Muzică de petrecere | Playlist de nuntă | Colaj muzică lăutărească și po...

REVISTA MEA DIN 2 NOIEMBRIE / 2.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 2 NOIEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 2 Noiembrie

Sf Mc Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist

La început, regii Persiei au acordat libertate creștinismului în țara lor, însă o dată cu venirea la tron a Sfântului Împărat Constantin cel Mare creștinismul a devenit religie ocrotită de statul roman, iar perșii au început să devină bănuitori, crezând că romanii vor prin mijlocirea religiei creștine să infiltreze spioni în persoana preoților sau a călugărilor. Regele persan Sapor al II-lea a început persecuția împotriva creștinilor care a ținut 27 de ani. După o perioadă de liniște, un Episcop din Suza, pe nume Abdas, a îndemnat pe câțiva creștini să dea foc unui templu păgân, fapt care a dus la pornirea unei alte prigoane împotriva creștinilor care a durat 30 de ani. Prin voia Bunului Dumnezeu această persecuție a încetat prin mijlocirea Episcopului Acachie din Amida care a răscumpărat 7 000 de prizonieri persani cu banii săi și cu banii luați din vânzarea sfintelor vase ale Bisericii.Acest lucru l-a îmbunat pe regele persan care a încetat persecuția.

Şi marele Anempodist zicea: „Picioarele mele au stat spre îndreptare şi legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”.

Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie şi Anempodist au fost slujitori la curtea regelui Sapor al II-lea (309-379), cel care a început prigonirea creştinilor. Acestia au fost oameni de frunte şi întăriţi în credinţă, care aduceau pe mulți la Hristos. Însă, fiind pârâţi, i-au prins şi i-au adus în faţa regelui Sapor. După ce şi-au mărturisit credinţa, au fost supuși la chinuri. Dar sfinţii, întăriţi de harul dumnezeiesc, au rămas nevătămaţi şi, prin rugăciune, au dărâmat un idol de seamă al perşilor. Mâniați, păgânii i-au supus la chinuri și mai aspre. Şi din toate acestea scăpând întregi, sfinţii au adus la credinţă şi pe alţi curteni de seamă, ca Aftonie şi Elpidifor, acesta fiind cel dintâi din sfatul regelui. Atunci, le-au tăiat capetele Sfinţilor Aftonie şi Elpidifor şi la încă 7.000 de creştini în frunte cu mama regelui. Iar Sfinţii Achindin, Pigasie şi Anempodist au fost martirizaţi într-un cuptor ars în foc.

Încă şi unul din cei care-i chinuia pe dânşii, pe nume Aftonie, văzând acea minune, a crezut în Hristos şi a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.

 Fericitul Pigasie grăia: „La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta, vom vedea lumină.”

Acesti sfinti erau din pamântul Persiei, fiind mai de frunte si mai de cinste lânga Sapor II (339-379), regele persilor, si erau întariti în dreapta credinta. Dar fiind prinsi, au fost batuti si chinuiti. Dar începând regele sa huleasca pe Hris-tos, sfintii l-au facut mut si apoi i-au dezlegat din nou gura. Apoi i-au întins pe paturi de fier arse în foc, dar pogorându-se ploaia a stins focul. Iar ei prin rugaciuni au surpat jos idolul lui Die. Pentru aceea i-au supus la felurite chinuri si din multe iesind nevatamati au pricinuit îmbratisarea credintei în Hristos de catre multi, care pentru aceasta au fost ucisi.

Iar ostaşii, înconjurându-i, au început a-i tăia. Şi au căzut de sabie, în acel ceas, până la şapte mii din cei ce au crezut în Hristos, împreună cu Sfântul Elpidifor.

Iar fericitul Achindin grăia: „Cuprinsu-ne-au durerile morţii, primejdiile iadului ne-au înconjurat pe noi şi, de vreme ce am trecut prin foc, Însuţi ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă”.

Sfântul Mucenic Agapie a pătimit în timpul împăratului Liciniu (307-323) în orașul Sevastia Capadociei (Asia Mică). A fost chinuit de Avxanie, conducătorul orașului, de ducele Marcel, precum și de Marcu Agricola.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

REVISTA MEA DIN 2 NOIEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 2 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

· 934:       Emma a Franței (n. 894 – d. 2 noiembrie 934) a fost fiica lui Robert I al Franței și a soției sale, Aelis. În 921 ea s-a căsătorit cu Ducele Raoul de Burgundia care a fost încoronat rege la 13 iulie 923, la Saint-Médard de Soissons. A fost activă din punct de vedere politic și un lider militar. A avut un fiu care a murit de mic.

Emma a murit în 934, după ce și-a ajutat soțul să oprească revoltele a câtorva vasali.  

Emma a Franței
Regină consoartă a Franței
Emma a Franței
Date personale
Născută	894
Decedată	2 noiembrie 934
Înmormântată	Abbey of Saint-Germain-des-Prés[*]
Părinți	Robert I al Franței Beatrice de Vermandois
Frați și surori	Hugo cel Mare Adela of France[*]
Căsătorită cu	Rudolph de Burgundia
Copii	Louis
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Burgundia[*] regină consoartă[*] prințesă
Familie nobiliară	Robertians
Domnie
Domnie	923-934
Încoronare	923

*   1083: Mathilde de Flandra (în franceză Mathilde de Flandre, iar în neerlandeză Mathilda van Vlaanderen, n. c. 1031 - d. 2 noiembrie 1083, Caen, Franța), fiică a lui Baudouin al V-lea, conte al Flandrei, a fost ducesă de Normandia și regină consort a Angliei.

Originile

Matilda de Flandra a fost fiica lui Baudouin al V-lea (cca 1012 - 1067), zis Baudouin de Lille, conte de Flandra, și al Adelei a Franței (1009 - 1079), contesă de Corbie. Prin mama ei, Matilda a fost nepoata regelui Robert al II-lea al Franței. A fost sora conților de Flandra Baudouin al VI-lea (cca 1030 - 1070), zis Baudouin de Mons și Robert I (cca 1031 - 1093), zis Robert Frisonul.

Căsătoria cu William

Matilda de Flandra

Potrivit legendei, când Ducele William al II-lea al Normandiei (mai târziu cunoscut drept William Cuceritorul) l-a trimis pe reprezentatul său să ceară mâna Matildei ea a spus acestuia că nu i-a în considerare căsătoria cu un bastard. După ce a auzit acest răspuns, William a mers din Normandia la Bruges, a găsit-o pe Matilda în drumul acesteia spre biserică, a dat-o jos de pe cal, a târât-o de cosițe și-a aruncat-o în stradă în fața însoțitorilor ei uluiți. O altă versiune a acestei povești spune că William a mers la casa tatălui Matildei în Lille, a aruncat-o pe jos în camera ei, a târât-o de cosițe și a lovit-o înainte de a pleca. Firește, Baudouin a fost ofensat de acest lucru însă înainte de a se duela, Matilda a rezolvat problema^[2] refuzând să se căsătorească cu altcineva în afară de William.^[3]

În anul 1050^[4], Matilda s-a căsătorit, la Rouen, cu William, duce al Normandiei și viitor rege al Angliei. Papa Leon al IX-lea^[5] avea reticențe în privința acestei căsătorii, cunoscut fiind faptul că între William și Matilda exista o înrudire apropiată de sânge (de gradul 5).

Au existat zvonuri potrivi cărora Matilda a fost îndrăgostită de ambasadorul englez în Flandra, un saxon pe nume Brihtric, care i-a refuzat avansurile. Oricare ar fi adevărul, mai târziu, când ea a servit în calitate de regent pentru William în Anglia, și-a folosit autoritatea pentru a confisca domeniile lui Brihtric și pentru a-l arunca în închisoare, unde a și murit.

Ducesă de Normandia

Fragment din Tapiseria reginei Mathilde.

Când William se pregătea să invadeze Anglia, Matilda a echipat o navă, Mora, din banii ei și i-a dat-o. Acest lucru a indicat faptul că ea trebuie să fi deținut terenuri bogate în Normandia pentru a putea să facă acest lucru. În plus, William i-a încredințat Normandia soției sale în timpul absenței. Matilda a condus cu succes ducatul în această perioadă, în numele fiului său în vârstă de paisprezece ani; nu au avut loc revoltele majore sau tulburări.^[6]

Chiar și după ce a fost încoronată regină, ea și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în Normandia, guvernând ducatul, sprijinind interesele fratelui ei în Flandra, și sponsorizând casele ecleziastice de acolo. A născut doar unul dintre copiii ei în Anglia; Henroc s-a născut la Yorkshire când Matilda și-a însoțit soțul în Harrying de Nord.^[7]

Tapiseria din Bayeux

Mathildei i se atribuie cunoscuta tapiserie păstrată la muzeul din Bayeux (Franța), în care este povestită, în imagini, expediția soțului său, William, de cucerire a Angliei, din anul 1066. Tapiseria este foarte importantă, atât din punct de vedere artistic, cât, mai ales din punct de vedere documentar, întrucât oferă cercetătorilor (și nu numai lor) date deosebit de prețioase privitoare la îmbrăcămintea, accesoriile și armele folosite în secolul al XI-lea, în acea parte a Europei.

Regină

Matilda a fost încoronată ca regină la 11 mai 1068 la Westminster într-o ceremonie prezidată de arhiepiscopul de York. Trei fraze noi au fost incluse pentru a cimenta importanța reginelor consort, afirmând că regina a fost divin plasată de Dumnezeu, să împartă puterea regală și să binecuvintează poporul ei prin putere și virtute.^[8][9]

Matilda și William au avut nouă sau zece copii. Se crede că William i-a fost credincios și nu a avut copii în afara căsătoriei. În ciuda îndatoririlor regale, Matilda a investit puternic în copiii ei; toți au fost cunoscuți pentru remarcabila lor educație. Fiicele ei au fost educate și au învățat să citească în latină la Sainte-Trinité în Caen fondat de Matilda și William ca răspuns la recunoașterea căsătoriei lor.^[10]

Ea a fost ca nașa Matildei a Scoției, care va deveni regină a Angliei după ce s-a căsătorit cu fiului Matildei, Henric I. La botez, copilul a dat jos pălăria reginei Matilda, lucru văzut ca un semn că tânăra Matilda va deveni regină într-o zi.^[11]

Matilda s-a simțit rău în vara anului 1083 și a murit în noiembrie 1083. Soțul ei a fost prezent la confesiunea ei finală.^[12] A fost înmormântată la biserica Sainte-Trinité ^[13] de la Caen. Fără prezența ei, William a devenit din ce în ce ma tiranic până la moartea sa, patru ani mai târziu, în 1087.

Înălțime

Cu reputația de a fi avut o înălțime de 127 de cm, Matilda a fost cea mai scundă regină a Angliei, potrivit Guinness Book of Records. Totuși, în 1819 și 1959, scheletul incomplet al Matildei a fost examinat în Franța și oasele ei au fost măsurate pentru a se determina înălțimea. În 1819 estimarea a fost de 152 de cm. După anul 1959, în literatura non-științifică a apărut din nou înălțimea de 127 de cm denaturând măsurarea din 1959.^[14]

Familie și copii

Matilda și William au avut cel puțin nouă copii.^[15] Ordinea nașterii băieților este clară dar nici o sursă nu oferă ordinea de naștere a fiicelor.^[16]

1. Robert Născut între 1051–1054, a murit la 10 februarie 1134.^[15] Duce de Normandia, s-a căsătorit cu Sibil de Conversano, fiica lui Geoffrey de Conversano.^[17]
2. Richard Născut c.1054, a murit în jurul anului 1075.^[15]
3. William Născut între 1056 și 1060, a murit la 2 august 1100.^[15] Rege al Angliei.
4. Henric Născut la sfârșitul anului 1068, a murit la 1 decembrie 1135.^[15] Rege al Angliei, căsătorit cu Edith a Scoției, fiica regelui Malcolm al III-lea al Scoției. A doua lui soție a fost Adeliza de Louvain.^[18]
5. Adeliza (sau Adelida,^[19] Adelaide^[20]) A murit înainte de anul 1113, a fost logodită cu Harold al II-lea al Angliei, a fost probabil călugăriță la St Léger, Préaux.^[19]
6. Cecilia Născută c.1056, a murit în 1127. Stareță la Holy Trinity, Caen.^[15]
7. Matilda^[16][19] Născută în jurul anului 1061, a murit probabil în jurul anului 1086.^[18]
8. Constance a murit în 1090, s-a căsătorit cu Alan al IV-lea, Duce de Bretania.^[15]
9. Adela a murit în 1137, s-a căsătorit cu Stephen, Conte de Blois.^[15]

O altă fiică, Agatha, care a fost logodită cu Alfonso al VI-lea al Castiliei, a fost adesea atribuită lui William și a Matildei însă existența ei este incertă, ^[19] și poate fi o confuzie cu Adeliza.^[15] Nu există dovezi cu privire la vreun copii nelegitimi al lui William.^[21]

Matilda a fost a șaptea generație direct descendentă din Alfred cel Mare și prin bunicul matern Robert al II-lea al Franței a fost descendenta lui Carol cel Mare.  

Matilda de Flandra
Regină a Angliei
Portret imaginar al reginei Matilda, realizat de un artist victorian romantic - (1894).
Date personale
Născută	c. 1031 Bruges, Belgia
Decedată	2 noiembrie 1083 (c. 52 de ani) Caen, Franța
Înmormântată	Biserica Sainte-Trinité din Caen
Părinți	Balduin al V-lea de Flandra[1] Adela de Franța[1]
Frați și surori	Balduin al VI-lea de Flandra Robert I de Flandra
Căsătorită cu	William I Cuceritorul
Copii	Robert Curthose (c. 1054–1134) William II (1056–1100) Adela de Blois (c. 1062–1138) Henric I (1068–1135)
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	catolicism
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*] ()
Familie nobiliară	Dinastia normandă
Regină consort a Angliei
Domnie	25 decembrie 1066 – 2 noiembrie 1083

• 1715: Charlotte Christine Sophie (28 august 1694 – 2 noiembrie 1715), a fost soția Țareviciului Alexei Petrovici al Rusiei. Ea a fost fiica Ducelui Ludwig Rudolf de Brunswick-Lüneburg și a Prințesei Christine Louise de Oettingen-Oettingen.

  Biografie[modificare | modificare sursă]

  Charlotte Christine a crescut la curtea regelui polonez August al II-lea, a cărui soție Christiane Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth era ruda ei îndepărtată și totodată nașa ei. Ea a primit o bună educație pentru acele timpuri. La sfârșitul anului 1709, Țarul Petru cel Mare al Rusiei și-a trimis fiul Alexei la Dresda pentru a-și finaliza educația. Acolo el a întâlnit-o pe Charlotte pentru prima dată. Țarul o considera o partidă bună pentru fiul său deoarece sora ei mai mare, Eliaabeta Christine era măritată cu împăratul Carol al VI-lea, și ajutorul Austriei în viitoarele lupte contra turcilor era apreciat de către diplomații ruși.

  

  Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg, portret aflat la Ermitaj

  La 25 octombrie 1711 la Torgau, Charlotte Christine s-a căsătorit cu Țareviciul Alexei, fiul cel mare și moștenitorul Țarului Petru I al Rusiei cu prima lui soție Eudoxia Lopukhina. I s-a permis să-ți păstreze credința luterană însă copiii urmau să crească în religia ortodoxă. Această căsătorie a fost prima care a rupt vechea tradiție a familiei imperiale ruse de a se căsători numai cu femei din nobilimea rusă. Astfel, Charlotte a fost primul membru al familiei imperiale rus care a venit dintr-o dinastie europeană străină de la Zoe Palaiologina. În 1713 a sosit în Rusia.

  Charlotte s-a bucurat de favoarea Țarului Petru cel Mare, dar a trăit o viață izolată, cu propria curte care era alcătuită aproape în întregime din străini și condusă de Juliana Luise von Ostfriesland. La început, căsătoria ei cu Alexei a fost fericită, dar curând bețiile lui Alexei au început să tulbure relația lor. El a avut, de asemenea, o relație deschisă cu Efrosinia Feodorov, care a început în timpul vieții Charlottei și a continuat după moartea ei. Charlotte a găsit o consolare în nașterea unei fiice, Natalia, și a unui fiu, viitorul Petru al II-lea al Rusiei. Charlotte a murit la câteva zile după nașterea fiului ei. Atât fiica cât și fiul ei au murit fără moștenitori.  

  Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg
  Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg
  Date personale
  Nume la naștere	Charlotte Christine Sophie von Braunschweig-Wolfenbüttel
  Născută	28 august 1694 Wolfenbüttel, Germania
  Decedată	2 noiembrie 1715 (21 de ani) Sankt Petersburg, Rusia
  Înmormântată	Catedrala Petru și Pavel
  Cauza decesului	peritonită
  Părinți	Ludwig Rudolf Christine Louise de Oettingen-Oettingen
  Frați și surori	Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg
  Căsătorită cu	Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei
  Copii	Marea Ducesă Natalia Alexeievna Petru al II-lea al Rusiei
  Religie	luteranism
  Ocupație	Regent
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Welf
  Regent

• 1810: Prințesa Amelia (7 august 1783 – 2 noiembrie 1810) a fost membră a familie regale britanice.
• Primii ani
  

  Prințesele Mary, Sofia și Amelia, pictură de John Singleton Copley, 1785.

  Prințesa Amelia s-a născut la 7 august 1783, la Royal Lodge, Windsor. A fost cel mai mic copil al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz din cei 15 copii.

  Are reputația de a fi fost preferata tatălui ei, pe care a numit-o "Emily," și a fost singura dintre cei 15 frați ai ei care s-a născut la Windsor. S-a născut după moartea timpurie a doi frați mai mari: Prințul Octavius și Prințul Alfred; era cu 21 de ani mai mică decât fratele cel mare, George.

  Amelia a fost botezată la Palatul St James de John Moore, arhipiscop de Canterbury, la 18 septembrie 1783. Nașii ei au fost: Prințul de Wales (fratele ei cel mare), Prințesa Regală (sora ei cea mare) și Prințesa Augusta Sophia (a doua soră).^[1] Când Amelia avea o lună, sora sa cea mare îi scria fratelui ei William: "Mica noastră soră este, fără excepție, unul dintre cei mai frumoși copii pe care i-am văzut vreodată."

  De la o vârstă fragedă, Amelia a fost conștientă de rangul ei. Când actrița Sarah Siddons și-a exprimat dorința să sărute frumosul copil, Amelia "a întins micuța mână pentru a fi sărutată, atât de devreme a învățat lecția despre regalitate." Amelia și-a petrecut timpul împreună cu surorile sale mai mari Prințesa Mary și Prințesa Sofia locuind în diferite reședințe regale. De la început, cele trei mici prințese nu au primit tot atâta atenție cât au primit surorile mai mari și au petrecut mult timp departe de rege și regină, comunicând cu ei în special prin scrisori.

  Amelia avea numai cinci ani când tatăl ei a suferit primul său atac de nebunie și niciodată nu a experimentat atmosfera apropiată de familie cum s-a întâmplat cu surorile mai mari în primii ani.^[2]

  O relație necorespunzătoare

  Amelia și surorile ei, Charlotte, Augusta Sophia, Elizabeth, Mary și Sophia erau supra-protejate și izolate, ceea ce a restricționat pețitorii eligibili de vârsta lor.

  În 1803 Amelia s-a îndrăgostit de Charles FitzRoy, un ofițer britanic cu 21 de ani mai mare decât ea și fiu al lui Charles FitzRoy, Baron Southampton. Regina a aflat de aventură de la servitori însă a închis ochii. A sperat că această discreție va preveni ca regele să descopere legătura iar șocul să-i aducă un nou acces de boală psihică la care era din ce în ce mai predispus.

  Amelia știa că nu se putea căsători legal cu FitzRoy ca urmare a prevederilor din Actul Regal de Căsătorie din 1772 adoptat de Parlament (cel puțin până la vârsta de 25 de ani avea nevoie de permisiunea Consiliului de Coroană).  

  Prințesa Amelia a Regatului Unit
  Date personale
  Născută	7 august 1783 Royal Lodge, Windsor
  Decedată	2 noiembrie 1810 (27 de ani) Augusta Lodge, Windsor
  Înmormântată	13 noiembrie 1810 Castelul Windsor
  Cauza decesului	cauze naturale (tuberculoză)
  Părinți	George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz
  Frați și surori	George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii
  Cetățenie	Regatul Marii Britanii  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	British princess[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra

·         1816: Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754,^[1] Râciu, Râciu, Mureș, România – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac^[2]) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.

Biografie

Gheorghe Șincai, Învățătură firească spre surparea superstiției norodului

Gheorghe Șincai s-a născut pe 27 februarie 1754, Râciu, Mureș. Familia Șincai se trăgea din satul Șinca Veche din Țara Făgărașului.

A studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două orașe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocențiu Micu-Klein.

Ca director al învățământului greco-catolic din Transilvania a adus o contribuție fundamentală în acțiunea de răspândire a culturii în mediul rural. A elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tipărită a limbii române: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780).

A fost poliglot, însușindu-și pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza. Informația și cultura i-au permis ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.

A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie, propus de episcopul Grigore Maior.

În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.

Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens scrisă în spirit iluminist de superintendentul Johann Heinrich Helmuth (1732-1813) a fost sursa de inspirație a lui Șincai (1754-1816) pentru lucrarea Învățătură firească spre surparea superstiției norodului.

Conflictul cu episcopul Ioan Bob

Numirea episcopului Ioan Bob în anul 1782 a fost primită cu ostilitate de obștea monahală basiliană de la Blaj, din care făcea parte și Gheorghe Șincai. În anul 1784 Șincai și-a dat demisia din Mănăstirea Buna Vestire de la Blaj și s-a mutat într-o locuință particulară. În septembrie 1790 protestul față de episcopul Bob s-a concretizat într-un memoriu adresat guvernului Transilvaniei, prin care episcopului i-a fost reproșat nepotismul și corupția. Principalul autor al plângerii a fost Ioan Para, vicarul Năsăudului, iar Gheorghe Șincai a contribuit la întreținerea unei atmosfere potrivnice episcopului la Blaj. Șincai căzuse în patima alcoolului, motiv pentru care acțiunile sale erau lipsite de tact. În anul 1794 episcopul Bob s-a plâns guvernatorului Gheorghe Bánffy că Șincai se bate cu oamenii, nu efectuează inspecțiile școlare, iar dacă le efectuează, atunci se face de rîsul elevilor sub influența alcoolului. Guvernatorul a trimis la Blaj o comisie de anchetă.^[3]

În data de 19 august 1794 episcopul Bob a cerut arestarea lui Șincai și destituirea sa din funcția de director școlar, după ce acesta declarase că „ori pier eu, ori piere episcopul”, iar la o lecție spusese elevilor că omul are dreptul să ucidă în legitimă apărare. În data de 24 august Gheorghe Șincai a fost arestat la Blaj împreună cu menajera sa și întemnițat la Aiud.^[4] Pe 13 septembrie 1794 guvernul Transilvaniei l-a destituit din funcția de director, din cauza exceselor dovedite cu prilejul anchetei din 15 iulie, când Șincai a spus în stare de ebrietate că el este capul conjurației.^[5]

Sfârșitul vieții

În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.

Gheorghe Șincai s-a stins din viață la 2 noiembrie 1816. Decesul său a fost înregistrat în parohia greco-catolică slovacă din Keletsény (Zemplinský Klečenov), în prezent parte a localității Zemplínska Nová Ves.^[6][7]

În memoria lui Gheorghe Șincai

• Școala din satul Șinca Veche, din județul Brașov, îi poartă numele: Școala Gimnazială „Gheorghe Șincai”;
• În noiembrie 2013, în fața școlii din Șinca Veche, a fost dezvelit un bust de bronz al lui Gheorghe Șincai.
• Multe colegii și licee din România îi poartă numele.
• Satului Șamșond i-a fost atribuit în perioada interbelică numele Șincai

Filatelie

În 1966, la 150 de ani de la moartea lui Gheorghe Șincai, seviciile poștale românești au pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 10 bani, care reprezintă portretul acestuia, în seria Aniversări culturale.  

Gheorghe Șincai
Date personale
Născut	28 februarie 1754 Râciu de Câmpie, Comitatul Turda  Imperiul Austriac, Marele Principat al Transilvaniei (astăzi România, Județul Mureș)
Decedat	2 noiembrie 1816 (62 de ani) Svinica, Comitatul Abaúj-Torna  Imperiul Austriac, Regatul Ungariei (astăzi Slovacia, Regiunea Košice, Districtul Košice-okolie)
Naționalitate	român
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	istoric, filolog, scriitor, traducător
Limbi	limba română
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Școala Ardeleană

·         1854: A incetat din viata Anton Pann (Antonie Pantoleon Petroveanu), poet, folclorist si compozitor, autor al culegerii de proverbe “Povestea vorbii”; (data nașterii incertă, între 1793-1797 la Sliven, Imperiul Otoman). Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) (data nașterii incertă, între 1796-1798, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria – d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească), poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist,[1] compozitor al muzicii imnului național al României.[2] A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.

* 1895: Carl Frederik Peder Aagaard (n. 29 ianuarie 1833,^[2][3] Odense, Danemarca^[4] – d. 2 noiembrie 1895,^[2][5][3] Copenhaga, Danemarca^[4]) a fost un pictor peisagist danez și artist decorativ. Multe dintre picturile lui s-au concentrat asupra locurilor frecventate de turiști.

Biografie

A fost fiul unui pantofar. A luat primele lecții de pictură la Odense, dar, pentru a-și îmbunătăți abilitățile, s-a mutat la Copenhaga în 1852 și s-a alăturat fratelui său Johan, care era xilogravor.^[6] A studiat desenul pe lemn și gravura, împreună cu lecțiile de pictură decorativă de la Georg Hilker. De asemenea, a urmat câteva cursuri la Academia Regală de Arte Frumoase din Danemarca. Curând, a decis să se concentreze pe pictura peisajului și a studiat cu P.C. Skovgaard.^[6]

Împreună cu Hilker, a decorat holul de intrare al Universității Regale de Medicină Veterinară și Agricultură, care fusese recent restaurată. Împreună cu Heinrich Hansen, a pictat marginile decorative pentru lucrările lui Wilhelm Marstrand în capela de la Catedrala Roskilde. De unul singur, a lucrat la Frijsenborg, Teatrul Dagmar și la National Scala.^[7]

Ca pictor peisagist, a avut prima expoziție în 1857 și a primit premiul Neuhausenske. În 1865, a devenit primul pictor care a primit Premiul Sødringske Opmuntrings pentru pictorii peisagiști, lucrarea sa reprezentând o dimineață de toamnă la Jægersborg Dyrehave, lucrare achiziționată de Galeria Națională a Danemarcei.^[7]În anii 1870 a făcut două excursii în Italia pentru a schița peisaje.

În 1858, s-a căsătorit cu Anna Pio (1836-1929); fiica violonistului, Pierre Theodore Pio (1810-1836), născută după moartea acestuia.^[8] În 1874 a fost ales membru al Academiei Regale. Cinci ani mai târziu, a fost numit Cavaler al Ordinului Dannebrogului și, în 1892, a devenit profesor.^[7]

Casa lui a fost proiectată de arhitectul Vilhelm Dahlerup, folosind pietre din originalul Teatru Danez Regal, care fusese recent demolat pentru a face loc unuia nou. Casa a fost declarată monument cultural în 1977.  

Carl Frederik Aagaard
Carl Frederik Aagaard
Date personale
Născut	29 ianuarie 1833[2][3]  Odense, Danemarca[4]
Decedat	2 noiembrie 1895 (62 de ani)[2][5][3]  Copenhaga, Danemarca[4]
Înmormântat	Holmen Cemetery[*]
Frați și surori	Johan Aagaard[*]
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aquafortist[*] xylographer[*] pictor
Activitate
Pregătire	Georg Hilker[*][1], Johan Aagaard[*][1], P. C. Skovgaard[*][1]
Profesor pentru	Carl Rasmussen[*], Carl Lund[

* 1905: Albert von Kölliker (nume la naștere Rudolf Albert Kölliker; n. 6 iulie 1817, Zürich, Elveția – d. 2 noiembrie 1905, Würzburg, Germania) a fost un anatomist, fiziolog și histolog elvețian.  

Albert von Kölliker
Albert von Kölliker
Date personale
Născut	6 iulie 1817[2][3][4][5][6][7]  Zürich, Elveția
Decedat	2 noiembrie 1905 (88 de ani)[2][3][4][5][6][7]  Würzburg, Germania
Înmormântat	Friedhof[*]
Cetățenie	Elveția
Ocupație	zoolog[*] neuroscientist[*] histologist[*] profesor universitar[*] anatomist[*]
Activitate
Domiciliu	Elveția
Alma mater	Universitatea Bonn
Organizație	Universitatea din Würzburg[*] Universitatea din Zürich
Premii	Medalia Copley (1897)[1] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Cothenius Medal[*] (1897) Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] (1879) Medalia Linné (1902) Croonian Lecture[*] (1862) membru străin al Royal Society[*]
Profesor pentru	Max Hofmeier[

·         1916:  A decedat printul  Mircea, ultimul fiu  al reginei Maria a Romaniei. Alteța Sa Regală Mircea, Principe al României, Principe de Hohenzollern (n. 13 ianuarie 1913 ) a fost cel de-al treilea băiat și cel mai mic copil al  Reginei Maria si al Regelui Ferdinand. Prințul Mircea a murit de febră tifoidă.

* 1918: N. I. Apostolescu (nume întreg: Nicolae I. Apostolescu, n. 4 mai 1876, Alexandria — d. 2 noiembrie 1918, Pitești) a fost un istoric literar comparatist român, doctor la Sorbona în 1909 cu două teze, publicate în același an la Paris, prefațate de Émile Faguet: L’Influence des romantiques français sur la poésie roumaine și L’Ancienne versification roumaine. ^[1]

Născut la Alexandria, a ajuns în 1891, odată cu mutarea întregii familii, la București, unde își va continua studiile liceale și va urma Facultatea de Litere și Filozofie, obținând, în 1899, licența în științe filologice (cu mențiunea magna cum laude). La universitatea bucureșteană i-a avut ca profesori pe B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Gr. Tocilescu, Ion Bianu și alții. La 9 februarie 1899, este numit profesor secundar la Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. În 1905, luând parte la un concurs inițiat de Ministerul Instrucțiunii Publice, câștigă o bursă de studii la Paris, pentru a urma cursuri de semantică și literatură comparată.^[1]

Este unul dintre primii comparatiști ai literaturii române și este recunoscut drept unul dintre cei mai buni specialiști ai noștri în problemele versificației. Deși era îndreptățit, prin activitatea și competența sa multilaterală, să primească o catedră universitară (în domeniul istoriei literaturii române și al esteticii literare), aceasta nu i-a fost încredințată decât în 1918, la Universitatea din Iași, cu puțină vreme înainte de a muri, pe neașteptate, din cauza unei pleurezii.

A scris o Istorie a literaturii române moderne cu volumele I (perioada dintre 1821-1866) și II (perioada dintre 1866-1900^[2]), publicată între 1913-1916.

·         1929: A încetat din viaţă Alexandru Davila (n.1862, Goleşti, jud.Argeş), dramaturg şi om de teatru român, fiul lui Carol Davila, fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 1905-1908 şi 1912-1914.

* 1945: Prințesa Thyra a Danemarcei și Islandei (Thyra Louise Caroline Amalie Augusta Elisabeth; 14 martie 1880 – 2 noiembrie 1945) a fost al șaselea copil și a treia fiică a regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a soției acestuia, Lovisa a Suediei.

În momentul nașterii ei, tatăl ei era Prinț Moștenitor al Danemarcei, fiul cel mare al regelui Christian al IX-lea. Mama ei era fiica cea mare a regelui Carol al XV-lea al Suediei și a reginei Louise a Olandei. Frații ei au fost: Christian al X-lea al Danemarcei, Haakon al VII-lea al Norvegiei, Prințesa Louise, Prințul Harald, Prințesa Ingeborg, Prințul Gustav și Prințesa Dagmar a Danemarcei

A fost numită după mătușa ei, Prințesa Thyra a Danemarcei. A murit necăsătorită și fără copii.  

Prințesa Thyra
Date personale
Nume la naștere	Thyra Louise Caroline Amalie Augusta Elisabeth
Născută	14 martie 1880 Copenhaga
Decedată	2 noiembrie 1945 (65 de ani) Copenhaga
Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
Părinți	Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei
Frați și surori	Prințesa Dagmar a Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Louise a Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Christian al X-lea al Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg

·         1950: George Bernard Shaw, dramaturg, laureat al Premiului Nobel (n. 1856). George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence), scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic. Celebrul dramaturg a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1925 . (“Pygmalion”, “Sfânta Ioana”, “Candida”);

·         1960:  Dimitri Mitropoulos, regizor, pianist, compozitor și dirijor grec (n. 1896)

·         1975: A încetat din viaţă marele regizorul italian Pier Paolo Pasolini; (n.1922). Pier Paolo Pasolini (n. 5 martie 1922 – d. 2 noiembrie 1975), intelectual italian de stânga, considerat a fi printre cei mai mari artiști și intelectuali italieni ai secolului al XX-lea. A fost ucis pe hidroscala din Ostia.

* 1988: Luis Barragán, numele la naștere, Luis Barragán Morfín, (n. Guadalajara, Jalisco, 9 martie 1902 – d. Mexico City, 2 noiembrie 1988) a fost un arhitect mexican, considerat cvasi-unanim cel mai important arhitect al secolului al 20-lea.

Absolvent al Escuela Libre de Ingenieros în 1923, Barragán a fost un arhitect autodidact. După absolvire, a călătorit în Spania, Franța și Maroc, unde a asistat la lecturi ale cunoscutului arhitect elvețian Le Corbusier. În Franța cunoaște operele lui Ferdinand Bac, un scriitor german-francez, designer și artist care a avut o influență majoră în viitoarea sa carieră. Barragán a practicat arhitectura în Guadalajara între 1927 și 1936 și apoi în Mexico City. O trăsătură specifică, așa cum poate fi observată în multe dintre interioarele sale rezidențiale, este reprezentată de pereții colorați, înalți de 3,5 m sau mai mult, pe care a împrumutat-o și modificat-o după clădirile tradiționale din Mexic. Capacitatea sa de a înțelege esteticul i-a permis să proiecteze repere urbane, cât și mobilă și grădini. Deși numărul proiectelor sale nu este mare, acestea iau permis să devină o figură importantă în lumea peisagisticii și design-ului arhitectural, ca și în designarea de obiecte.

Munca lui Barragan nu a fost recunoscută sau lăudată până în 1975, când a fost onorat cu o retrospectivă la Muzeul de Artă Modernă din New York (cunoscut afecționat ca MoMA). În 1980, a devenit al doilea câștigător al Premiului Pritzker, echivalentul premiului Nobel pentru arhitecți. Atât casa cât și studio-ul său, construite în 1948 în Mexico City, a devenit Patrimoniu Mondial al UNESCO în 2004.

Proiecte importante

În 1945 a creat planul de urbanizare a Grădinilor de Piatră, în 1947 și-a construit casă și atelier în Tacubaya (care se află acum pe lista UNESCO a Patrimoniilor Mondiale) și în 1955 a reconstruit în Tlalpan, Convento de las Capuchinas Sacramentari, toate localizate în partea sudică a orașului Mexico City. În același an, a desenat planul pentru colonia Jardines del Bosque îm Guadalajara. În 1957, a început proiectarea a ceea ce ar fi devenit Torres de Satélite în colaborare cu sculptorul Mathias Goeritz și, în același an, a proiectat zona rezidențială Las Arboledas, la câțiva kilometri de Ciudad Satélite. În 1964, a făcut, alături de arhitectul Sordo Madaleno, planul pentru zona rezidențială Lomas Verdes, de asemenea în apropierea zonei Satélite, în Naucalpan, Estado de Mexico. În 1967, a început ceea ce este, probabil, cea mai cunoscută operă a sa, dezvoltarea ecvestră San Cristobal Estates în Mexico City.

Barragán și mișcarea modernistă

Barragán a asistat la lecții de Le Corbusier în calătoria sa în Europa și a devenit influențat de modernismul european din acea perioadă. Liniile curate atât de evidente în lucrările sale din anii de după întoarcerea sa în Mexic sunt dovezi ale influenței mișcării moderniste. Conform lui Andres Casillas, care a lucrat cu Barragán, acesta devenise ferm convins că o casă nu trebuie să fie „un aparat pentru locuit”. Contrar funcționalismului, Barragán pleda pentru o arhitectură „emoțională” susținând că „fiecare lucrare de arhitectură care nu exprimă liniște este o greșeală”.

Influențe

Lucrările lui Louis Barragán sunt deseori citate legate de arhitectura minimalistă. John Pawson, în cartea sa Minimum, include imagini cu unele dintre proiectele lui Barragán. Majoritatea arhitecților care fac arhitectură minimalistă nu folosesc culori, dar ideile formelor și spațiilor în care Barragán a deschis drumuri rămâne acolo. Au fost mai multe eseuri scrise de câștigătorul premiului Pritzker Alvaro Siza în prefațele cărților care fac referire și la ideile lui Barragán.

Influența lui Barragán poate fi de asemenea observată în lucrările multor arhitecți contemporani din Mexic, cum ar fi Ricardo Legorreta.

Moștenire

După moartea sa, în 1988, două organizații non-profit au fost create pentru a ajuta la administrarea moștenirii lui Barragán.

Casa Louis Barragán a fost fosta reședință privată a acestuia. Este acum muzeu dedicat artistului și este de asemenea un canal între școlari și arhitecți interesați în vizitarea altor clădiri proiectate de acesta în Mexic, inclusiv Capilla de las Capuchinas și Casa Prieto López.

Fundația Barragán este o organizație non-profit aflată în Elveția. Ea deține drepturi complete asupra „numelui și operei” ale lui Louis Barragán, ca și asupra fotografiilor lui Armando Salas Porugal care îl includ pe arhitect, cât și lucrările sale.  

Luis Barragán
Date personale
Nume la naștere	Luis Barragan
Născut	9 martie 1902 Guadalajara, Jalisco
Decedat	2 noiembrie 1988 Mexico City
Cauza decesului	boala Parkinson
Naționalitate	Mexic
Cetățenie	Mexic
Ocupație	arhitect inginer urbanist[*]
Activitate
Alma Mater	Escuela Libre de Ingenieros
Clădiri semnificative	Casa Luis Barragán
Proiecte semnificative	San Cristobal Estates
Design semnificativ	Turnurile Ciudad Satélite

* 1991: Irwin Allen (12 iunie 1916 – 2 noiembrie 1991)^[1] a fost un regizor american de filme, documentare și emisiuni de televiziune și producător de film care a devenit cel mai notabil ca „Maestru al Dezastrului” datorită lucrărilor sale din genul film cu dezastre.^[1] Este de asemenea notabil pentru crearea unor seriale științifico-fantastice de televiziune ca Tunelul Timpului sau Planeta giganților.

* 1998: Ștefan Pascu (n. 14 mai 1914, Apahida, Comitatul Cluj - d. 2 noiembrie 1998, Cluj-Napoca, Județul Cluj) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române^[2], membru supleant al CC al PCR^[3].

Studii

• Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1934-1938) cu mențiunea “Magna Cum Laude”
• Accademia di Romania din Roma (1939-1942)
• Laureat al Școlii de paleografie, diplomatică și arhivistică de la Vatican (1940-1942)
• Doctoratul în istorie și filosofie (1942)

Funcții ocupate

• Profesor (1960), decan și rector (1968-1976) al Universității Babeș-Bolyai din Cluj
• Director al Institutului de Istorie din Cluj (1973-1990)
• Academician (1974)
• Președinte al Filialei Academiei Române din Cluj-Napoca (1980-1995)
• Președinte al secției de Știinte istorice a Academiei Române (1974-1990)
• Director al Bibliotecii Academiei din Cluj
• Președinte al Comisiei internațional de demografie istorică (1975-1985)
• Om de știință emerit (1970)

Personalitate marcantă a culturii românești din a doua jumătate a secolului XX – specialist în istoria evului mediu și modern.

Activitate științifică bogată în variate domenii istoriografice, elaborând opere fundamentale cu privire la evul mediu românesc și la mișcarea pentru libertate și unitate națională

Publicații

Autor a numeroase cărți, studii, articole, comunicări, prelegeri, manuale privitoare la diverse aspecte ale istoriei medii și moderne a României:

• Istoria Transilvaniei (1944)
• Petru Cercel și Țara Românească (1944)
• Răscoale țărănești în Transilvania (1947)
• Meșteșugurile din Transilvania până în sec.XVI (1954)
• Bobâlna (1957)
• Războiul țăranilor din 1784 sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan (1957)
• Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara (1957)
• Războiul țărănesc din anul 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja (1959)
• Formarea Națiunii Române (1967)
• Pietre de temelie din trecut pentru vremurile de astăzi (1967)
• Marea Adunare de la Alba-Iulia (1968)
• Histoire de la Roumanie des origines a nos jours (1970 Lyon) - coautor
• Voievodatul Transilvaniei - 4 vol. (1971-1989)
• Avram Iancu. Erou și martir (1972)
• Mihai Viteazul. Unirea și centralizarea Țărilor Române (1973)
• Gândirea istorică în Academia Română 1866-1918 (1978)
• A History of Transylvania, Detroit, Wayne University State Press (1982)
• Ce este Transilvania? (1983)
• Făurirea statului național unitar român, vol 1-2 (1983-1984)
• Izvoarele răscoalei lui Horea, vol.1-4 (1982-1984)
• Revoluția lui Horea (1984)
• The making of the Romanian unitary national state (1988)
• Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înființare (1992).

Coautor al unor lucrări de sinteză:

• Documente privind istoria României sec. XI-XIV, 6 vol. (1951-1955)
• Din Istoria Transilvaniei (1961)
• Istoria României. Compendiu (1969)
• Bibliografia istorică a României - 6 vol. (1979-1984)
• Populație și societate - 3 vol. (1972-1980)
• George Barit și contemporanii săi - 8 vol. (1973-1989)
• Documenta Romaniae Historica, vol. 10 (1351-1355) (1977)
• Istoria Clujului (1974)
• 1850. Clujul istorico-artistic (1974)
• Monumente istorice de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului (1982)
• Atlas istoric (1971)
• Atlas pentru istoria României (1983)
• Istoria gândirii și creației științifice românești (1982)

A acordat atenție editării unor volume de corespondență: Timotei Cipariu “Corespondența primită” și unor ediții critice: Alexandru Papiu- Ilarian “Istoria românilor din Dacia Superioară”, George Barit “Părți alese din istoria Transilvaniei”.

Recunoaștere internațională

Membru

• Academia Portugheză de Științe Istorice (1978)
• Membru Honoris Causa al Academiei Internaționale de arte moderne din Roma (1989)
• Academia Internațională Mediceea din Florența (1989)

Membru de onoare

• Universitatea din Strasbourg (Franța)
• Universitatea Columbus (Ohio, USA)
• Wayne University din Detroit (Michigan, USA)

Premii și distincții primite

• Premiul I al Ministerului Instrucțiunii Publice (1947)
• Premiul Academiei Române (1947)
• Premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române (1956)
• Profesor emerit (1970)  

  Ștefan Pascu
  Date personale
  Născut	14 mai 1914
  Decedat	2 noiembrie 1998 (84 de ani)[1]
  Cetățenie	România
  Ocupație	istoric
  Activitate
  Partid politic	Partidul Social Democrat Român[*], Partidul Comunist Român
  Membru titular al Academiei Române

·          2004 - A murit, asasinat, Theo van Gogh, cineast si scriitor olandez, realizatorul mai multor pelicule controversate (documentarul ”0605”) (n.23.07.1957).

* 2008: Domenico Leccisi (n. 20 mai 1920, Molfetta, Italia – d. 2 noiembrie 2008,^[1] Milano, Italia) a fost un ziarist, sindicalist și politician italian.

Biografie

Înscris în Partidul Național Fascist la Milano, el a fost lider sindical.^[2] În timpul celui de al Doilea Război Mondial a luptat în cavalerie^⁠(d) pe frontul francez și pe cel iugoslav.^[3] El s-a alăturat Republicii Sociale Italiene, ca exponent al fascismului de stânga^⁠(d).^[4] În această perioadă a publicat numeroase articole în sprijinul proiectului guvernului^⁠(d) fascist republican^⁠(d) de socializare a economiei^⁠(d), intrând în polemică cu ministrul economiei corporative Angelo Tarchi^⁠(d) pe tema presupusei întârzieri punerii sale în aplicare.^[2] În ultimul număr al ziarului „Reppublica fascista", lansat pe 25 aprilie 1945, cu puțin timp înainte de căderea Republicii Sociale italiene^⁠(d) Leccisi scria:

„Astăzi, când pare să cadă cortina peste ultimul act al celei mai mari tragedii îndurate de om, ridicăm chipul către soarele țării noastre .... să ne pregătim să ducem dincolo de liniile de luptă, încă arzând, crezul priorităților noastre revoluționare”

—Domenico Leccisi la 25 aprilie 1945 în "Repubblica fascista"^[5]

Partidul Democrat Fascist

În perioada imediat postbelică, el a fondat împreună cu Mauro Rana și Antonio Parozzi Partidul Democrat Fascist^⁠(d) și deja la 5 noiembrie 1945, la cinematograful Odeon din Milano,^[6] a declanșat prima acțiune a noului grup, dând foc afișelor filmului Roma, oraș deschis^[7]. În ianuarie 1946, împreună cu Rana, a ocupat o tipografie de pe corso Garibaldi, obligându-i pe angajați să tipărească copii ale Luptei fasciste, publicație ce a fost difuzată discret prin oraș,^[8] și de care s-a ocupat în principal Brunhilda Tanzi^⁠(d)[9] care mai târziu avea să cadă victimă grupării Volante Rossa „Martiri Partigiani”^⁠(d) în ianuarie 1947.^[10][11][12]

La 11 aprilie 1946, Leccisi a trimis o scrisoare adresată prefectului din Milano, Ettore Troilo^⁠(d) , propunând un compromis politic care să realizeze „o punte de legătură între fascism și anti-fascism”, dar cu condiția eliberării tuturor fasciștilor încă închiși la San Vittore, și permisiunea de a celebra o liturghie în memoria celor căzuți în Republica Socială Italiană, în caz de refuz rezervându-și dreptul de a începe lupta în numele propriilor lor martiri^[13]. Scrisoarea trimisă de Leccisi a fost transmisă ministrului de interne,^⁠(d) Giuseppe Romita^⁠(d) , care, după descoperirea unor exemplare din Lupta fascistă a ordonat să se procedeze la identificarea coordonatorilor grupului.^[14]

Furtul cadavrului lui Mussolini

Aflând de locul în care a fost înmormântat Benito Mussolini, în noaptea dintre 22 și 23 aprilie 1946, a devenit protagonistul răsunătorului gest de furt al cadavrului Ducelui împreună cu Rana și Parozzi.^[15] Profitând de o revoltă care se desfășura la închisoare milaneză san Vittore^⁠(d), care a distras atenția forțelor de ordine, a intrat în cimitirul Musocco,^⁠(d) unde a dezgropat cadavrul, și a plecat ducându-l cu roaba.^[15] Leccisi a spus, după mai mulți ani, că a aflat locul înmormântării, care era ținut secret, de la un fost prizonier german, în timp ce, potrivit poliției, locul de înmormântare a Ducelui era doar oficial secret, dar era cunoscut de toată lumea.^[15] Odată furat, cadavrul a fost ascuns. Acțiunea finalizată de către echipa lui Leccisi a avut o rezonanță enormă la nivel național și ministrul Giuseppe Romita^⁠(d) i-a desemnat pe cei mai buni anchetatori să rezolve cazul. Deja pe 29 aprilie, a fost arestat Rana. Pe 7 mai, Leccisi a predat cadavrul a două călugări de la mănăstirea Sant' Angelo din Milano^⁠(d)[15] Cei doi frați erau părintele Enrico Zucca și părintele Alberto Parini, acesta din urmă fiind fratele fostului șef al provinciei^⁠(d) Milano, Piero Parini^⁠(d).

La 17 mai, poliția a arestat alți șaisprezece membri ai Partidului Democrat Fascist^⁠(d), dar Leccisi a reușit să dispară între timp și la 30 mai, în piazza del Duomo^⁠(d), i-a obligat pe niște operatori să scrie cu semne luminoase de neon o frază care îl lăuda pe Duce, și invita la citirea „Luptei fasciste”^[16]. Între timp, se strângea cercul în jurul lui Leccisi. Pe 22 iulie, ceilalți trei membri ai PDF au fost arestați, iar la 31 iulie 1946, și Leccisi^[17], pe urmele căruia se pusese și Volante Rosso^⁠(d). Chestorul din Milano Vincenzo Agnesina a spus după arestare:

La 12 august rămășițele lui Mussolini au fost recuperate de către autorități^[17] și transportate la mănăstirea capucină din Cerro Maggiore, de lângă Legnano, unde au rămas până în 1957, când guvernul Zoli le-a returnat familiei lui Mussolini, și a permis reînhumarea lor la Predappio.

Deputat

Devenit un personaj celebru în mediile neofasciste italiene, Leccisi a fost deputat național pentru Mișcarea Socială Italiană^⁠(d) între 1953 și 1963: în Camera Deputaților a făcut parte din Comisia X (Industrie și Comerț) în timpul celei de a II-a Legislaturi^⁠(d) și din Comisia VII (de Apărare) în cea de a III-a^⁠(d). Fervent susținător al fascismului de stânga, a avut continue ciocniri cu majoritatea MSI, care îl mustra de trădarea idealurilor fascismului. În 1958, împreună cu Palmiro Togliatti și Giorgio Almirante, a fost unul din principalii susținători ai așa-numitei „operațiuni Milazzo” care, în Sicilia, a făcut posibilă alianța la guvernarea Regiunii între MSI și PCI.^{[nici o sursă]}

La sfârșitul celei de a III-a Legislaturi, în 1963, MSI l-a exclus pe Leccisi, și l-a eliminat de pe listele electorale. Reintrat mai târziu în partid, a devenit consilier local în Milano. Ulterior s-a retras în viața privată la Milano, unde, în ultimii ani ai vieții sale, a declarat că s-a opus transformării MSI-DN în Alianța Națională^⁠(d). El a murit la 88 de ani, din cauza unor probleme respiratorii și cardiace, în timp ce era internat la Pio Albergo Trivulzio^⁠(d).  

·         2009 - A murit José Luis López Vázquez, considerat unul dintre cei mai mari actori ai Spaniei

* 2017: Ioan Moisin (n. 8 septembrie 1947, Câmpina - d. 2 noiembrie 2017, București)^[1] a fost un inginer și om politic român, senator de Sibiu din partea PNȚCD în legislatura 1996-2000, ales pe lista CDR. A fost fiul canonicului Octavian Moisin. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Moisin a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Mongolia, Macedonia, Republica Italiană și Australia. Ioan Moisin a fost membru în comisia economică, industrii și servicii (din dec. 1996) și comisia pentru drepturile omului, culte și minorități.

Inițiative legislative

În anul 1998 a inițiat prima propunere legislativă privind declararea calității de agent sau colaborator al Securității, propunere tergiversată și în cele din urmă clasată în anul 2000, după revenirea la putere a PSD.^[2]

În anul 1999 a propus un proiect de lege de interzicere a contracepției și avortului mult mai draconic decât cel din perioada comunistă, al lui Ceaușescu.^[3]

A inițiat de asemenea un proiect reparatoriu față de Biserica Română Unită cu Roma, inițiativă legislativă clasată de asemenea în 20 decembrie 2000, imediat după revenirea PSD la guvernare.^[4]

Tot la 20 decembrie 2000 a fost retrasă inițiativa sa legislativă privind accesul la dosarele de securitate ale șefilor de culte, ierarhilor și șefilor comunităților locale ale cultelor religioase din România.^[5]

Inventator

• Are 23 de brevete de invenții.

Opera poetică

• Anotimpuri exilate, Editura Bucura, Sibiu, 1998 ISBN 973-97814-7-0
• De mine nu vă ascundeți
• Un trandafir pentru nevinovăție
• Nu voi multiplica lanțurile
• Pentru renaștere, iertare și iubire
• Izvor al pribeagului

* 2018: Constantin „Pilică” Popescu (n. 3 septembrie 1928, în București, d. 2 noiembrie 2018, în București)^[1] a fost un handbalist și antrenor român de handbal. Este cel mai titrat antrenor de handbal feminin din România, câștigând trei titluri de campion mondial cu echipa națională feminină,^[2] dintre care două la handbal în 11 jucătoare (1956 și 1960) și unul la handbal în 7 jucătoare (1962), și un titlu de vicecampion (1973), plus alte titluri cu echipe de club.^[3] Tot de numele lui se leagă și cea mai bună performanță până în prezent a echipei feminine la Jocurile Olimpice de vară, locul 4 la Olimpiada din 1976.^[4]

Până la decesul său, Constantin Popescu a fost președintele Comisiei de Istorie și Statistică a Federației Române de Handbal.

• 2019: Leo Iorga, muzician român (n. 1964). Claudiu Leonard Iorga (n. 2 decembrie 1964, Arad, RS România – d. 2 noiembrie 2019,^[5] București, România) a fost un muzician român, vocalist al formațiilor Pacific, Cargo, Compact, Schimbul 3, Pacifica, PACT by 

  Începe să cânte la 14 ani ca toboșar în trupa liceului "Ioan Slavici". Până în 1985 colaborează cu grupul "Pacific". În 1988 activează ca vocalist în formația Cargo lansând hiturile "Brigadierii", "Povestiri din gară" și "Erata". Din toamna anului 1988 până în 1996 e vocalistul formației Compact în componența: Leo Iorga, Adrian Ordean, Vlady Cnejevici, Teo Peter, Emil Laghia și Leluț Vasilescu, formație catalogată de Florian Pittiș și de mulți alții drept "formula de aur a Compactului".

  Cu Leo Iorga ca vocalist, trupa Compact cântă la festivalul "Mitt Ein Ander" de la Berlin în anul 1989. Au trei turnee în Republica Moldova (1988, 1990, 1992). În 1990 participă la turneul "British Rock for Romania" alături de trupele Crazy Head , Jesus Jones și Skin Games. În 1992 participă la festivalul "Rock '92", alături de două nume celebrități ale rock-ului mondial: Uriah Heep și Ian Gillan Band, iar în 1993 susține două concerte (în Brașov și Sofia) alături de legendara trupă Nazareth. În 1994, cântă la "Skip Rock Festival" alături de celebrul grup Jethro Tull. În 1993, 1994 și 1995 iau parte la turneul Marlboro Music alături de Holograf, Iris și Direcția 5.

  Din 1997 până în 2001 a cântat alături de Adrian Ordean, George Patranoiu, Mario Ticlea, Bobi Stoica, Anca Neacșu, Irina Nicolae, Paul Pampon Neacșu, Cătălin "Bibanu" Dalvarea și Andi Savastre în formația Schimbul 3.

  Din 2003 până în 2019, a activat alături de formația Pacifica.

  Formații în care a activat

  • PACIFIC - cca 1982
  • CARGO - 1988
  • COMPACT - 1988 - 1996
  • SCHIMBUL 3 - 1997-2001
  • PACIFICA - 2003-2019
  • PACT - by Leo Iorga & Adi Ordean - 2013-2016
  • COMPACT B - 2017-2019

  
  PACT a fost un proiect muzical format de Leo Iorga și Adi Ordean. Acesta s-a bucurat de o componență de legendă în istoria pop-rock-ului românesc: Leo Iorga – vocal, Adrian Ordean – chitară, Marian Mihăilescu – chitară bass, Răzvan Gorcinsky – tobe și Alex Ardelean – chitară.

  Începând cu anul 2017, după 22 de ani, se alătură ca invitat al legendarei trupe COMPACT B, într-o componență de excepție: Costi Cămărășan (fondatorul formației Compact) - chitară, Leluț Vasilescu - tobe, Adrian Ordean - chitară, Adrian ''Coco'' Tincă - chitară bass și Adrian Kiseleff - clape.

  Lupta cu boala

  La începutul anului 2011, Leo Iorga a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, după ce și-a agravat starea de sănătate, fumând uneori chiar și patru pachete de țigări pe zi. El s-a operat în februarie 2011 pentru extirparea tumorii de la plămâni.^[6]

  Pe 9 mai 2014, artistul a suferit o operație pe creier, în urma depistării unei metastaze.  

  Leo Iorga
  Leo Iorga
  Date personale
  Născut	2 decembrie 1964  Arad, RS România
  Decedat	2 noiembrie 2019[1][2][3] București, România
  Înmormântat	Cimitirul Bellu[4]
  Cauza decesului	cauze naturale (cancer pulmonar[5])
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreț
  Activitate
  Gen muzical	rock
  Instrument(e)	chitară voce[*]
  Case de discuri	Roton Cat Music

• 2019: Marie Laforêt, cântăreață și actriță franceză (n. 1939)

Sărbători

Calendar religios 2 noiembrie 
- Calendar crestin ortodox: Sf Mc Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist