MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 12 OCTOMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 642: Papa Ioan al IV-lea
* 1440: Ginevra d'Este (n. 24 martie 1419 – d. 12 octombrie 1440) era fiica lui Niccolò al III-lea d’Este, marchiz de Ferrara și a celei de-a doua soții a sa, Parisina Malatesta
* 1440: Ginevra d'Este (n. 24 martie 1419 – d. 12 octombrie 1440) era fiica lui Niccolò al III-lea d’Este, marchiz de Ferrara și a celei de-a doua soții a sa, Parisina Malatesta
Ginevra avea o soră geamănă numită Lucia, decedată în 1437, și un frate mai mic, mort la câteva luni după nașterea sa[2]. Mama sa, Parisina, a fost acuzată de adulter cu Ugo d'Este[3], un alt frate al Ginevrei, și condamnată la moarte, ca și Ugo, când Ginevra avea abia șase ani. După cinci ani, Niccolò s-a recăsătorit cu Ricciarda di Saluzzo. Prin această nouă căsătorie a tătălui său, în afară de alți fii ilegitimi ai tatălui, Ginevra a avut alți doi frați vitregi: Ercole și Sigismondo.
Ginevra d'Este a fost prima, dintre cele trei soții ale lui Sigismondo Pandolfo Malatesta (zis și Lupul din Rimini) senior de Rimini. Căsătoria a fost celebrată în februarie 1434
Se pare că Ginevra a fost otrăvită[6] de soțul său care dorea să se căsătorească cu altă femeie, Polissena Sforza.[7] În 1461, Papa Pius al II-lea l-a acuzat pe Sigismondo Malatesta că le-a asasinat pe cele două soții ale sale, Ginevra și Polissena[8], precum și pe alte persoane, și l-a excomunicat.
Portretul unei prințese d'Este: Portret prezumat al Ginevrei d'Este
· 1492: Piero de' Franceschi, numit della Francesca (n. 1420, Borgo San Sepolcro - d. 12 octombrie 1492, ibidem) a fost un pictor și matematician italian, a cărui operă - centrată aproape exclusiv pe teme cu caracter religios - a exercitat o influență puternică asupra multor pictori renascentiști, considerat inițiatorul acelui măreț curent artistic din Italia de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea.
Stilul său se leagă de marile tradiții plastice ale lui Giotto, de pictorii din Siena, precum și de goticul târziu, având și câte ceva din inovatorii artistici ai epocii sale, cum ar fi Masaccio, Paolo Uccello sau Fra Angelico. Piero della Francesca și-a dobândit renumele prin reprezentările sale artistice în perspectivă și prin formele geometrice, precum și prin cunoștințele teoretice formulate în scrierile sale. La recunoașterea sa s-au adăugat elaborarea foarte realistă a detaliilor, paleta cromatică rafinată și soluțiile decorative îndrăznețe.
Piero della Francesca s-a născut în Borgo San Sepolcro (astăzi: Sansepolcro), un mic oraș din Toscana, fiu al lui Benedetto de' Franceschi, cizmar, tăbăcar, postăvar și negustor. Din aceste meserii se îmbogățește, devenind unul dintre cei mai înstăriți cetățeni ai orașului. Mama sa, Romana di Perino da Monterchi, provenea și ea dintr-o familie bine situată. Istoricii fixează data de naștere a artistului în anul 1411 sau 1412. Între anii 1431 și 1437 lucrează în atelierul pictorului Antonio d'Anghiari, originar din Siena. Începând cu anul 1439, Piero della Francesca devine ucenic și colaborator al renumitului pictor Domenico Veneziano, în atelierul acestuia din Florența. În acest oraș, aflat în plină dezvoltare culturală, ia contact cu operele pictorilor Masaccio, Fra Angelico și Uccello, sculptorului Donatello, precum și cu construcțiile arhitectului Filippo Brunelleschi. Împreună cu Domenico Veneziano lucrează la frescele cu tema "Viața Sfintei Fecioare" pentru corul bisericii Sant'Egidio, care din păcate s-au pierdut.
În anul 1442 se întoarce la San Sepolcro, unde primește o comandă pentru pictarea unui poliptic pentru altarul bisericii confreriei Della Misericordia. Începe lucrarea în anul 1445 și o termină în 1462. Figura centrală este reprezentată de Madonna della Misericordia, având pe Sfinții Sebastian și Ioan Botezătorul în dreapta, iar de partea stângă pe Sfinții Andrei și Bernardo din Siena.
Între timp artistul lucrează în mai multe locuri: la Ancona, Pesaro și la Bologna, unde, din păcate, urmele creației sale nu au dăinuit. Nici frescele pictate în jurul anului 1448 în castelul d'Este, nici frescele bisericii Sant'Agostino din Ferrara nu s-au păstrat până astăzi. La Ferrara, Piero îl cunoaște pa arhitectul Alberti, care reconstruise capela familiei Malatesta din Rimini. La recomandarea lui Alberti, lui Piero della Francesca i se încredințează pictarea frescelor din această capelă.
În anul 1452, Piero della Francesca primește comanda pentru decorarea corului bisericii San Francesco din Arezzo, în urma căreia ia naștere ciclul de picturi ilustrând episoadele cele mai importante ale „Legendei adevăratei cruci”, inspirată din povestirea „Legenda de Aur” a lui Jacques de Voragine din secolul al XIII-lea. Ciclul conține șase mari scene, câte trei pe fiecare dintre cele două laturi ale capelei, precum și un grup de fresce de dimensiuni mai mici.
Munca la această operă monumentală va dura mulți ani, deoarece artistul călătorește tot timpul și acceptă mereu noi comenzi. Fresca va fi terminată abia între anii 1462-1466. Munca sa concentrează în trei locuri: Borgo San Sepolcro, unde pictează politictul pentru altarul bisericii Sant'Agostino, Arezzo, unde continuă cu întreruperi lucrările în biserica San Francesco, și Urbino, unde este invitat de ducele Federigo da Montefeltro. Aici pictează câteva din cele mai cunoscute opere ale sale, cum ar fi „Biciuirea lui Christos”, precum și „Dipticul din Urbino”, care reprezintă perechea ducală.
Tabloul „Biciuirea lui Christos” prezintă simultan două scene plasate în epoci diferite. În jumătatea stângă, Christos, după arestarea de către romani, este biciuit ca pedeapsă pentru faptul de a-și fi atribuit titlul de rege. În partea dreaptă se zăresc trei personaje in haine din perioada Renașterii. Se presupune că ar fi vorba despre Oddantonio, fratele vitreg al lui Federigo da Montefeltro, însoțit de doi dintre consilierii săi, doi trădători care luaseră parte la un complot prin care se urmărea răsturnarea ducelui.
Cele două aripi ale „Dipticului ducilor de Urbino” sunt de aceeași mărime și sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte sunt pictate portretele de profil ale lui Federigo da Montefeltro și al soției sale, Battista Sforza, pe partea cealaltă scene victorioase ale perechii ducale. În redarea celor două portrete se constată contrastul dintre figurile foarte apropiate și peisajul îndepărtat, pierdut în ceață. profunzimea spațiului este sugerată prin utilizarea numeroaselor nuanțe de culori și prin efectele de difuziune a văzduhului.
După finalizarea frescelor din Arezzo, Piero della Francesca pictează printre altele fresca intitulată „Madonna del Parto” în capela cimitirului din Monterchi, iar la primăria din Borgo pictează fresca „Învierea lui Christos”, în care bărbatul adormit văzut din față este probabil propriul său autoportret. În jurul anului 1475 realizează două capodopere: „Madonna di Senigallia” și „Altarul din Brera”. Renumele lui Piero della Francesca crește, în atelierul său studiază Luca Signorelli și Perugino. Din păcate, cu timpul își pierde vederea și trebuie să renunțe la pictură. Pe 5 iulie 1487 își scrie testamentul. Moare la Borgo San Sepolcro cinci ani mai târziu, pe 12 octombrie 1492, ziua în care Cristofor Columb descoperea America.
În zilele noastre lucrările sale de matematică sunt aproape total ignorate. În timpul vieții, Piero della Francesca era totuși un matematician reputat, în special în domeniul geometriei. El a scris trei mari tratate în limba latină: două de geometrie, De prospectiva pingendi („Despre perspectivă în pictură”, 1480) și Libellus de quinque corporibus regularibus („Despre cele cinci corpuri regulate”, apărută ca o anexă la o lucrare a lui Luca Pacioli), precum și un manual de calcul, De Abaco.
În lucrarea „Despre perspectivă în pictură”, este descris pe larg modul de a desena imaginea în perspectivă a unui obiect, după proiecția pe verticală și pe orizontală. Utilizează rotirea desenului pentru a trece de la o imagine la alta.
| Piero della Francesca | |
 Piero della Francesca : Autoportret. Detaliu din fresca Învierea lui Christos |
· 1576: Maximilian al II-lea (n. 31 iulie 1527, Viena — d. 12 octombrie 1576, Regensburg) a fost un împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1564–1576.
El a fost încoronat la 14 mai 1562 în Praga ca rege al Boemiei și în același an, la 24 noiembrie, ales la Frankfurt am Main ca rege romano-german. La 16 iulie 1563 va fi încoronat la Preßburg ca rege al Ungariei, iar după moartea tatălui său Ferdinand I va urca pe tronul Sfântului Imperiu Roman.
Copilăria o petrece în casa părinților lui, Ferdinand I și Anna Iagello din Innsbruck. Aici el învață dialectul din Tirol pe care o va vorbi și ca monarh. Maximilian primește o educație aleasă, el fiind mult mai erudit decât frații săi. La vârsta de 17 ani, în anul 1548, a fost invitat în Spania și s-a căsătorit după dorința unchiului său Carol Quintul cu fiica acestuia, Maria. În lipsa unchiului, va domni ca regent al lui Carol Quintul.
În timpul domniei sale sunt o serie de nemulțumiri din motive religioase. Maximilian încearcă să aplaneze aceste conflicte dar este în același timp nevoit să apere propria sa confesiunea religioasă catolică. Prin educatorul său Wolfgang Schiefer, monarhul a avut un contact timpuriu cu ideile religiei protestante, fapt care-l face în oarecare măsură să simpatizeze protestantismul. În războaiele purtate de unchiul Carol Quintul contra protestanților, de exemplu Bătălia de la Mühlberg (1547) la care a luat și el parte, va căuta să lase liberi pe căpeteniile protestante, prințul Johann Friedrich von Sachsen și Landgraf Philipp von Hessen. În planul de succesiune la tron a lui Carol Quintul, care observă înclinația lui Maximilian spre protestantism, va fi prevăzut fratele lui Ferdinand, Maximilian fiind din anul 1548 regentul său. În anul 1551 Maximilian va avea cu elefantul numit „Soliman” o intrare triumfală în Viena. Influențat de elocvența predicatorului protestant Johann Sebastian Pfauser, Maximiliam va renunța la obiceiurile catolice, dar din cauza pericolului și dogmelor catolice nu se va converti ca protestant. Maximiliam ajunge într-o situație nesigură, conflictul religios escaladează, iar prietenii protestanți nu-l pot ajuta, în cele din urmă Maximiliam trebuie să cedeze și depună în anul 1562 un jurământ de credință ca și catolic. În anul 1564 urmează pe tronul tatălui său dar a propagat o politică tolerantă în conflictele religioase. Sub presiunea catolică, nu acceptă participarea calviniștilor la Confessio Augustana din 1530, unde se va tolera de către monarhii catolici religia protestantă. În lupta de concurență pentru tronul Poloniei, va ieși câștigător în 1575 Ștefan Báthory. Până la sfârșitul domniei sale Maximilian va fi situat între fronturile confesiunilor religioase. Din această cauză n-a reușit să-și consolideze poziția chiar după moartea lui sultanului Soliman I cu care se afla în război, el va încheia pacea de la Adrianopol, cu Selim, succesorul lui Soliman. Pe patul de moarte Maximilian, ca protestant convins, refuză să primească sacramentul catolic numit „ultima ungere”.
· 1730: Frederic al IV-lea (11 octombrie 1671 – 12 octombrie 1730) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1699 până la moartea sa. Frederic a fost fiu al regelui Christian al V-lea și Charlotte Amalie de Hesse-Kassel.
În mare parte a domniei lui Frederic al IV-lea, Danemarca a fost implicată în Marele Război Nordic (1700-1721) de partea Rusiei și împotriva Suediei. O primă întâlnire de scurtă durată în anul 1700 s-a încheiat cu o invazie suedeză și amenințările din partea puterilor occidentale navale din Europa. În 1709 Danemarca a intrat din nou în război încurajată de înfrângerea suedezilor la Poltava. Frederic al IV-lea a comandat trupele daneze în bătălia de la Gadebusch în 1712. Deși Danemarca s-a situat de partea victorioasă, ea nu a reușit să recucerească posesiunile pierdute din sudul Suediei. Cel mai important rezultat a fost distrugerea ducatului pro-suedez de Holstein-Gottorp restabilind dominația Danemarcei în Schleswig-Holstein.
Cea mai importantă reformă internă a fost abolirea în 1702 a așa numitului vornedskab, un fel de iobăgie. Eforturile sale au fost în mare parte în zadar din cauza introducerii iobăgiei în 1733.
După război, comerțul și cultura au înflorit. Primul teatru danez, Lille Grönnegade a fost creat și marele dramaturg Ludvig Holberg și-a început cariera. De asemenea, colonizarea Groenlandei fost inițiată de către misionarul Hans Egede. Din punct de vedere politic această perioadă a fost marcată de conexiunea regelui cu familia Reventlows, rudele Holsteiner ale ultimei regine și de suspiciunea sa în creștere față de vechea nobilime.
În timpul domniei lui Frederic, Copenhaga a fost lovită de două catastrofe naturale: ciuma din 1711 și marele incendiu din octombrie 1728 care a distrus cea mai mare parte din capitala medievală. Deși regele a fost convins de către Ole Rømer să introducă calendarul gregorian în Danemarca-Norvegia în 1700, observațiile și calculele astronomului s-au pierdut în foc.
Frederic al IV-lea a vizitat de două ori Italia și a construit două palate în stilul baroc italian: Palatul Frederiksberg și Palatul Fredensborg.
Mama lui era Charlotte, fiica lui Wilhelm al IV-lea de Hesse-Kassel. Fără să divorțeze de prima soție, Louise de Mecklenburg-Güstrow cu care s-a căsătorit la 5 decembrie 1695, Frederic s-a mai căsătorit de două ori: în 1703 cu Elisabeth Helene von Vieregg (d. 1704) și a doua oară, la 26 iunie 1712 cu contesa în vârstă de 19 ani Anne Sophie Reventlow. El i-a acordat titlul de "Ducesă de Schleswig".
La trei săptămâni după decesul reginei Louise la Copenhaga la 4 aprilie 1721, Frederic s-a căsătorit din nou cu Anne, de data asta declarând-o regină (singura soție a unui rege danez ereditar care a purtat titlul și nu a fost prințesă prin naștere).[1] De la cele trei soții a avut nouă copii însă numai doi au supraviețuit: Christian al VI-lea și Charlotte Amalia, ambii din primul mariaj.
Printre metresele sale, cea mai notabilă a fost Charlotte Helene von Schindel.
Copii:
Cu prima soție, Louise de Mecklenburg-Güstrow:
- Christian (28 iunie 1697 - 1 octombrie 1698)
- Regele Christian al VI-lea al Danemarcei (10 decembrie 1699 - 6 august 1746)
- Frederik Charles (23 octombrie 1701 - 7 ianuarie 1702)
- George (6 ianuarie 1703 - 12 martie 1704)
- Prințesa Charlotte Amalie a Danemarcei (6 octombrie 1706 - 28 octombrie 1782)
Cu prima sa soție bigamă, Elisabeth Helene von Vieregg:
- Frederik Gyldenløve (1704–1705)
Cu a doua soție, Anne Sophie Reventlow:
- Christiana Amalia Oldenburg (23 octombrie 1723 - 7 ianuarie 1724)
- Frederik Christian Oldenburg (1 iunie 1726 - 15 mai 1727)
- Charles Oldenburg (16 februarie 1728 - 10 decembrie 1729)
| Frederic al IV-lea | |||||||||
| Rege al Danemarcei și Norvegiei | |||||||||
 Portretul lui Frederic, 1709
| |||||||||
· 1777: Domnul Moldovei Grigore al III-lea Ghica este ucis de un trimis al sultanului. Pentru ca s-a opus ocuparii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture, iar aceștia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea lui Grigore,care l-a strangulat . Este înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iasi.
· 1825: A murit poetul Nicolae Văcărescu, fiul mai mic al lui Ienăchiţă Văcărescu. Versurile sale manieriste aduc, pe alocuri, neaşteptate inflexiuni folclorice şi preromantice; (n. 1785 sau 1786).
· 1863: A decedat poetul revolutionar roman ardelean Andrei Mureşanu; (n. 1816). Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița – d. 12 octombrie 1863, Brașov), poet și revoluționar român din Transilvania. A început să publice poezie în revista Foaia pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii revolutiei de la 1848, participând în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele) și denumit ulterior “Deșteaptă-te, române !”, a devenit imn revoluționar – fiind numit de Nicolae Balcescu , Marseilleza românilor. Din 1990, acesta a devenit Imnul Romaniei. După revoluția din 1848, Mureșanu a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862, poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Brașov.
· 1870: Robert Edward Lee (n. , Stratford Hall[*], Comitatul Westmoreland, Virginia, SUA – d. , Lexington[*], Virginia, SUA) a fost un ofițer și inginer american, unul din cei mai respectați generali din istoria militară americană. Lee a fost fiul generaului Henry Lee III (Light Horse Harry) (1756–1818), guvernator al Virginiei, și al celei de-a doua soții a acestuia, Anne Hill Carter (1773–1829). A fost descendent al lui Sir Thomas More și al regelui Robert II al Scoției prin conții de Crawford.[8]
* 1882: George Pomuț (n. , Giula, Ungaria – d. , Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un general american de origine română, care s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848 de partea revoluționarilor maghiari, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg.
* 1898: Matthew Wayne "Matt" Shepard (1 decembrie 1976–12 octombrie 1998) a fost un student american la Universitatea din Wyoming, care a fost bătut, torturat și lăsat să moară lângă Laramie, Wyoming, în noaptea de 6 octombrie 1998; a murit șase zile mai târziu, la Spitalul Poudre Valley din Fort Collins, Colorado,[2] din cauza unor răni grave la cap. Moartea lui Shepard a adus în atenția deopotrivă națională și internațională problemele homofobiei și violenței față de persoanele gay.
* 1915: Arhiducele Ludwig Salvator de Austria (italiană Luigi Salvatore Maria Giuseppe Giovanni Battista Dominico Raineri Ferdinando Carlo Zenobio Antonino; germană Ludwig Salvator Maria Joseph Johann Baptist Dominicus Rainerius Ferdinand Carl Zenobius Antonin; n. 4 august 1847 - d. 12 octombrie 1915) a fost al patrulea fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și al celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.
Absolvent de top al Academiei West Point, Lee s-a distins ca ofițer în armata americană timp de treizeci și doi de ani. A rămas în istorie ca unul din principalii comandanți ai armatei confederate în războiul civil american.
| Robert Edward Lee | |||||||||
 Generalul Lee în 1863
| |||||||||
S-a născut la data de 31 mai 1818, într-o familie românească din orașul Gyula [2] aflat în comitatul Békés (astăzi pe teritoriul Ungariei). Tatăl său era fierar pe moșia grofului Wenckheim. Familia Pomuț (uneori apare în registre drept Pumnuț) se pare că provine din satul Săcele, pe atunci în comitatul Brașov, de unde bunicul său, Dinică Pomuț, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun, din cauza nivelului economic scăzut din Transilvania de atunci. Copilul a fost botezat [3] de către preotul ortodox Atanasie Georgievici din Gyula, cu numele de Georgie Pomutz. Actul de botez se păstrează și în microfilm de către Biserica Mormonilor din Salt Lake City, Utah, SUA și indică, conform transcrierii din graiul local, în limba română, cu caractere chirilice:
"No. 63, 1818 mai 31, prunc.
S-au născut pruncul parte (bărbătească) Georgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomuț Ioann și muma Victoria, lăcuitori (ai) oraș(ului) Jula. S-au botezat și s-au ouns cu sfântul mir prin mine preotul, Atanasie Georgievici, parohialnic a sfintei bisearici, H(ram) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în orașul Jula în luna și zioa cea, ce s-au pus supt anul, și s-au dat în sfântul botez pruncului numele Georgie. Nașul lui au fost Pluha Elena lăcuit(oare în) oraș(ul) Jula. Ecstract au căpătat Iunie 27, 858."
Părinții, români de religie ortodoxă, probabil înstăriți, i-au asigurat accesul la învățătură, încât a putut studia arta militară la Academia Militară din Viena și la cea din Saint Etienne (Franța). După absolvirea studiilor universitare, a devenit procuror regal, iar mai târziu și-a deschis un birou de avocatură.
La izbucnirea Revoluției de la 1848, era în vârstă de 30 ani și sub influența mișcării de înnoiri politice și sociale care a cuprins întreaga Europă, a participat la revoluția pașoptistă ungară, iar la scurt timp, s-a înrolat ca voluntar în armata de honvezi. A lucrat o perioadă ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluționar în mișcarea lui Lajos Kossuth.
Unitatea militară în care a luptat a obținut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuț a fost ridicat la rangul de căpitan. Entuziasmul lui Pomuț pentru revoluția maghiară s-a datorat în principal educării sale în școlile ungurești.
George Pomuț a părăsit fortăreața de la Komárom în perioada 1-3 octombrie 1849, după ce fortăreața a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau. Spre sfârșitul anului 1849, pentru a scăpa de condamnarea hărăzită lui de guvernul austriac, s-a refugiat mai întâi în Italia și apoi în Germania. Fiind încă tânăr și fără obligații, a ales să emigreze în Statele Unite ale Americii.
Împreună cu un mic grup de 30 de camarazi, George Pomuț a părăsit portul Hamburg, ajungând la New York la 24 februarie 1850, unde a rămas numai câteva luni. De aici, împreună cu un alt român, bănățeanul Drahoș (Dragoș), cu câțiva revoluționari maghiari, emigranți și ei, au hotărât să se îndrepte spre Vest. Grupul de emigranți s-a stabilit în localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un loc sălbatic. Mica lor colonie a primit numele de "New Buda" și se afla la sud de localitatea Burlington. Acest oraș era doar plănuit de către emigranți, el neexistând niciodată ca așezare urbană.
La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite ale Americii. Fire întreprinzătoare, George Pomuț a cumpărat, sprijinit de către un om bogat, Tall, pe care l-a cunoscut atunci, terenuri întinse de pământ. Începuse să trăiască chiar în lux, când în anul 1859 a oferit găzduire unui prieten venit din Europa. La începutul războiului de secesiune, Pomuț putea fi considerat un om bogat: era proprietarul unor întinse suprafețe de pământ, avea o fermă, realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o șosea pentru o mai bună circulație în Vestul încă sălbatic. In anul 1860 apare in recensamantul american pentru Decatur, Iowa, ca avocat de 40 ani, nascut in Ungaria, cu o avere imobiliara de 1000 dolari si o avere personala de 200 dolari.
În anul 1861 Pomuț explica necesitatea ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun față de minoritățile sale etnice, precum și nevoia de cooperare cu Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Aceste idei nu au mai putut fi dezvoltate, din cauza izbucnirii Războiului de Secesiune din America, război care a divizat nordul aboliționist de sudul care dorea menținerea sclaviei. El a cerut să se înroleze ca voluntar în Armata Uniunii (nordul aboliționist) pentru a-și susține ideile sale generoase.
Este acceptat în anul 1861 ca locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, compus din peste 1.000 soldați și 37 ofițeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuț a fost promovat ca locotenent major și apoi adjutant. Era apreciat în mod particular datorită calmului și curajului său. A devenit erou încă din viață prin faptele sale de arme din luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah.
În vara anului 1863 este promovat la gradul de maior, iar apoi în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru orașul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste și îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17. În august 1864 Pomuț cere permisiunea să se întoarcă la Regimentul 15 Iowa, i se aprobă transferul și i se oferă comanda Regimentului, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel. Aflat mereu în prima linie, Pomuț a luptat în numeroase bătălii grele.
Cu privire la capacitățile militare ale lui George Pomutz în Bătălia de la Atlanta, generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea și regimentul lui Pomuț, a scris odată: “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”
Generalul Pomuț a fost de asemenea membru al Organizației Foștilor Voluntari, al Legiunii Credincioase și al Ordinului Săgeata Albastră ("Blue Arrow Order"). Peste doi ani, în 1865, ca o recunoaștere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.
După război George Pomuț se întoarce la Keokuk. Aici primește vestea numirii sale în funcția de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), numire care are loc la data de 16 februarie 1866. Succesorul președintelui Ulysses Grant, președintele Rutherford B. Hayes îl promovează pe Pomuț la rangul de consul general în anul 1874.
Motivele păstrării sale în această poziție timp de 12 ani l-au reprezentat calitățile și abilitățile sale diplomatice. El a fost foarte mult apreciat deoarece cunoștea bine nu mai puțin de 8 limbi străine.
Pomuț a rezolvat un incident grav între Rusia și SUA. În calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși, cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus.
Deși a fost rechemat în America, după ce și-a încheiat misiunea diplomatică în anul 1878, el a rămas în Rusia din motive necunoscute. Chiar și moartea lui este enigmatică. În SUA nu se știe altceva decât că a murit într-o mare sărăcie la 12 octombrie 1882 în orașul Sankt Petersburg. A fost înmormântat în cimitirul Smolensk din orașul Sankt Petersburg, capitala Rusiei din acea vreme.
Unul dintre senatorii statului Ohio i-a menționat pe cei doi eroi români, generalul George Pomuț și căpitanul Nicolae Dunca, printre luptătorii care și-au vărsat sângele pentru păstrarea unității Statelor Unite ale Americii și au gravat numele lor cu litere de aur în paginile de istorie ale Americii.
În anul 1913 Congresul american a emis Decretul 775/1913, prin care a dispus ca rămășițele pământești ale lui George Pomuț să fie aduse și înmormântate în Cimitirul Național din Arlington. Din cauza începerii Primului Război Mondial și revoluției bolșevice planurile au fost abandonate. În anul 1944 cetățeni americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: "General George Pomuț". Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.
La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.
La data de 14 august 2004 a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în fața Catedralei Ortodoxe române Sfânta Maria din orașul Cleveland (Ohio, SUA)
| George Pomuț | |
 |
Aaron McKinney și Russell Henderson au fost arestați la scurt timp după atac și acuzați de crimă după moartea lui Shepard. Orientarea sexuală a lui Shepard a jucat un rol important în uciderea acestuia, fiind de asemenea și motivul principal al atenției media de care s-a bucurat acest caz. În timpul procesului lui McKinney, au apărut mărturii conform cărora cei doi acuzați au pretins că sunt homosexuali cu scopul de a câștiga încrederea lui Shepard, pentru ca mai apoi să-l jefuiască. Procurorul lui McKinney a declarat că crima a fost premeditată și comisă din lăcomie, în timp ce avocatul acestuia a susținut că McKinney a intenționat numai să-l jefuiască pe Shepard, dar l-a ucis într-un acces de furie la avansurile sexuale ale acestuia. Prietena lui McKinney a declarat poliției că acesta a fost motivat de un sentiment anti-gay, însă și-a retras mai târziu declarația, spunând că a mințit crezând că aceasta îl va ajuta pe prietenul ei. Atât McKinney, cât și Henderson au fost condamnați pentru crimă,[3] ispășindu-și și astăzi pedepsele de două condamnări consecutive la închisoare pe viață fiecare.
.jpg)
Matthew Shepard s-a născut pe 1 decembrie 1976 în Casper, Wyoming, fiind cel mai mare dintre cei doi fii ai soților Judy (născută Peck) și Dennis Shepard. Fratele său mai mic, Logan, s-a născut în 1981. Urmează cursurile școlii publice Natrona, inclusiv Școala Elementară Crest Hill și liceul Dean Morgan. Tatăl său a fost angajat de compania petrolieră Aramco în vara anului 1994, părinții lui Shepard fiind nevoiți să se mute în tabăra rezidențială a companiei din Dhahran, Arabia Saudită.[4] În acest timp, Shepard urmează cursurile Școlii Americane din Elveția (TASIS),[5] de unde absolvă în mai 1995. El era de asemenea membru al Bisericii Episcopale Sf. Marcu. Mai târziu, a frecventat Colegiul Catawba în Carolina de Nord și Colegiul Casper în Wyoming, înainte de a se stabili în Denver, Colorado. Shepard a fost admis la Universitatea din Wyoming în Laramie, la specializarea Științe Politice. Aici este ales reprezentant al studenților pentru Consiliul de Mediu Wyoming.
Matthew era descris de tatăl său ca fiind "un tânăr optimist și acceptant care avea darul de a se împrieteni cu aproape oricine. El era tipul de persoană ușor de abordat care căuta mereu noi provocări. Matthew avea o mare pasiune pentru egalitate și era mereu pentru acceptarea diferențelor dintre oameni".[6] În februarie 1995, în timpul unei excursii organizate de liceu în Maroc, Shepard este bătut și violat, cauzându-i acestuia depresie și atacuri de panică, potrivit mamei sale.[7] Tom O'Connor, poreclit "Doc", care deținea un serviciu de limuzină și câteodată îl conducea pe Shepard, declara că cu câteva zile înainte de atac, Matt i-a spus că este HIV pozitiv și vrea să se sinucidă. Una dintre prietenele de colegiu ale lui Shepard, Tina LaBrie, era îngrijorată că depresia l-ar fi determinat pe Matthew să consume metamfetamină și heroină pe timpul colegiului
În noaptea de 6 octombrie 1998, Shepard i-a întâlnit pe Aaron McKinney (22) și Russell Henderson (21) la Fireside Lounge & Bar,[9] un local gay-friendly din Laramie, Wyoming.[10] Aceștia s-au oferit să-l ducă pe Shepard acasă cu camioneta aparținând tatălui lui McKinney.[11] Cei doi au condus camioneta într-o zonă rurală, izolată, la est de Laramie. În camionetă, Matthew a fost jefuit de chei, portofel și pantofi și bătut sistematic de unul sau amândoi atacatorii. Acesta a fost scos din camion, plesnit peste cap de 18 ori cu un pistol și lovit între picioare. Matthew a fost legat de un gard, incendiat și lăsat să moară în frig.[4] Shepard a fost atât de crunt bătut încât întreaga față îi era complet acoperită de sânge, exceptând unele zone ale obrajilor parțial curățate de lacrimi.[12][13] Ambele prietene ale atacatorilor au mărturisit că nici McKinney, nici Henderson nu se aflau sub influența drogurilor sau alcoolului la momentul atacului.[14] Mai mult, McKinney și Henderson i-au aflat adresa și intenționau să îi jefuiască locuința.
După atac, Aaron McKinney și Russell Henderson s-au întors în oraș unde s-au luat la bătaie cu doi tineri hispanici, Emiliano Morales și Jeremy Herrara; Morales și McKinney s-au ales cu răni la cap în urma încăierării.[15] Ofițerul Flint Waters a sosit la fața locului, l-a reținut pe Henderson și curând avea să găsească pistolul cu sânge și încălțămintea lui Shepard, precum și cardul lui de credit în camioneta lui McKinney.[8] Henderson și McKinney au încercat mai târziu să-și convingă prietenele să le ofere alibiuri și să-i ajute să scape de probe.[8]
Încă legat de gard, Shepard, aflat în comă, a fost descoperit la 18 ore după atac de un ciclist, Aaron Kreifels,[16] care inițial l-a confundat pe Shepard cu o sperietoare de ciori.[17] Reggie Fluty a fost primul ofițer de poliție care a ajuns la locul atacului, descoperindu-l pe Shepard în viață, dar plin de sânge. Mănușile medicale emise de către Departamentul Șerifului din Albany County aveau defecte, astfel că Reggie a decis să-și folosească mâinile goale pentru a elibera căile respiratorii sângerânde ale lui Shepard. O zi mai târziu, aceasta a fost informată că Shepard era HIV pozitiv[4] și că ar putea fi expusă datorită tăieturilor de pe mâinile ei. După ce a urmat timp de o lună un tratament experimental cu azidotimidină (AZT), s-a dovedit că Reggie nu era infectată.[18] Mama lui Matthew a aflat despre infecția cu HIV a fiului ei doar pe timpul spitalizării la Poudre Valley, după atac.[19]
Shepard a suferit fracturi la nivelul cefei și urechii drepte. Medicii au descoperit leziuni ireversibile ale trunchiului cerebral, care au afectat capacitatea organismului său de a regla bătăile inimii, temperatura corpului și alte funcții vitale. Au existat de asemenea și zeci de mici lacerații la nivelul capului, feței și gâtului. Rănile lui Matthew erau mult prea grave pentru a putea fi operate de medici.[20] Shepard nu și-a mai recăpătat cunoștința și a rămas conectat la aparate până când medicii i-au pronunțat decesul pe 12 octombrie 1998,[21][22][23] la ora 12:53 după-amiază.[17] Pe timpul internării lui la terapie intensivă și în zilele de după atac, manifestări de susținere au avut loc în întreaga lume
* 1914: Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei (27 noiembrie 1892 - 12 octombrie 1914), a fost al cincilea copil al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.A murit din cauza rănilor suferite în bătălia împotriva germanilor în Primul Război Mondial.
| Prințul Oleg Constantinovici | |||||
| |||||
A fost verișor de-al doilea cu împăratul Franz Joseph. În tinerețe s-a îndrăgostit de Arhiducesa Matilda care era promisă Prințului Umberto de Savoia. Matilda a murit accidental; s-a plictisit în timp ce urmărea o paradă și a încercat să fumeze o țigară în secret, hainele ei au luat foc și a ars de vie.
În 1867, Ludwig ajunge la Mallorca sub titlul său de Contele de Neuendorf. Îi plac aerul curat, apa și cerul albastru orbitor de la Mallorca care va deveni casa sa pentru restul vieții sale. A făcut explorări cu yacht-ul lui pe aburi numit Nixe. Era cunoscut pentru dragostea lui extremă pentru animale și natură.
Nu s-a căsătorit niciodată. A avut o relație cu Catalina Homar, care l-a convins pe Ludwig să-i permită să viziteze Ierusalimul. Se crede că acolo ea a contactat lepra care a ucis-o în 1905.
Ludwig a avut mai multe iubite, multe din ele din Mallorca, și a avut copii nelegitimi. Cu toate acestea, s-a vorbit despre homosexualitatea lui din cauza unor scrisori pe care le-a primit de la un presupus iubit și care conțineau schițe pornografice.
Principala lui activitate a fost lucrarea în 9 volume Die Balearen (Insulele Baleare) și care i-a luat 22 de ani pentru a o finaliza.
Când a izbucnit Primul Război Mondial familia l-a obligat să părăsească Majorca iar în 1915 a murit la castelul familiei din Boemia. A fost înmormântat la Viena.
| Arhiducele Ludwig Salvator | |||||
| Conte de Neuendorf | |||||
| |||||
· 1924, a încetat din viaţă scriitorul Anatole France, cunoscut pentru scrierile “Insula pinguinilor” (1908) şi “Revolta îngerilor” (1914); a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921 (n. 18 apr. 1844)
* 1926: Edwin Abbott Abbott (n. 20 decembrie 1838; d. 12 octombrie 1926) a fost un învățător englez și teolog, cunoscut pentru nuvelă sa din 1884: „Flatland: A Romance of Many Dimensions”. El este fiul lui cel mare al lui Edwin Abbott (1808-1882), director al Școlii Filologice, Marylebone și al lui Jane Abbott (1806-1882). Părinții lui erau veri primari.
* 1955: Partenie Cosma (n. septembrie 1918 la Sona, Făgăraș — d. 12 octombrie 1955, închisoarea din Caransebeș) a fost un luptător anticomunist.
* 1926: Edwin Abbott Abbott (n. 20 decembrie 1838; d. 12 octombrie 1926) a fost un învățător englez și teolog, cunoscut pentru nuvelă sa din 1884: „Flatland: A Romance of Many Dimensions”. El este fiul lui cel mare al lui Edwin Abbott (1808-1882), director al Școlii Filologice, Marylebone și al lui Jane Abbott (1806-1882). Părinții lui erau veri primari.
| Edwin Abbott | |
 |
Partenie Cosma a luptat pe frontul de est în Armata Română, în cel de-al Doilea Război Mondial.
Partenie Cosma a fost căsătorit și a avut trei copii
· 1969: Sonja Henie, patinatoare americană de origine norvegiană, campioană mondială la patinaj între 1927- 1936 (n. 1912)
* 1970: Ghennadi Mihailovici Miciurin (în rusă Геннадий Михайлович Мичурин, n. – d. , Leningrad, URSS) a fost un actor de teatru și film sovietic. A fost distins cu titlul de Artist emerit al RSFSR (1939) și a fost laureat al premiului Stalin cl. a III-a (1950).
* 1970: Ghennadi Mihailovici Miciurin (în rusă Геннадий Михайлович Мичурин, n. – d. , Leningrad, URSS) a fost un actor de teatru și film sovietic. A fost distins cu titlul de Artist emerit al RSFSR (1939) și a fost laureat al premiului Stalin cl. a III-a (1950).
Ghennadi Miciurin a studiat în anii 1917-1918 la școala de teatru din Petrograd sub îndrumarea lui Leonid Vivien. În 1918 a devenit actor la Teatrul Dramatic Balșoi, unde a jucat până în 1931. În 1931 s-a mutat la Moscova și până în 1937 a jucat pe scena Teatrului Vs. Meyerhold.
Părăsește teatrul lui Мeyerhold în 1937, apoi lucrează pentru o scurtă perioadă la Teatrul Мossovet.Potrivit unora, a fost arestat în dosarul lui Meyerhold, dar eliberat după interogatoriu.[1] În 1939 s-a întors la Teatrul Dramatic M. Gorki.
Începând din 1945 a fost actor la Teatrul Dramatic A.S. Pușkin din Leningrad.
Ghennadi Miciurin a debutat în cinematografie în anul 1923, jucând rolul lui Dmitri Karakozov în filmul Дворец и крепость.
A murit la 12 octombrie 1970 în Leningrad. A fost înmormântat în cimitirul Serafimovski.
| Ghennadi Miciurin | |
 |
· 1971: A murit Dean Gooderham Acheson, om politic american, secretar de stat (1949-1952) şi consilier pentru patru preşedinţi, principalul artizan al politicii externe a Statelor Unite în perioada Războiului Rece de după al doilea Război Mondial (n.11.04.1893).
· 1979: A încetat din viaţă sculptorul Iosif Fekete, realizatorul Monumentului aviatorilor din Bucureşti între anii 1928 şi 1930; (n. 15 iun 1903).
· 1981: Agatha Vasiliu-Bacovia (n. , Mizil, România – d. , București, RS România), născută Grigorescu, a fost soția poetului George Bacovia; a fost o poetă simbolistă minoră. A studiat Literele și Filosofia la Universitatea din București, a fost profesor secundar de literatură română la un liceu. A început să publice în 1918 în revista Scena primele sale poeme sau opere în proză. Are marele merit că a avut grijă de poetul George Bacovia și s-a zbătut ca opera acestuia să fie valorificată pe deplin.
Volume publicate:
Volume publicate:
· 1990: A încetat din viaţă scriitorul rus Arkadi Strugaţki, autor de literatură SF; (n. 18 aug. 1925).
* 1993: Mircea David (n. 16 octombrie 1914, Sinaia - d. 12 octombrie 1993, Iași), supranumit Il Dio - „Zeul”, a fost un fotbalist român, care a jucat pentru clubul Venus București. A participat, cu echipa națională de fotbal a României, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.
* 1993: Mircea David (n. 16 octombrie 1914, Sinaia - d. 12 octombrie 1993, Iași), supranumit Il Dio - „Zeul”, a fost un fotbalist român, care a jucat pentru clubul Venus București. A participat, cu echipa națională de fotbal a României, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.
Era de profesie inginer. A fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași.
· 1994: A încetat din viaţă regizorul roman Manole Marcus (“Viaţa nu iartă”, “Actorul şi sălbaticii”, “Mitică Popescu”; (n. 8.01.1928).
· 1996: A murit la Iaşi, poetul Haralambie Ţugui; (n.10 februarie 1916, Dorohoi, jud. Botoşani). A parcurs cursurile şcolii primare la Seminarul Teologic „Pimen Mitropolitul” (1924-1928) şi clasele gimnaziale la Liceul „Grigore Ghica Voievod”(1928-1931) din Dorohoi, Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi (1931-1934), Liceul Militar „General Macarovici” din Iaşi (1934-1936), Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri din Bucureşti (1936-1937), Academia Militară de Infanterie Sibiu (1937-1939); ulterior va mai absolvi şi Şcoala de Normare Tehnică din Arad (prom. 1951). În 1941 a fost mobilizat pe Frontul de Răsărit, suportând câţiva ani de prizonierat în U.R.S.S. După repatriere (1948) a funcţionat ca tehnician constructor pe diverse şantiere din ţară (1949-1963) şi ca metodist la Biblioteca Regională Banat (1963-1968). A debutat publicistic în revistele Muguraşi (revistă şcolară; Cernăuţi, 1933), Crai nou(Chişinău, 1934) şi în revista Însemnări din Dorohoi (1935). A avut de asemenea colaborări la diverse publicaţii periodice cu versuri, articole şi reportaje: Albina, Astra, Ateneu, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Curentul literar, Familia, Flamuri, Iaşul literar, Însemnări, Luceafărul, Orizont, Pagini basarabene, Scrisul bănăţean, Tribuna, Universul literar, Viaţa Românească ş.a. Figurează în antologia Poezia ieşeană contemporană/ I. Popescu (Iaşi: C.J.C.P., 1968). Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, 1979.
New Mexico - d. † 12 octombrie 1997, Monterey Bay, 
California) a fost un cântăreț și compozitor american de muzică country și folk. Denver este cunoscut publicului din România indirect prin faimoasa interpretare a melodiei "Country roads" ("Drumuri de țară") de către Gil Dobrică în varianta intitulată "Hai acasă".
| John Denver | |||||
 John Denver, 1973
| |||||
· 2003: A murit memorialistul Ion Ioanid; (n. 28 martie 1926, la Ilovăt, jud. Mehedinti). In 1945 intră la Facultatea de Drept. Este exmatriculat în anul al III-lea, din pricina originii sociale (fost mosier). In 1949 are loc prima sa arestare, iar in 1952 – a doua arestare urmata de o detentie grea si muncă în mină. La 6 iunie 1953 evadează si trăieste în libertate o sută de zile fiind prins în cele dinurma si pedepst sever pentru curajul sau. In 1964, la presiunile guvernelor occidentale, regimul comunist din România îi eliberează pe detinutii „politici”. Ion Ioanid este si el eliberat. Primeşte în 1969 viza pentru Elveţia ca turist, cere azil politic în RFG şi se stabileşte la München unde devine angajat al postului de radio „Europa Liberă”. Seria de volume „Închisoarea noastră cea de toate zilele” (apărută între anii 1991 şi 1996), relatează experienţele sale trăite în închisorile comuniste din România
· 2007: A incetat din viata Paul Bortnovschi, arhitect, scenograf şi designer; (n. 17 iulie 1922, Sinaia, jud. Prahova). A absolvit Facultatea de Arhitectură din Bucureşti în anul 1948 si incă din primii ani a participat la proiectarea a numeroase expoziţii de plastică, scenografie, arhitectură teatrală la: Moscova, Pekin, Budapesta, Praga, Viena, Salonic, Paris, Tokio, Buenos Aires, Havana, Edinburgh etc. În 1951 şi-a început colaborarea cu Liviu Ciulei în scenografie de film, participând la producţiile primei etape de dezvoltare a industriei cinematografice româneşti în studiourile Tomis, Floreasca şi Buftea: „Nepoţii gornistului”, „Răsare soarele”, „Erupţia”, precum şi cu Lucian Pintilie la „Duminică la ora 6”şi „Reconstituirea”. În perioada 1961 – 1973 a avut o intensă activitate didactică, fiind profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde a devenit şi şef de catedră din 1967. Realizează decorurile la montarea regizorului Lucian Pintile a piesei ”Revizorul” de Gogol (1971) de la Tearul Bulandra, interzisă de cenzura comunistă la cererea ambasadei URSS. AWfost membru al Comisiei Internaţionale OISTAT UNESCO pentru arhitectură teatrală, al Design History Society, vicepreşedinte al Centrului Român al OISTAT, preşedinte al Comisiei Române de Arhitectură Teatrală, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, membru UNITER. Promotor al înfiinţării învăţământului de design, a reuşit inaugurarea acestuia în anul universitar 1969 – 1970. A fost membru al Comisiei Internaţionale OISTAT UNESCO pentru arhitectură teatrală, membru al Design History Society, vicepreşedinte al Centrului Român al OISTAT, preşedinte al Comisiei Române de Arhitectură Teatrală, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, membru al UNITER, din conducerea căreia a făcut parte. A primit Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru Scenografie (1975), Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a, Premiul Academiei Române pentru întreaga activitatea (2003), titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Uniunea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (2003).
* 2011: Hidemaro Watanabe (24 septembrie 1924 - 12 octombrie 2011) a fost un fotbalist japonez.
* 2011: Hidemaro Watanabe (24 septembrie 1924 - 12 octombrie 2011) a fost un fotbalist japonez.
· 2014: A decedat Florin Tudose, medic psihiatru şi profesor universitar; (n. 1952). A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, devenind medic psihiatru. A lucrat ca profesor universitar din 1999 și a predat cursuri de psihiatrie, psihopatologie și psihologie clinică. A publicat peste 30 de cărți de specialitate (singur sau cu alți colaboratori) și aproape 200 de articole din domeniul psihiatriei. În 1980, împreună cu C. Gorgoș, a pus bazele primului centru de sănătate mintală (CSM) din România. A înfiinţat şi primul serviciu de psihiatrie de legătură, devenit centru de referinţă pentru reformă în psihiatrie din România, în 1995.
Sărbători
· Ziua Internationala a Alimentatiei
· Ziua nationala a Regatului Spaniei
· Ziua nationala a vinului din Republica Moldova
· Calendar religios 12 octombrie
- Calendar crestin ortodox:
Sfantul Mucenic Prov, Tarah si Andronic; Sfantul Ier. Cosma, episcopul Maiumei.
- Calendar crestin ortodox:
Sfantul Mucenic Prov, Tarah si Andronic; Sfantul Ier. Cosma, episcopul Maiumei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu