REVISTA MEA DIN 6 SEPTEMBRIE/ 1. A.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 6 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri 

ISTORIE PE ZILE 6 Septembrie

Evenimente

·         394 – Ia sfarsit batalia de la Frigidus (5 -6 sptembrie) dintre trupele Imperiului Roman de Rasarit, aliate cu vizigotii lui Alaric sub comanda imparatului Theodosius I si armatele Imperiului Roman de Apus coalizate cu triburile francilor, aflate sub comanda lui Eugenius si Arbogast. Eugenius (Flavius Eugenius), retor la Vienne (in sud-estul Frantei actuale) fusese proclamat imparat in anul 392 impotriva lui Theodosius I. Dupa un succes initial, Eugeniu si Arbogast sunt tradati de o unitate a francilor si invinsi.Eugeniu este decapitat sau se sinucide. Moartea lui Eugeniu la 6 august 394  permite pentru ultima data in istoria romana, unirea sub un singur imparat toate teritoriile Imperiului Roman si  crestinarea partii apusene a imperiului, marcand sfarsitul tentativelor de restabilire a paganismului.

·         1456: Tratat incheiat de Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti, cu negustorii din Brasov si Tara Barsei. Se stabilea ca, in cazul in care ar fi nevoit sa-si paraseasca tara din cauza navalirii turcilor, sau a altor dusmani, sa fie primit de brasoveni. In schimb, se angaja sa le dea negustorilor ajutorul impotriva turcilor; Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476). I se mai spunea  Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini) si  a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476.

·         1522: Se incheie prima expeditie navala in jurul lumii initiata de Fernando Magellan. Unul dintre cele cinci vase ale navigatorului portughez, Victoria, a acostat in portul Sanlýcar de Barrameda din Spania, fiind prima nava care a inconjurat globul. Victoria l-a avut ca si comandant pe Juan Sebastian de Elcano. Acesta a devenit capitanul navei dupa ce Magellan a fost ucis in aprilie 1521 in insulele Filipine. Majoritatea membrilor echipajului nu a supravietuit indelungatei calatorii, marinarii fiind rapusi de bolile tropicale contactate sau de scorbut. Din 265 de oameni care se aflau la bordul celor cinci corabii au mai ramas in viata pana la final doar 115. Calatoria lui Magellan in jurul lumii a inceput in 1519, acesta cautand un drum prin Vest spre Insulele Moluce din Indonezia. In cursul expeditiei, navigatorul a descoperit stramtoarea care ii poarta numele si care face legatura dintre Oceanul Atlantic si Pacific. Magellan nu a reusit sa ajunga la destinatie, fiind ciopartit de bastinasii din insula Mactan. Numele sau se leaga insa de una dintre cele mai stralucite calatorii din istoria descoperirilor geografice. 

·         1776: Un uragan lovește Guadeloupe făcând mai mult de 6000 de victime omenești.

·         1842: A fost pusă piatra de temelie a primului sediu propriu al primăriei Bucureştiului – “Casa Oraşului” – realizat de către arhitectul X. Villacrosse, pe malul drept al Dâmboviţei.

·         1848: Are loc o mare demonstraţie populară la Bucureşti. Mulţimea arde, pe Dealul Mitropoliei, Regulamentul Organic (impus din 1831 Ţărilor Române de ocupanţii ruşi) şi Arhondologia (Condica rangurilor boiereşti), demonstrându-şi ataşamentul faţă de ideile Revoluţiei.

·         1863: A intrat în funcțiune, la Londra, primul metrou din lume, de-a lungul sectorului Victoria Street, cu o lungime de 6,3 km; tracțiunea era realizată cu o mașina cu aburi.

·         1885 –  Sub presiunea naționaliștilor bulgari majoritari in regiune,Rumelia orientală  și-a proclamat unirea cu Principatul Bulgariei. Rumelia orientală a fost înființată ca provincie autonomă în cadrul Imperiului Otoman prin Tratatul de la Berlin din 1878. Ea cuprindea teritoriul dintre Muntii Balcani, Muntii Rodopi si Strandia, o regiune denumită de locuitorii săi  Tracia de Nord. Rumelia Orientală a fost o provincie autonomă din punct de vedere administrativ (vilayet) in cadrul Imperiului Otoman intre 1878 si 1908  si  a trecut sub control bulgăresc după 1885 când, în urma unei revoluții fără vărsare de sânge, s-a unit cu Principatul Bulgarie care avea o  autonomie mai largă. In Acordul de la Tophane din 24 martie 1886, sultanul turc Abdul Hamid al II-lea  l-a numit pe principele Bulgariei (fără a da numele cuiva anume) în funcția de Guvernator General al Rumeliei Orientale, păstrând fosta distincție între cele două entități statale și respectând litera tratatului de la Berlin^.  Era clar, însă, pentru Marile Puteri că unirea dintre Principatul Bulgariei și Rumelia Orientală era una permanentă, care nu va mai fi dizolvată. Provincia a rămas sub suzeranitate otomană până când Bulgaria a devenit de jure stat independent în 1908. 6 septembrie, Ziua Unirii, este sărbătoare națională în Bulgaria.

·         1901: Anarhistul Leon Czolgosz îl împușcă pe președintele american William McKinley (va muri la 14 septembrie) la Pan-American Exposition în Buffalo, New York.

·         1913 – este inaugurat stadionul Highbury, pe care a jucat Arsenal Londra. Arena a rămas în picioare până în 2006, când a fost demolat, iar echipa tunarilor s-a mutat pe noul stadion, Emirates. Pe Highbury, Arsenal a jucat 2101 meciuri, iar selecţionata Angliei a evoluat aici de 12 ori

·         1920 – Jack Dempsey îl fae knock-out în  runda a treia pe Billy Miske și câștigă titlul mondial al greilor.Acest meci a fost și primul de titlu mondial transmis la radio

·         1930: Președintele ales democratic al Argentinei, Hipólito Yrigoyen, este îndepărtat de la putere printr-o lovitură militară de stat.

·         1938 – naționala de fotbal a României încheie la egalitate, 1-1, meciul cu Iugoslavia, din Cupa Eduard Benes, jucată la Belgrad. Golul României a fost marcat de Silviu Bindea

·         1939: România se declară neutră în urma declanşării, la 1 septembrie 1939, a celei de-a doua conflagraţii mondiale şi-şi dă totodata acordul de principiu pentru trecerea pe teritoriul său a materialului de război destinat ajutării Poloniei.

·         1939: Al Doilea Război Mondial: Africa de Sud declară război Germaniei.

·         1940: Sub presiunea generalului Ion Antonescu, a Mişcării legionare, a Germaniei şi a conducătorilor PNŢ şi PNL, regele Carol al II-lea abdica si  transmite prerogativele regale fiului său, Mihai. Incepe cea de-a doua domnie a regelui Mihai I (1940-1947). Fostul suveran omite deliberat termenul de abdicare, în speranţa unei reveniri la tron, dacă împrejurările o vor permite.

·         1941: Guvernul nazist i-a obligat pe toti evreii aflati in teritoriile ocupate si in Germania sa poarte o stea a lui David de culoare galbena pe haine pentru identificare; 

·         1944 – Al doilea razboi mondial; Orasul belgian Ypres  este eliberat de fortele aliate de sub ocupatia germana. Pe frontul rasaritean sovieticii  captureaza orasul Tartu din Estonia.

·         1946: George Enescu și soția sa, Maria Cantacuzino, părăsesc definitiv România ajutați de Yehudi Menuhin.

·         1948 – Regina Juliana urca pe tronul Olandei. Juliana (Juliana Louise Emma Marie Wilhelmina; n30 Aprilie 1909 – d.20 Martie 2004) a fost regina Regatului Olandei intre anii 1948 si 1980.

·         1951: Scriitorul american William S. Burroughs își împușcă și ucide soția accidental, atunci când, la o petrecere, vrea să adapteze scena din William Tell fiind în stare de ebrietate. William Seward Burroughs, cunoscut și sub pseudonimul William Lee, (n. 5 februarie 1914 – d. 2 august 1997) romancier, nuvelist, eseist și orator american. În 1951, sub efectul alcoolului Burroughs își împușcă mortal soția într-un joc de-a William Tell. A petrecut 13 zile în închisoare până când fratele său a ajuns în Mexico City și i-a mituit pe avocați și juriști mexicani pentru a-l elibera pe Burroughs pe cauțiune în timp ce el aștepta sentința pentru omucidere din culpă. Fiica lui Vollmer , Julie Adams, a plecat să trăiască cu bunica ei în timp ce William S. Burroughs Jr. a crescut cu bunicii la St. Louis. Burroughs raporta în fiecare luni dimineață la închisoarea din Mexico City în timp ce avocatul lui se străduia să rezolve cazul. Potrivit spuselor lui James Grauerholz, doi martori au fost de acord să depună mărturie că arma s-a descărcat din greșeală în timp ce Burroughs o verifica dacă este încărcată, experți în balistică fiind mituiți să susțină această teorie. Cu toate acestea procesul a fost în continuare amânat iar Burroughs așteptându-și procesul a continuat să scrie ceea ce avea să devină mai târziu romanul Queer (Ciudat). Oricum, când avocatul său a fugit din Mexic pentru a scăpa de propriile sale probleme cu legea acesta fiind implicat într-un accident de masină și într-o altercație cu fiul unui înalt demnitar, Burroughs potrivit spuselor lui Ted Morgan a hotărât să se întoarcă în Statele Unite. Deși Burroughs scria și înainte de a o împușca pe soția lui, Vollmer, acest eveniment îi marchează viața și întreaga operă argumentează biografii. După ce a părăsit Mexicul, Burroughs a peregrinat prin America de Sud căutând un drog numit yage care le promitea consumatorilor senzația de telepatie, acesta scriind și o carte compusă din corespondența dintre el și Ginsberg numită The Yage Letters publicată în 1963 de editura City Lights Books. Burroughs a declarat mai târziu că incidentul cu Vollmer a fost un eveniment fundamental care a inspirat operele lui: “Sunt forțat în ciuda îngrozitoarei concluzii că niciodată nu aș fi devenit scriitor fără moartea lui Joan care m-a motivat și într-un fel mi-a formulat scrisul. Trăiesc cu o amenințare continuă de posedare și o constantă nevoie de a scăpa de posedare, de a scăpa de manipulare. Așadar moartea lui Joan m-a adus în contact cu invadatorul, cu Spiritul Urât care m-a condus spre o lungă luptă cu viața în care nu aveam nici o scăpare decât să scriu ca să mă salvez.”

·         1952 – Emite in orasul Montreal, primul post de televiziune canadian- CBFT – Tv.

·         1955 – Grupuri de turci din Istanbul au atacat comunitatea  greaca din oras,ucigând 13 oameni, rănind peste 30 și distrugând peste 5.000 de case și prăvălii grecești. A fost un pogrom organizat în zilele de 6–7 septembrie 1955. Revoltele au fost orchestrate deasa zisul Grup de mobilizare tactic al armatei turce, centrul ramurii turcești a „Operatiunii Gladio” . Evenimentele au fost declanșate de vestea că sediul consulatului turc din  salonic, in Grecia —clădirea în care în 1881 se născuse Mustafa Kemal Attaturk   —fusese cu o zi înainte ținta unui atac cu bombă.  Bomba  plantată de fapt de un portar turc al consulatului, care ulterior a fost arestat și a mărturisit, a incitat evenimentele. Presa turcă nu a relatat nimic despre arestarea faptasului, insinuând în schimb că bomba ar fi fost pusă de greci. O mulțime de turci, dintre care majoritatea fuseseră aduși dinainte în oraș cu camioanele, au atacat comunitatea greacă din Istanbul timp de nouă ore. Deși mulțimea nu cerea explicit moartea grecilor, mai multe persoane au murit în timpul pogromului sau ca urmare a bătăilor și incendierilor. Printre victime s-au numărat și evrei,armeni și chiar musulmani.  Pogromul a accelerat emigrarea  etnicilor greci din Turcia, și în special din regiunea Istanbulului. Populația grecească de pe teritoriul Turciei a scăzut de la 119.822 de persoane în 1927  la 3.000–4.000 in 2008. Pogromul a fost considerat și ca o continuare a procesului de turcificare început odată cu declinul iImperiului Otoman.

·         1961 – Marocul obține cea mai clară victorie din istoria naționalei sale de fotbal: 13-1 cu Arabia Saudită

·         1964 – John Surtees se impune în Marele premiu al Italiei la formula 1, urmat în clasament de Bruce McLaren și Lorenzo Bandini

·         1966: Premierul Africii de Sud, Hendrik Verwoerd, a fost injunghiat mortal de un Demetrio Tsafendas, un imigrant mozambican, in cadul unei adunari politice. Atentatorul, bolnav de schizofrenie, a fost internat pe viata intr-un ospiciu de langa Johannesburg. Premierul sud-african a fost cel care a instituit politica de apartheid, abolita abia in 1993;

·         1968 – Colonia africana  Swaziland  devine independenta de Marea Britanie.

·         1970 – Clay Regazzoni se impune în Marele Premiu de formula 1 al Italiei, urmat de Jackie Stewart și Jean Pierre Beltoisse

·         1983: URSS recunoaște că a doborât un avion de pasageri sud coreean  KAL-007, declarând că piloții sovietici nu au știut că era un avion civil, atunci când a încălcat spațiul aerian sovietic. În prima fază, sovieticii au negat doborârea avionului la data de 1 septembrie, dar mai târziu au recunoscut, motivând că avionul de pasageri făcea spionaj. Sovieticii au acuzat faptul că zborul a fost deliberat deviat de la cursă ca să verifice gradul de pregătire a apărării sovietice sau chiar să provoace un război. Doborârea cursei sud-coreene KAL 007 la 1 septembrie 1983 a reprezentat un moment tensionat în relația americano-sovietice în Războiul Rece. La 1 septembrie 1983, un avion al liniilor aeriene sud-coreene, cu 269 de persoane la bord, decola din orașul Anchorage, Alaska, SUA cu destinația Seul, Coreea de Sud. Avionul cursei sud-coreene nu a mai ajuns niciodată la Seul, fiind doborât de un avion de interceptare sovietic Su-15, pilotat de maiorul sovietic Ghenadi Osipovici, deasupra Mării Japoniei, în apropierea insulelor Moneron, la sud de insula Sahalin (URSS). În acest incident toți cei 269 pasageri aflați în avionul sud-coreean au decedat, inclusiv congresmanul american Lawrence McDonald aflat la bordul avionului. Împrejurările exacte nu se cunosc nici în ziua de azi. Se pare că avionul s-a rătăcit și a pătruns în spațiul aerian sovietic, tocmai în momentul când un avion de spionaj american efectua o acțiune de recunoaștere în zona respectivă. În zona respectivă lângă Kamceatka se afla o bază a submarinelor sovietice care tocmai făceau exerciții experimentale cu rachete balistice intercontinentale. În mod inexplicabil avionul de pasageri a început să devieze de la cursa sa spre Seul deplasându-se tot mai spre nord. Când avionul de pasageri a violat spațiul aerian sovietic, antiaeriana sovietică a reacționat imediat și a trimis două avioane de vânătoare de interceptare Su-15. Piloții au încercat în repetate rânduri să contacteze pilotul avionului de pasageri de tip Boeing 747 al cursei sud-coreene KAL 007. Neprimind niciun răspuns, comandamentul antiaerienei sovietice le-a ordonat piloților doborârea avionului. În prima fază, sovieticii au negat doborârea avionului, dar mai târziu au recunoscut, motivând că avionul de pasageri făcea spionaj. Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (Politburo) acuza faptul că zborul a fost deliberat deviat de la cursă ca să verifice gradul de pregătire a apărării sovietice sau chiar să provoace război. Sovieticii au acuzat faptul că zborul a fost deliberat deviat de la cursă ca să verifice gradul de pregătire a apărării sovietice sau chiar să provoace un război.

· 

*       1987 – Nelson Piquet trece primul linia de sosire în Marele Premiu de formula 1 al Italiei, pe locul 2 încheie Ayrton Senna, iar al treilea este Nigel Mansell

·         1991:  Leningrad ia din nou numele său istoric de Sankt Petersburg.

·         1992 – Nouredine Morcelli stabileşte un nou record în proba de 1500 metri (3:28:86)

·         1995 – naționala de fotbal a României încheie la egalitate, 0-0 meciul cu Polonia, din preliminariile lui Euro 1996

·         1997: Deschiderea şi sfinţirea „Memorialului Gherla”, în penitenciarul cu acelaşi nume. Inchisoarea din acest oraş a fost una dintre cele mai barbare din timpul regimului comunist. Perioada 1948-1964, a marcat Penitenciarul Gherla prin numeroasele execuţii, torturi si asasinate, ale  deţinuţilor politici, dar şi prin condiţiile inumane de detenţie ale acestora. Muzeul penitenciarului a fost amenajat cu sprijinul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filiala judeţului Cluj, în încăperea în care au avut loc execuţiile, în memoria celor ucişi în anii de teroare comunistă.

·         1997: A fost pusă piatra de temelie a noului palat prezidențial din Groznîi; fostul palat a fost distrus de armata rusă în februarie 1996.

·         1997: La Londra au loc funeralile Dianei, Prințesă de Wales. Diana, Prințesă de Wales (Diana Frances, născută Spencer) (1 iulie 1961 – 31 august 1997) prima soție a lui Charles, Prinț de Wales, moștenitorul tronului Regatului Unit. A fost căsătorită cu Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul tronului Regatului Unit, cu care a avut doi fii: Prinţul William şi Prinţul Henry.  Funeraliile Dianei au avut loc în Westminster Abbey pe 6 septembrie 1997. Cu o zi înainte, după o absență lungă de o săptămână din fața publicului, Regina Elisabeta a II-a și-a adus omagiile fostei sale nore într-o transmisiune televizată (transmisiunea a avut un public de peste 2.5 miliarde de oameni din intreaga lume): „Din momentul în care groaznica veste a ajuns la noi, duminica trecută, am văzut, în toată Anglia și în lume, expresia unei copleșitoare tristeți pentru moartea Dianei. Am încercat cu toții, in diferite moduri, să facem față acestui fapt. Nu a fost ușor să ne exprimăm sentimentul pierderii, deoarece șocul inițial este adesea urmat de un amestec de alte sentimente: neîncredere, neînțelegere, nemulțumire – și grijă pentru cei care rămân. Am fost cu toții emoționați în ultimele zile. Astfel, ceea ce vă spun acum, ca regină și ca bunică, vă spun din inimă. Mai întâi, vreau să aduc omagii Dianei. A fost o persoană excepțională și înzestrată cu multe calități. În vremuri bune sau rele, ea nu și-a pierdut niciodată capacitatea de a zâmbi și de a râde, nici de a-i inspira pe ceilalți cu bunătatea și căldura ei. Am admirat-o și am respectat-o – pentru energia și imlicarea ei în ajutarea altora, în special pentru devotamentul ei pentru cei doi fii ai săi. În această săptămână, la Balmoral, am încercat cu toții să îi ajutăm pe William și Harry să accepte pierderea devastatoare pe care au suferit-o. Niciunul dintre cei care au cunoscut-o pe Diana nu o va uita. Milioane de oameni care nu au cunoscut-o, dar simt că o cunosc, își vor aminti de ea. Eu cred că se pot învăța multe lecții din viața ei și din reacția extraordinară și emoționantă a oamenilor la moartea ei. Cred, la fel ca dumneavoastră, că amintirea ei trebuie păstrată cu drag. Aceasta este o ocazie pentru mine, în numele familiei, în special în numele Prințului Charles, a lui William și Harry, să vă mulțumesc tuturor celor care ați adus flori, ați trimis mesaje și ați adus omagii acestei persoane remarcabile. Aceste dovezi de bunătate au fost o sursă nesecată de ajutor și alinare. Gândurile noastre sunt alături de familia Dianei și de familiile celor care au murit în același accident. Știu că și ei au fost nevoiți să găsească forță, după cele întâmplate, de la sfârșitul săptămânii trecute și până astăzi, încercând să își vindece durerea și apoi să înfrunte viitorul în lipsa unei persoane dragi. Sper că mâine vom reuși cu toții, oriunde am fi, să ne exprimăm mâhnirea cauzată de pierderea Dianei și recunoștința pentru viața ei mult prea scurtă. Este o șansă de a arăta lumii întregi Marea Britanie, ca națiune unită în mâhnire și considerație. Fie ca cei care au murit să se odihnească în pace, și fie ca noi, fiecare dintre noi, să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru o persoană care i-a făcut fericiți pe mulți, mulți alții.”

·         1997 – România învinge cu 8-1 naționala statului Liechtenstein în preliminariile Campionatului Mondial din Franța 1998

·         1999: Uniunea Europeana a decis ridicarea oficiala a sanctiunilor petroliere si aeriene impuse Republicii Muntenegru si provinciei sirbe Kosovo; 

·         2001: Senatul Romaniei a abrogat articolul 200 din Codul Penal, care incrimina relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, adoptand proiectul de Lege privind modificarea si completarea unor dispozitii referitoare la infractiuni privind viata sexuala.

·         2003 – naționala de fotbal a României învinge cu 4-0 selecționata Luxemburgului, în preliminariile lui Euro 2004

·         2004 – începe Liga Națională de fotbal în sală, cu două reprezentante ale Banatului. Silvanus Reșița învinge cu 5-2 pe Energoconstrucția Craiova, iar Venus Timișoara se impune cu 2-1 pe terenul lui CIP Deva

·         2006 – naționala de fotbal a României trece cu 2-0 de Albania în preliminariile lui Euro 2008

·         2008 – naționala de fotbal a României pierde cu 3-0, acasă, meciul cu Lituania, din preliminariile Campionatului Mondial 2010

·         2009 – se dispută prima semifinală a Campionatului European de fotbal feminin din Finlanda. Anglia trece cu 2-1, după prelungiri de Olanda

·         2011: A fost inaugurat cel mai mare şi mai modern stadion din ţară, Arena Naţională din Bucureşti, cu ocazia partidei dintre echipa naţională a României cu reprezentativa Franţei, din preliminariile Campionatului European de Fotbal 2012. Este primul stadion de elită UEFA din România. Aici s-a desfăşurat, în mai 2012, Finala UEFA Europa League, aceasta fiind prima finală europeană găzduită de România. Stadionul are o suprafață de 108.000 m² și o înălțime de șase etaje. Construcția include un garaj subteran cu 200 de locuri de parcare, 40 de loje a câte 12 locuri, săli de conferințe și restaurante. Capacitatea este de 55.600 de spectatori, din care 20.000 la tribuna I și 364 pentru presă, cu pupitre individuale. De asemenea stadionul are 94 de căi de acces, ceea ce permite ca evacuarea spectatorilor să se poată realiza în 20 de minute. Arena mai este dotată și cu un cub video, situat deasupra centrului terenului, echipat cu 4 ecrane de 30 m² fiecare. Bugetul pentru ridicarea arenei a fost inițial de 119 milioane de euro. Când a ajuns la stadiul de finisări, costurile se ridicaseră la 213 milioane de euro, o depășire de buget de 94 de milioane de euro. Construcția la Arena Națională a început în 2007, pe locul fostului Stadion Național (construit în 1953).

·         2011 – naționala de fotbal a României încheie cu o remiză albăa meciul cu Franța din preliminariile lui euro 2012

·         2013 – România învinge cu 3-1 Ungaria în preliminariile Campionatului Mondial de fotbal din Brazilia 

·         2013 – se joacă etapa a doua a Ligii a III-a de fotbal și în această zi evoluează și echipele timișene: FC Caransebeș 3-2 Millenium Giarmata și Vulturii Lugoj 0-0 Mamma Mia Becicherecu Mic

Nașteri

·         1610: Francesco I d'Este (6 septembrie 1610 – 14 octombrie 1658) a fost Duce de Modena și Reggio din 1629 până la moartea sa. Fiul cel mare al lui Alfonso al III-lea d'Este, Duce de Modena, el a devenit duce suveran după abdicarea tatălui său.

Maria Caterina Farnese, prima soție a lui Francesco

Vittoria Farnese, a doua soție a lui Francesco și sora primei lui soții

Lucrezia Barberini, a treia soție a lui Francesco

Ciuma din 1630-1631 a ucis 70% din locuitorii din Modena. În 1631 Francesco s-a căsătorit cu Maria Caterina Farnese (1615-1646), fiica lui Ranuccio I Farnese, Duce de Parma. Prin această căsătorie, el a avut o fiică, Isabella d'Este. După izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, el s-a situat de partea Spaniei și a invadat ducatul de Parma, dar după o vizită în Spania unde a pretins răsplata, el a putut dobândi doar Correggio.

Mai târziu a urmat Primul Război de la Castro, în care Modena lui Francesco s-a alăturat Veneției și Florenței și de partea ducilor de Parma împotriva Papei Urban al VIII-lea, cu scopul de a recuceri Ferrara. Războiul s-a încheiat fără nici un câștig special pentru modenezi. Cum din nou nu a venit nici un ajutor din partea Spaniei, Francesco s-a aliat cu Franța, prin mijlocirea Cardinalului Mazarin. Când însă el nu a reușit să cucerească Cremona, și cum situația din Războiul de Treizeci de Ani părea să fie favorabilă pentru Spania, Ducele a solicitat un acord cu Mazarin. El a returnat serviciul Franței prin căsătoria fiului și moștenitorului său Alfonso cu Laura Martinozzi, nepoata lui Mazarin.

După succesul rezistenței față de invazia spaniolă de pe teritoriile lor din Milano, el a luptat alături de Franța și Savoia, cucerind Alessandria și Valenza în 1656-1657, cu ajutorul fiului său. În 1658 a cucerit Mortara, dar, lovit de malarie, a murit în Santhia puțin mai târziu. După moartea Mariei în 1646, s-a căsătorit cu sora ei, Vittoria Farnese care a murit 1649.

Ultima lui căsătorie a fost cu Lucrezia Barberini (1628–1699), fiica lui Taddeo Barberini, cu care trupele sale au luptat în primul război de la Castro.

Francesco a avut unsprezece copii, dintre care doi din ei, Alfonso și Rinaldo, au devenit mai târziu Duci de Modena.

Deși a fost un comandant militar priceput, Francesco a fost renumit pentru caracterul său drept și idealurile religioase. El a îmbogățit Modena cu construcția Palatului Ducal din Modena, marele Teatro della Spelta, Villa delle Pentetorri, un port de pe canalul lărgit Naviglio și restaurarea Cittadella.

Cu Maria Caterina Farnese:

1. Alfonso d'Este, Prinț Ereditar de Modena (1632), a murit în copilărie.
2. Alfonso al IV-lea d'Este, Duce de Modena (2 februarie 1634 – 16 iulie 1662), căsătorit cu Laura Martinozzi, părinții reginei Mary de Modena.
3. Isabella d'Este (3 octombrie 1635 – 21 august 1666) căsătorită cu Ranuccio al II-lea Farnese, Duce de Parma; a avut copii.
4. Eleonora d'Este (1639–1640), a murit în copilărie.
5. Tedaldo d'Este (1640–1643), a murit în copilărie.
6. Almerigo d'Este (8 mai 1641 – 14 noiembrie 1660), a murit la 19 ani
7. Eleonora d'Este (2 ianuarie 1643 – 24 februarie 1722), călugăriță
8. Maria d'Este (8 decembrie 1644 – 20 august 1684), căsătorită cu Ranuccio al II-lea Farnese, Duce de Parma; a avut copii.
9. Tedaldo d'Este (1646), a murit în copilărie.

Cu Vittoria Farnese:

1. Vittoria d'Este (24 august 1649 – 1656).

Cu Lucrezia Barberini:

1. Rinaldo d'Este, Duce de Modena (26 April 1655 – 26 octombrie 1737), căsătorit cu Ducesa Charlotte Felicitas de Brunswick-Lüneburg; a avut copii.

Francesco I d'Este

Duce de Modena și Reggio

Francesco I d'Este de Diego Velázquez Părinți Alfonso al III-lea d'Este, Duce de Modena Isabela de Savoia  Frați și surori Rinaldo d'Este[*] Anna Beatrice d'Este[*] Margherita d'Este[*]  Căsătorit cu Maria Caterina Farnese Vittoria Farnese Lucrezia Barberini Copii Alfonso, Prinț Ereditar de Modena Alfonso IV, Duce de Modena Isabella, Ducesă de Parma Rinaldo, Duce de Modena Maria, Ducesă de Parma

·         1666: Țarul Ivan al V-lea al Rusiei (d. 1696). A domnit de la 7 mai 1682 pana la moartea sa, partajand tronul cu Petru I „cel Mare”, fratele sau vitreg, caz unic in istoria Rusiei.

·         1757: Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, marchiz de La Fayette, cunoscut simplu sub numele de Marchizul de La Fayette (născut la Château de Chavaniac, n. 6 septembrie 1757 – d. 20 mai 1834, Paris), aparținea nobilimii militare franceze. Este cunoscut mai cu seamă pentru faptele sale de arme din timpul Războiului de Independență al Statelor Unite ale Americii. Punctual, a participat la viața politică franceză, de la Revoluția Franceză până la Monarhia din Iulie, când s-a evidențiat ca unul dintre cei mai mari notabili liberali, de la «partida patriotă» până la «Carboneria franceză», trecând prin tabăra «constituționalilor» și «Clubul Feuillanților». Mirabeau, principalul său adversar în sânul «partidei patriote», îl supranumise «Gilles César», făcând referință la dictatorul roman.

Gilbert du Motier de La Fayette

·         1766 - S-a născut omul de ştiinţă John Dalton, cunoscut ca unul dintre părinţii fizicii moderne; a studiat o anomalie a vederii în perceperea culorii, pe care el însuşi o avea (daltonism) şi a formulat prima teorie atomică (1808) (m. 27 iulie 1844).  A avut preocupări științifice în domeniu meteorologiei, al analizei aerului și al comportării amestecurilor de gaze, acestea din urmă ducându-l la enunțarea teoriei atomice. În legătură cu legea sa, a presiunilor partiale  ale gazelor, a  publicat în 1805  primul tabel de greutăți „atomice” (de fapt greutăți echivalente). În 1808  a publicat o lucrare completă asupra teoriei atomice și a legilor proporțiilor simple și multiple fiind considerat părintele teoriei atomiste moderne. Reluând teoria anticilor, el afirma că toate corpurile sunt alcătuite din particule numite atomi, pe care i-a imaginat ca sfere de mase și dimensiuni diferite. A introdus noțiunea de zero absolut, temperatura la care presiunea gazului se anulează.

·         1781: Anton Diabelli, compozitor austriac de origine italiană (d. 1858)
* 1804: Prințesa Marie Frederica Wilhelmina de Hesse-Kassel (6 septembrie 1804 – 1 ianuarie 1888) a fost fiica lui Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse și a Prințesei Augusta a Prusiei.^[1] Prin căsătoria cu Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen ea a devenit ducesă consort de Saxa-Meiningen.

Marie Frederica a fost unul dintre cei șase copii născuți ai lui Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse și ai primei soții, Prințesa Augusta a Prusiei. Totuși singurul ei frate care a supraviețuit vârstei de cinci ani a fost Frederic Wilhelm, Elector de Hesse. În plus ea a avut opt frați vitregi din a doua căsătorie a tatălui ei cu Emilie Ortlöpp, contesă de Reichenbach-Lessonitz.

Bunicii paterni ai Mariei Frederica au fost Wilhelm I, Elector de Hesse și Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei. Bunicii materni au fost Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt.

În tinerețea ei, Marie a fost considerată ca o posibilă mireasă pentru Oscar I al Suediei, însă el s-a căsătorit cu Josephine de Leuchtenberg.

La Kassel la 23 martie 1825, Marie Frederica s-a căsătorit cu Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen.^[1] El era fiul lui Georg I, Duce de Saxa-Meiningen și a Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg. De asemenea, soțul ei era fratele mai mic al reginei Adelaide a Regatului Unit.

Marie Frederica și Bernhard au avut doi copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen	2 aprilie 1826	25 iunie 1914	căsătorit (1) Prințesa Charlotte Frederica a Prusiei; au avut copii; (2) Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg; au avut copii (3) Ellen Franz; fără copii
Augusta Luise Adelaide Karoline Ida	6 august 1843	11 noiembrie 1919	căsătorită cu Prințul Moritz de Saxa-Altenburg

Fiul ei Georg a fost singurul copil timp de 17 ani înainte de nașterea fiicei ei Augusta în 1843.^[2] Marie Frederica a murit la 1 ianuarie 1888, la șase ani după soțul ei.

Prințesa Marie Fredericka

Părinți Wilhelm al II-lea Prințesa Augusta a Prusiei  Frați și surori Frederic Wilhelm  Căsătorită cu Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Copii Georg II Augusta, Prințesă Moritz de Saxa-Altenburg

·         1808 –  S-a nascut învățatul  arab Abd el-Kader, conducator al luptei algeriene de eliberare națională ; (d.26 mai 1883). Ales emir  în 1832, a condus o luptă adesea victorioasă, împotriva armatei franceze, dar în 1847 a fost luat prizonier și reținut în Franta  până în 1853.
* 1813: Ludovic Steege (n. 6 septembrie 1813, București, Țara Românească[*] – d. 28 martie 1872, Iași, România) a fost ministru cu diverse portofolii și ministru de finanțe al României între anii 1859-1865, în varii guverne.

A fost primul diplomat român acreditat simultan la curțile de la Viena, Berlin și Petersburg

Ludovic Steege a fost medic, jurist și diplomat cu origini săsești, stabilit la Iași, unde a organizat serviciul medical. A fost un partizan al Unirii Moldovei cu Țara Românească. A ocupat numeroase funcții publice, inclusiv pe cea de ministru de finanțe, în timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și a lui Carol I.

·         1817: Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, România – d. 1 iulie 1891, Paris, Republica Franceză) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.

S-a născut la Iași, în familia boierilor moldoveni Kogălniceanu, fiind fiul Vornicului Ilie Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut pentru că a semnat în anul 1749 documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul Constantin Mavrocordat).^[1] Mama lui Mihail, Catinca (născută Stavilla – sau Stavillă), a fost, conform spuselor lui Kogălniceanu, „dintr-o familie românească din Basarabia”.^[2] Deși Kogălniceanu a scris, la un moment dat, cu mândrie că „familia mea nu și-a avut originile în oameni sau țări străine”.^[2], într-un discurs susținut cu ceva timp înainte de moartea sa, Kogălniceanu a afirmat că mama sa Catinca Stavilla a fost descendentă „a unei familii genoveze, stabilită de secole în colonia Genoveză a Cetății Albe (Akerman), care s-a răspândit în toată Basarabia”.^[3]

În timpul vieții lui Mihail Kogălniceanu au existat confuzii în privința datei nașterii sale, unele surse indicând anul 1806, drept an al nașterii, dar în discursul susținut în fața Academiei Române, a indicat data exactă a nașterii sale așa cum a fost notată de tatăl său în registrul familiei.^[3] Menționând, de asemenea, că nașa sa a fost Marghioala Calimach, o boieroaică provenită din familia Callimachi, care s-a măritat cu un membru al familiei Sturdza, și era mama lui Mihail Sturdza (care avea să-i fie lui Kogălniceanu protector, dar și adversar).^[3]

Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai.^[4] A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim.^[5] În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii au studiat la Vida și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza.^[6] În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.^[7]

Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé) și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.^[8] Unul dintre colegii săi a fost și viitorul filozof Grigore Sturdza, fiul domnitorului.^[9] Șederea sa în Lunéville a fost întreruptă de intervenția oficialităților ruse, care implementaseră în Moldova Regulamentul Organic și care considerau că, deși se afla sub influența lui Lhommé (participant la Revoluția Franceză), studenții erau influențați de idei rebele. Astfel toți studenții moldoveni, inclusiv fiii lui Sturdza și ai altor nobili, au fost retrași din școlile franceze la sfârșitul anului 1835 și au fost înscriși la instituțiile de învățământ din Prusia.

Kogălniceanu s-a remarcat printr-o înalt rafinată și întrucâtva emancipată atitudine față de femei, despre al căror gen avea să scrie în 1841: "femeia, în lexiconul meu, înseamna o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, ră [rea] câteodată, bună mai multe ori, o ființă făcută pentru amor, menită a pune în lanțuri pe eroii cei mai neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din astă lume, și partea din rai din cealaltă lume, care are un suflet ce ințălege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru cateodată plânge și altă dată îi în stare să-și jartfească viața, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec de grații, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetărie de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai toată viața se mărginește între a iubi și a fi iubită; o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematicește, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova".^[11] Ironia elitismul kogălnician temperează subtilitatea descrierilor sale romantice, așa cum transpare din fragmentul în care scriitorul sugerează că, cel puțin în Moldova, "găsești de ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute, șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustorițe, bacalite, țâgance și alte asemena creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii și mor. Dar femei, asta-i cam greu" (aldine în original).^[11] Cu toate acestea, eseistul rămânea de opinia, relativ atipică vremurilor sale, că "femeia este făcută pentru alta ceva mai înalt decât a poronci și a căuta numai prozaicile trebi a gospadăriei; o socot de o mișie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar ca entuziasmul meu pentru Napoleon covârșește toată comparația, totuși nu pot să-i iert nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu" (ibidem, p. 63). În mod similar, Kogălniceanu descria dragostea precum "cea mai nobilă din toate patimile, care ațâță la fapte mari, care însuflețează eroismul și geniul, care dă idei de cinste și de slavă, care înviază, care farmăcă [farmecă], care aduce pre om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaște, cine-l slăvește?" (ibidem, p. 61). Același idealism romantic se sparge, în cazul lui Kogălniceanu, de reciful realităților valahe: "A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, spre a se îngurlui [n.ed.: "a se însoți din dragoste"] și a se despărți iarăși, fără ca patima să lase cât de puțină întipărire în inima acelor ce zic că simțesc amorul" (idem).

În timpul perioadei petrecute la Berlin, i-a cunoscut și a fost influențat de juristul hughenot Friedrich Carl von Savigny, de Alexander von Humboldt, Eduard Gans și în special de profesorul Leopold von Ranke,^[12] ale cărui idei asupra necesității politicienilor de a fi la curent cu știința istoriei au fost rapid adoptate de Kogălniceanu.^[7]

În paginile pe care le-a dedicat influenței exercitate de Georg Wilhelm Friedrich Hegel asupra gândirii românești, Tudor Vianu a afirmat că mai multe principii legate de hegelianism au fost un atribut comun al mai multor profesori din Berlin în timpul șederii lui Kogălniceanu.^[13] Politicianul a adoptat punctul de vedere care se afla în rezonanță cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform căruia legile trebuiau să se adapteze spiritului individual al națiunilor.^[14]

Kogălniceanu avea să scrie mai târziu cu mândrie că a fost primul dintre studenții români ai lui Ranke și a susținut că, în conversațiile cu Humboldt, a fost prima persoană care a folosit echivalentele moderne din limba franceză a cuvintelor „român” și „România” („roumain” și „Roumanie”) înlocuind referirile la „moldovean” și „valah”, precum și variantele vechi folosite înaintea sa de intelectualul Gheorghe Asachi;^[3] istoricul Nicolae Iorga a afirmat că Kogălniceanu a jucat un rol în popularizarea acestor denumiri ca fiind cele standard.^[15]

Kogălniceanu a făcut cunoștință cu Frederica, Ducesă de Cumberland, și a devenit prieten apropiat al fiului ei George al V-lea de Hanovra, viitorul conducător al Hanovrei.^[3] Inițial găzduit de o comunitate a hughenoților din diaspora, a fost mai târziu invitatul unui pastor calvin pe nume Jonas, în a cărui locuință a fost martor la adunările activiștilor care erau în favoarea Unificării Germaniei.^[3]

În conformitate cu propriile sale amintiri, grupul său de moldoveni a fost ținut sub supravegherea atentă a lui Alexandru Sturdza, care l-a ajutat să scrie Études historiques, chrétiennes et morales ("Studii istorice, creștine și morale").^[3] În timpul călătoriilor din vară în Pomerania, în orașul Heringsdorf, l-a întâlnit pe romancierul Willibald Alexis, cu care a devenit prieten, și care i-a ținut o prelegere despre reforma agrară a regelui prusac Frederic Wilhelm al III-lea,^[3] Mai târziu, Kogălniceanu a observat efectele reformei în vizita lui la Alt Schwerin, și a avut posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în țara sa natală.^[3]

Primapagine din Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens, semnată de Michel de Kogalnitchan (1837)

Familiarizându-se treptat cu subiectele sociale și istorice, Kogălniceanu și-a început munca la primele sale două volume: un studiu de pionierat despre romi și lucrarea în limba franceză Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens („Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunăreni”, primul volum într-o sinteză a Istoriei române). Ambele au fost publicate pentru prima dată în 1837 în Confederația Germană.^[16] În plus, el a scris o serie de studii despre literatura română.^[7] A semnat cele trei opere cu varianta franțuzită a numelui, Michel de Kogalnitchan,^[17] care era ușor greșită (folosea cazul partitiv de două ori: odată în particula franceză "de", și a doua oară în sufixul românesc "-an").^[18]

După ce a trezit suspiciunile prințului Sturdza prin susținerea fățișă a tineretului intelectual reformist din acele zile și prin opoziția față de regimul Regulamentului Organic, Kogălniceanu a fost împiedicat să-și finalizeze doctoratul și a revenit la Iași în 1838, unde a primit funcția de adjutant al prințului.

În următoarele decenii, el a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri și articole, prima sa ediție a Cronicilor Moldovei, precum și alte cărți și articole, înființând mai multe periodice: Alăuta Românească (1838), Foaea Sătească a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia Literară (1840), Arhiva Românească (1840), Calendar pentru Poporul Românesc (1842), Propășirea (redenumit Foaie Științifică și Literară, 1844), și multe almanahuri.^[20] Dacia Literară și Foaie Științifică, care erau redactate împreună cu Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Balș, au fost suprimate de autoritățile moldovene, care le-au considerat suspecte.^[21] Împreună cu Costache Negruzzi, a publicat toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar mai târziu și-a cumpărat propria tiparniță, cu care dorea să tipărească edițiile complete ale cronicilor moldave, inclusiv pe cele ale lui Miron Costin și Grigore Ureche (după mai multe întreruperi asociate cu opțiunile sale politice, proiectul a fost realizat în 1852).^[22] În acest context, Kogălniceanu și Negruzzi au încercat „occidentalizarea” publicului moldav, fiind interesați de domenii din cele mai variate, inclusiv de bucătăria românească: almanahurile publicate de ei au avut în prim-plan aforisme bazate pe obiceiuri culinare menite să educe populația rurală despre rafinamentul și bogățiile bucătăriei europene.^[23] Kogălniceanu a susținut mai târziu că, împreună cu prietenul său, a fost „pionierul artei culinare în Moldova”.^[24]

Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romatic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare.^[25] Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală; Garabet Ibrăileanu a arătat că aceasta a fost însoțită de un atac voalat îndreptat către Gheorghe Asachi și publicația sa Albina Românească.^[26]

Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu fățiș varianta de limbă română literară propusă de Asachi, bazată pe arhaisme și foneme franțuzite,^[26] și pe care o considera inconsistentă. El l-a criticat pe Asachi și pentru ceea ce considera a fi o influență excesivă a poeziei străine în opera lui.^[27] Au apărut tensiuni și între Kogălniceanu și Alecsandri, după ce primul a început să-l suspecteze pe colaboratorul său, pentru reducerea contribuțiilor sale la Foaie Științifică.^[28]

În această perioadă, Kogălniceanu a păstrat legături strânse cu fostul său coleg Costache Negri și cu sora sa Elena, devenind una din principalele figuri din cercul intelectual găzduit de familia Negri în Mânjina.^[29] El s-a apropiat și de profesorul de limba franceză și eseistul Jean Alexandre Vaillant, care era implicat și el în proiecte liberale fiind în același timp interesat și de lucrările cronicarilor moldoveni.^[30] Intelectualii din acele zile au speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu mai multe secțiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova și Valahia (La Roumanie).^[30]

În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași,^[31] după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză.^[32] În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez^[15] și a debutat și Alecsandri ca dramaturg.^[28] Treptat, teatrul a început să fie supus cenzurii lui Sturdza.^[33]

În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă.^[34] Printre profesorii Academiei Mihăilene se numărau Ion Ghica, Eftimie Murgu și Ion Ionescu de la Brad.^[19] Conținutul discursului a fost în parte determinat de refuzul lui Sturdza de a-i da aprobarea de a publica, și a constituit un proiect revoluționar.^[35] Printre altele, el făcea referire explicit la cauza comună a tuturor românilor care trăiau în Moldova și Țara Românească, precum și a zonele aflate în Imperiul Austro-Ungar și în Imperiul Rus:

"...țara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeste românește, și istoria națională este istoria întregii Moldove și Țării Românești, și cea a fraților din Ardeal.

În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie.^[37] În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich și să discute despre detronarea lui Sturdza)^[19] i-a fost suspendat pașaportul.

Întemnițat pentru scurt timp după revenirea la Iași, s-a implicat la scurt timp în politica din Țara Românească, ajutându-l pe prietenul său, Ion Ghica: în februarie, în timpul unei sărbători naționaliste, a călătorit la București, unde s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Frăția și cu cei ai aripii sale politice legale, Soțietatea Literară (printre care se numărau Ghica, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A. Rosetti).^[19]

După ce și-a vândut biblioteca personală Academiei Mihăilene,^[38] Kogălniceanu a stat la Paris și în alte orașe din Europa de Vest între 1845 și 1847, aderând la Societatea Studenților Români împreună cu Ghica, Bălcescu și Rosetti, prezidată de poetul francez Alphonse de Lamartine.^[39] El a frecventat și La Bibliothèque Roumaine,^[15] aderând la Francmasonerie, mai precis la loja denumită L'Athénée des Étrangers („Ateneul Străinilor”), împreună cu majoritatea românilor reformiști din Paris.^[40] În 1846, a vizitat Spania, încercând să fie martor la nunta reginei Isabella a II-a cu ducele de Cádiz, fiind însă curios și în ce privește dezvoltarea culturii spaniole.^[38] La sfârșitul călătoriei, a scris Notes sur l'Espagne („Note despre Spania”), un volum în franceză în care combină genul memorialistic, literatura de călătorie și istoriografia.^[38]

O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea izvoarelor istorice, extinzându-și seria de cronici moldave pe care le edita și le tipărea.^[7] La acea vreme, a reluat legăturile cu Vaillant, care l-a ajutat să-și publice articolele în Revue de l'Orient.^[30] Mai târziu avea să spună: „Nu am venit la Paris doar ca să învățăm cum să vorbim franțuzește ca francezii, ci și să împrumutăm ideile și lucrurile de trebuință ale unei națiuni atât de luminate și de libere”.^[15]

După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat.^[19] Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.^[19] Spre sfârșitul verii, a trecut granița cu Austria în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fraților Hurmuzachi (în paralel, revoluția munteană reușise să preia puterea la București).^[37]

La Wikisursă există texte originale legate de Dorințele partidei naționale în Moldova

Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil.^[37] Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români.^[41] El contrasta cu cererile anterioare prezentate de revoluționari lui Sturdza, în care se cerea respectarea strictă a Regulamentului Organic și oprirea abuzurilor.^[42] În cele 10 secțiuni și 120 de articole,^[7] manifestul cerea, printre altele, autonomie internă, drepturi civile și politice, separația puterilor în stat, abolirea privilegiilor boierești, desființarea clăcii și unirea cu Țara Românească.^[37] Referindu-se la acest din urmă ideal, Kogălniceanu a scris că el reprezintă:

„cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”.^[7]

În același timp, el a publicat un proiect explicit de constituție, care dezvolta felul în care Dorințele se pot traduce în realitate.^[19] Kogălniceanu a trimis articole și revistei Bucovina, publicație a revoluționarilor români din Austria.^[19] În ianuarie 1849, o epidemie de holeră l-a obligat să plece în Franța republicană, unde și-a continuat activitățile de susținere a revoluției române

Ion Ghica (pe scaun) și Vasile Alecsandri, fotografiați în Istanbul (1855)

În aprilie 1849, o parte din cerințele Revoluției de la 1848 au fost îndeplinite de Tratatul de la Baltalimani, prin care cele două puteri suzerane ale Regulamentului organic Imperiul Otoman și Imperiul Țarist l-au numit pe Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei liberale și unioniste, ca Prinț al Moldovei (pe de altă parte, se confirmă înfrângerea puterii revoluționare din Țara Românească).^[19] Ghica a permis întoarcerea inițiatorilor evenimentelor din 1848 din exil, și i-a numit pe Kogălniceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza în funcții administrative.^[43] Măsurile luate de prinț, împreună cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, au dus la introducerea ideilor și dorințelor liberale comprimate în Dorințele partidei naționale din Moldova din 1860.^[44]

Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură administrație.^[37] În 1867, reflectând implicarea sa, el a declarat:

„Nu este o nici o reformă, nici un act național unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile importante au fost făcute și contrasemnate de mine...”,^[7]

Și-a inaugurat cariera legislativă sub conducerea Prințului Ghica. Pe 22 decembrie 1855 a lucrat cu Petre Mavrogheni la legislația privind abolirea robiei romilor care a fost acceptată de Sfatul boieresc.^[45] Prințul Sturdza i-a eliberat din robie pe romii din proprietatea boierilor și a celor deținuți de stat în ianuarie 1844.^[46][47] Ghica a fost determinat să finalizeze procesul dezrobirii de soarta lui Dincă, un bucătar rrom cu școală care și-a ucis nevasta franțuzoaică și apoi s-a sinucis, după ce i s-a atras atenția că nu va fi eliberat de stăpâni, familia Cantacuzino.^[48]

Prințul Ghica a încercat și să îmbunătățească situația țăranilor stabilind prin lege sfârșitul împrumuturilor rapide și a reglementat faptul că țăranii nu puteau fi înlăturați de pe pământurile la care lucrau.^[3] Această măsură a dus la efecte puțin durabile; conform lui Kogălniceanu, „cauza [acesteia] ar trebui să fie căutată în măreția proprietarilor de pământ, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăși natura sa, a fost provizoriu, și, astfel, lipsit de putere”

Proclamarea Unirii Moldovei cu Țara Românească, pictură de Theodor Aman

Întreruptă de intervențiile Rusiei și Austriei în timpul războiului Crimeii, activitatea sa ca reprezentant al Partidei Națională a fost reușită după Tratatul de la Paris din 1856, atunci când Moldova și Țara Românească au intrat sub directa supraveghere a puterilor europene (care cuprindeau, alături de Rusia și Austria, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, și Prusia). Conform lui, membrii Divanul a început să ia în considerare acordurile de la Paris, și în special Convenția din 1858 în ceea ce privește cele două țări, și o Constituție a României, pe loc până în 1864.^[3]

În plus, Kogălniceanu a început tipărirea revistei Steaua Dunării în Iași: un purtător de cuvânt unionist, acestă publicare a primit sprijin din partea lui Alecsandri și a sa publicație România Literară.^[49] Kogălniceanu l-a încurajat pe Nicolae Ionescu să publice revista L'Étoile de Danube în Brussels, ca o variantă în limba franceză a publicației Steaua Dunării care va servi la răspândirea viziunilor Partidei Naționale.^[50] În acest timp, el a corespondat cu Jean Henri Abdolonyme Ubicini, un eseist francez și călător care a jucat un rol minor în răscoala din Țara Românească, și care a susținut cauza României în țara sa natală.^[42]

Ales de către colegiul electoral al proprietarilor de terenuri din județul Dorohoi în Divanul ad-hoc, un ansamblu nou-înființat, prin prin care moldovenii au câștigat dreptul de a decide propriul viitor, a rămas în discuții cu cu reprezentanții Divanului din Țara Românească din Divanul lor, și și-a reluat campania în favoarea unirii și a autonomiei sporite, precum și principiile de neutralitate, guvern reprezentativ, și, după cum a spus mai târziu, aducerea la conducerea țării a unui „prinț străin”.^[3] Cu toate acestea, atât Kogălniceanu cât și Alecsandri, s-au prezentat inițial în calitate de candidați pentru titlul regent de Caimacam -Alecsandri, care era mai popular, a renunțat primul, pentru a-l susține pe Costache Negri.^[28] Candidatura lui Negri a fost respinsă de către otomani, care a preferat să-l numească pe Teodor Balș (iunie 1856).^[51]

În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei.^[28] Acest lucru a venit după ce Nicolae Vogoride, noul Caimaicam, a realizat o fraudă electorală anti-unionistă - scrutin anulat de către verdictul comun al lui Napoleon al III-lea și Regina Victoria (9 august 1857, pentru prima dată lumii pe 26 august).^[52]

A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina privilegiile și rangurile boierești, anulând astfel de acte legislative impuse pentru prima dată de prințul Constantin Mavrocordat.^[53] Propunerea finală, impunerea efectivă a unei legi pentru toți, serviciul militar obligatoriu și eliminarea scutirilor de taxe după rang, a fost făcută de o comisie care în care se aflau Kogălniceanu și Vasile Mălinescu, și a fost adoptată de către Divan pe data de 29 octombrie 1857, cu 73 din 77 de voturi (restul de 4 au fost abțineri).^[3], Kogălniceanu a remarcat cu mândrie că „întreaga națiune a acceptat această mare reformă, și toată lumea, foști prinți, marii boieri, boierii de rang inferior, familiile privilegiate, au primit acest reformă egalitaristă, renunțând, chiar și fără legi speciale, la tot ceea ce deriva din vechiul regim, și chiar tot ce semăna cu vechiul regim”.^[3] El a reținut că doar doi membri ai clasei boierești au refuzat să respecte noile principii Vornicii Iordache Beldiman (în Moldova) și Ioan Manu (în Țara Românească).^[3] În noiembrie, Partida Națională a adoptat o lege care consemna sfârșitul discriminării religioase împotriva tuturor ne-ortodocșilor creștini din Moldova (în special, față de romano-catolici și armeni gregorieni).^[54] Legea a fost propusă de Negri.^[54]

Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe rezolvarea chestiunii țărănești, dar, cum a admis, electoratul boieresc l-a amenințat cu concedierea dacă îndrăznea să insiste.^[3] Prin urmare, el a semnat propunerea mai moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea instituirea unor noi corvées de către boieri, lăsând alte probleme pentru a fi discutate într-un plen viitor și permanent.^[3] Proiectul a fost din prima respins de o mare majoritate a Adunării, ceea ce a dus, după părerea lui Kogălniceanu, la crearea a doi poli, unul liberal și unul conservativ, înlocuind unionismul și cauzând conflicte în fosta majoritate unionistă (care a dus la formarea partidelor Național Liberal și Conservativ).^[3]

Dejucând planurile opoziției de Vogoride și grupul său de discipoli conservator în timpul noilor alegeri pentru Divan, Kogălniceanu a fost capabil să-l promoveze Cuza în Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea lui Cuza în aceeași postură în Țara Românească (5 februarie) - unirea de facto a celor două țări ca Principatele Unite.^[55] În octombrie 1858, el a făcut o propunere clară în ceea privind unificarea, pe care, după cum a menționat, a trecut de vot cu numai cu numai două voturi împotrivă (Alecu Balș și Nectarie Hermeziu, locțiitorul de episcop de la Roman), fiind anunțat public de Ion Roata, reprezentantul țăranilor pentru județul Putna.^[3] În timpul anului 1859, Kogălniceanu a stat din nou în Divanul ad-hoc și a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facțiunile din tabăra unionistă, promovând în același timp lui candidatura în București - prin urmare, profitând de ambiguitățile din Tratatul de la Paris.

La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.

Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. În ziua în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoționant.^[56] La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:

Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci. Deschiderea primului parlament al României, 1862 Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza.[57] Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864 (care a venit în același timp cu abolirea corvezilor).[57] Deși opoziția politică a împiedicat la început implementarea reformei agrare propuse de el, Mihail Kogălniceanu este văzut ca persoana responsabilă pentru modul în care a fost în cele din urmă realizată de Cuza.[58] După multe reforme, schimbările legislației au venit la finalul unui proces început în 1860, atunci când instituția de reglementare a proiectelor legislative pentru cele două principate, Comisia Comună din Focșani, dominată de conservatori, a refuzat să pună bazele reformei agrare.[59] În schimb, a pus capăt corvezilor, permițând și țăranilor să aibe control asupra propriilor case de pe pământurile boierești și o parcelă de pășune.[60] Cunoscută ca Legea Rurală, proiectul a avut parte de sprijinul premierului de atunci, Barbu Catargiu, lider al conservatorilor, ținta până atunci a unor critici vocale din partea lui Kogălniceanu.[59] Pe 6 iunie 1862, proiectul a fost dezbătut în Parlament, ceea ce a dus la răcirea relațiilor dintre Cuza și Conservatori.[61] Conform istoricului L. S. Stavrianos, aceștia din urmă au considerat proiectul avantajos pentru că, pe lângă conservarea moșiilor s-a creat un grup considerabil de țărani fără pământ și dependenți, care puteau constitui forță de muncă ieftină.[62] În aceeași lună, Catargiu a fost asasinat misterios pe Dealul Mitropoliei, în timp ce se întorcea de la Filaret, unde a participat la o festivitate de comemorare a revoluției muntenești (i-a urmat în funcție Nicolae Kretzulescu, după prim-ministrul interimar Apostol Arsachi).[63] Pe 23 iunie, Legea Rurală a fost adoptată de către Parlament, dar Cuza nu a promulgat-o.[64] Potrivit lui Kogălniceanu, conservatorii Arsachi și Kretzulescu erau reticenți cu privire la propunerea de lege care urma să fie revizuită de către Cuza, știind-o era sortită respingerii de către domnitor.[3] Discuțiile s-au îndreptat apoi către chestiunea confiscării pământurilor mănăstirilor ortodoxe grecești din România (proprietățile lor mari și scutirile de impozite de care se bucurau atrăgeau controverse încă din perioada fanariotă).[65] Spre sfârșitul lui 1862, veniturile acestora au fost preluate de stat și, în vara anului următor, călugărilor greci li s-a oferit suma de 80 de milioane de piaștri, în schimbul pământurilor tuturor mănăstirilor.[66] Deoarece Imperiul Otoman a propus o mediere internațională, Cuza a luat inițiativa și, la 23 octombrie 1863, a demis cabinetul Kretzulescu, nominalizând în loc propriii oameni de încredere: Kogălniceanu ca premier și ministru de interne, Dimitrie Bolintineanu în calitate de ministru al cultelor.[66] În scopul de a preveni alte tensiuni internaționale, ei au decis să generalizeze confiscarea tuturor moșiilor Bisericilor Ortodoxe, atât cele grecești, cât și cele ale mănăstirilor ortodoxe române.[66] Rezoluția a fost adoptată cu 97 de voturi parlamentare din 100.[66] Mai târziu, Bisericii Grecești i s-a prezentat o ofertă de 150 de milioane de piaștri drept compensație,[66] ofertă care a fost considerată prea mică de către clerici, inclusiv de către Patriarhul Sofronie al III-lea.[67] În consecință, statul român a considerat chestiunea închisă.[67] Ca o consecință directă, o treime din terenul arabil din Moldova și un sfert din cel din Țara Românească au devenit disponibile pentru o viitoare împroprietărire[68] (între o cincime și un sfert din totalul terenurilor arabile) Bustul lui Mihail Kogălniceanu, amplasat în Parcul Trandafirilor din Suceava În primăvara lui 1864, cabinetul a promovat un proiect de lege de reformă agrară radicală, prin care se propunea alocarea pământului pe baza statutului țăranilor:[70] fruntașii, adică cei ce dețineau 4 sau mai mulți boi, urmau să primească 5 fălci de pământ (circa 7,5 hectare); mijlocașii, cei cu cel puțin doi boi—aproximativ 6 hectare; pălmașii, cei fără boi—circa. 3 hectare.[66] Țăranii urmau să devină proprietari pe loturile lor după 14 ani de plată în rate a contravalorii pământului efectuate către fostul boier.[71] Propunerea a produs mari frământări în Parlament, unde erau reprezentați 4.000 de electori, în principal boieri,[65] iar vocile din tabăra conservatoare au etichetat proiectul drept „o nebunie”.[66] Același partid a pregătit o moțiune de cenzură, pe baza faptului că Kogălniceanu dăduse publicității proiectul legislativ prin Monitorul Oficial, în contradicție cu cel susținut de Comisia de la Focșani, încălcând astfel litera legii—el s-a justificat mai târziu spunând: „publicarea a fost necesară pentru a liniști populația rurală, agitată de [proiectul alternativ]”.[3] Cabinetul a demisionat, dar Cuza a refuzat să-i accepte demisia.[3] Tensiunile au escaladat și, la 14 mai 1864, Cuza a dat o lovitură de stat, simultan cu votul moțiunii de cenzură de către conservatori.[72] Kogălniceanu a citit în Parlament decretul domnesc de dizolvare a legislativului,[66] după care Cuza a introdus o noua constituție, intitulată Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.[73] Ea a fost supusă unui referendum, împreună cu o lege care instituia vot universal masculin, amândouă fiind adoptate cu 682.621 de voturi dintr-un total de 754.148.[74] Noul regim a adoptat Legea Rurală în forma guvernului Kogălniceanu, impunând reforma agrară și desființând corvezile.[75] Aceasta s-a realizat în luna august 1864, discuțiile fiind ținute în cadrul nou-înființatului Consiliu de Stat, în care legea a fost susținută, printre alții, de Kogălniceanu, Bolintineanu, George D. Vernescu, Gheorghe Apostoleanu și Alexandru Papadopol-Calimah.[3] Alți membri ai Consiliului, mai rezervați, au cerut un moratoriu asupra aplicării legii pe o durată de trei ani, în locul termenului-limită din aprilie 1865, iar Cuza a acceptat.[3] Arătând că, după părerea sa, decizia a reprezentat „însăși condamnarea și zdrobirea legii”, Kogălniceanu era îngrijorat că țăranii, informați despre viitorul lor, nu vor mai putea fi convinși să-și îndeplinească corvezile.[3] El l-a amenințat pe Cuza cu demisia, și a reușit în cele din urmă să convingă toate părțile, inclusiv pe Kretzulescu, liderul opoziției, să accepte aplicarea legii începând cu primăvara lui 1865; rezoluția a fost însoțită de proclamarea lui Cuza, Către locuitorii sătești, și a fost descrisă de Kogălniceanu ca „testamentul politic al lui Cuza”.[3] În pofida acestor măsuri, unii factori, cum ar fi creșterea demografică, fărâmițarea loturilor prin moștenire, îndatorarea țăranilor și dependența lor de veniturile provenite din munca pe moșii, împreună cu specula practicată arendași și cu cazurile în care corupția funcționarilor a întârziat alocarea pământurilor, au făcut ca reforma să fie ineficientă pe termen lung, și a contribuit la exacerbarea unor frământări care au culminat cu răscoala din 1907.[76] Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educație publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului.[77] În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović.[78] La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp.[79] În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat,[80] iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.[81] După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și prietenul său Vasile Alecsandri s-au înrăutățit, ultimul declarându-se dezgustat de politică.[82] Alecsandri s-a retras la mosia sa de la Mircești, în care a scris piese de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții politice Portretul lui Kogălniceanu (portret de Mișu Popp) În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al României a obținut recunoaștere internațională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern, și fiind guvernat după o nouă constituție.[84] În perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de interne în guvernul lui Dimitrie Ghica; mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869, după care a reușit să-l convingă pe Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman.[83] Poetul, care fusese nominalizat fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a devenit unul dintre principalii susținători ai lui Kogălniceanu în Camera Deputaților.[83] Chiar și după ce Cuza a plecat din țară și s-a stabilit la Baden, relațiile lui cu Kogălniceanu au rămas la un respect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena, s-au întâlnit întâmplător și, fără a schimba vreo vorbă, s-au salutat ridicându-și pălăriile.[85] În ziua de 27 mai 1873, Kogălniceanu, împreună cu Alecsandri, Costache Negri, Petru Poni și alte personalități, au participat la înmormântarea ui Cuza la Ruginoasa.[86] Ulterior, Kogălniceanu a scris: „Cuza a făcut mari greșeli, dar [proclamația Către locuitorii sătești din 1864] nu va dispărea niciodată din inimile țăranilor și nici din istoria României”.[3] El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor reformiști moderați din România; într-o ușoară opoziție față de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu (1875), a inițiat convorbiri cu facțiunea liberală radicală (din care făceau parte, printre alții, Ion Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și Alexandru G. Golescu), convorbiri purtate în București, la locuința lui Paşa Stephen Bartlett Lakeman.[87] La 24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat înființarea Partidului Național Liberal—așa-numita Coaliție a lui Mazar Paşa.[87] Kogălniceanu a devenit adversar politic al fostului său colaborator Nicolae Ionescu, care, ca lider al grupării liberale Fracțiunea liberă și independentă, respingea politicile PNL. Într-un discurs ținut în 1876 în fața Parlamentului, Kogălniceanu i-a atacat pe Ionescu și pe susținătorii săi pentru pozițiile lor politice și academice, fiind aprobat în demersul său de societatea literară conservatoare Junimea și de publicația antiliberală a acesteia, Timpul.[88] Ca și alți membri ai PNL, și-a exprimat opoziția față de convenția comercială semnată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă pentru cea din urmă, susținându-i exporturile și care, susțineau ei, ducea industria românească la ruină.[89] Un guvern național-liberal a denunțat ulterior acest acord în 1886.[89] În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența.[57] Împreună cu Rosetti și Brătianu, a susținut trecerea trupelor rusești prin țară și, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului inițial al Consiliului de Coroană.[90] În această chestiune, el a cerut sfatul Franței care, deși aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau România; Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm și a arătat că, dacă România se alătură taberei rusești, puterile nu-i vor mai oferi protecție.[50] Kogălniceanu a luat la cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va susține țara în momentul decisiv.[50] Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană.[91] A doua zi, Parlamentul a votat declarația de independență, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații Mormântul lui Mihail Kogălniceanu de la Cimitirul Eternitatea din Iași. La sfârșitul războiului, el și Brătianu s-au aflat în fruntea delegației României la congresul de la Berlin.[93] În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856.[94] Decizia finală a conferinței a fost în favoarea propunerii Rusiei, susținută de Gyula Andrássy, ministrul de externe al Austro-Ungariei și de William Henry Waddington, ministrul de externe al Franței.[95] Presiuni suplimentare au venit și din partea lui Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German.[96] Rezultatul a stârnit controverse în România, unde schimbul a fost considerat nedrept, unele voci cerând chiar acceptarea suzeranității otomane pentru a răsturna situația.[97] În paralel, Rusia a cerut ca România să-i acorde drept nelimitat de trecere a armatelor prin Dobrogea de Nord, dar România și alte state europene s-au opus.[98] La acel moment, în urma intervenției lui Waddington,[99] România a acceptat să rezolve și problema emancipării evreilor, și să acorde cetățenie tuturor locuitorilor țării, indiferent de religie.[100] Rezoluția a fost și ea dezbătută în țară în anul următor, dar o astfel de măsură în ce privește evreii a fost introdusă abia în 1922-1923.[101] În același timp, intervențiile lui Kogălniceanu au jucat un rol și în politicile etnice privind Dobrogea de Nord: el ar fi cerut, mocanilor români să renunțe la stilul lor de viață tradițional și la așezările lor din Bugeacul devenit acum rusesc, oferindu-le opțiunea de a achiziționa terenuri în Dobrogea de Nord.[102] Kogălniceanu și-a reprezentat apoi țara în Franța (1880),[103] devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary.[92] În ianuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplomatice dintre România și China dinastiei Qing, sub forma unui schimb de corespondență între ambasada română din Franța și Zeng Jize, ambasadorul Chinei în Regatul Unit.[104] După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868,[57] a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889.[105] Îmbolnăvindu-se grav în 1886,[106] el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine legate de istoria României.[105] Unul din ultimele sale discursuri, ținut în fața Academiei în prezența regelui Carol I și a soției sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual și funcționar public.[107] În august 1890, în timp ce călătorea prin regiunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristețe vestea morții la Mircești a lui Alecsandri.[108] El i-a scris Paulinei, soția acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la înmormântare, [de aceea] îmi permiteți, doamnă, întrucât nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puțin să-i sărut mormântul!”[109] Mihail Kogălniceanu a murit la Paris[110] în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol.[105] A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. Mihail Kogălniceanu Ilie Kogălniceanu     Catinca Stavilla     Mihail Kogălniceanu în uniformă de iuncăr, la 18 ani.

·         1819: S-a născut scriitorul Nicolae Filimon unul dintre fondatorii romanului românesc; (m.18 martie 1865). Opera sa „Ciocoii Vechi şi noi” a marcat un moment decisiv în evoluţia romanului românesc. A fost  si cronicar teatral si primul critic muzical român.  A fost de asemenea, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunare , și prin Occident, în Ungaria, Austria si Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi si noi, apărută în 1863,o frescă a societății românești la începutul secolului al XIX-lea. A fost inițiat în francmasonerie când se afla la studii în Franța.

·         1828: Alexander Mohailovici Butlerov, chimist, fondator al teoriei structurii chimice (d. 1886)

·         1837: Charles Jacques Bouchard, fiziolog, membru de onoare străin al Academiei Române (d. 1915)

·         1860: Jane Addams (n. 6 septembrie 1860 - d. 21 mai 1935) a fost o reformatoare socială, scriitoare și feministă americană, de al cărei nume este legat crearea serviciului de asistență socială în SUA. De asemenea, a militat pentru dreptul la vot al femeii.

În 1931 a primit Premiul Nobel pentru Pace, fiind prima femeie americană laureată a prestigiosului premiu. Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea

Jane Addams

·         1863: Constantin Miculescu, fizician român (d. 1937)

·         1892: Edward Victor Appleton, fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (d. 1965)

Sir Edward Appleton

* 1895. Walter Robert Dornberger (n. 6 septembrie 1895 - d. 27 iunie 1980) a fost un ofițer de artilerie al Armatei Germane (general maior), cariera căruia s-a întins pe durata primului și celui de-al doilea război mondial. El a fost conducătorul programului de rachete V-2 al Germaniei și a altor proiecte de la Centrul de Cercetare al Armatei din Peenemünde.

Dornberger s-a născut în Gießen și a fost înrolat în 1914.^[1] În octombrie 1918, ca locotenent de artilerie Dornberger a fost capturat de Marina Statelor Unite și a petrecut doi ani într-un lagăr francez de prizonieri de război (cea mai mare parte în arest izolat, din cauza tentativelor repetate de evadare).^[1] La sfârșitul anilor 1920, Dornberger a absolvit cu distincții un curs de inginerie la Institutul Tehnic din Berlin,^[2] și în primăvara anului 1930,^[3] după cinci ani de studii, Dornberger a absolvit cu grad de magistru în știință (en) în inginerie mecanică de la Technische Hochschule Charlottenburg din Berlin.^[1][4] În 1935, Dornberger a primit un doctorat onorific, pe care colonelul Karl Emil Becker i l-a prilejuit ca decan al noii Facultății de Tehnologie Militară a universității TH Berlin

Walter Dornberger

Dr. Walter Dornberger în 1945

* 1900. Julien Green (n. Julian Hartridge Green, n. 6 septembrie 1900, Paris, Franța^[11] – d. 13 august 1998, Paris, Franța^[13]) a fost un scriitor american din Franța.

Alături de François Mauriac și Georges Bernanos, aparține orientării catolice. Romanele sale, sumbre și violente, cu eroi marcați de crize de conștiință, evocă tragicul existențial și au ca mediu provincia franceză.

Scrieri

• 1927: Adrienne Mesurat
• 1929: Leviathan („Léviathan”)
• 1931: Celălalt somn („L'autre sommeil”)
• 1940: Varoune
• 1950: Moïra
• 1953: Sud
• 1956: Răufăcătorul („Le malfaiteur”)
• 1956: Umbra („L'ombre”)
• 1960: Fiecare în noaptea sa („Chaque homme dans sa nuit”)
• 1928 - 1967: Jurnal („Journal”).

Julien Green

* 1909: John Ridgely (n. 6 septembrie 1909 - d. 18 ianuarie 1968) a fost un actor american.

Filmografie:

• White Banners (1938)
• Going Places (1938)
• He Couldn't Say No (1938)
• My Bill (1938)
• King of the Underworld (1939)
• They Made Me a Criminal (1939)
• Secret Service of the Air (1939)
• Torrid Zone (1940)
• The Fighting 69th (1940)
• Brother Orchid (1940)
• Dangerously They Live (1941)
• The Wagons Roll at Night (1941)
• The Big Shot (1942)
• Air Force (1943)
• Destination Tokyo (1943)
• Arsenic and Old Lace (1944)
• The Doughgirls (1944)
• God Is My Co-Pilot (1945)
• Pride of the Marines (1945)
• Danger Signal (1945)
• My Reputation (1946)
• Two Guys from Milwaukee (1946)
• The Big Sleep (1946)
• Nora Prentiss (1947)
• The Man I Love (1947)
• Cry Wolf (1947)
• Possessed (1947)
• High Wall (1947)
• Command Decision (1948)
• Sealed Verdict (1948)
• Luxury Liner (1948)
• Task Force (1949)
• Border Incident (1949)
• Once More, My Darling (1949)
• Half Angel (1951)
• Un loc sub soare (1951)
• Room for One More (1952)
• The Greatest Show on Earth (1952)
• Off Limits (1953)

* 1913: Leônidas da Silva (n. 6 septembrie 1913, Rio de Janeiro - d. 24 ianuarie 2004, Cotia, Sao Paulo) a fost un fotbalist brazilian și comentator. Până la Pele a fost considerat cel mai bun jucător din țară. ^[1] A jucat pentru Brazilia la două campionate mondiale de fotbal și a fost golgheterul Campionatului Mondial de Fotbal din 1938.

Era poreclit Diamantul Negru^[2] sau Omul-Cărbune datorită elasticității sale.

·         1915 – S-a nascut politicianul vest-german Franz Joseph Strauss; (d.1988).

·         1918: Harry Maiorovici (n. 6 septembrie 1918, Sighetu Marmației - d. 22 august 2000, Cluj-Napoca) a fost un compozitor român de etnie evreiască, de muzică de film.

Născut într-o familie modestă de evrei din Sighetu Marmației, în 1938 pleacă pe jos la Viena să studieze muzica. Absolvent la Kinder Konservatorium (Viena, 1938). A debutat în cinema în 1937, compunând partitura muzicală pentru Emigranții de Michael Patron.În 1938 revine în Cluj și se înscrie la Conservatorul de Muzică. În anii Holocaustului, este dus la muncă forțată și apoi în lagărul de la Meidling de unde, în anul 1945, se întoarce la Cluj. Introdus în lumea filmului de către regizorul Savel Stiopul, al cărui colaborator rămâne.

Este unul dintre compozitorii apreciați, care a scris muzica la peste 100 de filme de scurt și lungmetraj. (Noul Cinema nr. 3/1992). Dintre acestea: Moartea căprioarei, după poemul omonim de Nicolae Labiș, regia Cristu Polucsis, 1969), Falansterul (regia Savel Stiopul,

Filmografie: 

• Amintirea unei artiste, scurtmetraj documentar, 1956
• Cu fața spre public, scurtmetraj documentar, 1956
• Flăcăul și focul, scurtmetraj, 1960
• Ultima noapte a copilăriei, film artistic, 1966
• Moartea căprioarei, scurtmetraj artistic, 1969
• Asediul, film artistic, 1971
• Aventuri la Marea Neagră, comedie, 1971
• Puiul, scurtmetraj de animație, 1973
• Ultimele zile ale verii, film artistic, 1976
• Legenda, scurtmetraj de animație, 1978
• Falansterul, lungmetraj artistic, 1978
• Principiul lanului, scurtmetraj de animație, 1979
• Teoria chibiritului, scurtmetraj de animație, 1981

* 1921: Norman Joseph Woodland (n. 6 septembrie 1921 – d. 9 decembrie 2012) a fost unul dintre inventatorii codului de bare, pentru care a primit în 1952 Patentul US2612994.

·         1923: Petru al II-lea (cunoscut și sub numele de Petru al II-lea Karađorđević; n. 6 septembrie 1923, Belgrad – d. 3 noiembrie 1970, Denver, Colorado) a fost ultimul rege al Iugoslaviei, părinții săi fiind Alexandru I și Maria a Iugoslaviei. A devenit rege la vârsta de 11 ani, după asasinarea tatălui său la Marsilia, pe 9 octombrie 1934.
Educația sa a început la Palatul Regal. Apoi a urmat școala Sandroyd din Wiltshire, Anglia. La vârsta de 11 ani, Petru i-a succedat tatălui său la tronul Iugoslaviei în 1934, după asasinarea regelui Alexandru I la Marsilia, în timpul unei vizite de stat în Franța. Din cauza vârstei fragede a noului rege, s-a înființat o regență condusă de vărul tatălui său, Prințul Pavle Karađorđevici.
Deși regele Petru și consilierii săi s-au opus Germaniei naziste, regentul Prințul Pavle a declarat că Regatul Iugoslaviei ar adera la Pactul Tripartit la 25 martie 1941. La 27 martie, regele Petru, în vârstă de 17 ani, a fost proclamat major, și a participat la o lovitură de stat susținută de britanici care s-a opus Pactului Tripartit.

La Londra, în 1944, regele a decis să se căsătorească, în afara țării sale, cu Alexandra a Greciei (1921-1993), fiica regelui Alexandru I.

La 29 aprilie 1945, proiectul de revenire a regelui este zădărnicit de votul Adunării Constituante din Iugoslavia (ai cărui membri aparțin Partidului Comunist), deschizându-se astfel calea pentru instituirea regimului comunist Tito. Regele a refuzat să abdice.

La 4 martie 2007, Prințul Moștenitor Alexandru a anunțat planul ca rămășițele tatălui său să fie repatriate în Serbia. Planul a deranjat unii sârbo-americani. Petru al II-lea a ales mănăstrea ortodoxă Sf Sava ca loc de odihnă din cauza circumstanțelor care i-au afectat țara.^[1] După lungi discuții purtate cu guvernul sârb, mutare a fost confirmată în ianuarie 2013 iar locul de înmormânatare urmează să fie mausoleul familiei regale, în Oplenac.^[2]

La 22 ianuarie 2013, rămășițele lui Petru s-au întors la Belgrad. Ele vor sta la capela regală fin Dedinje înainte de reînhumarea care va avea loc în luna mai. Prezenți la ceremonia de reîntoarcere au fost primul ministru Ivica Dačić, fiul lui Petru, Alexandru, împreună cu familia sa și Patriarhul Irinej al Serbiei.^[3][4] Acesta din urmă a susținut în mod deschis restaurarea monarhiei sârbe

Petru al II-lea al Iugoslaviei

Părinți Alexandru I al Iugoslaviei Maria de România, Regina Iugoslaviei  Frați și surori Prințul Tomislav al Iugoslaviei Prințul Andrei de Iugoslavia  Căsătorit cu Alexandra a Iugoslaviei Copii Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei

·         1925 – S-a nascut cantaretul, ghitaristul  si compozitorul american Jummy Reed; (d. 1976).
* 1933. Constantin Dospinescu (n. 6 septembrie 1933, sat Stănești, comuna Măgirești, județul Bacău – d. 26 octombrie 2010, Piatra Neamț) a fost un economist, primar al municipiului Piatra Neamț.

Constantin Dospinescu

·         1938: S-a nascut Veniamin Ciobanu, istoric (studii privind raporturile romano-polone in secolul al XVIII-lea); 

·         1939: Susumu Tonegawa, imunolog japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (1987)

·         1943: George Roger Waters (n. 6 septembrie 1943, Great Bookham, Surrey) este un muzician rock englez. Este cel mai cunoscut ca fiind basistul dar și unul dintre principalii compozitori ai trupei engleze Pink Floyd în perioada 1964 - 1985. După despărțirea de Pink Floyd din 1985, Waters a început o carieră solo de succes lansând trei albume de studio și înregistrând o coloană sonoră pentru un film, concertul său The Wall Concert in Berlin din 1990 fiind unul dintre cele mai impresionante susținute vreodată. În 2005 a lansat opera Ça Ira și s-a alăturat grupului Pink Floyd în cadrul concertelor Live 8 din Londra. A fost pentru prima oară când toți cei patru membrii din formula clasică a formației au fost împreună pe scenă după o pauză de 24 de ani.

Roger Waters

·         1944: S-a născut Cornel Popescu, actor al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş; (m. 10 martie 2011). A  jucat pe scena din Târgu Mureș timp de 38 de ani, din 1972, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, și până în ultima clipă a existenței sale pământești Cornel Popescu nu a fost numai un actor de mare talent. De câteva ori și-a exersat capacitățile creatoare și în regie (și a făcut-o succes!) și a obținut rezultate remarcabile in pedagogia teatrală, indrumand tinerele speranțe Marius Bodochi, Daniel Vulcu, Sorin Dinculescu, Viorica Geantă-Chelbea, Radu Bânzaru, Ada Milea, Sorin Leoveanu – azi, cu toții, certitudini ale teatrului românesc. A  obtinut si numeroase premii printre care se remarca: Premiul pentru interpretare, Festivalul National de Teatru, Bucuresti 1981; Premiul pentru cea mai buna interpretare masculina, Festivalul Dramaturgiei Contemporane, Brasov 1982; Premii pentru interpretare in piesele: „Cartea lui Iovita” de Paul Everac, „Moartea accidentala a unui rebel” de Dario Fo, Premiul de interpretare masculina – Hans de Ottemburg – Festivalul Dramaturgiei Contemporane, Brasov 2001.
* 1952. Ioana Căpraru (n. 6 septembrie 1952, Cotihana, Cahul) este o interpretă de muzică populară din Republica Moldova, artistă a poporului.

Ioana Căpraru s-a născut la 6 septembrie 1952, în satul Cotihana, situat pe malul Prutului, în raionul Cahul, RSS Moldovenească, Uniunea Sovietică, într-o familie de țărani cu șase copii.^[2] Tatăl Ioanei Căpraru cânta la fluier, iar un frate de-al ei la acordeon. Mama ei, de asemenea, cânta adesea pe la petreceri, nunți si cumetrii.^[3]

În anul 1975 absolvit Școala de Iluminare Culturală „E. Sîrbu” de la Soroca. Între anii 1978–1982 a studiat la școala medie de muzică „Șt. Neaga”. Iar începând cu anul 1982 și-a continuat studiile la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău.

Ioana Căpraru și-a făcut debutul profesional în anul 1971. A fost solistă a Orchestrei de muzică populară „Miorița” (anii 1971-1972), apoi a orchestrei de muzică populară „Mugurel” (anii 1980-1990) și a orchestrei de muzică populară „Lăutarii” (din anul 1990). A colaborat cu orchestrele „Lăutarii”, „Plai Moldovenesc”, „Fluieraș”, „Mărțișor” , Orchestra Fraților Advahov. Pe parcursul carierei sale artistice a înregistrat la Radio Chișinău mai multe cântece populare.

În 1993 i-a fost conferit titlul de Maestru în Arte.

Pe 28 octombrie 2006, Ioana Căpraru a lansat albumul „De dragul fetelor mele”.

În 2009, Ioana Căpraru a primit distincția Artist al Poporului Republicii Moldova.^[4]

În prezent, Ioana Căpraru este solistă a Orchestrei de muzică populară „Plai moldovenesc” a Ministerului Afacerilor Interne, condusă de soțul ei, violonistul și dirijorul Vladimir Serbușcă și concomitent mai activează în orchestra de cântece și dansuri populare "Fluieraș", condusă de maestrul Serghei Ciuhrii.^[3] Ioana Căpraru are trei fiice: Viorica, Tudorița și Sofia.

* 1954. Jad Fair (n. 9 iunie 1954) este un cântăreț, chitarist și compozitor în formația de muzică rock Half Japanese, originară din Uniontown, Maryland, SUA.

Jad Fair

* 1954. Cara Carleton "Carly" Fiorina (născută Sneed la 6 septembrie 1954) este o candidată la președinția Statelor Unite ale Americii din campania electorală a alegerilor din anul 2016,^[10] fost executiv din domeniul tehnologiei și fost Director General al companiei Hewlett-Packard. Actualmente, Carly Fiorina conduce organizația filantropică non-profit Good360.

Carly Fiorina

Fiorina in 2015

·         1955: Costică Macaleți, politician român
*  1956: Anatolie Labuneț (n. 6 septembrie 1956) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), membru al comisiei parlamentare pentru securitate națională, apărare și ordine publică.

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 21 în lista candidaților PSRM

* 1957. Ali Divandari (nascut în 1957 Sabzevar) este un pictor, designer grafic, sculptor și jurnalist iranian. A Studiat grafica Ia facultatea de arte frumoase universitatea din Tehran. Si– a inceput cariera in 1975 ca designer graphic si caricaturist.A fost membru al juriului ia festivalul international de caricatura din iran. Lucrarile sale au fost expuse in Franta Iugoslavia, Coumbia, Japonia, Belgia, Italia, USA, Polonia, Turcia, Cuba, Macedonia, Croatia, Germania, Chine, Olanda, Coreea, Cipru, Portugalia.

Ali Divandari علی دیواندری

• 

  Desen animat de Ali Divandari
   
• 

  Picturi de Ali Divandari
   
• 

  Sculptura de Ali Divandari
   
• 

  Desen animat de Ali Divandari

·   1958: Emanoil Savin (n. 6 septembrie 1958) este un senator român, ales în 2016.
*   1959. Victor Ioan Frunză (n. 6 septembrie, 1959, București) este un director de scenă din România. A fost student al profesorului Mihai Dimiu și a absolvit secția regie teatru a IATC, fiind coleg de generatie cu Andrei Mihalache, Dominic Dembinski, Gábor Tompa. În prezent este doctor în stiințe teatrale și management cultural și predă cursuri de profil, la studii aprofundate, in cadrul UNATC. După 1989 a fost vreme de 3 ani director general al Teatrului Național din Cluj. Colaborează la toate premierele sale cu soția sa, scenografa Adriana Grand.

A avut spectacole pe scene de teatru din România, Ungaria, Cehia. Printre ele sunt Ghetou 1993, pe scena Naționalului bucureștean, Satyricon 1994 la Teatrul Național din Târgu Mureș - sau multele premiere de la teatrele din Cluj, Oradea, Brăila, Ploiești, Timișoara, Baia Mare (fie în limba română, fie în maghiară sau în germană). Trupa pe butoaie a fost, în România, primul spectacol cult, bazat pe texte ale teatrului popular medieval francez (Jean Variot) conceput si realizat ca spectacol itinerant. În cele doua variante sale - la Târgu Mureș în 1992 și la București în 1995 - Trupa pe butoaie a devenit primul "brand" teatral recunoscut și apreciat în toată țara prin cele mai bine de 100 de reprezentații susținute. Parte dintre ele, aflate în turneu pe ruta Târgu Mureș, Cluj, Sinaia, București, fost preluate de postul național de televiziune pe modelul consacratelor turnee de concerte ale trupelor muzicale din cele mai cunoscuteau.

În martie 2012 a scos la Teatrul Metropolis^[1] , în premieră pentru România, un diptic teatral - Îngeri in America - pe textele lui Tony Kushner Sfârșitul lumii e aproape și Perestroika.

*    1961: S-a nascut Paul Waatkaar, membru A-Ha; 
* 1963. Ivan Hašek (n. 6 septembrie 1963) este un fost fotbalist ceh.
* 1965. Takumi Horiike (n. 6 septembrie 1965) este un fost fotbalist japonez.
* 1966. Emil Boc (n. 6 septembrie 1966, Răchițele, Cluj) este un politician român, din 2005 și până în 2012 fost președinte al Partidului Democrat respectiv al Partidului Democrat Liberal, fiind succedat de către Vasile Blaga. În perioada 22 decembrie 2008 - 6 februarie 2012 a fost prim ministru al României. La alegerile locale din 2016 a obținut un nou mandat de primar al Clujului, după cele obținute în 2004, 2008 respectiv 2012.
Este căsătorit cu Oana Boc, lector universitar la Facultatea de Litere din Cluj.

Emil Boc a refuzat în toate mandatele sale de primar al Clujului inscripționarea bilingvă, în română și maghiară, a indicatoarelor rutiere de la intrarea și ieșirea în localitate, motivând că inscripționarea bilingvă ar fi obligatorie doar dacă ponderea minorității ar depăși 20% din populația unității administrative (art. 76 din legea 215/2001), iar comunitatea maghiară din Cluj are o pondere de 15,27%, conform recensământului din 2011. După ce a respins argumentul că atunci când proporția de 20% nu este atinsă, problema inscripționării în limba minorității este o chestiune ce ține de oportunitate, lăsată la îndemâna autorității locale, în data de 17 martie 2014 a fost înregistrată la Tribunalul Cluj o cerere în sensul obligării primarului Emil Boc să procedeze la inscripționarea bilingvă. Instanța a admis cererea în data de 11 iunie 2014, și l-a obligat pe primarul Boc să pună în aplicare hotărârea de Consiliu Local nr. 99 din 7 martie 2002, prin care a fost decisă inscripționarea bilingvă și prin care au fost alocate sumele de bani de la bugetul local în vederea confecționării și montării indicatoarelor respective, la principalele cinci intrări și ieșiri din oraș.^[8] Primarul Emil Boc a formulat recurs împotriva acestei sentințe. În data de 5 februarie 2015 Curtea de Apel Cluj a admis recursul formulat de primarul Emil Boc și, fără să judece cauza pe fond, a stabilit că fundația reclamantă nu avea calitate procesuală activă în proces, adică nu putea cere montarea celor cinci indicatoare bilingve.^[9]

Primarul Emil Boc a anunțat, în aprilie 2017, că la intrările în oraș vor fi amplasate indicatoare multilingve care să cuprindă toate numele pe care le-a purtat orașul de-a lungul timpului. Primarul a solicitat o opinie din partea UBB Cluj / Facultatea de Istorie și Filosofie pentru a putea lua o decizie în privința denumirilor orașului, denumiri care ar trebui trecute pe indicatoare. Pe indicator va apărea denumirea istorică a Clujului, dar și denumirile în limba română, maghiară și germană.

Emil Boc

·         1967: S-a nascut Igor Stimac, fotbalist croat;
* 1967. Macy Gray (n. Natalie Renee McIntyre pe 6 septembrie 1967 în Canton, Ohio) este o cântăreață, actriță și compozitoare americană.

Natalie Renee McIntyre s-a născut la data de 6 septembrie 1967 în Canton, Ohio,^[2][3] fiind primul copil al cuplului format din Laura și Otis Jones.^[4][5] Părinții săi s-au despărțit la scurt timp după nașterea sa, iar micuța Natalie a rămas în custodia mamei, care era profesoară de matematică.^[6][7] Copil fiind, Natalie a fost adoptată de Richard McIntyre, cel de-al doilea soț al mamei sale;^[8][9] în urma acestei căsătorii interpreta a devenit sora vitregă a lui Nathan și a Nehliei McIntyre.^[10][11] A început să cânte la pian încă din copilărie, însă marea sa pasiune era literatura, activități pe care le considera a fi un refugiu –^[12][13] „când eram micuță aveam o voce foarte amuzantă. De fiecare dată când vorbeam, ceilalți copii râdeau de mine, așa că am încetat să mai vorbesc. Toată lumea spunea că sunt rușinoasă. Nu am crezut în niciun moment că aș putea cânta”.^[14][15]

Pentru a-și putea susține familia din punct de vedere financiar, tânăra interpretă și-a luat o slujbă la Pro Football Hall of Fame, însă a fost concediată la scurt timp pentru tardivitate.^[16] În adolescență Natalie McIntyre era o studentă eminentă, iar în anul 1985 ea a obținut o bursă de studiu la prestigioasa Academie Navală Americană, pe care a refuzat-o.^[17][18] La scurt timp a fost admisă la Universitatea Californiei de Sud, unde a sudiat cinematografia și și-a dezvoltat abilitățile compoziționale până în anul 1990, când a primit diploma de absolvire.^[19][20] Fiind încă studentă a universității din Los Angeles, interpreta a compus câteva cântece pentru un grup de prieteni, care urmau să fie înregistrate de o cântăreață anonimă și să fie incluse pe un disc demonstrativ.^[21][22] Respectiva muzicantă nu a fost prezentă la sesiunea de înregistrări, iar Natalie McIntyre a înregistrat în glumă piesele, iar discul nu a fost trimis niciunei case de înregistrări.^[23][24]

Recital Macy Gray în 1995;

După terminarea studiilor McIntyre a început să lucreze ca și caseriță în Beverly Hills, iar la scurt timp l-a întâlnit pe producătorul muzical Joe Solo.^[25][26] Cei doi au compus îmreună o serie de cântece, care au fost incluse pe un disc promoțional.^[27][28] Înregistrarea a stârnit interesul publicului din Los Angeles, iar interpreta a început să susțină recitaluri în cluburile de muzică jazz din regiune, alături de o mică formație.^[29][30] Concomitent ea a renunțat la numele său de naștere în favoarea pseudonimului Macy Gray, pe care avea să îl poarte de-a lungul întregii sale cariere.^[31][32] Într-un interviu Gray a mărturisit că numele său de scenă îi aparținea unui vecin care obișnuia să îi spună în copilărie: „Într-o zi vei fi cineva special”.^[5][33]

În prima parte a anilor 1990 Gray a continuat să susțină concerte în barurile din California și să înregistreze discuri pe care le trimitea unor case de înregistrări locale.^[33] Pe parcursul anului 1994 interpreta a fost remarcată de compania Atlantic Records, care i-a oferit un contract de management.^[34][35] Concomitent interpreta începea o relație amoroasă cu Tracy Hinds, un colector de ipoteci, cu care s-a căsătorit în 1996.^[36][37] Deși căsnicia lor s-a destrămat în anul 1998, Gray a devenit mama a trei copii – Aanisah (n. în ianuarie 1994), Happy (n. în decembrie 1994) și Cassius (n. în 1997).^[38][39][40] Concomitent, cariera muzicală a interpretei părea să se finalizeze, iar contractul său cu Atlantic a fost declarat nul.^[41][42] La finele anului 1997 Gray se reîntorcea în casa mamei sale din Canton, dorindu-și să înceapă o carieră în învățământ.^[33][42] La scurt timp un producător din Los Angeles, care îi auzise discurile demonstrative în cadrul companiei Atlantic a convins-o să încerce pentru ultima oară să debuteze în lumea muzicală

În august 2001 Macy Gray a fost invitată să cânte pe stadionul Pro Football Hall of Fame din orașul său natal imnul național al Statelor Unite ale Americii, în deschiderea unui meci de fotbal american.^[88][89] Conform presei locale, cântăreața a avut o „tentativă falsă de a cânta imnul”, însă a părăsit scena în huiduielile publicului, după ce a uitat versurile.^[90][91] La scurt timp Gray își cerea scuze în mod public, spunând că a susținut recitalul la insistențele mamei sale, deși nu se simțea pregătită.^[92][93] După acest incident, popularitatea interpretei a scăzut notabil în S.U.A.,^[94] reprezentanții Epic Records fiind nevoiți să anuleze o întreagă secțiune din turneul acesteia.^[95][96]

În ciuda controversei, Gray a început să compună piese pentru cel de-al doilea album de studio din cariera sa, care urma să fie lansat sub egida companiei Epic Records la 17 septembrie 2001. Conform planului inițial, discul a început să fie comercializat la doar o săptămână după atentatelor asupra complexului World Trade Center; materialul, intitulat The Id, a fost produs de Gray însăși, cu ajutorul muzicianului american Rick Rubin și conține colaborări cu Slick Rick și Erykah Badu. În ciuda campaniei de promovare pornite la începutul lunii septembrie, prin intermediul cântecului „Sweet Baby”, The Id nu s-a bucurat de succes comercial în S.U.A..

Macy Gray

Macy Gray în concert (Toronto, Canada — noiembrie 2008);

* 1969: Norio Omura (n. 6 septembrie 1969) este un fost fotbalist japonez.
* 1971. Florian Dorel Bodog (n. 6 septembrie 1971, Oradea, RS România) este un medic chirurg, specialist în chirurgie plastică și reparatorie, senator al României și ministru al sănătății în Guvernele Grindeanu și Tudose.

La alegerile parlamentare din decembrie 2012 este ales senator din partea Partidului Social Democrat, în Circumscripția electorală nr. 5 Bihor, Colegiul 4,^[1] iar în urma alegerilor parlamentare din luna decembrie 2016, obține al doilea mandat de senator PSD, ales în aceeași circumscripție electorală.^[2] În data de 4 ianuarie 2017 este numit ministru al sănătății în Guvernul PSD-ALDE. În perioada 3 mai 2012 - 19 decembrie 2012 deține funcția de Secretar de Stat în Ministerul Sănătății, responsabil cu coordonarea activității de relații internaționale și a unităților subordonate ale ministerului, dar și cu coordonarea departamentelor de Sănătate Publică și Control în Sănătate Publică. Pentru o perioadă de aproape un an, 2011 - mai 2012, ocupă fotoliul de Director de cabinet al ministrului sănătății. Între anii 2010-2011 ocupă funcția de director, tot în cadrul Ministerul Sănătății, la Direcția Sănătate Publică și Control în Sănătate Publică, un statut pe care îl reia, pentru aproximativ o lună de zile, în mai 2012.

Între anii 2009-2010 este numit Manager al Spitalului Clinic Județean Oradea. În perioada 05.05.2008 - 10.02.2012 deține funcția de Prodecan al Universității din Oradea, Facultatea de Medicină și Farmacie. Din 1998 până în prezent a exercitat o serie de funcții și activități în domeniul didactic și al cercetării științifice în cadrul acestei instituții, astfel: 2008 – prezent - conferențiar universitar, 01.01.2005-01.03.2008 secretar științific, 2002-2008 șef lucrări, 1999-2002 asistent universitar, 1998-1999 preparator universitar.

În Senat, Florian Dorel Bodog a fost secretar al Comisiei pentru Sănătate Publică și membru al Comisiei Speciale Comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru Aderarea României la Spațiul Schengen. În activitatea sa, a semnat 99 de inițiative legislative, a emis 91 de declarații politice, 98 de întrebări, 18 interpelări, 6 interpelări adresate prim-ministrului și 171 de luări de cuvânt în plenul Senatului. De asemenea, a fost membru al Forumului Parlamentar European pentru Populație și Dezvoltare și membru în grupurile de prietenie cu Republica Liban, Elveția, Republica Lituania, Republica Algeriană Democratică și Populară, Republica Federală Germania.

Florian Dorel Bodog

·         1971: S-a nascut Delores O'Riordan, componenta a trupei The Cranberries. 
* 1971: Mary Amiri (n. 6 septembrie 1971 în Frankfurt am Main) este o moderatoare TV germană. Ea este moderatoare din anul 2002 la postul TV, VOX. Mary după liceu a studiat sociologie, a fost moderatoare la postul Hessischen Rundfunk. În iunie 2008 se lasă fotografiată pentru o revistă playboy.
* 1972. Idrissa Akuna "Idris" Elba, OBE (n. 6 septembrie 1972)^[3] actor de film și de dublaj, DJ și muzician englez.^[4][5] A primit Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-o miniserie, The Prince's Trust.

Idris Elba

* 1972: China Tom Miéville (n. 6 septembrie 1972 în Norwich, Anglia) este un premiat scriitor englez de ficțiune fantasy. El este pasionat de munca sa pe care o descrie ca weird fiction^[2] (ficțiune ciudată) și aparține unui grup de scriitori uneori numiți New Weird, care conștient încercă să îndepărteze literatura fantasy de clișeele comerciale^[3]. El este, de asemenea, activ în politica de stânga în calitate de membru al Partidului Socialist Muncitoresc Britanic.

China Miéville

* 1973. Carlo Cudicini este un fost jucător italian care a evoluat pe postul de portar. El este fiul fostului portar de la Milan, Fabio Cudicini, și nepotul fundașului de la Ponziana, Guglielmo Cudicini. Cudicini este în prezent ambasador al clubului și asistent al primului antrenor al echipei de la Chelsea F.C.
* 1973: Iuri Șatunov (în rusă: Юрий Васи́льевич Шатунов; n. 6 septembrie 1973, Kumertau, Bașchiria, URSS) este un cântăreț rus, solist al formației Laskovîi mai (1986—1991).

Iuri Șatunov Юрий Шатунов

·         1978: Homare Sawa (澤穂希, さわ ほまれ Sawa Homare^?, n. 6 septembrie 1978, Fuchū, Tokio) este o fotbalistă japoneză, membră a echipei INAC Kobe Leonessa.

La Campionatul Mondial de Fotbal Feminin 2011 a fost desemnată „Cea Mai Bună Jucătoare a Finalei”, „Golghetera Competiției” (5 goluri), „Cea Mai Bună Jucătoare a Turneului” și a fost selecționată în echipa All-Stars.

A început să joace fotbal în mod organizat la vârsta de 8 ani ca singura fetiță într-o echipă de băieți.^[1] În prima Ligă japoneză a debutat la vârsta de 12 ani,^[2] iar debutul în națională a avut loc la vârsta de 15 ani,^[3] în primul meci, împotriva selecționatei Filipinelor, înscriind 4 goluri.

A fost desemnată „Fotbalista Anului 2011

* 1978. Emerson Sheik (n. 6 decembrie 1978) este un fost fotbalist braziliano-qatarian, care joacă la clubul Flamengo.
* 1979. Mihnea Blidariu este un muzician român, membru al formației rock Luna Amară, din Cluj-Napoca. Interpretează vocal, la trompetă și la chitară.^[1] Este autorul a două volume de poezii "No Future" și "mânia.Ro". Component al cenaclului literar Klu
S-a născut în Bacău și a urmat cursurile Facultății de Litere „Babeș-Bolyai“ din Cluj Napoca
Colaborează cu revista culturală online EgoPHobia unde are o rubrică permanentă, "punk_politik"^[4]. A publicat articole și poezii în revista Tribuna și în revista online Tiuk.^[5][6] Este organizator al Festivalului FânFest de la Roșia Montană și sprijină campania Salvați Roșia Montană, fiind membru al organizației MindBomb. În 2007 publică cel de-al doilea volum de poezii, "Mânia.ro".^[7] Împreuna cu trupa Luna amară a concertat pro bono (gratuit) la toate edițiile festivalul FânFest, Roșia Montană în cadrul campaniei „Salvați Roșia Montană”. Tot în cadrul aceleiași campanii, Mihnea Blidariu, participă alături de Paul Socol – actor, Bogdan Buta – inginer în telecomunicații, Raluca Dan – specialist în relații publice, Ana Bănică și Bianca, ambele arhitect, la protestul "Ocupați Conti (fostul Hotel Continental din Cluj-Napoca) pre-ocupati Clujul". Aceștia au ocupat simbolic în 7 noiembrie 2011 clădirea "Conti" din Piața Unirii, în semn de protest față de exploatarea auriferă de la Roșia Montană

Mihnea Blidariu

* 1981: Yuki Abe (n. 6 septembrie 1981) este un fotbalist japonez.
* 1983. Adam Scherr (Sherrills Ford, Carolina de Nord, 6 septembrie, 1983) este un luptător profesionist și atlet de forță american. În prezent lucrează pentru WWE, în marca Raw, sub numele de Braun Strowman, unde a fost aliat cu gruparea Familia Wyatt.
* 1983. Biljana Crvenkoska (în macedoneană Билјана Црвенкоска) (n. 6 septembrie 1983, în Skopje, Republica Macedonia) este o handbalistă macedoneană care, până în 2012, a evoluat pentru clubul italian PDO Salerno.^[1] Crvenkoska este și componentă a echipei naționale a Macedoniei.^[2]

Biljana Crvenkoska joacă pe postul de coordonator și este, începând din 2012, legitimată la clubul ŽRK Vardar Skopje.

* 1985: Koki Mizuno (n. 6 septembrie 1985) este un fotbalist japonez.

* 1986. Andreea D (nume real Elena Andreea Dorobanțu; n. 6 septembrie 1986, Ploiești, România) este o cântăreață de muzică dance și house din România. Piesa ei „All My People” a intrat în top 10 din Germania, Austria și Spania.^[1] Aceeași piesă s-a situat pe locul al treielea în clasamentul românesc, iar cântăreața mai are un cântec în acest clasament, „Money Maker”
* 1986. Hristu Chiacu (n. 6 septembrie 1986,^[1] București, RS România) este un fotbalist român care a evoluat ultima oară în 2017 la Academica Clinceni
* 1987: Andrea Lekić (n. 6 septembrie 1987, în Belgrad)^[2] este o jucătoare de handbal care joacă pentru echipa națională a Serbiei pe postul de coordonator.

În 2011, Lekić a fost una din candidatele la titlul de Cel mai bun jucător al anului-IHF. În 2013, ea a câștigat Liga Campionilor EHF alături de Győri Audi ETO KC.^[3]

Pe data de 17 februarie 2018, handbalista a semnat un contract pe doi ani cu clubul românesc CSM București, pentru care evoluează începând din vara anului 2018.

* 1988: Alexandru Popovici (n. 6 septembrie 1988) este un fotbalist român.

* 1989. Iulia Valerievna Ganicikina (în rusă Юлия Валерьевна Ганичкина) (n. 6 septembrie 1989, în satul Kanaevka din Regiunea Penza)^[1] este o handbalistă din Rusia care joacă pentru pentru echipa BNTU Minsk din Belarus.^[2] Ganicikina evoluează pe postul de intermediar dreapta.
* 1992. Fábio Farroco Braga (n. 6 septembrie 1992, Lisabona) este un fotbalist portughez, care evoluează pe postul de mijlocaș defensiv la clubul brazilian Fluminense.

·         2006: Prințul Hisahito (悠仁親王;Hisahito shinnō n. 6 septembrie 2006), este membru al familiei imperiale japoneze, al treilea în linia de succesiune la tronul Japoniei, al treilea copil al Prințului și Prințesei Akishino și primul lor fiu.^[2][3]

S-a născut într-o clinică particulară din Tokyo. Este primul băiat născut în familia imperială japoneză de la nașterea tatălui său, în 1965. Prenumele prințului Hisahito înseamnă "liniștit" și "virtuos".

Hisahito 悠仁親王

Prințul Hisahito al Japoniei

Prințul Hisahito