REVISTA MEA DIN 7 SEPTEMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 7 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         251: Sima Yi (n. 179 - d. 7 septembrie 251), nume de curtoazie Zhongda, a fost un general militar, oficial guvernamental și regent al statului Wei în timpul perioadei celor Trei Regate din China. Este cel mai bine cunoscut pentru apărarea statului impotriva unei serii de invazii, între 230 și 234, ale statul rival Shu Han. Succesul și ascensiunea ulterioară la putere, ca regent al regatului Wei, au deschis calea pentru fondarea Dinastiei Jin (265-420) de către nepotul său Sima Yan. În 265, după ce Sima Yan a devenit împărat, și-a onorat bunicul cu titlul postum împăratul Xuan de Jin, și numele de la templu Gaozu.

Sima Yi

Ilustrare a lui Sima Yi din timpul Dinastiei Qing Părinți Sima Fang[*]  Frați și surori Sima Fu[*] Sima Lang[*] Q9598542[*] Q10916678[*] Q9599236[*] Q9598706[*] Q9597768[*]  Căsătorit cu Zhang Chunhua cel puțin alte trei soții Copii Sima Shi Sima Zhao sotia lui Xun Yi Sima Liang Sima Zhou (printre altii)

·         355: Claudius Silvanus, general roman
* 1312: Ferdinand al IV-lea al Castiliei (în spaniolă: Fernando IV de Castilla, 6 decembrie 1285 Sevilla - 7 septembrie 1312 Jaén) a fost rege al Castiliei și al Leonului între anii 1295-1312.

În timpul copilăriei sale regatul a fost condus de mama sa, Maria de Molina, regele minor fiind sub tutela infantelui Enrique de Castilla „el Senador”, fiul regelui Ferdinand al III-lea cel Sfânt. Mama sa a continuat să joace un rol politic și în timpul majoratului fiului ei, împiedicând de mai multe ori detronarea acestuia. Domnia sa a stat sub semnul confruntării dintre regalitate și nobilimea condusă de unchiul regelui, Infantele Juan de Castilia de Tarifa și de Juan Núñez de Lara el Menor, sprijiniți uneori și de Don Juan Manuel, nepotul lui Ferdinand al III-lea.

Ferdinand al IV-lea a urma calea predecesorilor săi în continuarea războiului Reconquistei și chiar dacă în 1309 a eșuat în încercarea de a cuceri Algeciras, a izbutit, în același an, să ocupe Gibraltarul, iar în 1312 să obțină controlul orașului Alcaudete din regiunea Jaen.

La Cortesul de la Valladolid din 1312 regele a dat un impuls reformei administrației și sistemului judiciar, în cadrul eforturilor sale de întărire a autorității monarhiei în detrimentul celei a nobilimii. Ferdinand al IV-lea a murit la Jaén la numai 27 ani la 7 septembrie 1312 și a fost înmormântat la Colegiata de San Hipólito de Córdoba.

Ferdinand al IV-lea al Castiliei Fernando IV de Castilla

Ferdinand al IV-lea al Castiliei, gravură din 1850 Părinți Sancho al IV-lea al Castiliei și Maria de Molina; regenți: Maria de Molina (1295), infantele Enrique de Castilla „El Senador” (1295-1301) Frați și surori Peter of Castile, Lord of Cameros[*] Philip of Castile, Lord of Cabrera and Ribera[*] Enrique de Castilla[*] Alfonso de Castilla[*] Isabella of Castile, Queen of Aragon[*] Beatrice a Castiliei Violante Sánchez de Castilla[*]  Căsătorit cu Constanța de Portugalia Copii Eleonora de Castilia, Alfonso al XI-lea al Castiliei,Constanța de Castilia

·         1496: Ferdinand al II-lea de Neapole (n. 1469)

·         1619: Ștefan Pongrácz, iezuit transilvănean (n. 1582)
* 1619: Sfântul Melchior Grodziecki, născut în 1584 la Cieszyn (Silezia) și mort (decapitat) la 7 septembrie 1619 la Cașovia (pe atunci Kassa în Ungaria, astăzi Košice în Slovacia) a fost un preot iezuit polonez, misionar de campanie, și preot militar, în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Torturat, apoi executat sumar pe motivul că îi susținea pe catolicii din Cașovia, el este considerat martir al credinței și canonizat în 1995 de către papa Ioan Paul al II-lea. Este comemorat (împreună cu Ștefan Pongrácz și Marko Krizin), la 7 septembrie.

Provenit din neamul castelanilor din Cieszyn, Melchior aparținea unei familii care a jucat un rol important în viața politică și religioasă a Sileziei și a Moraviei. Și-a făcut studiile secundare la colegiul iezuit de la Viena, unde în 1602 era membru al Reuniunii Mariane, o experiență care, după spusele sale, i-a produs o „mare bucurie”.

A intrat în Societatea lui Isus la 22 mai 1603 și și-a făcut noviciatul la Brno (în Moravia) unde a legat prietenie cu acela care-i va fi însoțitor la necazuri, Ștefan Pongrácz. Terminând noviciatul (1605), a predat la Brno și la Kłodzko (în Polonia) și a studiat retorica la České Budějovice (în Boemia). Apoi a predat din nou la (1608-1609) unde a dobândit, între altele, competențe în muzică. A continuat studii pregătitoare pentru preoție prin filosofie (1609-1611) și teologie (1612-1614) la Clementinum din Praga.

Hirotonit preot în 1614, și-a început predicarea în cehă și un timp a lucrat la Kopanina. În 1616 era prefect de studii la pensionatul studenților săraci, atașat la Colegiul Sfântul Clement din Praga: a lăsat amintirea unui bun profesor, iubindu-și elevii și aliind răbdarea cu competența. A format cu ei o corală cu orchestră.

Când iezuiții au fost expulzați din Boemia și Moravia, în 1618 și 1619, el a fost trimis la colegiul din Humenné, astăzi în Slovacia. Și-a făcut profesiune religioasă definitivă ca iezuit, la 26 iunie 1619. Puțin după aceea era preot militar al soldaților polonezi la Cașovia.

În august 1619, principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei (astăzi în România) se afla, cu trupele sale la porțile Debreținului (Ungaria). Primul care l-a salutat și i-a făcut jurăminte de credință a fost puternicul Gheorghe Rákóczi. Bethlen a intrat apoi în Cașovia. Consiliul municipal, dominat de calviniști, a adoptat o moțiune de predare. Soldații polonezi (catolici), aflați în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea, s-au revoltat. Folosind drept pretext această rebeliune, armata calvinistă, aflată la ordinele lui Gabriel Bethlen, a comis numeroase exacțiuni contra catolicilor din Košice.

Fiind absent din oraș, Melchior Grodziecki s-a reîntors în grabă la Košice, însoțit de Ștefan Pongrácz și de preotul croat Marko Krizin, pentru a-i susține pe catolici. Cei trei preoți au fost arestați la 3 septembrie 1619. Lăsați fără apă și fără mâncare mai multe zile, ei au fost torturați în mod sălbatic. S-a încercat să-i facă să renunțe la „religia tiranilor” (credința catolică a Habsburgilor). În final Melchior Grodziecki și Marko Krizin au murit decapitați, la 7 septembrie. Ștefan Pongrácz le-a supraviețuit vreo douăzeci de ore, decedând din cauza rănilor suferite, la 8 septembrie

Chiar protestanții din Košice au fost șocați: preoții, cunoscuți pentru amabilitatea lor, nu meritau un asemenea tratament barbar. Vestea martirajului lor s-a răspândit în toată țara. Cedând numeroaselor cereri care i-au fost adresate, principele ardelean Gabriel Bethlen a acceptat să le fie acordată o înmormântare demnă. (În 1636 corpurile celor trei martiri au fost mutate Nagyszombat / Sâmbăta Mare, astăzi Trnava, în Slovacia).

Un cult spontan s-a dezvoltat în Ungaria, Moravia și Silezia. Cardinalul Péter Pázmány a deschis o anchetă canonică. Ea s-a încheiat printr-o petiție oficială adesată papei Urban al VIII-lea în care se cerea ca venerarea publică a celor trei martiri să fie autorizată (1628).

La 1 noiembrie 1904 Ștefan Pongrácz, Melchior Grodziecki și Marko Krizin au fost beatificați de către papa Pius al X-lea. Au fost canonizați, la data de 2 iulie 1995, în timpul unei vizite pastorale făcute de papa Ioan Paul al II-lea, la Košice. Sunt comemorați liturgic la 7 septembrie.

Melchior Grodziecki

* 1619: Marko Križevčanin sau Marco Križevčanin sau Marko Krizin, iar în maghiară Kőrösi Márk (Križevci, circa 1589 – Cașovia, 7 septembrie 1619) a fost un preot croat romano-catolic, profesor de teologie și misionar, care a activat în secolul al XVII-lea. În contextul Războiului de Treizeci de Ani, a fost torturat și ucis, împreună cu Ștefan Pongrácz și Melchior Grodziecki de soldați ai lui Gábor Bethlen, principe al Transilvaniei. Toți trei au fost beatificați în 1905 de papa Pius al X-lea și sanctificați de papa Ioan Paul al II-lea în 1995.

Sărbătoarea lor a fost stabilită pentru 7 septembrie, în fiecare an.

Marco Križevčanin

Relicvele / Moaștele sfântului Marko Križevčanin / Kőrösi Márk, în Bazilica din Esztergom, Ungaria

* 1799: Jan Ingenhousz (n. 8 decembrie 1730 - d. 7 septembrie 1799) a fost un biolog, chimist și fiziolog olandez.

Este cunoscut pentru descoperirea fotosintezei și pentru faptul că a demonstrat că lumina este esențială la plante în procesul absorbției de dioxid de carbon și eliberarea de oxigen. A descoperit de asemenea că plantele, la fel ca animalele, au respirație la nivel celular.

La 16 ani era deja student la Leuven, la cea mai importantă universitate din Belgia, pe care a absolvit-o în 1753. Doi ani mai târziu, se întoarce în orașul natal, Breda, unde începe să activeze ca medic.

Mai târziu merge la specializare în Anglia pentru a studia tehnica de imunizare împotriva variolei.

A fost consilier și medic personal al împărătesei Austriei, Maria Terezia. În 1768 a reușit să inoculeze membrii familiei de Habsburg împotriva variolei și ulterior și familia regelui George al III-lea.

În Anglia, Jan Ingenhousz i-a cunoscut pe Benjamin Franklin, Henry Cavendish și Joseph Priestley. A continuat cercetările lui Priestley privind schimbul de gaze dintre plante și mediu și a remarcat (în 1779) că, în prezența luminii, partea verde a plantei eliberează niște bule de gaz, fenomen care nu mai are loc în întuneric. A demonstrat că este vorba de oxigen, iar fenomenul a fost ulterior denumit fotosinteză (de către Charles Reid Barnes în 1893

Jan Ingenhousz

·         1831: Petrus Sigerus, botanist din Transilvania (n. 1759)

·         1880: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, cunoscut mai ales ca Manolache Costache Epureanu (n. 22 august 1823, Bârlad, Moldova – d. 7 septembrie 1880, Wiesbaden, Imperiul German) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, ministru cu diverse portofolii în diverse guverne, de două șeful guvernului de la Iași, după Mica Unire, dar înainte de unirea administrativă a Principatelor Române, precum și primul-ministru al României, din partea partidului Conservator, în două rânduri, în 1870 (1 mai - 26 decembrie) și în 1876 (6 mai - 5 august).

Conservator de seamă al timpului său, Manolache Costache Epureanu, împreună cu un grup de alți conservatori români marcanți, a fost membru fondator al Partidului Național Liberal din România, la 24 mai 1875.

Manolache Costache Epureanu a studiat în Germania, la Heidelberg, Berlin, Göttingen și Jena. La această ultimă universitate și-a susținut, în 1839, doctoratul în drept. Întors în țară, după o scurtă perioadă în care a locuit la Paris, s-a implicat în mișcarea de opoziție împotriva politicii domnului Mihail Sturdza, mișcare aflată la originile revoluției de la 1848. Printre participanții la aceasta avea să se afle și Manolache Costache, motiv pentru care a fost întemnițat și apoi trimis în Turcia, sub escortă, împreună cu alți cinci revoluționari. A evadat însă la Galați, rămânând în exil, apoi, până în 1849, când a revenit în Moldova.

După 1856, s-a implicat în luptele pentru Unire, în calitate de membru al Divanului Ad-hoc din Moldova (1857) și al Adunării Elective a Principatului (1858). Cariera sa a luat o nouă întorsătură după alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Între 27 aprilie 1859 și 3 aprilie 1860, Manolache Costache a fost prim ministru în Moldova, calitate în care a făcut primii pași către înlăturarea privilegiilor fiscale, a coordonat secularizarea averilor mănăstirilor neînchinate (chinoviilor), a luat măsuri de modernizare a armatei (înființarea unui batalion de geniu) și a încercat înființarea unor instituții de credit (bancă națională și credit funciar). Între 14 iulie 1860 și 14 aprilie 1861 a devenit singurul prim ministru moldovean al Țării Românești. Aici a elaborat un interesant proiect de înființare a unei Bănci Naționale, cu capital majoritar privat, dar controlată de stat. Conflictul cu Adunarea Legislativă munteană a făcut însă ca, la 14 aprilie 1861, cabinetul său să primească un vot de blam și să fie dat în judecată, printre altele, pentru presupuse nereguli în alegeri și abuzuri în administrație. El a fost achitat de către Înalta Curte de Casație Și Justiție, la 18 septembrie 1862.

Dacă în perioada 1859 - 1861 Manolache Costache Epureanu a fost principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza, el s-a îndepărtat treptat de acesta, apropiindu-se de conservatori. După detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, el a devenit unul dintre principalii lideri ai acestora. Majoritatea conservatoare din Adunarea Constituantă convocată în 1866 pentru a adopta prima constituție internă a țării l-a ales, astfel, președinte al acesteia. În 1870, el a devenit prim ministru, neputând însă a se menține din pricina tulburărilor interne cu care s-a confruntat. În guvernul Lascăr Catargiu, el a devenit, tot pentru o scurtă perioadă (28 octombrie 1872 - 31 martie 1873), ministru al justiției, funcție din care s-a retras după ce Adunarea Deputaților și Senatul au votat înființarea unui Institut de Credit Funciar cu capital autohton (Manolache Costache susținea înființarea acestuia cu sprijinul capitalului străin). Conflictul cu mai mulți lideri conservatori, inclusiv cu primul ministru Lascăr Catargiu, l-a făcut pe Epureanu să se întoarcă spre liberali. În 1876, el a devenit, astfel, primul șef de guvern reprezentând Partidul Național Liberal, înființat în 1875. S-a retras însă repede din această funcție, dezaprobând punerea sub acuzare de către Camera Deputaților a majorității miniștrilor fostului cabinet conservator. Din 1878. Manoalche Costache a început să se apropie, din nou, de conservatori. Această apropiere a fost nu doar reușită, dar politicianul a căpătat suficientă autoritate în rândul lor ca, la 3 februarie 1880, el să devină primul lider al Partidului Conservator și autorul primului program politic al acestuia.

Manolache Costache Epureanu

Date personale Născut 22 august 1823 Bârlad Decedat 7 septembrie 1880 (57 de ani)  Wiesbaden, Imperiul German  Copii Elena Bibescu  Naționalitate Român Cetățenie  România  Ocupație politician  Prim-ministrul României În funcție 1 mai 1870 – 26 decembrie 1870 6 mai 1876 – 5 august 1876 Precedat de Nicolae Golescu Ion Emanuel Florescu Succedat de Ion Ghica I.C.Brătianu Partid politic Partidul Conservator (între 1880-1918) Alma mater Universitatea Georg-August din Göttingen

·         1884: Carol Davila, general doctor de origine franceza, organizatorul serviciului militar si al ocrotirii sanatatii publice in Romania, a incetat din viata. Acesta a fost fondator, impreuna cu Nicolae Kretzulescu, al invatamantului medical in Romania; 
* 1903: Eracle Arion, și Eraclie, (n. 24 februarie 1838, București – d. 7 septembrie 1903, București, înmormântat la Fierbinți-Târg) a fost un general român de divizie, comandant al Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, inspector general al artileriei, comandant al Corpului 2 Armată și guvernator al Cetății București.
Eracle se trage dintr-o familie boiernași ialomițeni, al cărei arbore genealogic conduce spre mijlocul secolului al XVII-lea.^[1] El a fost unul din cei 16 copii ai lui Scarlat Arion. Generalul s-a căsătorit în anul 1866 cu Sevastia (Vatica) (d. 1923), fiica lui Nicolae Alexandrescu, poreclit Cafegibașa (de la funcția de cafegiu bași la curtea domnitorului Grigore Ghica), care moștenise o moșie de 1623 de hectare la Fierbinți, județul Ialomița. A avut patru copii: Nicolae, ajuns colonel, Zoe, Viorica și Margareta

Tânărul Arion s-a decis de timpuriu pentru o carieră militară. El a fost admis la „Școala de Ofițeri” din București (1855-1857), și după absolvirea ei, a urmat „Școala Politehnică din Paris” precum și „Școala de Artilerie și Geniu” la Metz (1857-1861). Ca urmare, a devenit sublocotenent (1857) și locotenent (1861).

Arion a avansat rapid în cariera militară și mai departe, obținând gradele militare de căpitan în 1864, de maior în 1868 și de locotenent-colonel în 1870. În această perioadă a îndeplinit diverse funcții. Din 1861-1863 a fost între altele comandant de secție în Regimentul Artilerie nr. 1 al Armatei Române, apoi transferat ca ofițer al Statului Major în Direcția Artilerie din Ministerul de Război (1863-1864 și 1868-1870). El s-a preocupat în acest timp de dezvoltarea și înzestrarea artileriei, din 1864-1868, a supravegheat ca ofițer în Direcția Artilerie din Ministerul de Război fabricarea tunurilor comandate de Ministerul de război la „Fabrica de Armament” din Nantes. Simultan cu desemnarea sa la gardul de locotenent-colonel a devenit comandant al Regimentului Artilerie nr. 2 (1870-1875)

Cucerirea redutei Grivița

Plevna 1877

Generalul Eracle Arion ca guvernator al cetății București

În anul 1875 Eracle Arion a fost avansat colonel și numit șef al Serviciului Artilerie din Marele Stat Major (1875-1877), apoi atașat militar al Marelui Cartier General pe lângă Marelui Duce Nicolae (1877-1878), în sfârșit comandant al Școlii Speciale de Artilerie și Geniu (1881-1882). Ca șef al Serviciului Artilerie din Marele Stat Major a insistat pentru constituirea a câte unui regiment de artilerie pentru fiecare divizie de infanterie (în urma raportului său nr. 550 din 5 februarie 1877), înființând-se astfel încă două regimente de artilerie. El a susținut și înzestrarea cu tunuri „Krupp” calibru 87 mm (modelele 1875 și 1877), punând astfel bazele artileriei teritoriale. În acest context a elaborat „Instrucțiunile asupra artileriei în luptă”.^[4]

A participat la Războiul de Independență dintre anii 1877-1878, purtat împotriva turcilor, care a avut drept consecință recunoașterea pe plan internațional a independenței României. El a organizat „Bateria Mircea” și „Bateria Elisabeta” pentru apărarea orașului Calafat, unde a fost prezent la întâiul foc de tun tras de „Bateria Carol” la Calafat, sub ochii domnitorului. De asemenea, a coordonat construirea podului de peste Dunăre de la Săliștioara-Măgura, a condus pregătirea intrării în acțiune a artileriei la Asediul Plevnei, fiind prezent, alături de alți ofițeri români, la capitularea lui Osman Nuri Pașa.^[2]

În anul 1883 Arion a fost numit general de brigadă și inspector general al artileriei, funcție care a îndeplinit-o până în 1892. Cu acest rang a deținut două poziții foarte prestigioase și importante. El a fost comandant al Corpului 2 Armată (1893-1902) și al cetății București (1895-1903).^[2]

În anul 1902 ofițerul a fost trecut la gradul de general de divizie. A făcut parte din comisia pentru experimentarea cupolelor forturilor cetății București, din toate comisiile tehnice chemate a se pronunța asupra armamentului oștirii, precum și din consiliile de apărare a țării prezidate de rege.^[4] A fost președinte de onoare al comitetului de inițiativă pentru înființarea Revistei Artileriei. Între însărcinările importante ce i-au fost atribuite sunt de menționat pregătirea activităților din luna mai 1902 prilejuite de aniversarea proclamării independenței din urmă cu 25 de ani, a urcării pe tron a Principelui Carol în anul 1866 și a încoronării sale ca rege în anul 1881. În cadrul aniversării independenței, Arion a organizat „Sărbătoarea Întâiului Tun” în amintirea memorabilei zile de 15 mai 1877, când un tun al bateriei „Carol” de la Calafat a tras primul proiectil, în prezența principelui, marcând declanșarea acțiunilor de consfințire pe câmpul de luptă a independenței proclamată în parlament

Marele general a fost înmormântat cu mult fast la Cimitirul Șerban Vodă din capitală. Ulterior trupul generalului a fost strămutat de soția lui în cavoul familiei la conacul de pe moșia de la Fierbinți, care a fost vandalizat. Astăzi mormântul generalului Eraclid Arion se află în incinta centrului de asistență socială Fierbinți-Târg. O stradă în București este denumită după el.^[5]

În necrologul publicat de Revista Artileriei, septembrie 1903, se spune : „A trăit muncind, iar munca i-a fost rodnică și rodul îmbelșugat. A fost dascălul neîntrecut al artileriștilor români. A fost oșteanul credincios și devotat patriei și tronului

Eracle Arion

Date personale Născut 24 februarie 1838  București, Țara Românească  Decedat 7 septembrie 1903 (65 de ani)  București, România  Ocupație ofițer  Decorații și distincții Decorații Medalia Apărătorii Independenței Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României”

·         1907 – A încetat din viaţă Bogdan Petriceicu Haşdeu, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române; este întemeietor al lingvisticii, filologiei şi lexicografiei româneşti (“Etymologicum Magnum Romaniae”), unul dintre fondatorii folcloristicii comparate române, creatorul dramei istorice româneşti (“Răzvan şi Vidra”) (n. 16 februarie 1836).

·         1949: José Clemente Orozco, pictor mexican, considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai picturii murale mexicane (n. 1883)

·         1962 - A murit scriitoarea daneza Karen Blixen (pseudonim literar Isak Dinesen), autoarea romanului ”Ferma mea africana” (n.17.04.1885).

·         1993 – A încetat din viaţă scriitorul si gazetarul  Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924), autorul cunoscutelor romane “Groapa” si  “Principele”.  Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase dreptul la aceeași Universitate. În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei Luceafărul. În 1969 devine membru supleant al CC al PCR. , iar in 1975, deputat în Marea Adunare Națională Din 1970 până în 1989,  a condus revista Săptămâna. A înființat, alături de Corneliu Vadim Tudor  partidul cu doctrină naționalistă Romania Mare, pe care l-a reprezentat în Parlamentul României în legislatura 1992-1996. A fost căsătorit cu actrița Marga Butuc (Barbu). A fost membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și om politic român, laureat al premiului Herder.

* 1991: Edwin Mattison McMillan (n. 18 septembrie 1907,^[3] Redondo Beach[*], SUA^[4] – d. 7 septembrie 1991,^[3] El Cerrito[*], SUA) a fost un chimist american, unul din oamenii importanți ai Proiectului Manhattan, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1951).

Edwin McMillan

·         1994: James Clavell (n. 10 octombrie 1924 - d. 7 septembrie 1994) a fost un romancier, scenarist, producător de film și regizor de film, fost prizonier de război în al doilea război mondial, devenit celebru prin romanele Shogun și Tai-Pan, respectiv prin scenariile unor filme ca Marea Evadare și Domnului profesor, cu dragoste (To Sir, with Love).

James Clavell (botezat Charles Edmund DuMaresq de Clavelle) s-a născut la Sydney, Australia (unele surse susțin că s-a născut în Marea Britanie și a crescut în Australia de la o vârstă fragedă).

Datorită faptului că tatăl său a fost un ofițer în Marina Regală Britanică, Clavell a crescut în mai multe țări sub dominion britanic. După începutul celui de-al doilea război mondial în 1940, la vârsta de 16 ani el s-a înrolat în Artileria Regală Britanică și a fost trimis în Malaezia să lupte împotriva japonezilor. Rănit de foc de mitralieră, a fost capturat și dus la un lagăr de prizonieri din insula Java Centrală. După un timp a fost mutat la închisoarea Changi, lângă Singapore.

Ca toți prizonierii de război, Clavell a suferit mult în captivitate. Experiențele sale din lagărul japonez au constituit baza romanului King Rat (Regele șobolan, tradus în românește cu titlul Changi), publicat în 1962.

În 1946, Clavell avea rangul de căpitan, dar un accident de motocicletă i-a terminat cariera militară. A urmat cursurile Universității din Birmingham, unde a cunoscut-o pe April Stride, o actriță, cu care s-a căsătorit în 1951.

Prin soția sa, Clavell a fost introdus în lumea filmului, și a dorit să devină regizor. În 1953 s-a mutat cu familia în Statele Unite ale Americii, mai întâi la New York, unde a lucrat în televiziune, iar apoi la Hollywood.

Obține succese ca scenarist prin filmele Musca (1958) și Watusi (1959). Din anul 1959 începe să producă și să regizeze filme proprii. A fost co-scenarist al filmului Marea evadare (1963), prin care și-a consolidat ferm reputația la Hollywood.

În 1963 a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii.

A decedat din cauza unei hemoragii cerebrale avute în timp ce lupta împotriva cancerului, în Elveția, cu o lună și 3 zile înaintea împlinirii vârstei de 70 ani.

Opera literară

• Changi 1962
• Tai-Pan 1966
• Shōgun 1975
• Nobila Casă 1981
• Vârtejul 1986
• Gai-Jin 1993
• Evadarea 1994

Filmografie

• The Fly (1958) (scenarist)
• Watusi (1959) (scenarist)
• Five Gates to Hell (1959) (scenarist, regizor)
• Walk Like a Dragon (1960) (scenarist, regizor)
• The Great Escape (1963) (co-scenarist)
• 633 Squadron (1964) (co-scenarist)
• The Satan Bug (1965) (co-scenarist)
• King Rat (1965) (bazat pe cartea sa)
• To Sir, with Love (1966) (scenarist, producător, regizor)
• The Sweet and the Bitter (1967) (scenarist, regizor)
• Where's Jack? (1968) (regizor)
• The Last Valley (1970) (scenarist, regizor)
• Shōgun TV miniseries (1980)
• Tai-Pan (1986) (bazat pe cartea sa)
• Noble House TV miniseries (1988)

·         1997: Mobutu Sese Seko, mareșal și om politic, autoproclamat președinte al Republicii Zair (n. 1930)

·         2000: A murit Virgil Săhleanu, lider sindical ieşean, asasinat din ordinul conducerii firmei  TEPRO Iași al cărei sindicat îl conducea şi al investitorului extern care cumpărase pachetul majoritar de acţiuni; (n. 09.01.1946). Procesul asasinilor lui Virgil Săhleanu a început la Iași în noiembrie 2000, pentru ca, în februarie 2001, să fie strămutat la Judecătoria Satu Mare. În urma anchetei, s-a descoperit că în organizarea atentatului au fost implicați directorul de atunci de la Tepro, reprezentantul investitorului ceh Zelezarny Veseli și directorul firmei de pază Protect din Vaslui, firmă care asigura paza societății. Procesul a durat cinci ani, iar la 2 iunie 2005, Înalta Curte Supremă de Casație și Justiției a pronunțat sentința finală în dosarul asasinării liderului sindical Virgil Săhleanu. Criminalii și autorii morali ai asasinatului au fost condamnați la un total de 98 de ani de închisoare. Potrivit rechizitoriului, cetățeanul ceh Franmtisek Priplata (director al SC Movas Vaslui), Victor Bălan (directorul de la Tepro) și Cătălin Ciubotaru (directorul firmei de pază Protect din Vaslui) au fost acuzați de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și de instigare la infracțiunea de omor calificat, fiind condamnați la 8, 15 și respectiv 17 ani de închisoare. Valentin Blăniță și Gelu Alexandru Spumă, șefi de filiale (Bârlad și Iași) în cadrul firmei de pază Protect, au fost acuzați de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și complicitate la infracțiunea de omor calificat, fiind condamnați la câte 5 ani de închisoare. Cei doi asasini, Ioan Tofan și Claudiu Irinel Bahnă, au fost acuzați de omor calificat și condamnați la câte 23 de ani de închisoare. A doua zi după pronunțarea sentinței definitive, cehul Priplata a făcut o cerere de amânare a executării pedepsei, dar la 9 iunie 2005 Tribunalul Satu Mare, instanța de fond și de executare, a emis un mandat de punere în aplicare a pedepsei către IPJ Bihor, pe raza căruia își avea domiciliul condamnatul. Cehul a contestat acest mandat în justiție, cerând amânarea executării pedepsei din motive de sănătate și familiale și făcând o cerere la Ministerul Justiției prin care solicita acceptul autorităților române de a-și executa pedeapsa de 8 ani închisoare în Cehia. Deși cetățeanul ceh avea încă din iulie 2001 interdicție de părăsire a teritoriului României, Frantisek Priplata a părăsit fraudulos România în noaptea de 28 spre 29 iulie 2005, cumpărând un pașaport unguresc falsificat. Toate încercările de obținere a extrădării sale din Cehia au fost soldate cu eșec, tribunalele din această țară refuzând să-l extrădeze.
* 2002: Eugeniu Coșeriu (sau Eugenio Coseriu, n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți, România, azi în Republica Moldova – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania) a fost un lingvist român din exil^[10], membru de onoare al Academiei Române (din 1991)^[11]. Este fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tübingen. Părinte a ceea ce azi se numește lingvistica integrală, Eugeniu Coșeriu este unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.
A absolvit liceul "Ion Creangă" din orașul Bălți, apoi și-a continuat studiile în filologie la universitățile din Iași, Roma; a mai studiat filosofie la Universitatea din Milano. Între 1950 și 1963 a predat la Universitatea din Montevideo, Uruguay, între 1961 și 1963 fiind profesor-invitat și la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 și până la sfârșitul vieții a fost profesor la Tübingen. Mai multe generații de discipoli ai lui Eugen Coșeriu constituie Școala de lingvistică de la Tübingen. A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume. Doctor în Filologie și Filosofie, autorul unui număr de peste 50 de volume și a mii de pagini de exegeză, al unor noi teorii despre principiile fundamentale ale filologiei, contribuie la îmbogățirea metodologiei disciplinelor lingvistice.

Opera științifică a lui Eugen Coșeriu n-a cunoscut prea multe ediții în limba română, majoritatea lucrărilor savantului au apărut în italiană, spaniolă, germană, franceză și alte limbi. Traducerea în românește a Lecțiilor de lingvistică generală a fost un eveniment reverberant în viața academică de la Chișinău și București. Lucrarea este una de referință în domeniu, apariția ei marchează, în opinia discipolului de la Cluj al lui Coșeriu, lingvistul Mircea Borcilă, „un moment important în procesul istoric de recuperare a gândirii științifice a marelui savant și de emancipare a teoriei lingvistice românești”, dat fiind că „în contextul numeroaselor cărți de același gen apărute, în diverse limbi, în ultima jumătate de secol, aceste Lecții de lingvistică generală se disting, într-un mod deosebit de pregnant, prin altitudinea epistemiologică și vastitatea orizontului investigațional, prin temeinicia inegalabilă cu care sunt evaluate marile doctrine ale lingvisticii contemporane și, nu în ultimul rând, prin limpezimea și claritatea cu care sunt înfățișate contururile abordării proprii asupra fenomenului lingvistic”.^[13]. Totuși, în mod evident, concepția coșeriană trebuie studiată în ansamblu, ca sistem. Lucru pe care și l-au propus discipolii marelui filolog.
Eugen Coșeriu a menținut legături strânse cu mediul științific românesc și cu baștina, revenind deseori atât în satul său natal, cât și la București, Cluj, Chișinău. În calitate de om de știință nu a ezitat să-și susțină cu fermitate convingerile, chiar atunci când acestea veneau în contradicție cu un regim sau altul. Referindu-se la practicile de „purificare lingvistică” la care recurg autoritățile de la Chișinău, promovând ideea existenței unei limbi moldovenești, în cadrul conferinței științifice Unitatea limbii române - cu privire specială la Basarabia și Bucovina^[14], Eugen Coșeriu a reiterat opinia, pe care a susținut-o mereu, că „a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”.

În comunicarea susținută la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iași-Chișinău, 6-9 iunie 1994) Eugen Coșeriu face o prezentare generală a tipologiei limbilor romanice, oprindu-se asupra locului limbii române printre limbile romanice și stării actuale a dialectului dacoromân. Comunicarea conține de asemenea o argumentare riguroasă (sub aspect genealogic, tipologic și al arealului) a tezei privind unitatea dialectului dacoromân. Lingvistul insistă asupra fraudelor științifice comise de susținătorii teoriilor care neagă unitatea acestuia. Chestiunea care îl preocupă pe Coșeriu în mod deosebit este menținerea acestei unități, aspect pe care îl abordează într-o altă comunicare, prezentată la Sesiunea Științifică "Limba română și varietățile ei locale" (București, 31 octombrie 1994). Una dintre concluzii fiind că: „limbă a culturii și limbă de stat este limba română pentru întreg spațiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independența Republicii Moldova ca stat, tot așa cum nu subminează independența Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoașterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor țări”, pentru că, le aduce aminte Coșeriu oponenților săi, „granițele politice nu au coincis și nici nu pot coincide cu cele lingvistice”.
Conform afirmației lui Mircea Borcilă (Universitatea din Cluj), Eugen Coșeriu a fost „cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al științelor omului”.^[15]

Eugen Coșeriu folosea în activitatea didactică și de cercetare mai multe limbi, schimbând cu ușurință limba în care ținea cursurile. Cât privește limba sa maternă, ordinea este următoarea: "Româna și italiana, apoi spaniola și germana (...). Depinde însă și de circumstanțe și de felul de texte: versuri scriu în română, proză am scris în italiană, iar studiile de lingvistică au fost elaborate în spaniolă, franceză și germană" 

Opera selectivă:

• Teoría del lenguaje y lingüística general, Madrid, 1973.
• Sincronía, diacronía e historia, Madrid, 1973 (trad. în română: Sincronie, diacronie și istorie, București, 1997).
• Principios de semántica estructural, Madrid, 1978.
• El hombre y su lenguaje, Madrid, 1977.
• Tradición y novedad en la ciencia del languaje, Madrid, 1977.
• Gramática y semántica universales, Madrid, 1978.
• Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1999, traducere de Elena Ardeleanu și Eugenia Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă.
• Lecții de lingvistică generală, Chișinău, Editura ARC, 2000.
• Limbaj și politică, în „Revista de lingvistică și știință literară”, nr. 5, 1996, Institutul de Lingvistică și Institutul de Istorie și Teorie Literară ale Academiei de Științe a Moldovei, 1996.
• Latinitatea orientală, în culegerea Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Chișinău, 1996, p. 15-31.
• Unitatea limbii române - planuri și criterii, ibidem, p. 205-121.

Eugen Coșeriu

Date personale Născut 27 iulie 1921[5][6][7][8][9]  Mihăileni, raionul Rîșcani, Moldova  Decedat 7 septembrie 2002 (81 de ani)[5][6][8][9]  Tübingen, Germania[10]  Cetățenie  România  Etnie români  Ocupație lingvist filolog[*] profesor universitar[*] romanist filozof  Activitate Alma mater Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea Sapienza din Roma   Organizație Universitatea din Tübingen   Influențat de Antonino Pagliaro[*]   Premii Ordinul Republicii honorary doctor of the University of Madrid Complutense[*] (1991) honorary doctor of the University of Padua[*][1] Grand Cross of the Civil Order of Alfonso X the Wise[*] (1999) honorary doctorate of the University of Vigo[*] (1993)[2] honorary doctorate of the University of Salamanca[*] (1994)[3] doctor honoris causa al Universității din Las Palmas, Gran Canaria[*] (2003)[4] honorary doctorate of the Autonomous University of Madrid[*] Profesor pentru Adolfo Elizaincín[*]    Membru de onoare al Academiei Române

·         2008: Ilarion Ciobanu (n. 28 octombrie 1931, Ciucur, județul interbelic Tighina, România - d. 7 septembrie 2008, București, România) a fost un actor român celebru. A semnat, de asemenea, regia a două filme. În anii 1950 a avut și o carieră de rugbist. A fost singurul actor român care s-a dedicat în totalitate filmului
Ilarion Ciobanu s-a născut la Ciucur, în Tighina, pe atunci parte a României. A copilărit la Constanța, pe malul mării. La 12 ani a intrat băiat de prăvălie, după care o urmat "o lungă caravană de meserii: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, șofer, marinar, pescar"^[2] până în anul 1958, când intră la IATC, pe care însă nu l-a absolvit^[3], pentru că a avut de ales între a face "Setea" și a urma institutul.
Ca rugbist și-a făcut debutul în 1948, la Știința București, sub îndrumarea antrenorului Gustav Fanella. Se transferă apoi la Dinamo București, unde cunoaște consacrarea ca sportiv. Ultima parte a carierei a petrecut-o la Progresul București (1959-1962). Jucător de linia a II-a, cunoscut de apropiați sub porecla „Claris”, Ilarion Ciobanu era socotit atunci un înaintaș de temut, greu de trecut, pe cât de dur în sensul bun al cuvântului, pe atât de corect.

Casa din București în care a locuit Ilarion Ciobanu

Debutul cinematografic al actorului s-a produs la vârsta de 30 de ani în filmul Setea, în care a jucat alături de Ion Besoiu și Amza Pellea, respectiv alături de Ștefan Ciubotărașu și George Calboreanu în Omul de lângă tine. Au urmat apoi mai bine de 50 de filme în care actorul Ilarion Ciobanu a deținut roluri principale. A fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine și Mara. După 1989, Ilarion Ciobanu a continuat să joace doar ocazional, în filme precum ar fi Crucea de piatră - Ultimul bordel, Terente - Regele bălților, Tancul și Bored.

La Prima ediție a Festivalului Internațional de Film București, BiFEST, în 2004, actorul a primit Premiul de Excelență pentru contribuția sa în arta cinematografiei, moment în care cei prezenți l-au aplaudat în picioare minute in șir.^{[necesită citare]}

Ilarion Ciobanu a decedat în dimineața zilei de 7 septembrie 2008, răpus de cancer faringian ^[5]. Potrivit propriei dorințe, corpul său a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești,^[6] iar cenușa a fost aruncată în Marea Neagră.^[7]

Ilarion Ciobanu a avut trei soții. Prima soție, o profesoară de franceză, a doua soție, Tamara Barna, iar a treia, Marion Ciobanu. Din ultima căsătorie are un fiu, Ioachim

Filmografie:

• Setea (1960) - Mitru Moț
• Omul de lângă tine (1961)
• Poveste sentimentală (1961)
• Lupeni 29 (1962)
• Cartierul veseliei (1964)
• Răscoala (1965)
• Golgota (1966)
• Șopârla (1966)
• Vremea zăpezilor (1966)
• Legenda (1968)
• Columna (1968) - Gerula
• Doi bărbați pentru o moarte (1969)
• Baltagul (1969)
• Războiul domnițelor (1969)
• Frații (1970)
• Asediul (1970)
• Pădurea pierdută (1971)
• Facerea lumii (1971)
• Mihai Viteazul (1971) - Stroe Buzescu
• Cu mîinile curate (1972) - comisarul Roman
• Drum în penumbră (1972)
• Conspirația (1972)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• 100 de lei (1973)
• Ultimul cartuș (1973) - comisarul Roman
• Departe de Tipperary (1973) - comisarul Roman
• Nemuritorii (1974) - stegarul Vasile
• Capcana (1974)
• Pe aici nu se trece (1975)
• Mușchetarul român (1975)
• Orașul văzut de sus (1975)
• Trepte pe cer (1977)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Gherasim (ep. 1-12)
• Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Traian Brad
• Pentru patrie (1978)
• Ecaterina Teodoroiu (1978)
• Din nou împreună (1978)
• Avaria (1978) - ca Teodosie Lazăr
• Dincolo de orizont (1978)
• Gustul și culoarea fericirii (1978)
• Mihail, cîine de circ (1979)
• Audiența (1979)
• Omul care ne trebuie (1979)
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Rug și flacără (1980)
• Tridentul nu răspunde (1980)
• Artista, dolarii și ardelenii (1980) - Traian Brad
• Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - Traian Brad
• O lume fără cer (1981)
• Râdeți ca-n viață (1983)
• Fapt divers (1984)
• Acasă (1984)
• Bătălia din umbră (1986)
• Umbrele soarelui (1986)
• Cetatea ascunsă (1987)
• O vară cu Mara (1988)
• Misiunea (1989) - serial TV
• Șobolanii roșii (1990)
• Crucea de piatră (1993) - Fane
• Terente – regele bălților (1995)
• Ochii care nu se văd (1996)
• Tancul (2003)
• Bored (2004) - God

Ilarion Ciobanu

Date personale Născut 28 octombrie 1931 Ciucur, județul interbelic Tighina, România -- astăzi Ciucur-Mingir, raionul Cimișlia, Republica Moldova Decedat 7 septembrie 2008 (76 de ani) București,  România Cauza decesului cancer de laringe[*]  Cetățenie  România  Ocupație actor actor de film jucător de rugby în XV[*]  Activitate Alma mater Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București Roluri importante Gerula, Stroe Buzescu, cârmaciul Gherasim, Traian Brad, comisarul Roman

* 2008: Vintilă Ivănceanu (n. 26 decembrie 1940, București, d. 7 septembrie 2008, Essaouira, Maroc) a fost un scriitor, poet, eseist, regizor de teatru și editor de carte originar din România, care activase din 1970 în Austria.

A fost membru al grupului oniric din jurul lui Miron Radu Paraschivescu (împreună cu, printre alții, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Virgil Mazilescu) de la mijlocul anilor 1960, pe care criticul Gabriel Dimisianu i-a descris astfel:

„Era unul din copiii teribili ai mișcării literare a timpului, în bună companie cu Dumitru Țepeneag sau cu Virgil Mazilescu, tineri nonconformiști ca și el, rebeli, gesticulanți până la stridență, neocolind prilejurile de a se da în spectacol, atunci când se iveau, ba dimpotrivă, căutându-le și chiar provocându-le.”

^[1]

În Austria este considerat un reprezentant al postmodernismului vienez.

Ivănceanu, care împreună cu soția, Heidi Dumreicher, a înființat editura Rhombus, a fost profesor asociat la "Institutul de Științe Teatrale" și la "Institutul pentru Muzică Electroacustică" din Viena.^[2]

Este tatăl regizoarei Ina Ivanceanu și a producătorului de filme Alexander Dumreicher-Ivanceanu.

Opere selecție:

• Kunst.Klang.Krieg, Passagen Verlag, Viena 2008, ISBN 978-3-85165-857-6.
• Ausgewählte Gedichte, Passagen Verlag, Viena 2005, ISBN 978-3-85165-695-4.
• Begra. Gedichte, Passagen Verlag, Viena 2003, ISBN 978-3-85165-436-3.
• Mahura oder die Weltschöpfung in fünf Tagen, Passagen Verlag, Viena 2002, ISBN 978-3-85165-536-0.
• Aktionismus all inclusive, Passagen Verlag, Viena 2001, ISBN 978-3-85165-510-0.
• Triebwerk Arkadien. 1899/1999 zweimal Fin de Siècle, Passagen Verlag, Viena 1999, ISBN 978-3-85165-370-0.
• ZeroKörper. Der abgeschaffte Mensch, Passagen Verlag, Viena 1997, ISBN 978-3-85165-268-0.
• MS, Rhombus-Verlag, Wien, 1980, ISBN 3-85394-026-9.
• Sodom, Rhombus-Verlag, Viena 1978, ISBN 3-85394-016-1.
• Aus (roman) (tradus din română de Heidi Dumreicher), Suhrkamp, 1971 ^[3]
• Unser Vater der Drache (proză) (tradus din română de Heidi Dumreicher), Europaverlag, Wien/München^[4]
• Cinste specială (poezii), Editura pentru literatură, 1967^[1]
• Până la dispariție (roman), 1969 ^[1]
• Versuri, 1969 ^[1]
• Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille (roman), 1970 ^[1]
• Vulcaloborgul și frumoasa Beleponjă (roman), Cartea Românească, 1971  

  Vintilă Ivănceanu
  Date personale
  Născut	26 decembrie 1940  București, România
  Decedat	7 septembrie 2008 (67 de ani)  Essaouira Province[*], Maroc
  Cetățenie	Austria  România
  Ocupație	editor[*] scriitor
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

* 2009: Norman West (n. 26 noiembrie 1935 - d. 7 septembrie 2009)^[1] este un om politic britanic, membru al Parlamentului European în perioadele 1984-1989, 1989-1994 si 1994-1999 din partea Regatului Unit

·         2013: A murit criticul literar şi eseistul Petru Poantă, unul dintre  fondatorii revistei „Echinox”, cea mai importantă şi longevivă publicaţie studenţească din vremea comunismului; (n. 1947).

* 2013: Doku (Dokka) Hamatovici Umarov (în cecenă Ӏумар КӀант Доккa; în rusă Доку Хаматович Умаров; arabizat numit și "Dokka Abu Usman";^[2] n. 13 aprilie 1964 - d. 7 septembrie 2013^[1]) a fost un militant islamist cecen din Rusia.^[3][4] Umarov și-a asumat responsabilitatea pentru mai multe atacuri asupra civililor ruși, autoporeclindu-se în mass-media "bin Laden al Rusiei".^{[5][6][7][8][9]} Pe 3 februarie 2012, Umarov a ordonat subordonaților săi, într-un video postat online, să oprească atacurile asupra populației civile din Rusia, lăsând militarii și personalul de securitate ca ținte legitime primare.^[10]

Între anii 2006 și 2007, Umarov a fost președenite ilegal al Republici Icikeria, care însă e nerecunoscută oficial. Ulterior el a devenit Emir auto-proclamat al Caucazului de Nord rusesc, declarându-l stat islamic al Emiratului Caucaz. Până la decesul său a fost căutat intens de Rusia pentru infracțiuni de răpire, crime și trădare de patrie.^[11] El a fost unul dintre principalii lideri rebeli din Rusia și și-a asumat responsabilitatea pentru numeroase atacuri, inclusiv Atacurile teroriste de la Moscova din 2010 și Atentatul de la Aeroportul Internațional Domodedovo din 2011. Atacurile s-au soldat cu 40 și 36 de victime civile respectiv, și sute de răniți în ambele cazuri.^[12]

La 1 august 2010, Umarov a demisionat din poziția sa și l-a numit pe Aslambek Vadalov ca nou Emir al Emiratului Caucaz. Cu toate acestea, la 4 august, a emis o declarație "care anulează" precedenta sa declarație și preciza că va rămâne în funcție.^[13] În iulie 2011, Tribunalul rebel Șaria a decis conflictul în favoarea lui Umarov, după care ceilalți rebeli i-au jurat din nou credință lui. Pe 10 martie 2011, Comitetul Sancțiunilor pentru Al-Qaida și Talibani din cadrul Organizației Națiunilor Unite l-a adăugat pe Umarov în lista persoanelor presupuse asociate cu Al-Qaida.^[14] Din mai 2011, guvernul Statelor Unite oferă 5 milioane de dolari pentru informații ce-ar duce la capturarea lui Umarov.^[15]

Pe 18 martie 2014, moartea acestuia a fost anunțată de Kavkaz Țentr, care spunea că decesul lui Umarov a fost confirmat de Comandamentul Emiratului Caucazian, care însă nu a oferit mai multe detalii.^[16][17][18] S-a anunțat că el a fost înlocuit de juratul Șaria senior din Emiratul Caucaz, Ali Abu Muhammad, cel care a confirmat oficial moartea lui Umarov într-un video postat pe YouTube.^[19] Conform unui reportaj al Kavkaz Țentr, Dokka a fost otrăvit pe 6 august 2013, stingându-se din viață de 7 septembrie 2013

Dokka Hamatovici Umarov Докка Хаматович Умаров

Doku Umarov la o întrunire a liderilor rebeli în 2003, în cadrul celui de-Al Doilea Război Cecen

Sărbători

• În calendarul ortodox: Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului; Sf Mc Sozont; + Sf Cuv Simeon și Amfilohie de la Pângărați
• Brazilia: Ziua națională – aniversarea proclamării independenței față de Portugalia.  (1822). În noiembrie 1807, trupele lui Napoleon Bonaparte au forțat curtea portugheză să se refugieze în Brazilia. Regele Ioan al VI-lea a sosit în Rio de Janeiro în 1808 după semnarea alianței defensive cu Anglia. În același an s-au deschis porturile braziliene vaselor națiunilor împrietenite, marcând sfârșitul epocii coloniale. Când orașul Rio de Janeiro a fost declarat capitală a Regatului Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvelor, Brazilia s-a transformat de iure din colonie în metropolă, act fără precedent în istoria omenirii. Noua situație politică a nemulțumit multe grupări influente ale societății portugheze, stare ce a culminat prin Revoluția Liberală de la Porto declanșată în 1820. Liberalii au cerut regelui să revină în Portugalia și să restabilească statutul de colonie pentru Brazilia. Ioan al VI-lea a revenit în țară în 1821, numind pe fiul lui, Pedro, în funcția de regent al Braziliei. Deși a purtat titlul regal, Ioan al VI-lea a pierdut aproape întreaga putere în urma revoluției, având în continuare doar rol simbolic și reprezentativ. Liberalii au încercat să-l forțeze și pe regent să-și stabilească reședința la Lisabona, ceea ce ar fi dus la pierderea tuturor privilegiilor și implicit la revenirea la statutul de colonie al Braziliei. Petru a refuzat să dea curs solicitărilor Lisabonei și ca reacție a promulgat o lege conform căreia orice decizie emisă de Lisabona cu privire la fostele teritorii coloniale braziliene trebuia ratificată în Brazilia pentru a se putea pune în aplicare. În cele din urmă, la data de 7 septembrie 1822, Petru a declarat independența Braziliei, proclamându-se ca primul împărat al noii țări. Dom Pedro I al Braziliei și al IV-lea al Portugaliei (numele complet: Pedro de Alcântara Francisco António João Carlos Xavier de Paula Rafael José Miguel Joaquim Gonzaga Pascoal Cipriano Serafim de Bragança e Bourbon, n. 12 octombrie 1798 Queluz — d. 24 septembrie 1834 Queluz) a fost primul Împărat al Braziliei (1822–1831) și al douăzeci și optulea Rege al Portugaliei (timp de șapte zile în 1826).