MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 5 SEPTEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 590: A decedat regele longobarzilor Authari (n. cca. 540). A domnit din anul 584 până la moarte. Era fiul fostului rege, Cleph al longobarzilor, la moartea căruia (574), nobilimea longobardă a refuzat numirea unui succesorul, situaţie care a condus la interregnum-ul de 10 ani, cunoscut ca „Domnia ducilor”. Abia in 584, ei l-au ales rege pe printul Authari, căruia i-au cedat nu numai stăpânirea asupra reşedinţei de la Pavia, dar şi jumătate din domeniile lor ducale. El a extins stăpânirea longobardă pe seama unor posesiuni ale Bizanţului din Italia. La 15 mai 589, Authari s-a căsătorit cu Theodelinda, fiică a ducelui Garibald I al bavarezilor. De credinţă catolică, regina a avut o mare influenţă asupra longobarzilor datorită virtuţilor sale. Authari a murit la Pavia în 590, posibil otrăvit.
· 1803: A decedat scriitorul francez Choderlos de Laclos, cunoscut mai ales pentru romanul epistolar Legături primejdioase (”Les Liaisons dangereuses”).; (n. 17 octombrie 1741) (Legăturile primejdioase sau scrisori adunate într-o societate și publicate întru instruirea altor câteva), ilustrează psihologia erotica a societății rafinate a marii aristocratii franceze (a vieții „împotriva naturii„) din perioada anterioară Revolutiei franceze.
· 1857: A murit Auguste Comte, filosof, matematician, sociolog francez (n. 1798). Isidore Marie Auguste François Xavier Comte (n. 19 ianuarie 1798, Montpellier – d. 5 septembrie 1857, Paris) sociolog și filosof francez, fondatorul teoriei pozitivismului.
* 1864: Ioan Maiorescu, născut Trifu, (n. 1811, Bucerdea Grânoasă, Bucerdea Grânoasă, Alba, România – d. , Craiova, Principatele Unite) a fost un profesor român de istorie, director al Școlii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Țării Românești pe lângă dieta germană de la Frankfurt pe Main, tatăl lui Titu Maiorescu.
Fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
* 1867: Landgraful Wilhelm de Hesse-Kassel (24 decembrie 1787 – 5 septembrie 1867) a fost fiu al Landgrafului Frederick de Hesse-Cassel și a Prințesei Caroline de Nassau-Usingen.
* 1864: Ioan Maiorescu, născut Trifu, (n. 1811, Bucerdea Grânoasă, Bucerdea Grânoasă, Alba, România – d. , Craiova, Principatele Unite) a fost un profesor român de istorie, director al Școlii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Țării Românești pe lângă dieta germană de la Frankfurt pe Main, tatăl lui Titu Maiorescu.
Fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
| Ioan Maiorescu | |||||||||||||||
| |||||||||||||||
.svg){kind=small}
La 10 noiembrie 1810, Wilhelm s-a căsătorit la Palatul Amalienborg cu Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei (1789–1864) fiica Prințului Frederic al Danemarcei și Norvegiei(1753–1805) și a Sofiei Frederica de Mecklenburg-Schwerin (1758–1794).
Împreună au avut șase copii:
- Karoline Friederike Marie de Hesse-Kassel (15 august 1811 - 10 mai 1829).
- Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel (9 mai 1814 - 28 iulie 1895). S-a căsătorit cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau.
- Louise de Hesse (7 septembrie 1817- 29 septembrie 1898). S-a căsătorit cu regele Christian al IX-lea al Danemarcei.
- Frederic Wilhelm de Hesse (26 noiembrie 1820 - 14 octombrie 1884). Șeful Casei de Hesse-Kassel. S-a căsătorit prima dată cu Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei, o fiică a Țarului Nicolae I al Rusiei și a Țarinei Charlotte a Prusiei și a doua oară cu Prințesa Ana a Prusiei.
- Auguste Sophie Friederike de Hesse-Kassel (30 octombrie 1823 - 17 iulie 1899. S-a căsătorit cu baronul Carl Frederik von Blixen-Finecke, Lord de Näsbyholm.
- Sophie Wilhelmine de Hesse-Kassel (18 ianuary - 20 decembrie 1827).
| Landgraful Wilhelm | |||||||||
| Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel | |||||||||
| |||||||||
Robert Harron s-a născut în New-York într-o familie catolică de origine irlandeză. Dintre cei opt frați, Bobby a avut trei care au fost actori. Fratele său Charles a murit în decembrie 1915 în urma unui accident, Tessie a fost răpusă de gripa spaniolă în 1918, iar John a murit în 1939 de meningită.
| Robert Harron | |
 |
Prințesa Isabella s-a căsătorit cu Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen la 8 octombrie 1878. Cuplul a avut opt fiice și un fiu.
La mijlocul anilor 1890, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Arhiducele Franz Ferdinand de Austria, a început să viziteze casa Isabellei și a lui Friedrich. La început s-a presupus că pentru a curta una dintre multele ei fiice. În cele din urmă, s-a descoperit că de fapt o curta pe contesa Sophie Chotek, o doamnă de onoare a Arhiducesei Isabella.
Isabella s-a înfuriat că Franz Ferdinand nu va alege pe una dintre cele opt fiice ale ei să devină mireasă și viitoare împărăteasă; ca urmare s-a angajat într-o luptă pentru a contracara căsătoria lui Franz Ferdinand cu Sophie. Sophie a fost demisă din serviciu, începând astfel un conflict în curs de desfășurare între Friedrich și Franz Ferdinand, care s-a căsătorit cu Sophie în 1900. Căsătoria a fost morganatică, nici unul dintre copiii ei nu putea să-i succeadă tatălui lor.
Zece ani mai târziu, Arhiducesa Isabella a jucat același scenariu când nepotul ei Karl a încercat să se căsătorească cu Nancy Leishman, încântătoarea fiică a ambasadorului SUA în Germania, John George Alexander Leishman. Ca și în cazul Sophiei Chotek, Arhiducesa a simțit că Nancy nu era suficient de aristocrată. Cu toate acestea, Karl și Nancy s-au căsătorit; astăzi nepotul lor este actualul Duce de Croÿ.
De asemenea, singurul ei fiu a făcut o căsătorie morganatică în 1930 cu Irene Dora Lelbach; cuplul nu a avut copii și au divorțat șapte ani mai târziu.
| Prințesa Isabella de Croÿ | |||||||
| Ducesă de Teschen | |||||||
| |||||||
· 1940 - A murit Mihail Berezovschi, compozitor si dirijor (n.20.02.1868).
* 1951: Prințesa Milica Petrović-Njegoš (14 iunie 1866 - 5 septembrie 1951) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Milica a fost soția Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, fratele mai mic al Marelui Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei a cărui soție era sora Milicăi, Anastasia.
* 1951: Prințesa Milica Petrović-Njegoš (14 iunie 1866 - 5 septembrie 1951) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Milica a fost soția Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, fratele mai mic al Marelui Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei a cărui soție era sora Milicăi, Anastasia.
Milica și sora ei Anastasia au fost invitate de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei să fie educate la Institutul Smolny, care era o școală pentru nobile.[1]Ambele surori au fost influente la curtea imperială rusă. Poreclite "pericolul negru" ele erau interesate de ocultism. Au fost discreditate prin prezentarea familiei imperiale a șarlatanului mistic Philippe Nizier-Vashod [2] și (cu grave consecințe) a lui Grigori Rasputin.
La 26 iulie 1889, s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, nepotul țarului Nicolae I al Rusiei. Marele Duce și Ducesa au avut patru copii:
- Prințesa Marina Petrovna (1892 – 1981)
- Prințul Roman Petrovici (1896 – 1978)
- Prințesa Nadejda Petrovna (1898 – 1988)
- Prințesa Sofia Petrovna (3 martie 1898 – 3 martie 1898)
În urma Revoluției ruse din 1917, cuplul a părăsit Rusia pentru sudul Franței. Aici, Marele Duce Petru Nicolaievici a murit la Cap d'Antibes la 17 iunie 1931. Milica a murit la Alexandria, Egipt la 5 septembrie 1951.
| Mare Ducesă Milica Nicolaevna a Rusiei | |
 |
· 1953 – A încetat din viaţă, la Paris, dr. Constantin Levaditi, microbiolog, virusolog şi imunolog, considerat unul din fondatorii virusologiei pe plan mondial. (n. 19 iulie 1874). A fost si un promotor al chimioterapiei si membru de onoare al Academiei Române din 1926; (n. 19 iulie 1874).
1970: Karl Jochen Rindt (n. 18 aprilie 1942 — d. 5 septembrie 1970) a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1970, titlul fiindu-i acordat post-mortem.
· 1973: A murit cântăreţul de operă (bariton) Petre Ştefănescu-Goangă; (n. 1902).
* 1978: Nicodim (in rusa: Nikodim, Никодим; pe numele de mirean Boris Georgievič Rotov, Борис Георгиевич Ротов; Frolovo, 15 ottobre 1929 –, 5 settembre 1978)
Inițiator al dialogului interreligios, mitropolitul Nicodim a fost printre personajele cele mai ilustre ale ortodoxiei și istoriei ruse ale ecumenismului. În 1971 a devenit succesorul la tron al lui Serghei Izvekov, care fusese ales de către sfântul Sinod de la Moscova, devenind astfel Pimen I, patriarhul Moscovei. Figură marcantă, mitropolitul Nicodim apare într-un episod tragic ce urmă să își pună amprenta, asupra istoriei Bisericii universale.În 1978 pleacă în vizită pastorală în Italia, la Milano, acolo unde ucenicul Evloghios Hessler, era exarh al patriarhiei Moscovei pe toată Italia. După săvârșirea sfintei liturghii și a ridicării în rangul de egumen a neobositului tanăr, mitropolitul Nicodim Rotov, impreună cu tanărul reprezentant al Moscovei, pleacă la Roma, acolo unde fusese invitat într-o audientă privată de către noul papă. După discuții interminabile și evocări, suveranul pontif îl invită pe Nicodim Rotov la o cafea, urmând că după terminarea cafelei tanărul Evloghios Hessler, să-l ducă înapoi pe mitropolit, la sediul exarhatului rusesc de la Milano. Acest lucru, din păcate nu am mai putut fi posibil, deoarece după termină cafelei, mitropolitul Nicodim, președintele Departamentului de relații Externe al Patriarhiei Moscovei, cade secerat, murind în brațele papei Ioan Paul I, la numai 49 de ani, chiar sub ochii ucenicului său arhimandritul Evloghios Hessler. Sfârșitul prematur al marelui ierarh, a dat naștere la o serie de suspiciuni: în special că era un spion KGB, care dorea distrugerea bisericii catolice. O altă controversă, ar fi fost aceea că mitropolitul, a mers la Vatican pentru a-l prezenta pe tanărul preot, că pe un viitor ierarh al rușilor, în Italia, ceea ce nu era pe placul bisericii catolice, deoarece tanărul Evloghios Hessler, provenea din sanurile bisericii catolice, că student erudit, iar mai apoi că și profesor renumit, în învățământul Vaticanului, dar care a abandonat catolicismul, îmbrățișînd ortodoxia. Ultima variantă și cea mai plauzibilă, este că în semn de prețuire, Papa Luciani, i-a oferit lui Nicodim cafeaua acestuia, care fusese otrăvită, dar destinată Papei. Cert este că o săptămana mai târziu, papa Ioan Paul I, moare în condiții similare.
| Nicodim Rotov | |
_1963b.jpg) |
· 1986: A murit prozatorul Nicuţă Tănase; (n.12 august 1924, Bucuresti). Dupa scoala de ucenici,urmata la Bucuresti, lucreaza ca lacatus la Avrig (jud. Sibiu) si apoi la Hunedoara. Debuteaza in ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara (Uzina noastra) cu foiletoane si versuri (1948). in 1950 intra la Scoala de Literatura si Critica Literara „Minai Eminescu” din Bucuresti. Lucreaza ca redactor la Urzica, apoi la Scinteia. Colaboreaza la ziarele centrale si la revista literare (Scinteia, Contemporanul, Flacara, Gazeta literara, Luceafarul, Presa noastra, Revue Roumaine, Scinteia tineretului, Tribuna, Tinarul scriitor, Viata Romaneasca s. a.), cu povestiri, foitetoane satirice sau fragmente de roman, pe care le publica apoi si in volum (M-am facut baiat mare, 1954 – volum de debut; Am fugit de-acasa, 1961; Plec la facultate, 1964; Portrete in aquaforte, 1981 si multe altele). A fost distins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pe 1979.
Fiul lui Anghel Nicuță, negustor ambulant, și al Elenei (n. Moldovan).
După școala de ucenici urmată la București, lucrează ca lăcătuș la Avrig (județul Sibiu) și apoi la Hunedoara.
Debutează în ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara (Uzina noastră) cu foiletoane și versuri (1948). În 1950 intră la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Lucrează ca redactor la Urzica, apoi la Scînteia. Colaborează la ziarele centrale și si la reviste literare (Scînteia, Contemporanul, Flacăra, Gazeta literară, Luceafărul, Presa noastră, Revue Roumaine, Scînteia tineretului, Tribuna, Tînărul scriitor, Viața Românească ș.a.), cu povestiri, foiletoane satirice sau fragmente de roman, pe care le publică apoi și in volum.
Volume:
- M-am făcut băiat mare
- A billentyus szajmuzsika
- Muzicuța cu schimbător
- Derbedeii
- Acțiunea P. 1500
- Astăzi e ziua mea
- Am fugit de acasă
- Ce oameni, Domnule!
- Plec la facultate
- Fără minuni, Doamne
- Cruce de ocazie
- Eu și îngerul meu păzitor Mitică
- Baiat bun, dar... cu lipsuri: Piesă în trei acte
- Sus mîinile, domnule scriitor
- Ghidul superstițiosului
- Destăinuirea marilor secrete
- Carte de explicare a viselor
- Răpirea ucenicului nevrăjitor
- Fără înger păzitor
- Telefonul de la ora 19
- Portrete în Aqua Forte
- Lume, lume, soro lume!: Patru nuvele aproape autobiografice
- M-am făcut... tată mare: Un fel de jurnal
| Nicuță Tănase | |||||||||||||||
| |||||||||||||||
.svg){kind=small}
* 1992: Fritz Reuter Leiber, Jr. (n. 24 decembrie 1910 – d. 5 septembrie 1992) a fost un scriitoramerican de literatură științifico-fantastică, fantezie și horror. Romanul său „The Big Time”a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1958. Romanul său „The Wanderer” a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1965. Este cel mai renumit pentru seria eroică sword-and-sorcery „Fafhrd and the Gray Mouser”, care a fost scrisă de-a lungul a peste 50 de ani.
| Fritz Leiber | |
 |
· 1993 - A încetat din viaţă regizorul francez Claude Renoir (Filmografie: Monsieur Vincent, Cleopatra, The Spy Who Loved Me) (n. 1914)
* 1994: Edouard Pamfil (scris și Eduard Pamfil) (n. 6 mai 1912, Geneva - d. 5 septembrie 1994) a fost medic psihiatru și autor român, creatorul psihiatriei antropologice din România.
* 1994: Edouard Pamfil (scris și Eduard Pamfil) (n. 6 mai 1912, Geneva - d. 5 septembrie 1994) a fost medic psihiatru și autor român, creatorul psihiatriei antropologice din România.
Tatăl său, Gheorghe Pamfil, de origine greacă, a fost decanul Facultății de Farmacie din Cluj, iar mama, Jeanne, de origine franceză.[1]Fratele său, Gabriel Pamfil, a fost căsătorit cu Éva Semlyén(hu).[2]
Edouard Pamfil a urmat studiile liceale la Geneva și cele de medicină la Cluj. Se specializează în neurologie la București, sub îndrumarea profesorului Nicolae Ionescu-Sisești (1888-1954), și la Paris - un stagiu antebelic, cu neurologul Jean Lhermitte (1877-1959) și cu psihiatrul Paul Guiraud (1882-1974), și ulterior după cel de-al Doilea Război Mondial cu Henry Ey (1900-1977) la Spitalul Sainte Anne.[1]
Se reîntoarce în țară în 1948 și, după o scurtă perioadă ca funcționar la Ministerul Sănătății, alături de Florica Bagdasar, se mută, în 1950, la Timișoara, unde începe activitatea de psihiatru, fiind fondatorul disciplinei de psihatrie al al Facultății de Medicină, disciplină care s-a înființat odată cu venirea lui la Timișoara.[1][3] Între anii 1950 până în 1978 - cu o întrerupere între 1955-1961 – a fost șef al disciplinei de psihatrie al Facultății de Medicină a Universității Timișoara.
Între anii 1956-1959 a fost profesor la Facultatea de medicină din Cluj, de unde a fost eliminat ca urmare a manifestărilor studențești din 24 ianuarie 1959, ocazionate de aniversarea centenarului Unirii. Între anii 1959-1963 a fost mutat în orașul Siret, fiind însărcinat cu organizarea unei unități medico-sociale pentru handicapații mental. Din 1963 s-a întors la Timișoara, unde a rămas profesor până la pensionarea sa, în 1977.[1] După moartea lui Edouard Pamfil, în 1994, Clinica de Psihiatrie „Edouard Pamfil” din Timișoara a fost numită după el.
În perioada interbelică, Edouard Pamfil a fost student al cunoscutului psihiatru și psihanalist Henri Ey la Paris, unde a studiat și chitarăclasică. Chitara o cânta cu virtuozitate.[4] Festivalul internațional de chitară Eduard Pamfil care are loc annual în decembrie a fost numit după el.[5][6]
Eduard Pamfil a fost o personalitate de cultură universală, considerat un adevărat umanist, un om mare (Ștefan Bertalan), un ultim renascentist al secolului (Ilie Stepan)[4]. Opera lui cuprinde și lucrări de artă grafică. Cercul de bionică, organizat și găzduit de el la Timișoara în anii 1970, unde s-au discutat curente și tendințe noi în diferite discipline științifice și culturale, a avut o influență susținută asupra intelectualilor care au participat, printre ei artiști și literați.
Publicații
- Ion Nicolae Anghel, Eduard Pamfil – Cartea cu Pamfil, 1996, ISBN-10: 9739244041, ISBN-13: 9789739244046 (carte biografică/autobiografică)
- Eduard Pamfil - Adagio, Editura Facla, 1986 (poezii)
- Edouard Pamfil - Arioso dolente, Editura Facla, 1979
- Edouard Pamfil - Persoană și devenire, Editura științifică și enciclopedică, 1976
- Edouard Pamfil – Psihozele, Editura Facla, 1976
- Edouard Pamfil - Psihologie și informație, Editura științifică, 1973
· 1995: A încetat din viaţă academician prof. Eduard Pamfil, întemeietorul şcolii româneşti de psihiatrie antropologică.
· 1996 - A murit Leonard Katzman, cel care a produs si scris scenariul pentru aproape 350 de ale serialului de televiziune ”Dallas”.
· 1997: Radu Boureanu (n. , București, România – d. , București, România) a fost un actor de scenă, dramaturg, eseist, scriitor și traducător român, activ atât în România interbelică, cât și în România postbelică. Născut în București, este descendentul unei vechi familii moldovenești; bunicul, Gheorghe Boureanul, erou al războiului din 1916-1918 (autor de tratate de tactică și pedagogie, poet amator eminescizant), tatăl - Eugen Boureanul, avocat și scriitor, mama - Jeanne Boureanul (născută Michel, de origine franceză), profesoară.
A studiat la colegiile (liceele) Mihai Viteazul și Matei Basarab din capitala României și privat la Bazargic. În 1931, a absolvit Academia de Muzică și Arte Dramatice din București, fiind student în clasa celebrei Lucia Sturdza-Bulandra.Între 1929 și 1947 este, cu întreruperi, actor la Teatrul Național din București, apoi se dedică scrisului.
Primele sale poeme au apărut în Ritmul vremii, în 1927. Alte publicații, în care Radu Boureanu a publicat, au inclus revistele literare Gândirea, Vremea, Adevărul literar și artistic și Bilete de Papagal. Se face cunoscut și apreciat de Mihail Dragomirescu cu o poemă publicată în „Lumea" de la Iași, dedicată lui Mihail Sadoveanu și intitulată "Cherhanaua de altădată, cherhanaua de acum". Împreună cu Zaharia Stancu, scriitorul a fondat revista Azi în 1932. Prima sa carte de poezii, apărută în 1933, volumul Zbor alb, a atras atenția criticului Pompiliu Constantinescu.
Între anii 1936 și 1940, a condus revista de turism și artă „România", a îngrijit suplimentul „Caiet de poezie" al „Vieții românești", al cărei redactor-șef va deveni între 1967 și 1974. Ca poet, a obținut mai multe premii naționale și internaționale (începând din 1933), concomitent realizând și o remarcată creație de pictură (a participat și a fost premiat la Saloanele Oficiale cu începere din 1942). Radu Boureanu a mai scris și critică de artă, memorialistică, proză, teatru, ca și literatură poematico-dramatică, și a făcut numeroase traduceri.
Opera:Poezie
- Zbor alb, 1932;
- Golful sîngelui, 1936;
- Cai de Apocalips, 1939;
- Sîngele popoarelor, 1948;
- Umbra stelelor, 1957;
- Cîntare cetății lui Bucur, 1959;
- Moartea morilor de vînt, 1961;
- Vioara cosmică: poezii alese; [pref. de Ov. S. Crohmalniceanu], 1962;
- Inima desenată, 1964;
- Cheile somnului, 1967;
- Cocoși de vînt, 1968;
- Solara noapte, 1969;
- Piramidele frigului, 1970;
- Mîinile orelor, 1971;
- Ce oră e în lume?, 1973;
- Harap Alb: basm în versuri după Ion Creangă, 1974.
- Planeta curată, 1976;
- Planeta nebunilor', 1979;
- La nord de Aldebaran - Au Nord de Aldebaran; ediție bilingvă, traducere de Gina Argintescu-Amza, prefață de Al. Balaci, București, 1981;
- Frumusețile oarbe, 1982;
- Snop de fulgere, 1985;
- Oceanul întrebărilor, 1985;
- Albastra umbră a tristeții, 1986;
- Dulce uragan, 1989.
Piese de teatru
- Lupii: piesă în 4 acte (6 tablouri), 1952 - Premiul de Stat;
- Cazul Bennet : piesă în 3 acte : (6 tablouri) de Radu Boureanu și Horia Deleanu, 1954;
- Satul fără dragoste, poem dramatic, 1955 - recompensat cu premiul Uniunea Scriitorilor.
- Fata de pe Mureș: piesă într-un act (două tablouri), 1954
Proza scurtă
- Nicolae Milescu Spatarul, o biografie romanțată a lui Nicolae Milescu, 1936;
- Ceașca, 1956;
- Între Marea Neagră și Marea Albă, 1964;
- Üstuné sau Colina goală, 1965;
- București; prezentare grafică: T. Mironescu, 1966;
- Holbein, 1975;
- Edgar Degas; prezentare grafică: Mihail Boitor, 1983.
Romane
- Fata din umbră, 1936;
- Enigmaticul Baikal, 1937;
- Ceașca, roman, 1956;
- Frumosul Principe Cercel, 1978.
Publicistică și memorialistică
- Funia de nisip: publicistică politică și literară, 1972;
- Văzuți în oglinda timpului, 1987.
Antologii
- O călătorie în Făgăraș, în Microfonul vagabond: publicistică literară radiofonică din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune : (reportaje, însemnări de călătorie, eseuri) : 1932-1935 / [cercetarea de arhivă, selecția și îngrijirea textelor Maria-Elena Negoescu și Horia Pop. - p. 163-167;
- Pentru pace, pentru socialism: poeme, de Maria Bănuș, Mihai Beniuc, Radu Boureanu ... [et al.], 1950;
- Scrieri - 1972-1979:
- - Vol. 1 Zbor alb: poezii
- - Vol. 2 Piramidele frigului: poezii
- - Vol. 3 Călătorii pierdute
- - Vol. 4 Traduceri din lirica universală
Traduceri
- M. Constantin-Weyer - Trecutul domnului Monge, 1937;
- Henry de Monfreid - Aventuri pe mare, 1944;
- L.N. Tolstoi - Prizonierul din Caucaz, 1948;
- Alexandru Blok - Poeme, 1949;
- Karinthy Frigyes - Zidarii, 1952;
- A. N. Ostrovskij - Fata de zăpadă: (Snegurocika) : basm de primăvară în patru acte și un prolog, 1954;
- Aleksandr Nikolaevich Ostrovskij - Kozma Zaharici Minin Suhoruk: cronica dramatica în cinci acte în versuri, 1956;
- A. N. Ostrovski - Voievodul (Visul de pe Volga): comedie în cinci acte, cu prolog în versuri, 1958;
- Émile Verhaeren - Poeme; tălmăciri de Radu Boureanu ; cuv. înainte de Ion Vitner, 1960;
- Méliusz József - Cît cuprind cu ochii': poeme : (1931-1960); în românește de Emil Giurgiuca și Radu Boureanu ; pref. de M. Gafita, 1962;
- Pablo Neruda - Poeme; trad. [;i pref. de] Radu Boureanu, 1965;
- Nguyên Du - Kim-Van-Kiêu: poem național vietnamez, 1967;
- Antologie de poezie belgiană de limba franceză; antol. îngrij., trad. și comentată de Radu Boureanu, 1968;
- Arthur Haulot - Roșcatul în lună, 1968;
- Nuvele din Flandra; în românește de Radu Boureanu, Valeria Sadoveanu și Petre Solomon ; cuv. înainte de Geo Dumitrescu, 1968;
- Robert Goffin - Versuri, 1970;
- Arthur Haulot - Mierloiul chior, 1973;
- Hugo Claus - Apropo de Dédé (pref. și trad.), 1974;
- Muriel Spark - Domnișoara Brodie', în floarea vîrstei; trad. de Livia Deac ; trad. versurilor de Radu Boureanu, 1975;
- Mihai Eminescu în critica italiană; texte alese și traduse de Radu Boureanu și Titus Pârvulescu ; argument de Radu Boureanu ; pref. de Ștefan Cuciureanu, 1977.
| Radu Boureanu | |
 Radu Boureanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  București, România |
| Decedat | (91 de ani) București, România |
| Părinți | Eugeniu Boureanul |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | pictor traducător poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Universitatea Națională de Muzică București |
· 1997: Maica Tereza, născută Anjezë Gonxhe Bojaxhiu (pronunțat /aˈɲɛzə ˈɡɔndʒɛ bɔjaˈdʒiu/; n. , Skopje, Provincia otomană Kosovo, Imperiul Otoman – d. , Calcutta, India) și canonizată de Biserica Catolică cu numele de Sfânta Tereza de Calcutta, a fost o călugăriță catolică de origine albaneză[12] care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950. Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări.
A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”. A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore. A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003. La 4 septembrie2016 a avut loc canonizarea Fericitei Maici Tereza de Calcutta, la Vatican, în Piața Sfântul Petru
Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Gonxhe însemnând boboc în albaneză) s-a născut în 26 august 1910, în Üsküb, Imperiul Otoman (acum Skopje, capitala Republicii Macedonia). Deși s-a născut în 26 august, ea considera că 27 august, ziua în care a fost botezată, era "adevărata ei zi de naștere."[15] Familia ei a trăit pe strada Koçina 13 din centrul orașului Skopje unde exista o mare comunitate de vlahi.[16] Tatăl ei Nikollë Bojaxhiu sau Nikola Boiagiu ar fi fost de origine vlahă potrivit mai multor surse.[17][18][19][20][21][22] Ea a fost cea mai mică dintre copiii familiei din Shkodër, Albania, având ca părinți pe Nikollë și Drana Bojaxhiu.[23] Tatăl ei era implicat în politica albaneză. În 1919, după o întâlnire politică, în care Skopje era lăsată în afara Albaniei, el s-a îmbolnăvit și a murit, când Agnesë avea opt ani[15], pe vremea Imperiului Otoman. După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o ca romano-catolică.
La 10 septembrie 1946, Teresa a avut ceea ce a descris ulterior drept „chemarea dinăuntrul chemării” atunci când a călătorit cu trenul de la Calcutta la mănăstirea Loreto(d)din Darjeeling pentru odihna anuală. „Trebuia să plec din mănăstire și să-i ajut pe săraci trăind în mijlocul lor. Era o poruncă. A nu o urma ar fi însemnat o încălcare a credinței.”[24] Joseph Langford avea să scrie „deși nimeni nu știa la acea dată, sora Tereza tocmai devenise maica Tereza”.[25]
Și-a început munca de misionariat cu săracii în 1948,[26] schimbând vechiul veșmânt(d)tradițional de la Loreto cu un sari simplu din bumbac alb cu contur albastru. Tereza a adoptat cetățenia indiană, a stat câteva luni în Patna pentru a primi o pregătire minimală în medicină de la Holy Family Hospital apoi s-a aventurat în mahalalele sărace.[27][28] A înființat o școală la Motijhil, Kolkata, înainte să înceapă să-i îngrijească pe cei săraci și înfometați.[29] La începutul lui 1949, Terezei i s-a alăturat un grup de tinere femei, și împreună cu ele a pus bazele unei noi comunități religioase care îi ajută pe „cei mai săraci dintre săraci”.[30]
Eforturile ei au atras rapid atenția oficialilor indieni, inclusiv a prim-ministrului.[31] Tereza scria în jurnalul ei că în primul ei an a avut multe dificultăți. Fără niciun venit, a cerșit hrană și provizii și a avut îndoieli, s-a simțit singură și tentată să se întoarcă la confortul vieții la mănăstire:
„Domnul nostru vrea să fiu o călugăriță liberă, acoperită cu sărăcia crucii. Astăzi, am învățat o lecție bună. Sărăcia celor săraci trebuie să fie atât de grea pentru ei. Căutând o casă, am mers și am mers până m-au durut mâinile și picioarele. M-am gândit cât de mult trebuie că-i doare și pe ei, trupul și sufletul, căutând o casă, hrană și sănătate. Apoi, a venit confortul de la Loreto să mă ispitească. „Trebuie doar să spui și totul va fi din nou al tău”, îmi tot spunea Ispita ... De bună voie, Domnul meu, și din dragoste pentru tine, doresc să rămân și să fac ce va fi sfânta ta vrere. N-am lăsat să curgă nici o singură lacrimă.[32]”
La 7 octombrie 1950, Tereza a primit permisiunea Vaticanului pentru congregația diocezană care avea să devină Misionarele Carității.[33]Aceasta urma, după cum ea însăși spunea, să-i îngrijească pe „cei înfometați, cei dezbrăcați, cei fără de casă, cei schilozi, cei orbi, leproșii, toți cei care se simt nedoriți, neiubiți, neîngrijiți în toată societatea, oameni care au devenit o povară pentru societate și sunt izgoniți de toată lumea”.[34]Până în 1997, congregația din Calcutta a crescut de la 13 membri până la peste 4.000 de surori care se ocupau de orfelinate, case de îngrijire paleativă pentru bolnavii de SIDA și centre de caritate în toată lumea, unde se oferea asistență refugiaților, nevăzătorilor, persoanelor cu handicap, vârstnicilor, alcoolicilor, săracilor, persoanelor fără adăpost și victimelor inundațiilor, epidemiilor și foametei.[35]
În 1952, Tereza a deschis primul azil(d) cu ajutorul oficialilor din Calcutta. Ea a transformat un templu Hinduabandonat în Kalighat Home for the Dying(d), gratuită pentru cei săraci, și i-a schimbat numele în Kalighat, the Home of the Pure Heart (Nirmal Hriday; „Casa Inimii Pure”).[36] Cei aduși aici primeau îngrijiri medicale și ocazia de a muri cu demnitate în conformitate cu credința lor: musulmanilor li se citea Coranul, hindușii primeau apă din Gange, iar catolicii primeau sacramentul ungerii bolnavilor(d).[37] "A beautiful death", Teresa said, "is for people who lived like animals to die like angels—loved and wanted."[37]
A deschis un azil pentru bolnavii de lepră, denumit Shanti Nagar (Orașul Păcii).[38] Misionarele Carității au înființat clinici de îngrijire a leprei în toată Calcutta, oferind medicamente, pansamente(d) și hrană.[39]Misionarele Carității au primit din ce în ce mai mulți copii fără adăpost; în 1955, Tereza a deschis Nirmala Shishu Bhavan („Casa Inimii Imaculate pentru Copii”), ca adăpost pentru orfani și tineri fără casă.[40]
Congregația a început să atragă recruți și donații, și în anii 1960s deschisese aziluri, orfelinate și leprozerii(d)în toată India. Tereza a extins apoi congregația și peste hotare, deschizând în 1965 în Venezuela o casă cu cinci surori.[41] Au urmat și alte case în Italia (Roma), Tanzania și Austria în 1968, și în anii 1970 congregația a deschis case și fundații în Statele Unite și în zeci de țări din Asia, Africa și Europa.[42]
Frații Misionari ai Carității a fost înființată în 1963, și o ramură contemplativă(d) a ordinului a apărut în 1976. Mireni catolici și necatolici s-au înscris în organizațiile Colaboratorilor Maicii Teresa, Colaboratorilor Bolnavilor și Suferinzilor, și a Misionarilor Mireni ai Carității. Răspunzând cererilor numeroșilor preoți, în 1981 Maica Tereza a înființat Mișcarea Corpus Christi pentru Preoți[43] și (împreună cu preotul Joseph Langford) Părinții Misionari ai Carității în 1984[44] pentru a combina obiectivele vocaționale ale Misionarelor Carității cu resursele preoțimii. Până în 2007, Misionarii Carității numărau 450 de frați și 5000 de surori în toată lumea, operând 600 de misiuni, școli și adăposturi în 120 de țări
| Maica Tereza | |
 |
· 2004: Grigore Gheba, renumit matematician roman (n. 1912). A fost un general de armată şi profesor de matematică român, care a scris peste 30 de culegeri de probleme de matematică, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Prima culegere de probleme sub semnătura sa a apărut în 1948 si a fost de nivel elementar şi mediu, în special de algebră şi geometrie.
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta, părinții Sf Ioan Botezătorul
·
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu