o anumită măsură urmează liniile trasate cândva de Sfântul Augustin și de Paulus Orosius. Redactată în timpul războiului civil din Germania dintre 1143 și 1145 și ulterior acestuia, opera pornește de la contrastul dintre Ierusalim și Babel, considerate ca fiind regatul ceresc, respectiv regatul pământesc. Dincolo de aceasta, opera include multe informații prețioase pentru istoria vremurilor contemporane autorului. Această cronică, extrem de apreciată de către contemporanii săi, se încheie cu descrierea anului 1146, de la care dată și până la 1209 narațiunea fiind continuată de către Otto, abate de St. Blasien (în Pădurea Neagră) (d. 1223). În Chronica, Otto de Freising povestește despre o întâlnire a sa cu episcopul Hugue de Jabala cel care, după recucerirea Edessei de către musulmani, a fost trimis la papa Eugeniu al III-lea pentru a-l anunța nefericita veste. În versiunea lui Otto de Freising, Hugue de Jabala i-ar fi povestit cronicarului despre un rege nestorian din răsărit, care ar fi avut numele de Părintele Ioan, și nutrea speranța că acesta va veni în sprijinul statelor cruciate. Practic, istoria lui Otto de Freising este prima care aduce în discuție legenda Preotului Ioan, care ulterior va cunoaște o largă răspândire în lumea occidentală.

  Gesta Friderici Imperatoris

  Mai cunoscută este lucrarea intitulată Gesta Friderici imperatoris, elaborată la solicitarea împăratului Frederic I Barbarossa și prefațată de o scrisoare a împăratului adresată lui Otto de Freising. Gesta este alcătuită în patru cărți, dintre care doar primele două îi aparțin lui Otto, iar celelalte două ar fi fost scrise de către elevul său Ragewin (Rahewin), deși există și opinia atribuirii către Otto a întregii scrieri. Pornind de la controversa dintre papa Grigore al VII-lea și împăratul Henric al IV-lea (bunicul pe linie maternă al autorului), prima carte merge pe firul istoriei până la moartea regelui Conrad al III-lea din 1152. Scrierea nu se restrânge la chestiunile ce țin de istoria Germaniei, dat fiind că Otto de Freising realizează pe parcurs mai multe digresiuni, spre exemplu cea referitoare la predicarea cruciadei întreprinsă de către Bernard de Clairvaux, la zelul acestuia împotriva ereticilor sau la condamnarea scrierilor filosofului Pierre Abélard, sau discursurile de factură filosofică și teologică. Cea de a doua carte începe de la alegerea împăratului Frederic I din 1152 și tratează istoria primilor 5 ani de domnie a acestuia, cu accent pe politica imperială din Italia. Din acest moment (anul 1156) se pare că scrierea ar fi fost continuată de către Ragewin. Latina lui Otto de Freising se apreciază ca fiind excelentă și, în pofida unei anumite parțialități la adresa dinastiei de Hohenstaufen și a unor inexactități minore, Gesta a fost considerată ca fiind un model de compoziție istorică. 

  Statuia episcopului Otto de Freising, Freising  

  Părinți	Leopold al III-lea al Austriei Agnes de Germania
  Frați și surori	Berta of Boll[*] Richilde de Staufen[*] Judith of Babenberg[*] Agnes of Babenberg[*] Gertrude of Babenberg, Duchess of Bohemia[*] Conrad al III-lea al Germaniei Henry II[*] Leopold, Duke of Bavaria[*] Frederic al II-lea de Suabia Konrad II. von Babenberg[*] Adalbert II von Babenberg[*]

• 1520: A murit sultanul otoman  Selim I; (n.10 octombrie  1465). A fost al 9-lea sultan al Imperiului Otoman si primul care a purtat titlul de calif (incepand cu anul 1517). L-a succedat pe tatal sau, Baiazid al II-lea.  S-a căsătorit cu Ayșe Hafsa Sultan, din Crimeea, fiica hanului Mengli Ghirai  cu care a  avut   patru copii: Soliman I (viitorul sultan Soliman Magnificul) și trei fiice, Sultana Hatice, Sultana Beyhan și Sultana Șah. Selim I a condus imperiul intre anii 1512-1520. In timpul domniei sale Imperiul Otoman s- a extins enorm, în special dupa cucerirea între 1516 și 1517 a Sultanatul Mameluc al  Egiptului si  alte teritoriimusulmane. Domnia lui Selim a reprezentat o schimbare bruscă în politica expansionista a imperiului, care era inaintea domniei sale  in mare parte orientata împotriva Occidentului si a tarilor crestine. Dupa  cucerirea Egiptului, Selim a luat titlul de calif al Islamului, fiind primul  sultan turc care si-a atribuit acest titlu. El si-a  acordat, de asemenea titlul de “Khadim ul Haramain ish Sharifain” (slujitor al Sfintelor Orașe din Mecca si Medina), în 1517. În ajunul morții sale, în 1520, Imperiul Otoman isi triplase teritoriul. La moartea sa, pe tron s-a urcat fiul său, Soliman, supranumit „magnificul”, în timpul căruia Imperiul Otoman a atins apogeul.
• 1531. Louise de Savoia (11 septembrie 1476 – 22 septembrie 1531) a fost o nobilă franceză, ducesă de Auvergne și Bourbon, Ducesă de Nemours, mama regelui Francisc I al Franței. Ea a fost activă politic și a servit ca regentă a Franței în 1515, în 1525–1526 și în 1529. Louise de Savoia s-a născut la Pont-d'Ain, a fost fiica cea mare a lui Filip al II-lea, Duce de Savoia și a primei soții a acestuia, Margaret de Bourbon. Fratele ei, Filiberto al II-lea de Savoia, i-a succedat tatălui lor ca șef al Casei de Savoia și conducător al ducatului. El a fost succedat de fratele lor vitreg, Carol al III-lea, Duce de Savoia.
  

  Louise de Savoia și soțul ei jucând șah.
  Pentru că mama lor a murit când Louise avea numai șapte ani, ea a fost crescută de Anne de Beaujeu,^[1] care era regentă a Franței pentru fratele ei Carol al VIII-lea. La castelul Amboise ea a întâlnit-o pe Margaret de Austria, care a fost logodită cu tânărul rege și cu care Louise va negocia pacea câțiva ani mai târziu.^[2]
  La vârsta de 11 ani, la 16 februarie 1488, la Paris, Louise s-a căsătorit cu Charles, Conte de Angoulême, care avea 29 de ani. Totuși, ea a început să trăiască cu soțul ei după ce a împlinit 15 ani.^[2] În ciuda faptului că soțul ei a avut două metrese, mariajul nu a fost unul nefericit^[3] și ei au împărțit dragostea pentru cărți.
  Metresa soțului ei era Antoinette de Polignac, Dame de Combronde, cu care el avea două fiice nelegitime, Jeanne de Angoulême și Madeleine. Antoinette a devenit doamna de onoare și confidenta ei. Copiii ei au fost crescuți împreună cu cei ai Louisei.^[4] Charles a avut o altă fiică nelegitimă, Souveraine, cu Jeanne le Conte, care de asemenea a locuit la castelul Angoulême. Mai târziu, Louise va aranja căsătorii pentru copiii nelegitimi ai lui Charles.^[2]
  Primul lor copil, Marguerite, s-a născut la 11 aprilie 1492; al doilea copil al lor, Francis, s-a născut la 12 septembrie 1494.
  Când soțul ei s-a îmbolnăvit în iarna anului 1495, ea l-a îngrijit și a suferit mult când el a murit la 1 ianuarie 1496 După decesul regelui Ludovic al XII-lea al Franței la 1 ianuarie 1515, fiul ei Francis a devenit rege al Franței. La 4 februarie 1515, Louise a fost numită Ducesă de Angoulême și la 15 aprilie 1524, Ducesă de Anjou.
  Louise de Savoia a rămas activ politic în numele fiului ei, în special în primii ani ai domniei sale. În timpul absențelor sale, ea a acționat în calitate de regent în numele lui. Louise a servit ca Regent al Franței în 1515, în timpul războiului regelui în Italia, și din nou în 1525-1526, când regele era în război și în timpul ce a fost luat prizonier în Spania.
  Ea a inițiat relații de prietenie cu Imperiul Otoman prin trimiterea unei misiuni la Suleiman Magnificul solicitând asistență, dar misiunea s-a pierdut pe drum în Bosnia.^[6] În decembrie 1525, a fost trimisă a doua misiune, condusă de Jean Frangipani, care a reușit să ajungă la Constantinopol, capitala otomană, cu scrisori secrete care solicitau eliberarea regelui Francisc I și un atac asupra Habsburgilor. La 6 februarie 1526, Frangipani s-a întors cu un răspuns pozitiv de la Suleiman, reprezentând primul pas pentru alianța franco-otomană.^[6]
  Louise a fost principalul negociator în Tratatul de la Cambrai între Franța și Sfântul Imperiu Roman, încheiat la 3 august 1529. Tratatul, denumit "Pacea doamnelor" a pus capăt celui de-al doilea război italian între dinastia Valois și dinastia Habsburg. Temporar tratatul a confirmat hegemonia habsburgică în Italia și a fost semnat de Louise de Savoia pentru Franța și cumnata ei, Margareta de Austria, pentru Sfântul Imperiu Roman. Louise de Savoia a murit la 22 septembrie 1531, la Grez-sur-Loing. Rămășițele ei au fost înmormântate la biserica Saint-Denis din Paris. După moartea ei, teritoriile, inclusiv Auvergne, au ajuns în posesia Coroanei franceze. Prin fiica ei Margaret de Angoulême și nepoata ei Jeanne d'Albret, ea este si străbuna regilor Bourbon din Franța, strănepotul ei, regele Henric de Navara, reușind să devină regele Franței sub numele de Henric al IV-lea al Franței. 

  Louise de Savoia

  Tată Filip al II-lea, Duce de Savoia Mamă Margaret de Bourbon Căsătorit(ă) Charles de Orléans Urmași Marguerite d'Angoulême Francisc I al Franței

• 1554: A murit conchistadorul spaniol Francisco Vásquez de Coronado y Luján  (n. 1510), care între anii 1540 şi 1542 a explorat teritorii di statul New Mexico de azi şi alte teritorii care acum fac parte din sud-estul Statelor Unite. Bazandu-se pe povestile calugarului spaniol Marcos de Niza despre un oraş de aur, numit Cibola, aventurierul Francisco Vásquez de Coronado a plecat in 1540 împreună cu o trupă de 340 de spanioli şi 300 indieni aliaţi şi sclavi  într-o expediţie în cautarea orasului de aur Cibola, pe teritoriul New Mexico din Statele Unite de astăzi. Decepţia lui a fost mare atunci când a văzut că oraşul de aur descris de Marcos, era doar un sat al tribului zuni.
• 1607: Alessandro Allori, pictor italian (n. 1535)
• 1637: Carol Gonzaga (italiană Carlo Gonzaga) (6 mai 1580 – 22 septembrie 1637) a fost Duce de Mantua și Montferrat din 1627 până la moartea sa. De asemenea, a fost Duce de Rethel și Nevers, precum și Prinț de Arches. Născut la Paris, el a fost fiul lui Louis Gonzaga, Duce de Nevers și a Henriettei de Cleves. A primit o solidă educație intelectuală și militară. La vârsta de treisprezece ani și și-a însoțit tatăl într-o ambasadă la Papa Clement al VIII-lea și a avut posibilitatea să viziteze curțile de la Roma, Florența și Mantua, unde s-a familiarizat cu domnia vărului său german, Vincenzo I.
  

  Carol de Gonzague la Charleville.
  În 1600, în calitate de duce de Rethel, a fondat, în Nevers, Ordinul panglicii galbene, în curând interzis de rege din cauza caracterului său ciudat.
  A călătorit prin Europa, vizitând mai multe curți suverane instruindu-se în arta războiului: Flandra, Anglia, Olanda, Friesland, Hanovra, Danemarca, Pomerania, Brandenburg, Saxonia, Boemia, Polonia și Austria. El va participa în octombrie 1602 alături de trupele imperiale la un asediu în orașul Buda, în Ungaria, asediu în care va fi rănit și care va încheia călătoria lui, acesta revenind în Franța. În timpul călătoriilor sale, la 24 iunie 1601, mama lui Carol a murit la Paris.
  În 1606, în jurul vârstei de 26 de ani, el s-a decis să fondeze Charleville. Aproape 35 de ani de muncă vor fi necesari pentru a face un oraș demn de acest nume. Dar din anul 1608, el face acest oraș capitala principatului Arches.
  La 26 decembrie 1627, are loc în Mantua căsătoria moștenitorului său, Carol (fiul cel mare Francis a murit în 1622), cu Maria, fiica lui Francesco al IV-lea Gonzaga, Duce de Mantua și nepoata Ducelui Vincenzo al II-lea. Nunta a fost planificată și organizată de ducele Vincenzo al II-lea, fără îndoială îngrijorat de problema succesiunii ducateloe de Mantua și Monferrato. S-a căsătorit la 1 februarie 1599, la Soissonscu Caterina de Mayenne, fiica lui Carol, Duce de Mayenne și a Henriettei de Savoia. Ei au avut șase copii:
  • Francis Gonzaga, Duce de Rethel (1606–1622).
  • Carol Gonzaga, Duce de Nevers (1609 - 14 august 1631) moștenitorul său. S-a căsătorit cu Maria Gonzaga. Ei au fost părinții lui Eleanor de Mantua soția împăratului Ferdinand al III-lea și ai lui Carol al II-lea, Duce de Mantua.
  • Ferdinand Gonzaga, Duce de Mayenne (1610 - 25 mai 1632).
  • Marie Louise Gonzaga (18 august 1611 - 10 mai 1667). S-a căsătorit prima dată cu Władysław IV Vasa și a doua oară cu Jab Casimir Vasa.
  • Benedetta Gonzaga (1614 - 30 septembrie 1637).
  • Anne Marie Gonzaga (1616 - 6 iulie 1684). S-a căsătorit prima dată cu Henric al II-le, Duce de Guise și a doua oară cu Eduard, Conte Palatin de Simmern. 
  • 1768: Ioan Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului - d. 22 septembrie 1768, Roma) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” și mănăstirea cu același hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne. Ioan Micu a învățat scrisul și cititul în satul natal, la Sadu.^[4] Inocențiu Micu și-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj. Între 1722-1725 a urmat cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Colegiului Academic din Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit german din Slovacia de astăzi, adept al ideii romanității românilor. În 1725 a început studiul teologiei la Trnava, orașul natal al lui Fasching. Prin diploma imperială din 25 februarie 1729 împăratul romano-german (austriac) Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu, încă student la Trnava, episcop de Făgăraș și Alba Iulia, ridicându-l totodată în funcția de consilier imperial. La 5 septembrie 1729 a primit titlul de baron, primind numele „Klein”, traducerea în germană a numelui „Micu”. Cu această ocazie a devenit membru al Dietei Transilvaniei, adunarea legislativă a Principatului Transilvania.
    Pe 23 septembrie 1729 a fost hirotonit preot, în biserica „Preacuratei înlăcrimate” de la Pócs (în românește Pociu), azi Máriapócs, localitate aflată în nord-estul Ungariei de azi, iar în 25 septembrie, s-a călugărit intrând în Ordinul Sfântul Vasile cel Mare și luând numele de Inocențiu, la mănăstirea „Sf. Nicolae” de la Muncaci în Transcarpatia. Tot acolo, pe 5 noiembrie 1729 a fost consacrat episcop de către György Bizánczy, episcop unit rutean al Muncaciului.
    În anul 1733 a hotărât organizarea unei conscripțiuni a populației din aproape toate regiunile Adealului, cu excepția localităților din Țara Bârsei și din suburbiul Brașovului, întrucât aceste localități erau supuse jurisdicției episcopului din Râmnic, din „Valahia Austriacă”. Pentru scurtă perioadă de timp (1718-1739), acea parte a Munteniei (Oltenia) a fost supusă dominației austriece.^[5] Rezultatele acestui recensământ au fost remise unei comisii imperiale.^[6]
    Cu scopul de a avea sediul într-o localitate situată în centrul eparhiei sale, în anul 1737 a mutat reședința episcopală, printr-un schimb de proprietăți, de la Făgăraș la Blaj, unde a pus în anul 1741 piatra fundamentală a Catedralei Sf. Treime (terminată parțial în 1747).
    În timpul Dietei din anul 1744 a început mișcarea călugărului bosniac Visarion Sarai, trimis în Transilvania de mitropolitul ortodox sârb de la Carloviț. Pe motiv că nu a intervenit împotriva acestuia, episcopul Micu a fost citat la Viena, de unde nu i s-a mai permis întoarcerea în Transilvania.^[7] Împărăteasa Maria Terezia a fost de acord să-i plătească pensia episcopală lunară la Roma, unde episcopul Micu a trăit timp de 24 de ani, până la sfârșitul vieții.
    După decesul episcopului Petru Pavel Aron, în sinodul electoral s-a clasat pe locul al doilea, cu 72 de voturi. Se gândea serios să ajungă a doua oară episcop al diecezei Făgărașului, lucru pe care îl putem afla din scrisoarea pe care i-a trimis-o arhiepiscopului de Strigoniu Francisc Barkóczy la 1 octombrie 1764, în care îi recomandă să intervină, ca dintre cei trei candidați să fie numit cel mai vrednic, și indirect se recomandă pe sine. Însă împărăteasa Maria Terezia l-a preferat pe scaunul episcopal al Blajului pe Atanasie Rednic, care obținuse abia 9 voturi. A murit la 22 septembrie 1768. A fost înmormântat în biserica Madonna del Pascolo din Roma. Nepotul său, Samuil Micu, i-a pus pe mormânt o lespede de piatră cu următorul epitaf: „Ioanni Innocentio Lib. Bar. Klein Vallachorum Graec. Ruth. et Rasc. Episcopo Fogarasiensi Qui a Carolo VI et M. Theresia Romm. Impp. Pro Sua Ecclesia Suoque Popvlo Plvrimis Impetratis Beneficiis Provincia Sancte Pieq. Administrata de Ecclesia de Patria De Provincia O. M. Tandem Aetate Operibusq. Confectvs Cessit Episcopatui. Obiit IX Kal. Octob. MDCCLXVIII”.^[8] (foto)
    În scrierile sale își exprimase dorința de a fi înmormântat în catedrala zidită de el la Blaj.
    La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Român Pio Romeno din Roma. La 2 august 1997 sicriul cu rămășițele pământești ale episcopului a fost adus la Blaj și depus în altarul Catedralei Sf. Treime. La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, într-un mormânt săpat in fața iconostasului din Catedrala Sfânta Treime din Blaj.
• 
• 1774: Papa Clement al XIV-lea (născut Gian Vincenzo Antonio Ganganelli; n. 31 octombrie 1705,^[1][2] Santarcangelo di Romagna, Statele Papale – d. 22 septembrie 1774,^[1][2] Roma, Statele Papale) a fost un papă al Romei. 

  Clement al XIV-lea

  * 1808. Arhiducesa Maria Elisabeta Josepha a Austriei (13 august 1743 – 22 septembrie 1808) a fost al șaselea copil al Mariei Tereza a Austriei și al împăratului Francisc I. Maria Elisabeta s-a născut la 13 august 1743. În tinerețe a fost foarte atractivă și a fost considerată cea mai frumoasă dintre surorile ei. Proaspătul văduv Ludovic al XV-lea al Franței a luat în considerare posibilitatea de a se căsători cu ea. Totuși, șansele arhiducesei Maria Elisabeta de a deveni regină a Franței au fost distruse de variolă care i-au lăsate semne puternice pe față.
  Sora ei mai mare Arhiducesa Maria Anna a fost, de asemenea, neeligibilă pentru căsătoria cu viitorul Ludovic al XVI-lea al Franței din cauza unor dizabilități fizice.
  Maria Elisabeta a trăit la Praga din 1781 până în 1805, când armata franceză condusă de Napoleon Bonaparte a forțat-o să se întoarcă la Viena. 

  Arhiducesa Maria Elisabeta

  Părinți Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei  Frați și surori Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Maria Antoaneta, regină a Franței Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei

• 1840: Prințesa Augusta Sofia (8 noiembrie 1768 – 22 septembrie 1840) a fost membră a familiei regale britanice, a doua fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte. A fost prințesă a Regatului Unit și prințesă de Hanovra. 
  Portret al Prințesei Augusta Sofia
  Prințesa Augusta Sofia s-a născut la Palatul Buckingham, Londra, al șaselea copil și a doua fiică a regelui George al III-lea (1738–1820) și a soției lui, regina Charlotte. Tatăl ei își dorea mult ca noul copil să fie o fată.^[1]
  Tânăra prințesă a fost botezată la 6 decembrie 1768, de Frederick Cornwallis, arhiepiscop de Canterbury, la Palatul St. James. Nașii ei au fost Prințul Carol de Mecklenburg (unchi din partea maternă), regina Danemarcei (mătușa paternă) și Ducesa de Braunschweig-Lüneburg (mătușa paternă).^[2] Când avea numai o lună, Lady Mary Coke a declart-o "cel mai frumos bebeluș pe care l-am văzut" 

  Prințesa Augusta Sofia

  Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit

  Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex

• 1848: James Dunlop (n. 31 octombrie 1793,^[1] Scoția, Regatul Unit – d. 22 septembrie 1848,^[1] Noul Wales de Sud, Australia) a fost un astronom australian.
  În anii 1820 și 1830, el a fost astronomul-asistent al lui Thomas Brisbane pentru observatorul privat al acestuia, din Parramatta (« Paramatta » în epocă), în Noua Galie de Sud. Dunlop a fost mai ales un observator vizual, făcând o muncă de astrometrie stelară pentru Brisbane. A descoperit și catalogat numeroase stele duble și obiecte de cer profund.
  Mai târziu a devenit șef al intendenței observatorului din Paramatta și în final l-a vândut guvernului Noii Galii de Sud. Lucrări publicate: 
• "A catalogue of nebulae and clusters of stars in the southern hemisphere, observed at Parramatta in New South Wales. Philosophical Transactions of the Royal Society, Vol. 118, p. 113—151, 1828. This catalogue with descriptions contains 629 southern deep-sky objects.
• He also discovered and catalogued 256 southern double stars in "Approximate Places of Double Stars in the Southern Hemisphere, observed at Paramatta in New South Wales.", which was published in the Memoirs of the Royal Astronomical Society Mem.Ast.Soc.London, Vol. 3, 257, 1829.
• Only five other astronomical papers were published by James Dunlop between 1829 and 1839, the most significant being on comets; "Places of Encke's comet, from 30 observations. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society (MNRAS)., Vol. 1, 120 (1829) and "Observation of a small comet at Paramatta. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society (MNRAS)., Vol. 1, 130 (1829)  

  James Dunlop

• 1916: Adolf Ágai, scriitor, jurnalist, redactor maghiar de origine evreiască și poloneză (n. 1836)
• 1914: Henri Alain-Fournier, scriitor francez (n. 1886)
• 1919: A decedat Alexandru Şuţu, medic psihiatru, membru corespondent al Academiei Române, membru al Societăţii de Antropologie din Paris şi al Societăţii Franceze de Psihiatrie. A fost fiul marelui cămăraș (șambelan) Alexandru Suțu – Dragomanaki (nepot de frate al domnitorului Alexandru Nicolae Suțu din Muntenia) și al Mariei Hrisomali. (n.30.03.1837). A  fost doctor în medicină al Facultăților din Atena (1863) și Paris (1865), fondatorul Catedrei de Psihiatrie din România, medic șef al ospiciului de alienați Mărcuța din București (1866-1909), directorul ospiciului Mărcuța (1867-1878 și 1880-1892), fondatorul și redactorul Gazetei spitalelor (Paris, 1867), unul dintre redactorii Gazetei medico-chirurgicale a spitalelor’’ (1870-1880), fondatorul sanatoriului pentru alienați  “Caritatea”,  din București (unde a fost internat în mai multe rânduri poetul Mihail Eminescu și unde a și decedat), profesor de medicină legală la Universitatea din București (1879), efor al spitalelor civile române (1892), fondatorul Jurnalului psihiatriei și medicinei legale (1884), membru al Consiliului sanitar superior (1896), membru al Academiei române (1888), expert în psihiatrie medico-legală.
  

• 1919: Ivan Vazov, scriitor și publicist bulgar (n. 1850)
• 1934: A încetat din viaţă inginerul şi istoricul de artă Gheorghe Bâla; a colaborat cu Anghel Saligny la construirea Podului de la Cernavodă; (n. 24 aprilie 1868). A fost un important cercetător al istoriei arhitecturii româneşti; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (mai 1928 – mai 1931).
• 1944: Paul-Mihu Sadoveanu, scriitor român, fiul mezin al lui Mihail Sadoveanu (n. 1920)
  
• 1948: Prințul Adalbert al Prusiei (Adalbert Ferdinand Berengar Viktor; 14 iulie 1884 – 22 septembrie 1948) a fost al treilea fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein. 
  Prințul Adalbert al Prusiei, 1908.
  Adalbert s-a născut la Palatul Nou din Potsdam, care era reședința de vară a părinților săi. A fost al treilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859–1941) și al primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (1858–1921). Când s-a născut, în timpul domniei străbunicului său, împăratul Wilhelm I, era al cincilea în linia de succesiune la tron, după bunicul său, tatăl său și doi frați mai mari. Adalbert a mai avut trei frați mai mici și o soră, Victoria Luise.
  De la naștere, tatăl său i-a destinat o carieră în marină, după unchiul nou-născutului, Prințul Heinrich al Prusiei. A primit, împreună cu frații săi, o educație strictă. Tânărul prinț a avut doi preceptori: vechiul atașat militar german la Viena, generalul maior von Deines și un preceptor civil, M. Kessler. Ei au fost ajutați în sarcinile lor de un profesor, Fechner și un educator, sublocotenentul von Rauch. În fiecare săptămână, un sergent major al primului regiment de infanterie venea să învețe băieții cum să tragă cu armele. Adalbert a învățat engleza de la Miss Atkinson, franceza de la M. Girardin, pianul și vioara. Însuși împăratul Wilhem al II-lea i-a dat lecții de echitație.
  Mama lor, împărăteasa Augusta Victoria a temperat cu o oarecare indulgență această creștere strictă. Ea participa la lecții, mese și la culcarea celor șapte copii, toți născuți între 1882 și 1892. În schimb, tatăl lor nu ezită să-i pedepsească sau să distribuie corecții. Fratele cel mare, Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, era foarte autoritar cu frații mai mici.
  Copiii aveau câteva momentele de recreere și amuzament cu soldații de plumb (pentru a învăța multiplele uniformele militare ale armatei imperiale) sau plimbări în jurul palatului.
  În timpul Primului Război Mondial, Adalbert al Prusiei a fost comandantul navei Dantzig, apoi timp de trei ani a comandat un distrugător.
  În 1919, Adalbert și familia sa au părăsit Kiel pentru Bad Homburg. Sănătatea mintală precară a prințesei Adalbert (născută Adelaide de Saxa-Meiningen) a forțat familia să facă vizite frecvente în Elveția, unde până la urmă familia s-a și stabilit în anul 1928, pe malul Lacului Geneva. Au trăit în discreție sub pseudonimul de contele și contesa Lingen. La 3 august 1914, la Wilhelmshaven, Germania, Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen "Adi" (1891-1971) și au avut următorii copii:
• Prințesa Victoria Marina (n./d. 4 septembrie 1915)
• Prințesa Victoria Marina a Prusiei (11 septembrie 1917 – 21 ianuarie 1981) care s-a căsătorit cu un avocat american, Kirby Patterson, și a avut copii
• Prințul Wilhem Victor (15 februarie 1919 – 7 februarie 1989) care s-a căsătorit la Donaueschingen la 20 iulie 1944 cu contesa Marie Antoinette Hoyos (1920–2004) și a avut următorii copii:
• Prințesa Marie Louise (n. 18 septembrie 1945), care s-a căsătorit la 22 mai 1971 cu contele Rudolf von Schönburg; are copii
• Prințul Adalbert Alexander Friedrich Joachim Christian (n. 4 martie 1948), care s-a căsătorit la 14 iunie 1981 cu Eva Maria Kudicke; are copii 

  Prințul Adalbert

  Prințul Adalbert al Prusiei în 1903. Părinți Wilhelm al II-lea al Germaniei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein  Frați și surori Prințesa Victoria Luise a Prusiei Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul August Wilhelm al Prusiei Prințul Joachim al Prusiei Prințul Oskar al Prusiei Prințul Eitel Friedrich al Prusiei  Căsătorit cu Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen Copii Prințesa Victoria Marina Prințul Wilhelm Viktor

  * 1952: Kaarlo Juho Ståhlberg (n. 28 ianuarie 1865 – d. 22 septembrie 1952) a fost jurist și academician, care a avut o contribuție crucială la crearea Constituției Finlandei în 1919. A fost primul președinte al Finlandei (1919-1925) și Liberal Nationalist. 

  Kaarlo Juho Ståhlberg

  Căsătorit cu Ester Ståhlberg[*] (7 iunie 1920–21 iulie 1950) Hedvig Ståhlberg[*] (17 decembrie 1893–26 martie 1917)  Copii Kaarlo Ståhlberg[*] Kyllikki Tuominen[*] Elli Schauman[*]

• 1960: Melanie Klein, psiholog austriac (n. 1882)
• 1966: Francesco (Frank) A. Lentini (18 mai 1881 - 22 septembrie 1966) s-a născut în Rosolini, Sicilia într-o familie cu doisprezece copii (șapte surori și cinci frați).^[1]
  Deformarea lui Lentini a fost rezultatul unui geamăn unit parțial absorbit. Geamănul era atașat de corpul lui Frank Lentini, la baza coloanei vertebrale sale și era format dintr-un pelvis, un set rudimentar de organele genitale de sex masculin și un picior de dimensiuni normale care ieșea din partea dreapta a corpului, cu un picior mic suplimentar atașat în dreptul genunchiului acestui picior. Lentini avea șaisprezece degetele la picioare în total și două seturi funcționabile de organe sexuale masculine.
  La vârsta de opt ani, familia lui Lentini s-a mutat în Statele Unite unde s-au apucat de afaceri cu spectacole de circ ca The Great Lentini, în cadrul Ringling Brothers Circus. Frank a obținut cetățenia americană la 30 de ani. Cariera sa s-a întins pe o perioadă de peste patruzeci de ani și a lucrat cu fiecare circ major, inclusiv Barnum and Bailey și Buffalo Bill's Wild West Show. Lentini era atât de respectat de colegii săi încât de multe ori pur și simplu era numit "Regele".
  În tinerețe, Lentini a folosit al treilea picior pentru a lovi cu piciorul o minge de fotbal pe scenă, prin urmare, numele său de scenă era Fotbalistul cu trei picioare. Picioarele normale ale lui Lentini erau ușor diferite ca lungime - unul de 39 de centimetri, celălalt de 38 de centimetri, dar al treilea picior avea numai 36 de centimetri. El se plângea că, chiar și cu trei picioare, nu avea încă o pereche. S-a căsătorit cu Theresa Murray, cu trei ani mai tânără decât el, și au avut patru copii: Josephine, Natale, Frank și James.^[2] Frank Lentini a murit în Jacksonville, Florida, la 22 septembrie 1966. 

  Frank Lentini

  Fotografie cu Lentini copil. Căsătorit cu Theresa Murray Copii Josephine, Natale, Frank, James

• 1975: Enrico Bompiani, matematician, unul dintre fondatorii Uniunii Internaționale de Matematică, membru de onoare străin al Academiei Române (n. 1889). Enrico Bompiani (n. 12 februarie 1889 la Roma – d. 22 septembrie 1975 la Roma) a fost un matematician italian. A fost membru de onoare al Academiei Române și a altor foruri științifice din Liège, Viena, Bruxelles și unul dintre fondatorii Uniunii Internaționale de Matematică.
• 1987: John Francis Anthony Pastorius III (n. 1 decembrie 1951 – d. 21 septembrie 1987), cunoscut sub numele de Jaco Pastorius, a fost un important muzician american de jazz, compozitor și instrumentist. S-a afirmat prin colaborarea în calitate de basist cu celebrul grup de jazz fusion Weather Report, între 1976 - 1981, dar și prin proiecte proprii sau în colaborare cu alți artiști. A rămas în istoria jazzului prin interpretările sale extrem de tehnice la ghitară bass electrică fără tastatură și prin utilizarea inovatoare a armonicilor. În 1988 a fost inclus în Down Beat Jazz Hall of Fame, unul din cei șapte basiști incluși și singurul care a utilizat ghitara bas electrică. Jaco Pastorius este probabil ultimul mare muzician al sec. 20, a cărui activitate muzicală, atât interpretativă cât și componistică, a avut un impact major asupra muzicii de jazz. De asemenea, este probabil singurul muzician cu o popularitate enormă atât printre iubitorii R&B-ului și ai muzicii funk cât și printre cei ai jazzului, cunoscut și iubit peste tot în lume, din Africa până în nordul Europei, din Japonia până în America de Sud. Jaco Pastorius s-a născut în data de 1 decembrie 1951 în Norristown, un orășel din Montgomery County, Pennsylvania, SUA, primul din cei trei copii ai cuplului format din Jack Pastorius, solist vocal și baterist de jazz, și Katherine (Catherine) Haapala Pastorius. Tatăl său avea ascendență germană și irlandeză, iar mama sa avea ascendență finlandeză și Sami. Este foarte posibil ca tatăl său să fi fost unul dintre urmașii în linie directă ai lui Francis Daniel Pastorius (1651 - 1720), întemeietorul primei colonii germane de pe teritoriul Statelor Unite, Germantown, Pennsylvania, și printre primii oameni politici americani care s-au pronunțat public pentru abolirea sclaviei. La puțin timp de la nașterea celui de-al treilea copil, familia sa se mută în sud, în Oakland Park, Florida, în apropiere de Fort Lauderdale, din cauza astmului de care sufereau mama sa și fratele său mai mic Gregory. În ciuda absențelor prelungite ale tatălui său datorate turneelor, dar și problemelor acestuia datorate consumului de alcool, tânărul Jaco are o copilărie idilică, într-un peisaj exotic, înconjurat de palmieri, avocado și mangrove, dar mai ales, de plaja din Ford Lauderdale. În copilărie, Jaco și fratele său mai mic, Gregory erau extrem de apropiați, deși între ei erau mari diferențe fizice, Jaco, înalt, slab și sportiv, iar Gregory, gras și bolnăvicios. Mare amator de baseball, Jaco ajunge la 12 ani cel mai bun jucător din liga de juniori din oraș. În paralel, urmează cursurile elementare și medii ale Școlii Catolice St. Clement din Wilton Manors. Fiind cel mai mare din cei trei copii, era extrem de apropiat de tatăl său, care îl lua adesea cu el la clubul în care cânta la pian și tobe, atunci când avea vreun contract în zonă. Atras de instrumentele de percuție, a început și el să exerseze, cumpărând un set de tobe. Ulterior, mama sa i-a cumpărat o ghitară, încurajându-l să exerseze la acest instrument. La 13 ani, Jaco a suferit un accident destul de serios la fotbal, la încheietura mâinii, care a necesitat și o intervenție chirurgicală, astfel încât o eventuală carieră de percuționist era compromisă. Primul grup în care a cântat s-a numit the Sonics, grup în care cânta împreună cu încă doi colegi, John Caputo și Dean Noel, pe vremea când urma cursul superior al școlii Northeast High din Oakland Park. Pe lângă aptitudinile muzicale, Jaco practica fotbalul american, baschetul și baseballul. În acea perioadă, în momentul împărtășaniei, adoptă prenumele de "Anthony", ulterior schimbându-l cu cel de Jocko, după numele lui Jocko Conlan, faimos jucător de baseball. Ulterior, pianistul de jazz de origine franceză Alex Darqui, i-ar fi semnalat că pronunțarea corectă este de "Jaco", astfel că Pastorius a adoptat acest nume, care va deveni celebru. În familie era alintat cu numele de "Mowgli", după numele copilului sălbatic din Cartea Junglei a lui Rudyard Kipling. Ulterior, Jaco Pastorius va denumi propria companie de producție muzicală, Mowgli Music. După absolvirea cursului superior al școlii Northeast High din Oakland Park, Jaco a abandonat orice fel de studii sistematice, în parte și datorită lipsurilor materiale. Planurile sale din timpul colegiului, de a deveni arhitect, nu s-au concretizat niciodată. Nu a urmat niciodată studii muzicale sistematice, talentul său nativ fiindu-i mai mult decât suficient. Fratele său, Greg (Gregory) își amintește despre adolescentul Jaco:
  • "Mă deprima. Pentru el totul era ușor. Muzică. Sport. A absolvit școala cu calificative maxime. A fost votat în unanimitate cel mai talentat din clasă. Dincolo de toate acestea, muzica era pentru el ceva firesc. Din cauza asta o făcea. Spunea că aude muzică în orice. În plânsetele copilului. O mașină care trece. Vântul prin palmieri. Dintr-o dată îmi spunea : ssst! și asculta. Dar eu nu auzeam nimic..."
  La 13 ani, Jaco Pastorius devine bateristul trupei de jazz, compuse din liceeni, Las Olas Brass. În momentul în care basistul trupei, David Neubauer, se hotărăște să părăsească grupul, Jaco Pastorius se decide să-l înlocuiască, influențat și de accidentul suferit, fiind la rândul său înlocuit la baterie cu Rich Franks.^[3] Jaco Pastorius a cumpărat un instrument la un preț modic (15,00$) și a început imediat să exerseze, pentru a se integra cât mai rapid în grup. Se povestește că încă de la început, folosea instrumentul mai degrabă melodic decât ritmic, sunetul fiind atât de neobișnuit încât grupul a căpătat repede faimă, fiind invitat să cânte în cluburi în care tinerii muzicieni nici n-ar fi avut în mod normal acces, fiind încă minori. Prin 1968-69, tânărul Jaco economisise suficienți bani pentru a putea să achiziționeze un instrument de calitate. În scurtă vreme însă, a constatat că acesta, un contrabas clasic, se degrada rapid, datorită umidității din Florida, apoi că nu prea corespundea cu interesul muzicianului pentru R&B, în consecință, l-a schimbat cu o ghitară bass electrică Fender, fabricată în 1960. În 1982, în timpul turneului în Japonia, Jaco Pastorius a avut o serie de manifestări bizare care i-au pus pe gânduri pe coechipierii săi. Dr. Fred Erskine, tatăl percuționistului Peter Erskine, a considerat că toate acestea pot fi semne ale unor tulburări de comportament, astfel că, imediat după revenirea din turneu, a doua sa soție, Ingrid Pastorius, l-a internat pentru consult la spitalul Holy Cross, în baza legii din Florida privind tulburările psihice (Florida Mental Health Act from 1971, lege cunoscută și sub numele de Baker Act), unde a fost diagnosticat ca suferind de tulburare bipolară (de personalitate) sau depresie maniacală, fiindu-i prescris un tratament cu litiu. ^[4] Se pare că aceste manifestări începuseră cu mult timp înainte, dar cei din anturajul său nu au considerat că acestea ar putea fi simptomele unei boli, ci mai degrabă excentricități ale unei personalități de geniu. Toate aceste manifestări aveau un caracter ciclic (hipomanie), ulterior, prietenii și familia făcând legătura între acestea și perioadele de maximă creativitate ale muzicianului. De altfel, acest caracter ciclic diferențiază tulburarea bipolară de depresia unipolară. Deși se afirmă adesea că problemele psihice ale muzicianului ar fi fost agravate de consumul excesiv de droguri și de alcool, trebuie spus că deși acesta s-a învârtit pe toată durata carierei sale în cercuri de muzicieni în care se făcea abuz de astfel de substanțe, Jaco a început să abuzeze de ele de abia în momentul în care s-a alăturat grupului Weather Report, respectiv prin 1975. Este foarte probabil ca aceste tulburări de comportament să se fi manifestat cu mai mică intensitate încă din adolescență, explicând cumva energia incredibilă pe care a depus-o pentru a se perfecționa continuu, atât în domeniul sportiv cât și în cel muzical. Toate aceste manifestări au trecut probabil neobservate, ele acutizându-se odată cu consumul de energizante, droguri și alcool. Incapabil să aibă relații normale cu familia și prietenii, comportamentul muzicianului a devenit tot mai imprevizibil, toate acestea conducând la o adevărată prăbușire psihică, care a debutat prin 1983-84, și din care acesta nu a mai reușit să-și revină. Problema este că medicația avea efecte adverse, și chiar dacă aceasta l-ar fi salvat în ultimă instanță, este foarte posibil ca dexteritatea sa muzicală să fi fost afectată ireversibil. Boala care începea să-l macine i-a afectat și viața familială. Relațiile cu prima sa soție, Tracy, au devenit tot mai reci. După divorț, s-au recăsătorit, pentru ca după trei ani să divorțeze din nou, definitiv. Jaco s-a mutat la New York, unde cânta sporadic, de multe ori dormind pe străzi. Pe scenă, părea că stăpânește situația, în viața reală însă, comportamentul său era greu de înțeles, făcându-i pe mulți să creadă că este doar un comportament excentric de fațadă, și/sau consecința consumului de droguri și alcool. Ulterior avea să fie declarat în incapacitate de plată și evacuat din apartamentul său din New York, fiind astfel nevoit să doarmă în stradă. Din cauză că sănătatea lui se deteriora rapid, în iulie 1986, în urma intervenției celei de-a doua soții, Ingrid, și a fratelui său Gregory, a fost internat din nou la Spitalul Bellevue din New York, unde i s-a prescris un alt medicament, Tegretol, care să înlocuiască tratamentul cu litiu. Din nou starea sa s-a ameliorat, astfel încât a plecat într-un turneu în Europa, fiind extrem de bine plătit. În 1987 s-a întors acasă, în Fort Lauderdale, având în cont mai mulți bani ca niciodată. Medicația îi provoca însă tremurături ale mâinilor. Jaco Pastorius, muzicianul de geniu, cel care se considera cel mai mare basist al tuturor timpurilor, incapabil să accepte o atare situație, a început să înlocuiască medicația cu alcoolul, comportamentul său devenind tot mai greu de acceptat de cei din jur, într-un anume fel, toate acestea precipitând sfârșitul său tragic. În data de 11 septembrie 1987, cu ocazia unui concert al lui Carlos Santana, Jaco Pastorius s-a strecurat neinvitat pe scenă, fiind imediat scos afară din sală. Imediat după acest incident, s-a îndreptat spre un club privat din Wilton Manors, Midnight Bottle Club. După ce a bătut în mod repetat la ușa de sticlă a clubului, fiindu-i refuzat accesul, s-a angajat într-o dispută violentă cu paznicul de la intrare, Luc Havan, care-l confundase cu un vagabond ce lovise cu piciorul în ușă, cu ceva timp în urmă. Jaco Pastorius a fost găsit de polițiști într-o baltă de sânge, desfigurat de lovituri. Luc Havan, cel care-l bătuse, a afirmat că acesta a căzut și s-a lovit la cap. Individul, deținător al centurii negre, a fost arestat imediat după incident, fiind eliberat ulterior pe cauțiune. Jaco Pastorius a fost transportat de urgență la spital, cu multiple fracturi faciale, și răni la nivelul mâinii drepte. Medicii au constatat că pierduse și ochiul stâng. În scurtă vreme a intrat în comă. Dacă în zilele următoare au apărut semne că ar putea să-și revină, o hemoragie craniană masivă survenită puțin mai târziu avea să-i fie fatală, acesta intrând în moarte cerebrală. .^[5]Zdrobiți de durere, părinții, nu au avut ce face altceva, și au acceptat deconectarea acestuia de la aparatele ce-l mențineau artificial în viață. Jaco Pastorius s-a stins din viață în 21 septembrie 1987, la Broward General Medical Center din Fort Lauderdale, și a fost înmormântat în cimitirul Our Lady Queen of Heaven din North Lauderdale.^[6] Asasinul, Luc Havan, a fost inculpat inițial pentru crimă de gr. II, ulterior recunoscându-se vinovat de omucidere. Nefiind condamnat anterior, a fost condamnat la 22 de luni de închisoare, din care a efectuat doar patru, fiind eliberat pentru bună purtare. Jaco Pastorius a fost căsătorit de două ori. S-a căsătorit cu prima soție, Tracy Sexton (Lee), când avea 18 ani. Aveau să divorțeze pentru a se recăsători ulterior, despărțindu-se definitiv după trei ani, în 1979. Tracy îi va dărui doi copii, o fiică, Mary, și ulterior un băiat, John Pastorius IV. Mary va fi diagnosticată cu depresie maniacală, la un an de la moartea tatălui ei. Este muziciană și poetă. Concertează cu propriul grup, Queen Mary. S-a căsătorit și are la rândul ei doi copii, Sophia și Francis. Fratele ei mai mic, John Pastorius IV, este om de afaceri. Tracy s-a recăsătorit în 1985 și trăiește în Research Triangle Park, Carolina de Nord. A doua soție, Ingrid Pastorius (1950 - 2011), era născută în Indonezia, și a petrecut mulți ani în Olanda și Porto Rico, pentru ca la vârsta de 20 de ani să se mute în Florida, unde lucra ca stewardesă la Eastern Airlines. S-au cunoscut în cursul unui zbor de la Fort Lauderdale spre New York. Relația lui Jaco Pastorius cu Ingrid a început în 1977, înainte de turneul cu Joni Mitchell. După divorțul de Tracy, s-au căsătorit în iulie 1979 în Guatemala. Cu banii obținuți de pe urma turneului cu Joni, Jaco Pastorius a cumpărat o casă în Deerfield Beach, în care s-a instalat împreună cu a doua sa soție. Ingrid i-a dăruit doi fii, gemenii Julius Josef și Felix Xavier, născuți în 9 iunie 1982. Amândoi sunt muzicieni, primul este percuționist, al doilea este basist. Ingrid a divorțat de Jaco Pastorius în 1985. S-a stins din viață în 2011, în urma complicațiilor produse de un anevrism aortic. 

  Jaco Pastorius

  Jaco Pastorius în concert (1987)

• 1989 - A murit Irving Berlin, compozitor american de origine rusa (n.11.05.1888).
• 1993: Mihai Tänzer (în maghiară Mihály Táncos; n. 7 februarie 1905, Timișoara, Austro-Ungaria – d. 22 septembrie 1993, Cluj-Napoca, România) a fost un fotbalist internațional român de etnie germană, care ulterior a primit și cetățenia Ungariei
• 1994: A încetat din viaţă scriitorul şi teologul roman Alexandru Bardieru, născut în Nordul Bucovinei. A scris literatură pentru copii. (“Mreană, mreană năzdrăvană”, “Norocel degeţel”, “Poveşti nemuritoare”);(n.12 martie 1913). A absolvit școala primară în satul natal, Seminarul Teologic (1927-1935), Facultatea de Teologie din Chișinău (1935-1939), fapt deosebit de rar pentru aceea perioadă, având în vedere ca preoții făceau numai seminarul teologic, apoi finalizează Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuți (1942-1943), cu examen de capacitate la religie (1946). În 1938 este hirotonisit preot în parohia Rângaci, lângă Hotin, unde a slujit până la ocuparea teritoriului de către Rusia sovietică. S-a refugiat peste Prut, unde a găsit adăpost la Artur Gorovei. Un timp a slujit în satul Ruși-jud. Baia (1940-1941), iar la eliberarea Basarabiei a fost numit la parohia Marșenița-Hotin, din ținutul natal (1941-1944); a mai slujit în parohii din Corabia–Olt (1944-1945), Buciumeni–Fălticeni (1945-1949), Boroaia-Suceava (1949-1960), Broscăuți-Dorohoi (1960-1971), Botoșani (1971-1994); protopop la Boroaia-Suceava (1949-1951), prof. de Religie la Corabia și Fălticeni (1944-1949), iconom stavrofor (1953).
  Cronica Parohiei Boroaia-Vale^[1] menționează următorii preoți slujitori ai acestui lăcaș de cult: Petru (ctitorul), Ioan, diaconul Ioniță Mateianu, Costache Ionescu, Th. Ionescu, Ștefan Rafael, Mihai Beraru, Ioan Eșanu, Ștefan Grosu, Alexandru Bardieru, Mircea Diaconescu, Ioan Argatu (viitorul arhimandrit Ilarion Argatu), Alexandru Argatu, Florin Meștereanu etc.
  A debutat publicistic în Cuvânt moldovenesc la 4 aug. 1929, dar colaborator devine abia în 1932, când începe să publice recenzii, note, poezii, impresii de călătorie și texte folclorice culese în peregrinările sale (semnând uneori și cu pseud. Delanesfoia). În anii de studenție semnează publicistică în numeroase periodice din Basarabia, Moldova de peste Prut și Muntenia:Bugeacul, Bărăganul, Cuget moldovenesc, Gazeta Basarabiei, Itinerar, Luminătorul, Pagini basarabene, Poetul, Porunca vremii, Raza, Solia, Suceava, Tribuna tineretului (red.) ș.a. În perioda 1939-1944, chiar în condițiile precare ale războiului, își continuă activitatea publicistică și literară, articolele sale apărând în rev.: Bucovina, Bucovina literară (Cernăuți), Cetatea Moldovei (Iași), Cuget clar, Cuvânt Moldovenesc(Chișinău),În muguriri(Fălticeni), Observatorul (Dorohoi), Păstorul Tutovei, Vestitorul satelor, Viața Basarabiei. A tipărit și câteva broșuri religioase: Carte de rugăciuni (1941), Hristos, pacea lumii (1941), Mărturii împotriva stilismului(1941), Misiunea Sacerdotală (1941),  Povățuitor pentru suflet și viață (1943), dar, din cauza condițiilor neprielnice, nu a reușit să-și publice în volum versurile, proza și culegerile folclorice, lucru regretabil, mai ales că nuvele sale din această perioadă demonstrează un remarcabil talent de prozator: Pe drum de iarnă, Icoane de la țară, Presimțire, Visul Lisavetei lui Nilici.
  În Botoșani a funcționat ca preot la Biserica „Duminica Mare”, continuându-și activitatea literară și de cercetare, scriind cărți de povești și publicând în presa locală și națională documente cu valoare istorică, amintiri despre Artur Gorovei, Magda Isanos, M. Sevastos^[2], Otilia Cazimir, Gala Galaction, M. Sadoveanu, D. Furtună ș.a., articole literare, recenzii, poezii și folclor la: Clopotul (1968), Albina, Ateneu, Caiete botoșănene, Iașul literar, Itinerar, Îndrumătorul Cultural, Luminatorul, Manuscriptum, Ramuri, Raza, Viața Basarabiei. A cules și alcătuit antologia de folclor – Antologia Crăciunului; a întreținut legături de prietenie și colaborare cu folcloriștii Artur Gorovei și Dumitru Furtună.
  Preotul și scriitorul Alexandru Bardieru a depănat amintiri dragi despre poeta Magda Isanos, în revista Clopotul din Botoșani: „Cunoștința mea cu Magda Isanos, își are geneza într-un fapt literar. Amândoi învățam în același oraș, eram în aceeași clasă, dar la școli cu profil diferit. Cum demonul scrisului mă încerca de pe atunci, Societatea Culturală a școlii mă însărcinase cu redactarea unei reviste, intitulată Limba noastră. Magda Isanos conducea și ea o revistă intitulată modest Ghiocei. Așadar, din scris ne cunoaștem. La o perioadă de numai zece ani tereștri, eleva de care mă despărțeam atunci, avea să urce coordonatele Parnasului^[3], mai vertiginos decât mă așteptam. Avea să treacă prin frumusețile acestei vieți, atingând toate treptele: de la eminenta studentă, la dârza apărătoare a celor obidiți, de la devotata soție, la duioasa mamă, și de la conștienta cetățeancă, la înflăcărata stegară a „veacului cel mare”. Poeta se impune în lumea literelor, și este apreciată elogios de critică. Dar, – suferindă și mai ales conștientă că aripa morții fâlfâie în preajma sa, se îndârjește mai aprig. Scrie cu febrilitate. Abia apucase să vadă și să salute triumful „anului unu”, bucuria i se frânge fulgerător, și pentru totdeauna în trista zi de 14 noiembrie 1944”. 
  Alexandru Bardieru scria în revista Viața Basarabiei (nr.3-4, 1943; p.243), o schiță-necrolog de toată frumusețea, evocând simplu și convingător chipul acelei care, în viața de toate zilele, a fost Speranța Tudor: „De familia Tudor, sau să fim în nota titlului, de Speranța Tudor mă leagă amintiri scumpe din anii cei mai frumoși ai vieții, din anii studenției. Numai ce scăpasem de zidurile înguste ale seminarului și de uniforma cu guler strâmt și nasturi argintii, că toamna ne-am înscris la facultate cu o altă viață, de libertate, de afirmare și de manifestare nestingherită a crezului și gândurile noastre tinerești, cultivate pe băncile școlii. Într-o seară de toamnă, mi se pare, l-am cunoscut pe d. Iorgu Tudor la o adunare gazetărească. Chipul său blând și numele său pe care-l cunoșteam din copilărie de pe paginile Cuvântului Moldovenesc m-a a atras, și din seara cea ne-am împrietenit”.
  După moartea cărturarului și preotului Dumitru Furtună (1890 -1965) din Dorohoi, cunoscut ca o distinsă personalitate culturală a Moldovei, restul arhivei sale a fost revizuit de Alexandru Bardieru. În ziarul "Clopotul", din 17 august 1969, Alexandru Bardieru scrie în articolul Un distins cârturar, D. Furtuna: „Avînd prilejul să răsfoiesc filă cu filă hîrtiile rămase, mi-am putut da seama de forța uriașă de muncă a acestui modest cărturar ... Cu ocazia revizuirii și aranjării hartiilor sale, am găsit însemnările a o mulțime de titluri, ce formau obiectul a zeci de lucrări, unele în proiect, altele conspectate, iar parte din ele finisate. Mă gândesc la pierderea ireparabilă pentru literatura noastră prin dispariția lucrarii „Viata și opera lui Ion Creanga”, în 3 volume, un studiu complet și un material inedit”.
  A fost membru al Societății Scriitorilor din Basarabia, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1979), membru activ al Filialei Botoșani a Cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor din România. Figurează în antologia de lirică basarabeană Mireasa de peste Prut , antologie scrisă de Al. Darie (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994).  
  Alexandru Bardieru împreuna cu nevasta sa, Ecaterina Bardieru
  

  Alexandru Bardieru
  

  OPERE

  • Mreană, mreană năzdrăvană (povești; București: Editura Ion Creangă; cu ed. în lb. maghiară și germană) (1875)
  • Păpușa năzdrăvană (basme din ținutul Botoșanilor; Iași: Junimea) (1976)
  • Norocel Degețel (povești; București: Editura Ion Creangă) (1978)
  • Povești năzdrăvane (București: Editura Ion Creangă) (1982)
  • Poezii populare din județul Botoșani: cântece bătrânești (Botoșani: Axa) (1997)

  RĂMASE IN MANUSCRIS

  • Mâine anul se-nnoiește (plugușoare din zona Botoșanilor)
  • Cântece bătrânești de pe Valea Jijiei
  • Alte povești năzdrăvane
  • Mâine anul se-nnoiește (plugușoare din zona Botoșanilor)
  • Pe urmele pașilor lui Isus (amintiri din călătoria în Țara Sfântă)
  • Documente literare, memorii și profiluri literare
• 1996: Dorothy Lamour, cântareață și actriță de film (n. 1914)
• 1999: George C. Scott (n. 18 octombrie 1927 – d. 22 septembrie 1999) a fost un actor american de teatru și film, regizor și producător. Fost star al Broadway-ului, el este renumit și în industria filmografică pentru roluri din filme ca Patton, Dr. Strangelove sau A Christmas Carol (Colind de Crăciun). Filmografie: 
• 1970 Patton - Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal
• 1973 Ziua delfinului (The Day of the Dolphin), regia Mike Nichols
• 1973 Aurul negru din Oklahoma (Oklahoma Crude), r,Stanley Kramer
• 1977 Insule în derivă (Islands in the Stream), r. Franklin J. Schaffner
• 1984 Colind de Crăciun (A Christmas Carol), r. Clive Donner
• 1984 Declanșatorul
• 1986 Ultimele zile ale lui Patton (The Last Days of Patton), regia Delbert Mann
• 1996 Titanic (film TV) 

  George C. Scott

  în Escrocul (1961) Căsătorit cu Carolyn Hughes (1951–55) Patricia Reed (1955–60) Colleen Dewhurst (1960–65; 1967–72) Trish Van Devere (1972–99) Copii Campbell Scott[*]

• 2001: Isaac Stern, violonist și dirijor de origine poloneză (n. 1920)
• 2003    - A încetat din viaţă jurnalistul britanic Hugo Young (n. 13 oct. 1938)
• 2006    - A încetat din viaţă actorul american Edward Albert (n. 1951)
• 2007    - A încetat din viaţă fotbalistul brazilian Bodinho (Nílton Coelho da Costa) (n. 1928)
• 2007: A încetat din viaţă celebrul mim francez Marcel Marceau; (n. 22 martie 1923).
• 2008: Prințul Mihail Feodorovici Romanoff (franceză Michel Romanoff; 4 mai 1924 – 22 septembrie 2008) a fost un realizator francez de filme. A fost descendent al țarilor ruși din dinastia Romanov. Tatăl său a fost văr primar cu ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Prințul Mihail Feodorovici s-a născut la Paris. A fost singurul fiu al Prințului Feodor Alexandrovici al Rusiei și a soției acestuia, Irina Pavlovna Paley. Tatăl său era descendent al Romanovilor atât pe linie paternă cât și maternă. Mama lui provenea din căsătoria morganatică a Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a celei de-a doua soții, Prințesa Olga Valerianovna Paley, contesă de Hohenfelsen. Prințul Mihail Feodorovici s-a numit în Franța Michel Romanoff (numele civil în documentele franceze). A crescut la Paris și Biarritz. Copil fiind a învățat franceza, engleza și rusa. Mai târziu a învățat spaniola și catalana.^[1]
  După separarea părinților săi în 1932, Prințul Mihail Feodorovici a locuit cu mama sa la Neuilly unde a urmat școala École du Montcel. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial familia s-a mutat la Biarritz. A servit în infanteria franceză între 1945 și 1946. 

  Părinți	Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei Irina Paley[*]
  Căsătorit cu	Helga Staufenberger Maria de las Mercedes Ustrell-Cabani
  Copii	Prințul Mihail Mihailovici

Sărbători

• În calendarul ortodox: +) Sf Ier Mc Teodosie de la Mânăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei; Sf Sfințit Mc Foca, episcop de Sinope
• În calendarul romano-catolic: Sf. Toma din Villanova, episcop; Sf. Mauriciu, ofițer, martir
• Mali: Ziua națională - Proclamarea independenței (1960)
• Bulgaria: Ziua independenței - în anul 1908, cu sprijinul guvernului lui Alexandar Malinov, cneazul Ferdinand de Saxa Coburg declară, printr-un manifest special, independența Bulgariei și se proclamă țar al bulgarilor (se sărbatorește începând din anul 1998).
• Ziua Europeană fără Mașini - în fiecare an, în centrul marilor orașe europene, traficul este oprit pentru câteva ore, astfel încât localnicii se pot bucura de orașul lor, mai liniștit și mai puțin poluat; această inițiativă, aparținând Comunității Europene, își propune să atragă atenția asupra necesității de a proteja mediul înconjurător; România este semnatară a acestei declarații din anul 2001