MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 3 OCTOMBRIE/ 1. B.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 3 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

· 1226: A murit sfantul Francisc de Assisi (n. 1181), întemeietorul Ordinului monahal al Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), cunoscut sub numele de Ordinul Franciscan, diacon si patron al Italiei. Papa Grigore al IX-lea l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Papa Pius al XII-lea l-a declarat patronul Italiei in 1939, împreună cu Sf. Ecaterina de Siena.

· 1568: Elisabeta de Valois (n. 2 aprilie 1545 – d. 3 octombrie 1568) cunoscută și sub numele de Elisabeta a Franței (franceză Élisabeth de France) a fost fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici.

S-a născut la Castelul Fontainebleau din Franța. Copilăria și-a petrecut-o la curtea Franței unde tatăl ei a insistat ca ea să împartă dormitorul cu viitoarea cumnată, Maria Stuart, care avea aproape aceeași vârstă cu ea. Elisabeta chiar a trebuit să-i acorde prioritate în rang Mariei (Maria a devenit regină); cele două au rămas prietene apropiate pentru restul vieții lor.

Deși este recunoscut faptul că sora ei Margareta și viitoarea ei cumnată Maria au fost mai frumoase decât ea, Elisabeta a fost una dintre fiicele atractive ale Ecaterinei. Ea a fost descrisă ca fiind timidă și având o mare venerație față de formidabila ei mamă.

Elisabeta a Franței

Elisabeta s-a căsătorit în 1559 cu regele Filip al II-lea al Spaniei ("Filip Catolicul"), fiul împăratului Carol Quintul și a Isabelei a Portugaliei. Inițial, căsătoria s-a făcut prin procură la Notre Dame (Ducele de Alba l-a reprezentat pe Filip), apoi după părăsirea Franței, ceremonia a avut loc la Guadalajara, Spania. A doua soție a lui Filip, Maria I a Angliei, murise recent iar Elisabeta, în vârstă de 14 ani, a devenit cea de-a treia soție a regelui Filip al II-lea care avea 32 de ani.

La nuntă ea l-a cunoscut pe faimosul pictor Sofonisba Anguissola și pe prințesa Ana de Mendoza care va locui cu ea pentru tot restul vieții ei.^[2] Elisabeta era un pictor amator însă Anguissola a ajutat-o să-și îmbunătățească tehnica.

Filip era complet încântat de tânăra lui mireasă și pentru o scurtă perioadă de timp a renunțat la metrese. În ciuda diferenței semnificative de vârstă dintre cei doi, Elisabeta era de asemenea încântată de soțul ei; în scrisorile către mama ei ea s-a proclamat norocoasă să se căsătorească cu un așa prinț fermecător. Filip a găzduit turniruri cavalerești pentru a-și distra soția. Elisabeta a jucat rol de mamă pentru trei tineri prinți de la curtea Spaniei: Carlos, Prinț de Asturia (fiul cel mare al lui Filip al II-lea), Ioan de Austria (fiul nelegitim al lui Carol al V-lea) și Alexandru Farnese, Duce de Parma (fiul fiicei nelegitime a lui Carol al V-lea, Margareta)

Inițial, Elisabeta a fost logodită cu fiul lui Filip, Carlos, Prinț de Asturia, însă complicații politice neașteptate au dus necesitat căsătoria cu Filip. Relația ei cu tulburele fiu vitreg Carlos a fost călduroasă și amicală. În ciuda rapoartelor despre comportamentul lui bizar, întotdeauna Carlos a fost bun și blând cu Elisabeta.

Filip a fost foarte atașat de Elisabeta; a stat lângă ea chiar și atunci când ea a fost bolnavă de variolă. Prima sarcină a Elisabetei în 1564 a sfârșit printr-un avort a două fete gemene. Mai târziu, ea a născut-o pe infanta Isabella Clara Eugenia a Spaniei la 12 august 1566, apoi la 10 octombrie 1567 pe infanta Catalina Micaela a Spaniei. Elisabeta a mai avut un avort la 3 octombrie 1568 și a murit în aceeași zi împreună cu fiul ei nenăscut.

După decesul Elisabetei, Caterina de Medici a oferit-o pe fiica ei mai mică, Margareta, ca mireasă pentru Filip al II-lea. Filip a refuzat deoarece a crezut că era împotriva legii biblice și a canonului să se căsătorească cu sora soției decedate.

Copii

Isabella Clara Eugenia a Spaniei (12 august 1566 - 1 decembrie 1633), căsătorită la 18 aprilie 1599 cu arhiducele Albert de Habsbourg
Catalina Micaela a Spaniei (10 octombrie 1567 - 6 noiembrie 1597), căsătorită în 1585 cu Carol-Emmanuel I, duce de Savoia

Elisabeta de Valois

Elisabeta de Valois, de Sofonisba Anguissola, 1565

Părinți	Henric al II-lea al Franței Caterina de Medici
Frați și surori	Joan of Valois[] Diane de France Victoria of Valois[] Margareta de Valois Claude de Valois Louis of Valois[] Francisc al II-lea al Franței Carol al IX-lea al Franței Henri d'Angoulême[] François, Duce de Anjou Henric al III-lea al Franței
Căsătorită cu	Filip al II-lea al Spaniei
Copii	Infanta Isabela Clara Eugenia a Spaniei Caterina Michelle a Spaniei

· 1801: A murit Matei Milu (Milo), unul dintre primii poeti din Moldova, bunicul marelui dramaturg Matei Milo. Scrie poezii de dragoste, portrete satirice, il anticipeaza pe Costache Conachi. Scrie primul pamflet si prima oda din literatura romana. Opera sa s-a pastrat in manuscris. Este bunicul actorului Matei Millo. S-a nascut in 1756, in noiembrie sau decembrie la Iasi, si se pare ca era de origine franceza. Numele de familie variaza intre Milu si Milo. Tatal este Enacachi Milu, staroste de Cernauti, apoi spatar, iar mama sa era Safta, nascuta Roset. A fost stolnic, ispravnic, ban. In 1792 a compus o oda inchinata lui Alexandru Moruzi, prima oda din limba romana, iar in 1795 a facut o aritmetica,insa nu s-a pastrat.In 1796 este vornic de Botosani pentru ca in 1797 sa fie numit spatar.

* 1881: Grigore Moisil (n. 10 ianuarie 1814, Șanț, Șanț, Bistrița-Năsăud, România – d. 3 octombrie 1881, Năsăud, Austro-Ungaria) a fost un cleric și om de cultură român, vicar al Vicariatului Rodnei și protopop greco-catolic al Năsăudului, bunicul academicianului Constantin Moisil și străbunicul academicianului Grigore C. Moisil.

La fel ca cei mai mulți dintre fiii de grăniceri, Grigore Moisil a urmat mai întâi cursurile școlii triviale din Sângeorz, pentru ca apoi să-și continue studiile în cadrul Școlii Normale din Năsăud. Ca și cei mai de seamă intelectuali români ai acelor timpuri, pasul următor în formarea educațională a lui Moisil a fost Gimnaziul din Blaj. Aici a studiat teologia și filosofia între anii 1831 și 1840.

După terminarea studiilor a fost numit în 1841 paroh în Tiha Bârgăului, comună ce făcea parte din zona Regimentului II de Graniță Năsăud. Ca preot a desfășurat o foarte bună activitate, fiind foarte apreciat de grăniceri și de superiorii săi. Ca urmare a conduitei sale, în anul 1859, când vicarul Macedon Pop a fost chemat la Gherla, episcopul Ioan Alexi l-a numit în funcția rămasă vacantă pe Grigore Moisil.

Ca vicar foraneu^[1] al Rodnei și protopop al Năsăudului, Moisil s-a implicat pentru cauza grănicerilor și a mișcării naționale în general. Grigore Moisil a deținut această funcție până la finalul vieții sale.

Activitatea vicarului ca fruntaș al luptei pentru apărarea drepturilor începe încă din momentul instalării sale în scaunul vicarial al Rodnei. În 1859 grănicerii purtau de aproape un deceniu o acerbă activitate de recâștigare a fondurilor și drepturilor lor, care deși fuseseră recunoscute prin patenta imperială dată imediat după desființarea regimentului în 1851, practic acestea le fuseseră luate. Principalul for împotriva căruia luptau grănicerii era erariul (fiscul). Implicarea noului vicar în soluționarea acestei chestiuni s-a simțit imediat, Moisil având o serie de consfătuiri cu alți doi fruntași de seamă ai năsăudenilor, Vasile Nașcu și Petru Tanco. Un prim rezultat al eforturilor celor trei a fost convocarea pe 2 august 1860 a unui număr de 105 reprezentanți ai celor 44 de comune foste grănicerești și pe membrii Comisiei administratoare a Fondurilor grănicerești într-o adunare, în urma căreia s-a decis trimiterea la Viena a unei delegații care să solicite împăratului rezolvarea cât mai grabnică a tuturor problemelor grănicerești aflate în litigiu.

Însă trimiterea unei delegații a năsăudenilor în capitala imperială a provocat împotrivirea autorităților din Bistrița – direct interesate și ele de drepturile de proprietate ale foștilor grăniceri – fapt ce l-a determinat pe vicarul Moisil să reacționeze energic prin trimiterea unei adrese în care amenința că va semnala acest fapt forurilor centrale. Intervenția vicarului s-a dovedit a fi foarte eficientă, delegația năsăudenilor ajungând la Viena și fiind primită de împărat pe 10 decembrie 1860.

Un alt moment în care vicarul își face simțită prezența în fruntea mișcării politice a năsăudenilor o reprezintă solicitarea înființării la inițiativa lui Moisil a unui district autonom al Năsăudului. Solicitarea era o urmare a emiterii Diplomei din 20 octombrie și a agitației provocate de revendicările sașilor, secuilor și maghiarilor de restaurare a vechilor comitate, lucru care provoacă o mare îngrijorare în rândurile foștilor grăniceri. În acest scop în cadrul unei adunări a liderilor năsăudenilor, se decide trimiterea unei noi delegații la Viena.

Deși au avut de înfruntat numeroase piedici puse de opozanții înființării unui district autonom românesc la granița cu Principatele Unite – cel mai fervent fiind cancelarul maghiar Francisc Kemény – foștii grăniceri obțin prin actul imperial din 24 martie 1861 aprobarea revendicării lor. Însă lupta politică în „chestiunea districtului” nu era rezolvată, vicarul Moisil și ceilalți fruntași năsăudeni trebuind să-și coroboreze eforturile pentru numirea lui Alexandru Bohățel în funcția de căpitan suprem (prefect) al districtului, candidatul grănicerilor fiind în competiție electorală cu oameni politici maghiari susținuți de cancelarul Kemény și guvernatorul Mikó. În acest scop vicarul convoacă o mare adunare a foștilor grăniceri pe 18 aprilie 1861, care decide trimiterea unei noi delegații la împărat pentru soluționarea și a acestei probleme, precum și pentru recunoașterea limbii române ca limbă oficială a districtului. În cele din urmă năsăudenii au avut câștig de cauză și în această chestiune pe 18 iunie 1861, Bohățel fiind instalat în funcția de căpitan suprem. Pentru o bună administrare a districtului și pentru că se dorea alcătuirea corpului de funcționari exclusiv din români, vicarul întocmește o listă cu „fiii districtului” cu o pregătire necesară ocupării unor asemenea funcții, pe care îi cheamă să servească interesele noii unități administrative.

Activitatea politică a lui Grigore Moisil a fost dublată și de una pe tărâmul administrației ecleziastice și a celui educațional. Odată rezolvată problema districtului, vicarul solicită înființarea unei episcopii la Năsăud, considerând o soluție adecvată în acest sens mutarea aici a episcopiei de la Gherla. Acest proiect al vicarului, deși a întrunit sprijinul episcopului Ioan Alexi și al prepozitului Macedon Pop, nu a putut fi pusă în practică. Eforturile vicarului - care îndeplinea și funcția de inspector al școlilor din zona fostului regiment de graniță - pe plan educațional și cultural s-au centrat în primul rând spre redobândirea fondurilor școlare grănicerești. Din bogatele venituri obținute din aceste fonduri, vicarul plănuia să aducă Năsăudul la nivelul Blajului, făcând din capitala districtului „o formidabilă fortăreață de cultură și viață românească”.

Vicarul s-a preocupat totodată de asigurarea cărților necesare atât școlarilor cât și învățătorilor, având în vedere faptul că acestea erau foarte rare în acele vremuri. A insistat să se mărească fondurile școlare înființate de vicarul Marian astfel încât să poată fi asigurate toate necesitățile școlilor din district, a încurajat ridicarea de clădiri noi pentru localurile de școală și s-a preocupat permanent de îmbunătățirea pregătirii învățătorilor precum și de situația materială a acestora. Cea mai mare realizare a vicarului a fost înființarea la Năsăud, în anul 1863, a Gimnaziului Grăniceresc, al cărui director a fost până în anul 1868, când s-a retras din cauza multiplelor sarcini cărora trebuia să le facă față, mulțumit că lasă în urma sa un corp profesoral bine pregătit si capabil să ducă mai departe munca începută.

Cursul evenimentelor, atât de favorabil năsăudenilor avea să cunoască o orientare mai mult decât neprielnică acestora în urma semnării dualismului austro-ungar. În acest context, la presiunile tot mai intense făcute de maghiari, Districtul Năsăudului a fost anexat în anul 1876 la cel săsesc al Bistriței. Vicarul Moisil, cu aceeași tenacitate cu care luptase pentru împlinirea celorlalte deziderate ale năsăudenilor, conștient că doar așa Năsăudul și românii din această regiune puteau să-și mențină statutul de dinainte, reia proiectul de mutare a Episcopiei Gherlei la Năsăud. Pentru realizarea acestui deziderat, vicarul convoacă o adunare pe 21 mai 1876, în cadrul căreia se ia hotărârea unanimă de a face pașii necesari mutării episcopiei. Vicarul înaintează episcopului Mihail Pavel de Gherla un memoriu asemănător celui din 1861 și decide totodată trimiterea unei delegații la împărat.

Delegația compusă din Bohățel, vicarul Moisil și Ioachim Mureșan, predă petiția prin care se solicita mutarea sediului episcopal la Năsăud în cadrul unei audiențe avute în timpul vizitei împăratului la Sibiu. Cu același prilej cei trei reprezentanți ai năsăudenilor au prilejul de a se întâlni cu marele om politic român Ion C. Brătianu, prim ministrul României.

De la Sibiu cei trei pornesc spre Budapesta și Viena unde poartă discuții cu mai mulți oficiali guvernamentali, pentru ca totul să culmineze cu o nouă audiență la împăratul Francisc Iosif pe 21 septembrie 1876. Cu toate eforturile depuse de vicar și însoțitorii săi mutarea episcopiei de la Gherla la Năsăud nu a fost posibilă deși episcopul unit Mihail Pavel a fost de acord cu acesta.

În anii care au urmat vicarul a renunțat la proiectul episcopiei, însă a continuat să-i reprezinte pe grăniceri în disputele lor cu cei care doreau să le încalce drepturile.

Grigore Moisil

· 1932: Maximilian Franz Joseph Cornelius Wolf (n. 21 iunie 1863, Heidelberg - d. 3 octombrie 1932, Heidelberg) a fost un astronom german, pionier în domeniul astrofotografiei. A fost șeful catedrei de Astronomie la Universitatea din Heidelberg și director al Centrului Regal de Observații Astronomice din Heidelberg. A descoperit peste 200 de asteroizi.

Născut la Heidelberg în Germania, Max Wolf și-a obținut doctoratul la Universitatea din Heidelberg în 1888.

Lucrând la Heidelberg, el a descoperit peste 200 de asteroizi, începând cu 323 Brucia, în 1891. A inițiat folosirea tehnicilor astrofotografiei pentru accelerarea descoperirii asteroizilor în raport cu metodele vizuale; drept consecință viteza descoperirii a crescut considerabil. Într-adevăr, potrivit timpului de expunere al fotografiei, asteroizii apar sub formă de striuri, din cauza deplasării lor pe bolta cerească în comparație cu stelele.

Printre descoperirile sale notabile figurează 588 Achilles (primul asteroid troian descoperit) în 1906, ca și alți doi troieni: 659 Nestor și 884 Priam. A descoperit și asteroidul 887 Alinda în 1918, care este acum identificat ca fiind un asteroid din apropierea Pământului, din familia asteroizilor Amor precum, pe 31 mai 1918, aseroidul 893, denumit de el în onoarea Academiei Leopoldine „Leopoldina”.^[4]

A descoperit (sau codescoperit) câteva comete, dintre care cometele periodice 14P/Wolf și 43P/Wolf-Harrington, 4 supernove.

Max Wolf a participat și la Marea Dezbatere care viza determinarea naturii, galactice sau extragalactice, a obiectelor cerești numite atunci „nebuloase” (de fapt galaxii). A fost unul dintre primii care au găsit stele variabile într-un asemenea sistem, în ocurență Galaxia Triunghiului (sau Messier 33).^[5] A codescoperit în 1906 o galaxie din Grupul local, IC 1613, a cărei natură exactă a fost totuși stabilită mult mai târziu, în 1935 de către Walter Baade. În 1923, a descoperit Galaxia lui Wolf-Lundmark-Melotte, care poartă și numele celor care au identificat-o, în mod independent, în 1926.

A descoperit pitica roșie Wolf 359, care este una din stelele cele mai apropiate de Sistemul Solar. Stelele Wolf-Rayet nu au fost descoperite de el, ci de astronomul francez Charles Wolf.

Max Wolf a întocmit, între 1919 și 1931, un catalog stelar, care îi poartă numele.^[6] Acest catalog recenzează 1.080 de stele.

Max Wolf

Părinți	Franz Wolf[*]
Căsătorit cu	Gisela Wolf[*]

* 1941: Georg Weig (în chineză: Wei Changlu;^[1] n. 14 decembrie 1883, Beratzhausen, Germania – d. 3 octombrie 1941, Qingdao, Republica Populară Chineză) a fost un misionar german în China și episcop al Bisericii Romano-Catolice, fondator al catedralei Sf. Arhanghel Mihail din Qingdao (1932 - 1934).

Georg Weig s-a născut la Beratzhausen, în Bavaria, Germania, la 14 decembrie 1883.

A fost hirotonit preot la 10 februarie 1907 și a fost trimis în China, în Vicariatul Apostolic din Sud-Shandong, administrat de Societas Verbi Divini (în română Societatea Cuvântului Divin) și de Monseniorul Henninghaus. În anul 1925, vicariatul a creat Prefectura Apostolică de Tsingtao (Qingdao), iar Monseniorul Georg Weig a fost numit în fruntea acestei instituții bisericești, la 18 martie din același an. A fost consacrat episcop in partibus de Antandrus, la 23 septembrie 1926.

Prefectura a fost ridicată la Vicariat apostolic, în iunie 1928.

A hotărât construirea unei catedrale la Qingdao, Catedrala Sf. Mihail, care a fost realizată între anii 1931 - 1934. Catedrala a fost consacrată / sfințită la 28 octombrie 1934.

Monseniorul Georg Weig a murit la 3 octombrie 1941, în timp ce orașul Qingdao era sub ocupație japoneză (1938 - 1945). A fost înmormântat în catedrala Sf. Mihail, pe care a ctitorit-o.

După moartea episcopului Georg Weig, i-a urmat în episcopat, un chinez, Monseniorul Thomas Tien Ken-sin, la 10 noiembrie 1942, cel care, în 1946, a fost creat cardinal de Papa Pius al XII-lea. Monseniorul Thomas Tien Ken, a fost primul cardinal chinez.

În anul 1952, Catedrala a fost închisă de noile autorități comuniste chineze, iar Gărzile Roșii, în timpul Revoluției Culturale, au vandalizat-o. A fost redeschisă în 1981. În aprilie 2008, eparhia romano-catolică de Qingdao a hotărât construirea unei noi catedrale, cu ajutor din Germania, având capacitate similară, dar mai frumoasă, rămânând clasică.

Pe mormântul său este gravată, în limbile chineză și latină, următoarea inscripție:

«„Dormit in Christo

Exellentia Dominus

Georg Weig SVD Primus Vicarius Apostolicus de Tsingtao.

Qui hanc ecclesiam a primus episcopatus sui annis miro animi vigore exstruendam navabat eamque S. Michaeli principi militiae caelestis dedicans die 28.X.1934 sollemniter consecravit.

Exstitit vigilans fidelium pastor animarium juventutis sudiosae assiduus fautor. Missionariorum suorum dux prudens providusque pater.

Natus 14.XII.1883 Sacerdos ordinatus 10.II.1907. Episcopus consecratus 23.IX.1926 Piissime Obdormivit in Domino 3.X.1941 R.I.P.“ »

În timpul Revoluției Culturale, mormântul său a fost deteriorat, lucru ce se poate observa din fotografie.

Pe casa natală din Beratzhausen, în Kirchplaz^[2], a fost montată o placă, în memoria sa.

Georg Weig
Episcopul Georg Weig, prin anul 1935. Catedrala Sf. Mihail din Qingdao Mormântul Monseniorului Georg Weig, în catedrală

* 1947: Traian Brăileanu (n. 14 septembrie 1882, Bilca, Suceava, România – d. 3 octombrie 1947, Penitenciarul Aiud, România) a fost un profesor și om politic legionar român, care a îndeplinit funcția de ministru al Educației naționale, Artelor și Cultelor în Guvernul Ion Antonescu (2) (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941).

A fost licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți, profesor la Liceul „Aron Pumnul“, doctor al Universității din Cernăuți (1909), decan al Facultății de Litere și Filosofie din aceeași localitate, membru al Academiei de Științe Politice de pe lângă Columbia University din New York.^[1]

Brăileanu a fost unul din membrii fondatori ai Senatului Legionar.^[2]

După rebeliunea legionară a fost arestat și apoi achitat. În 1943 a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1946 a fost arestat de regimul comunist, învinuit de „dezastrul țării“ și condamnat la muncă silnică pe viață. A murit la 3 octombrie 1947 la penitenciarul Aiud^[3], fiind înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri“ din București

SCRIERI

Elemente de sociologie: politica, Cernăuți, Tipografia "Mitropolitul Silvestru", 1928;
Știința politică, Cernăuți, s.d., 1928;
Teoria comunității omenești, București, Cugetarea, 1941;
Sociologie generală, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.
Politica, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.

TRADUCERI

Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere Traian Brăileanu, București, Editura Casa Școalelor, 1929;
Kant, I. -- Critica rațiunii pure, traducere și prefață Traian Brăileanu, Editura Casa Școalelor, 1930;
Kant, I. -- Critica puterii de judecare, traducere și studiu introductiv Traian Brăileanu, București, Monitorul Oficial, 1940;
Kant, I. -- Ideea unei istorii universale, traducere și studiu introductiv Traian Brăileanu, București, Editura Casa Școalelor, 1943;
Kant, I. -- Despre pedagogie, traducere și studiu introductiv Traian Brăileanu, prefață Constantin Stroe, București, Paiadeia, 2002.

Traian Brăileanu

· 1963 - A încetat din viaţă inginerul mecanic Augustin Maior, primul om de ştiinţă care a fundamentat teoretic telefonia multiplă cu curenţi purtători de înaltă frecvenţă; a înfiinţat, la Sibiu, prima şcoală de telegrafie şi telefonie din Transilvania (1919) (n. 22 august 1882).

S-a născut la Reghin la 21 august 1882. Părinții săi, Tereza (o femeie cu o educație deosebită) și Gheorghe (învățător și apoi director al Școlii primare românești din Reghin) au crescut cinci copii: Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe și Ana.

Augustin Maior a urmat primii ani de educație școlară la Reghin, în limba germană: grădinița, școala primară și secundară, Liceul Evanghelic German. Apoi a frecventat cursurile Liceului Piarist din Târgu Mureș și ale Liceului Catolic din Budapesta, demonstrând, pe lângă ușurința de însușire a limbilor străine, și aptitudini dosebite în domeniul fizicii și matematicii. A reușit examenul de Bacalaureat în anul 1900 după care, până în 1904, a urmat cursurile Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În anul 1905 a frecventat o serie de cursuri postuniversitare la universități renumite din Viena, München și Göttingen, audiind mari personalități științifice ale vremii, ca D. Hilbert, H. Minkowski, F. Klein, C. Rünge, E. Riecke, L. Prandtl, E. Wiechert sau mai tinerii M. Born, L. Debyeand și M. von Laue.

În luna noiembrie 1905 este angajat prin concurs inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta unde, în 1906, a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” și apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission” publicată în revista “The Electrician”.

După Primul Război Mondial și unirea Transilvaniei cu România, Augustin Maior își pune experiența sa la dispoziția autorităților române, devenind director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Transilvania și Banat. Aproape simultan, în iulie 1919, a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și apoi director al Institutului de Fizică Teoretică și Tehnologică al Facultății de Științe. În perioada 1929-1946 a fost și decan al facultății. A predat studenților săi cursuri conținând multe idei moderne, cum sunt cele de „Electricitate și Magnetism” sau de „Acustică și optică”, pe care le-a și publicat în diverse ediții.

Augustin Maior s-a dovedit a fi și un vizionar. În 1923 el i-a aprobat lui Hermann Oberth să-și susțină lucrarea de licență la Universitatea din Cluj, după ce aceasta fusese respinsă la Universitatea din Heidelberg. El și-a pus semnătura pe diploma celui care, mai târziu, va fi unanim recunoscut drept părintele rachetei interplanetare moderne.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937.^[1]

Augustin Maior a fondat Școala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menținând un contact permanent cu marile idei ale timpului și având contribuții remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. Aceste contribuții au fost pe deplin recunoscute în anul 1950, când laureatul Premiului Nobel M. Louis de Broglie a prezentat la Academia din Paris lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaționale și magnetismul”. Acesta a fost unul dintre ultimele evenimente fericite din viața zbuciumată a lui Augustin Maior de după 1947.

· 1970: Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein (Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike; n. 31 decembrie 1885 – d. 3 octombrie 1970) a fost soția lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.

Locul de naștere al Prințesei Victoria Adelaide, Grünholz Manor, fotografiat în 2010.

Prințeasa Victoria Adelaide s-a născut la 31 decembrie 1885 la Grünholz Manor, Schleswig-Holstein, Prusia, ca fiica cea mare a lui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg. Tatăl ei a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și nepot de frate al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Mama ei a fost stră-strănepoata regelui Christian al VII-lea al Danemarcei.

La o lună și jumătate de la nașterea ei, tatăl ei a devenit Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg în urma morții bunicului ei.

La 11 octombrie 1905, la Castelul Glücksburg, Schleswig, ea s-a căsătorit cu Charles Eduard, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Charles Edward era singurul fiu al Prințului Leopold, Duce de Albany și a Prințesei Helena de Waldeck și nepot al reginei Victoria. De asemenea, soțul ei era verișor primar cu împăratul german Wilhelm al II-lea, și interesul mare a lui Wilhelm arătat în educația tânărului său văr l-a făcut cunoscut pe Charles Edward sub numele "al șaptelea fiu al împăratului".^[1] Prințeasa Victoria Adelaide era nepoată a împăratului Wilhelm și căsătoria s-a făcut la intervenția acestuia.

Familia de Saxa-Coburg și Gotha.

La cinci ani după căsătorie, el a succedat la conducerea ducatului de Saxa-Coburg și Gotha după decesul unchiului său patern, Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha în 1900.^[2]^[3] Victoria Adelaide și Charles Edward au avut cinci copii:

Prințul Johann Leopold (2 august 1906 - 4 mai 1972); prin prima sa căsătorie morganatică cu baronesa Feodora von der Horst a renunțat la drepturile sale ca Șef al Casei de Saxa-Coburg și Gotha; au avut copii. În 1963 s-a căsătorit a doua oară cu Maria Theresia Reindl; fără copii.
Prințesa Sibylla (18 ianuarie 1908 - 28 noiembrie 1972); s-a căsătorit la 20 octombrie 1932 cu Prințul Gustaf Adolf al Suediei, Duce de Västerbotten; au avut copii
Prințul Hubertus (24 august 1909 - 26 noiembrie 1943) necăsătorit.
Prințesa Caroline Mathilde (22 iunie 1912 - 5 septembrie 1983); căsătorită prima dată în 1931 cu Friedrich Wolfgang Otto, Conte de Castell-Rüdenhausen; au divorțat la 2 mai 1938; au avut copii; a doua căsătorie în 1938 cu căpitanul Max Schnirring care a murit în 1944; au avut copii; a treia căsătorie în 1946 cu Karl Andree; au divorțat la 27 decembrie 1947; fără copii
Prințul Friedrich Josias (29 noiembrie 1918 - 23 ianuarie 1998); căsătorit prima dată la 25 ianuarie 1942 cu Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth; au divorțat la 19 septembrie 1947; au avut copii; a doua căsătorie la 14 februarie 1948 cu Denyse Henrietta de Muralt; au divorțat la 17 septembrie 1964; au avut copii; a treia căsătorie la 30 octombrie 1964 cu Katrin Bremme; fără copii

Prin fiica sa Sibylla, Victoria Adelaide a fost bunica maternă a regelui Carl al XVI-lea Gustav al Suediei.

La 18 noiembrie 1918, Consiliul muncitorilor și soldaților din Gotha l-a detronat pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha. Cinci zile mai târziu, Ducele a semnat o declarație prin care a renunțat la drepturile sale la tron. Al doilea fiu al lor, Hubertus, a fost ucis în misiune în 1943 pe frontul de est într-un accident de avion. După război, deoarece Gotha era parte a Turingiei și deci în zona de ocupație sovietică, armata rusă a confiscat mare parte din proprietățile familiei.

Cuplul și-a petrecut ultimii ani ai vieții în izolare. Soțul ei a murit în 1954, la vârsta de 69 de ani iar ea a murit 16 ani mai târziu.

Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein

Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha

Părinți	Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Frați și surori	Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Adelaide of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[] Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Karoline Mathilde of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[]
Căsătorită cu	Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
Copii	Prințul Johann Leopold Prințesa Sibylla, Ducesă de Västerbotten Prințul Hubertus Prințesa Caroline Mathilde Prințul Friedrich Josias

· 1987: A murit la Paris pictorul, sculptorul şi poetul Ioan (sau Ion) Mirea, stabilit la Paris din anul 1965 (n. 1 februarie 1912, Răsucenii de Jos județul Vlașca (interbelic)). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii sale ziua de 30 octombrie 1987. A urmat cursurile Universitatii de Medicina din Bucuresti, luand in paralel cursuri particulare de pictura. Deschide prima expozitie personala la Galeriile Mozart din Bucuresti in 1938, primita cu elogii de critica. Dupa 1938 se ocupa in special de sculptura si grafica. In jurul anilor ’40, pentru o perioada se afla la studii in Italia. In 1947, obtine prin concurs o bursa de studii la Paris, acordata de guvernul francez. Nu a putut pleca in acel an si totul s-a prelungit pana in 1964. Ajuns la Paris se decide sa ramana definitiv. Activitatea sa creatoare s-a regasit in 26 de expozitii personale sau de grup, atat in Romania cat mai ales in marile galerii ale lumii – Venetia, Paris, Amsterdam, Bayonne, Puerto del Cruz (Venezuela), Nairobi (Kenya), Wurzburg (Germania), precum si in colaborarile literare la publicatiile exilului. A publicat volumele „Dus cu morții” (poem). Editura Librăriei „Pavel Suru”, Bucuresti, 1939; „Calea Pietrelor” (versuri, editie definitiva). Editura „Drum”, Tipografia „Artes Graficas Benzal”, Madrid, 1972.

· 2000: A murit la Iasi, Olga Necrasov, zoolog şi antropolog român de origine rusă cu contribuţii în domenii ca serologie antropologică, anatomie umană şi comparată, biometrie, biostatică, craniologie şi bioantropologie; membru titular al Academiei Române; (n. 1/14 septembrie 1910, Sankt Petersburg, Imperiul Rus). În perioada 1964-1973 a fost director al Centrul de Cercetari Antropologice. A fost membru asociat al Societății de Antropologie din Paris, membru de onoare al Institutului Regal de Antropologie al Marii Britanii și Irlandei, membru fondator al Asociației Internaționale de Biologie Umană, membru efectiv al Centrului Internațional de Studii Sarde, membru corespondent al Societății de Antropologie din Viena. A fost titulara Premiului „Paul Broca”, Paris, 1980. Studiile sale paleoantropologice și antropologice au avut ca obiect toate populațiile străvechi din aria de formare a poporului român, din epoca străveche și până în epoca contemporană.

· 2003: A murit la Bucuresti, scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica scriitorului Mihail Sadoveanu (n. 21 mai 1906, Falticeni). Era al treilea copil, din cei zece, al marelui nostru scriitor. Fiind fata, a fost botezata cu numele mamei lui Sadoveanu – Profira. Ea avea sa devina una din Doamnele scrisului romanesc. Pentru tatal sau, Profira nu a fost numai fiica, ci si secretar literar si editor, si arhivar, si corector, si traducatoare. A debutat publicistic în „Universul literar şi artistic” cu reportaje, folosind pseudonimul Valer Donea, şi editorial cu romanul Mormolocul (1933). A mai publicat un volum de interviuri (Domniile lor domnii şi doamnele, 1937/Stele şi luceferi, 1969), memorialistică, cărţi de evocare a tatălui său (Viaţa lui Mihail Sadoveanu, 1957/Ostrovul zimbrului, 1966; În umbra stejarului, 1955 ş.a.), poeme în proză (Ploi şi ninsori, 1940), poezie (Somnul Pietrei, 1971), cărţi de versuri pentru copii (Balaurul alb, 1955; Ochelarii bunicii, 1969) sau traduceri (Anton Pavlovici Cehov, Honoré de Balzac etc.). A colaborat la scenariul filmului Frații Jderi (1974) impreuna cu scriitorul Constantin Mitru și regizorul Mircea Drăgan. Alungată din casa rămasă de la tatăl său în 1997, a murit într-o sărăcie de nedescris. A fost înmormântată în Cimitirul Străuleşti II din Bucureşti.

· 2006: A murit actorul român de etnie evreiască, Sandu Sticlaru; (n. 15 octombrie 1923, Roman). Absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din Bucuresti, a sustinut o vie activitate pe scenele din provincie si din capitala, la radio si TV, relevandu-se ca interpret de planul doi, extrem de dotat pentru registrul de caracterizare realista, comico-dramatica. Sandu Sticlaru a pasit pentru prima data pe scena in 1946 si si-a inceput cariera la Teatrul din Petrosani. Din 1953 pana la pensie a jucat la Teatrul Nottara. Prima sa aparitie in cinema a avut loc in anul 1956, dupa care fost distribuit in numeroase filme romanesti. Sandu Sticlaru a interpretat pana in ultimele luni de viata teatru radiofonic pe postul national, el fiind „vocea” naratorului „Amintirilor din copilarie” ale lui Ion Creanga. Personalitate de o vitalitate iesita din comun, la varsta de 80 de ani Sandu Sticlaru a inceput sa ia lectii de informatica, pentru a ramane la curent cu noile descoperiri ale tehnicii si a stapani eficient limbajul Internetului. S-a stins din viata la 3 octombrie 2006, la Bucuresti.

· 2008: A murit (la Mannheim, Germania) Aurel Stroe, compozitor, profesor, muzician, autor, publicist şi muzicolog român; (n. 5 mai 1932, București). A scris muzică cultă, contemporană, simfonică, vocal-simfonică, de cameră, corală), muzică electronică și muzică de scenă. A studiat în particular pianul cu Maria Fotino și compoziția cu Marțian Negrea, după care a urmat cursurile Conservatorului din București. A fost asistent (1962-68), lector (1968-73), conferențiar (1973-85) și profesor (din 1993) la Universitatea Națională de Muzică București și a predat orchestrație și compoziție. De asemenea a predat la Școala normală a Universității din Strasbourg (1972) si a fost profesor asociat la University of Illinois (S.U.A.) între 1985-1986, și a susținut cursuri de vară la Piatra Neamț (1982), Darmstadt (Germania) în 1986, 1988, 1990, 1994 și la Bușteni în 1992. A susținut conferințe, prelegeri, referate, comunicări științifice în țară și peste hotare (Franța, Austria, Germania), emisiuni de radio și televiziune. A publicat studii, eseuri, articole, interviuri în: Muzica, Secolul XX, Contemporanul, România literară, Tribuna (Cluj), Actualitatea muzicală etc. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural Clasa a IV-a (1969), cu premiul Academiei Române în 1974 si a primit ordinul Chevalier des Arts et des Lettres al Republicii Franceze (1991). In 1998 a primit Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar în 2002 a devenit laureat al premiului Herder (Viena).

compus în toate genurile muzicale, inclusiv muzică electronică.

Operă

Asta nu va primi Premiul Nobel (1969) - operă în trei părți, libretul: Paul Sterian;
"Pacea" lui Aristofan (1973) operă în trei acte;
Trilogia Cetății Închise (1973 - 1988), libretul după Eschil: Agamemnon / Orestia I (1973), Choeforele / Orestia II (1983), Eumenidele / Orestia III (1988);
Conciliul Mondial (1987) - operă de cameră în două acte după scrierile lui Vladimir Soloviev;
Copilul și diavolul (1989) - operă pe texte de Maria Țvetaeva (5 scene).

Muzică de teatru

Muzică pentru "Oedip la Colonos" (1963) - muzică de scenă la piesa lui Sofocle;
Rituelle Handlung ohne Gegenstand (1967) - muzică pentru dansatoare.

Muzică vocal-simfonică

Cantata festivă (1957) - pentru cor mixt și orchestră, versuri de Pablo Neruda;
Chipul păcii (1959) - cantată de cameră pentru mezzosoprană, cor mixt și orchestră mică pe versuri de Paul Eluard;
Țării mele (1959) - cantată pentru cor mixt și orchestră pe versuri de Victor Tulbure;
Monumentum I (1961) - poem pentru cor bărbătesc și orchestră pe versuri de Nichita Stănescu;
Numai prin timp timpul poate fi cucerit (1965) - poem pentru bariton, orgă, 4 tromboane și gonguri, pe versuri de T.S. Eliot;
Missa puerorum (1983) - pentru cor de copii, orgă și 8 instrumente.

Muzică simfonică

Scherzo simfonic (1951)
Simfonia pentru orchestră mare (1954)
Uvertura burlescă (1961)
Arcade (1962)
Laude I (1966)
Canto I (1967)
Laude II (1968)
Canto II (1971)
Simfonia (1973)
Accords et Comptines (1988)
Ciaccona con alcune licenze (1995)
Preludii lirice (1999)
Mandala cu o polifonie de Antonio Lotti (2000)

Muzică concertantă

Concert pentru orchestră de coarde (1950, rev.1956);
Muzică concert pentru pian, alămuri și percuție (1965)
Concertul pentru clarinet și orchestră (1975)
Concertul pentru vioară și orchestră „Capricci și Ragas” (1990)
Concert pentru saxofon și orchestră „Prairie, Priere” (1994)
Concert pentru acordeon și orchestră (2001)
Simfonia concertantă pentru percuție și orchestră mare (1996)

Muzică de cameră

Colinde pentru pian (1947)
Baladă pentru pian (1948)
Trio pentru oboi, clarinet și fagot (1953)
Sonata nr. 1 'Morphogenetic' pentru pian (1955)
Fragment dintr-un proces sonor (1969)
În vis desfacem timpurile suprapuse (1970)
Cvartetul de coarde în La major (1972)
Grădina structurilor I (1974)
10 piese pastorale pentru orgă și clavecin (1979)
Pe drumul către focurile cerești pentru violă solo (1979)
Fiicele Soarelui (1979)
Sonata nr. 2 'Thermodynamic' pentru pian (1983)
Anamorfoze canonice (1984)
Sonata nr. 3 'en palimpseste' pentru pian (1992)
Mozart sound introspection (1994)
Gesang der Geister über den Wassern pentru voce, clarinet în sib și pian sau clavecin (celestă) (1999)
Humoreske mit zwei Durchblicken zum Seeren (2002)

Muzică corală

Vine trenul (1961)
Cântec simplu (1962)

Muzică vocală

5 cântece pentru soprană și pian: Colind, Moștenire, Făcătură, Doi copii s-au dus, În perdea (1949)
5 lieduri pe versuri de Clement Marot (1949)
Două cântece pe versuri de Ion Pillat (1953)
Două romanțe pentru mezzosoprană și pian: Și dacă..., La steaua (1954)

Muzică electronică

Midi le Juste (1970)

Muzicologie

Grădina sunetelor - eseuri despre muzică, București, Edit. Muzicală, 1991

A avut o intensă activitate publicistică (Tribuna, România literară, Secolul 20, Muzica, Revue Roumaine).

· 2012: A murit la Bucuresti, Constantin Ţoiu, prozator, eseist, publicist şi traducător (n. 19 iulie 1923 in Urziceni, judetul Ialomita). Unele surse consemneaza moartea sa la 4 octombrie 2012. In 1942 se inscrie la Facultatea de litere si filosofie din Bucuresti, pe care o termina in vara lui 1946, cu o licenta „Magna cum laude”. A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, precum și la revistele Luceafărul, Gazeta literară, România literară și la Radioteleviziunea Română. Între anii 1981-1990 a fost secretar al Asociației Scriitorilor din București și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în presa culturală, în 1958, la „Gazeta literară”, iar editorial, în 1965, cu romanul Moartea în pădure. Opera sa, de valoare excepțională, cuprinde: Moartea în pădure (roman); Duminica muților (nuvele); Galeria cu viță sălbatică (roman), (reeditări în 1979, 1984, 1999, 2011; în franceză, L’exclu, publicat de Editura Nagel; în maghiară, Vadszölölugas, Editura Europa Könyvkiado, Budapesta, 1980; romanul a mai fost tradus în limbile engleză, germană și polonă); Însoțitorul (roman), (reeditări în 1989, 2004); Obligado (roman), (reeditare în 1997); Căderea în lume (roman), (reeditare în 1994); Barbarius (roman); Istorisirile Signorei Sisi (roman), Destinul cuvintelor (publicistică); Alte pretexte (eseuri); Caftane și cafteli. Prepeleac doi, trei; Morbus diaboli; Răvașe din Kamceatka. Prepeleac cinci; Memorii din când în când, vol. I-II; Trompete după-amiaza; Memorii din când în când, vol. I, II, III; Memorii întârziate; Memorii vol. V: Vederi din Prepeleac. La 23 mai 1995, Consiliul Local Urziceni i-a decernat titlul de „Cetatean de onoare al municipiului Urziceni”. A fost distins cu premii literare importante, acordate de Uniunea Scriitorilor din România și de Academia Română. Faima cea mai mare i-a adus-o romanul Galeria cu viță sălbatică, roman simbolic, apropiat de poetica realismului magic din romanul latino-american.

* 2013: Anatol Rotaru (n. 14 octombrie 1949, Chișinău - d. 3 octombrie 2013, Chișinău) a fost un fizician, doctor abilitat în științe fizico-matematice, profesor universitar.

S-a născut la 14 octombrie 1949 în orașul Chișinău, într-o familie de muncitori. A absolvit școala fizico-matematică nr.32 din Chișinău (1967); Facultatea fizică-matematică, Catedra fizică teoretică a Universității de Stat din Moldova (1972); doctorand la Institutul de Fizică Aplicată al ASM, specialitatea Fizica teoretică și matematică (1976). A făcut post-doctoratul în cadrul aceluiași institut academic (1989), susținând cu succes teza de doctor abilitat în fizică și matematică în 1993. Ambele teze de doctor și de doctor abilitat le-a realizat sub conducerea cunoscutului savant cu mare pondere în fizica teoretică, acad. Sveatoslav Moscalenco.

Interesele științifice ale fizicianului Anatol Rotaru țin de teoria generală a autoorganizării sistemelor neliniare ierarhice și complexe (sinergetica), teoria haosului dinamic, teoria materiei condensate, optica neliniară, electronica cuantică, biofizica sinergetică, probleme globale ecologice, sinergetica umanitară și socială, organizarea și autoorganizarea sistemelor sociale, a științei și învățământului superior, istoria civilizațiilor.

Activitatea științifică a profesorului Anatol Rotaru s-a reflectat în circa 400 de lucrări științifice, inclusiv 3 monografii, publicate în țară și peste hotare (Rusia, SUA, Anglia, Germania, Olanda, Polonia etc.). În calitate de conducător științific a pregătit 9 doctori și doctori habilitați în științe fizico-matematice. Activitate didactică: a ținut prelegeri și cursuri speciale la Universitatea de Stat din Moldova – fizica generală și fizica sinergetică (Facultatea de fizică); chimia sinergetică (Facultatea de chimie); sinergetica ecologică (Institutul de Științe Reale al USM); sinergetica socială și umanitară (Institutul Internațional de Management al USM); modelarea matematică a sistemelor sinergetice (Facultatea de matematică și informatică a USM); aparatul matematic al sinergeticii (Facultatea de matematică și informatică a USM); Universitatea de Stat de Farmacie „Nicolae Testemițanu”. A fost vicepreședinte al Consiliului Rectorilor din Republica Moldova (1994–2000).

Prof. Anatol Rotaru s-a manifestat energic în activitatea socială în calitate de vicepreședinte al Academiei Internaționale de Informatizare (afiliată ONU), filiala R. Moldova; membru al Consiliului pentru decernarea Premiilor de Stat în domeniul Științei și Tehnicii din Republica Moldova; vicepreședinte al Comisiei de experți pe lângă Guvernul Republica Moldova pentru colaborarea științifică cu țările străine; expert principal al Comisiei de experți a Ministerului Economiei și Reformelor; președinte al Comitetului pentru decernarea Premiului Național în domeniul Științei și Tehnicii (2002-2004).

Savantul și profesorul Anatol Rotaru a deținut și importante funcții de stat: vice-ministru al științei și învățământului (1989–1992); consilier principal pentru cercetarea științifică și învățământ al Parlamentului Republicii Moldova (1992–1994); președinte al Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică din cadrul Guvernului R. Moldova (2000–2004); vicepreședinte al Consiliului Național pentru Acreditare și Atestare (2005–2008). Din 2009 activează în calitate de șef al Direcției politici, management și monitorizare în sfera științei și inovării a Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al ASM, director la Consiliul Consultativ de Expertiza al ASM.

Distincții științifice: Laureat al Premiului Tineretului din Republica Moldova pentru Știință și Tehnică (1982); Laureat al Premiului Prezidiului ASM (1985); Laureat al Premiului Național în domeniul Științei și Tehnicii (2004); medalie de aur și medalie de argint – al V-lea Salon Internațional de Invenții și Tehnologii Noi „Новий час”, Sevastopol, Ucraina (2009).

Titluri academice: a fost ales membru al Academiei Internaționale de Informatizare (ONU); membru al Academiei de Științe din New-York; membru al Academiei Internaționale de Științe a Școlii Superioare (Moscova).

Sărbători

· Calendar crestin ortodox:
Sf Sfințit Mc Dionisie Areopagitul; Sf Mc Teoctist

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

miercuri, 30 septembrie 2020

REVISTA MEA DIN 3 OCTOMBRIE/ 1. B.