MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 14 OCTOMBRIE/ 1. A.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 14 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

· 1066: Armata normandă a lui William I Cuceritorul a învins armata anglo-saxonă a regelui Harold al II-lea, ucigându-l pe acesta în bătălia de la Hastings.

· 1465: Bucureştiul este atestat documentar ca reşedinţă domnească a voievodului muntean Radu cel Frumos (1462 – 1478). Aşezarea este atestată documentar pentru prima data la 20 septembrie 1459, într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Bucureştiul a fost ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 – 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială. Radu cel Frumos a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475). Este fiul lui Vlad Dracul și vine la domnie cu ajutor turcesc dat de sultanul Mahomed al II-lea, împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș.

· 1582: Din cauza introducerii calendarului gregorian, această zi din acest an nu există în Italia, Polonia, Portugalia și Spania.

· 1789: Presedintele american George Washington proclama prima sarbatoare a Zilei Recunostintei (Thanksgiving Day). Ziua Recunoștinței este o sărbătoare anuală de o zi, în care se mulțumește (tradițional lui Dumnezeu) pentru bogăția recoltei din acel an. Ea se sărbătorește în cea mai mare parte a Americii de Nord (Statele Unite și Canada). Este o sărbătoare a familiei. În Statele Unite majoritatea afacerilor (în afară de magazine) sunt închise joi și vineri în săptămâna cu Thanksgiving pentru a permite angajaților să se reunească, cu familia. Această sărbătoare a fost preluată de primii coloniști sosiți în Lumea Nouă, unde a fost sărbătorită pentru prima dată în anul 1621, ca semn de recunoștință față de recolta miraculoasă obținută în condiții climaterice dure. În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care a 4-a zi de joi din noiembrie devine oficial sărbătoare națională a SUA. În Statele Unite se organizează parade de Ziua Recunoștinței, cu ocazia cărora defilează de obicei fanfare școlare și se prezintă diferite care alegorice. Mâncărurile tradiționale de Ziua Recunoștinței sunt curcan umplut (fript, afumat sau la cuptor), jambon, cartofi piure, cartofi dulci, porumb, și plăcinta de dovleac. A doua zi după Ziua Recunoștinței, denumită „Black Friday” (sau „Vinerea Neagră”) este prin tradiție o zi în care comercianții oferă reduceri mari de prețuri. Nu este ceva neobișnuit să se formeze cozi la mall-uri de la șase dimineața.

· 1802: În Țara Românească a avut loc un puternic cutremur de pământ, cel mai mare seism din România, consemnat de documente. Cutremurul s-a produs în Vrancea și se apreciază că a avut o magnitudine de 7,7-7,9 grade. Și Bucureștiul a fost grav afectat, aici prăbușindu-se Turnul Radu Vodă, Hanul Șerban Vodă, o parte din Turnul Colței și multe alte construcții. (14/26)

· 1812: In baza raportului prezentat de amiralul P.V. Ciciagov, ţarul Alexandru I a dispus ca suburbia din preajma Cetăţii Ismail, cu un număr de circa 1 500 case şi prăvălii, populată de colonişti armeni, greci, bulgari, evrei şi alte naţionalităţi, întemeiată de generalul-maior S.A. Tucikov, să se numească “oraşul Tucikov“, denumire ce s-a păstrat pînă la mijlocul secolului al XIX-lea.

· 1851: A fost înfiinţată Agenţia de presă REUTERS, cea mai importantă agenţie de ştiri din Marea Britanie şi una din cele mai apreciate din lume. Fondată la Londra, de Paul Julius Reuter; Reuters a fost primul utilizator al cablului subacvatic pentru a transmite informaţiile de presă şi bursiere între Anglia şi Franţa. În 1923 a început folosirea undelor radiofonice. În 1927 a fost introdus teleprinterul. În 1962, Reuters a trimis primul satelit în spaţiu, fiind prima companie privată din lume care a realizat transmiterea de informaţii în acest fel.

· 1863: Alfred Nobel a patentat metoda de obţinere a nitroglicerinei. Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm – d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia, chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.

· 1900: Apare cartea Interpretarea viselor a psihologului Sigmund Freud. Sigmund Freud (născut Sigismund Schlomo Freud la 6 mai 1856, Freiberg, Imperiul Austriac, astăzi Příbor/Republica Cehă – d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză.

· 1911: Apare la Bucureşti din iniţiativa lui N.D. Cocea şi Alexandru Davila, “Rampa”, revistă de teatru, muzică, artă şi literatură. După o întrerupere de doi ani (1913-1915), apare din nou cu titlul de “Rampa nouă ilustrată”, existînd pînă în anul 1948. Revista “Rampa nouă ilustrată” a fost mult timp este singurul cotidian de specialitate din lume.

· 1912: Începutul guvernului Titu Maiorescu 2 până la 31 decembrie 1913. Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române.

· 1912: Presedintele american Theodore Roosevelt a fost impuscat de patronul unui local in timpul campaniei politice din Milwaukee, Wisconsin. Desi ranit, presedintele si-a incheiat discursul. Roosevelt nu a reusit sa obtina insa un al doilea mandat, fiind invins in cursa electorala de catre democratul Woodrow Wilson.

· 1918: Se constituie Consiliul Naţional din Bucovina, sub conducerea lui Iancu Flondor, care milita pentru Unirea Bucovinei cu România.

· 1919: Iau sfarsit la Bucureşti, lucrarile Congresului extraordinar al Partidului Socialist Român.

· 1933: Germania nazistă se retrage din Conferinţa dezarmării şi părăseşte Liga Naţiunilor.

· 1937: A apărut primul număr al revistei “Fotbal”, subintitulată “revistă săptămânală pentru deprinderea jocului curat în sport, artă, literatură şi viaţă socială”. Revista era condusă de scriitorul Camil Petrescu.

· 1938: Se înfiinţează “Teatrul de Muncă şi Lumină”, avându-l ca director pe Victor Ion Popa.

· 1944: Masacrul de la Moisei. Armata horthistă a savârşit un asasinat în masă la Moisei. Treizeci şi unu de ţărani au fost îngrămădiţi în două case şi masacraţi. Apoi, criminalii au incendiat satul. Ulterior au fost identificate printre victime, doi supravieţuitori. Cei mai mulţi dintre cei ucişi la Moisei au fost împuşcaţi din ordinul autorităţilor statului ungar, pe baza acuzaţiei de dezertare dintr-o unitate militară pe timp de război. Deasupra gropii comune unde au fost îngropate cadavrele s-a înălţat o troiţă de lemn, înlocuită după câţiva ani de un obelisc din piatră. Asupra acestor evenimente s-a aşternut treptat uitarea. Abia după 1966, când sculptorul Vida Geza a ridicat cunoscutul monument în lemn (transpus în piatră în 1972), oamenii au început să-şi pună întrebări. "Treptat, prin strădania profesorului Gheorghe Coman, urmat de Vasile T. Suciu şi Gh. I. Bodea, s-a reuşit reconstituirea evenimentelor. Majoritatea celor împuşcaţi la Moisei făceau parte dintr-o unitate de muncă forţată din munţii Maramureşului, aproape de localitatea Leordina. În condiţiile înaintării forţelor militare aliate, cei mai mulţi dintre cei încorporaţi în aceste unităţi de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului şi să se întoarcă la casele lor. Unii au reuşit, alţii, printre care şi cei ucişi la Moisei, au fost prinşi de jandarmii de front şi închişi într-un lagăr improvizat, de unde, în ziua de 14 octombrie 1944, au fost transportaţi la Mosei şi împuşcaţi în cele două case. Prin masacrul din 14 octombrie 1944, Moiseiul se înscrie pe lista localităţilor în care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au petrecut tragedii umane colective greu de înţeles astăzi" a precizat Viorel Rusu, directorul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie, Baia Mare.

Ansamblul monumental realizat de sculptorul Gheza Vida în memoria victimelor masacrului de la Moisei (1944)

· 1944: Al doilea război mondial: Feldmareșalul german Erwin Rommel este ucis din ordinul lui Hitler.

· 1947: Pilotul american Chuck Yeager zboară cu un Bell X-1 devenind primul om care a zburat cu viteză mai mare decât a sunetului. Chuck Yeager (n. 13 februarie 1923, Myra, Virginia), pilot în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a zburat în 64 de misiuni deasupra Europei. El a doborât 13 avioane germane și a fost el însuși doborât în Franța, dar a scăpat de prizonierat cu ajutorul Rezistenței Franceze. De asemenea a fost primul om care a depășit viteza sunetului si apoi de doua ori viteza sunetului (Mach 2).

· 1962: Un avion de recunoaștere american Lockheed U-2 a zburat deasupra Cubei și a fotografiat rachete sovietice capabile de a purta încărcătură nucleară, declanșând criza rachetelor cubaneze.

· 1964: Pastorul american de culoare, Dr. Martin Luther King, luptator pentru obtinerea pe cale non violenta de drepturi pentru populatia afro-americana, devine cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Martin Luther King Jr. (n.15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia – d. 4 aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii. Cunoscut și sub abrevierea MLK, a organizat și a condus marșuri în favoarea dreptului la vot, pentru desegregare rasială și alte drepturi civice elementare pentru cetățenii de culoare nord-americani. Cele mai multe astfel de legi, și anume Civil Rights Act, Voting Rights Act, au fost promulgate sub președinția lui Lyndon B. Johnson. În timpul unui marș pentru libertate (28 august 1963) a pronunțat unul dintre cele mai celebre discursuri: I have a dream (Am un vis). L-a cunoscut pe John Fitzgerald Kennedy care i-a acordat sprijinul în lupta împotriva discriminării rasiale. Martin Luther King a fost cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1964 pentru lupta împotriva segregației rasiale și discriminării rasiale. În semn de recunoaștere a întregii sale activități în slujba populației de culoare, pentru combaterea discriminării rasiale prin proteste pașnice, în 14 octombrie 1964, Martin Luther King a primit premiul Nobel pentru pace, devenind cel mai tânăr laureat al acestuia. În discursul rostit cu această ocazie, l-a menționat pe Gandhi în calitate de pionier al luptei cu mijloace pașnice contra inechităților sociale. De altfel, l-a avut pe Gandhi drept model de-a lungul întregii sale vieți, și se pare că exemplul acestuia i-a inspirat anumite principii morale. A depus eforturi în lupta împotriva sărăciei precum și a opririi războiului din Vietnam. King a fost asasinat pe data de 4 aprilie 1968, în Memphis, Tennessee. După moartea sa i s-a acordat Medalia prezidențială pentru libertate în 1977 și Medalia de Aur în 2004; În 1986 ziua lui Martin Luther King a fost declarată zi federală în Statele Unite.

· 1964: Seful Partidului Comunist din URSS, N.S. Hruşciov, este destituit şi îi urmează la conducerea PCUS L. I. Brejnev.

· 1968: Prima transmisiune live din spaţiul cosmic a fost realizată în timpul misiunii Apollo VII.

· 1973: Studenţii din Thailanda demonstrează pentru o guvernare democratică. 77 dintre ei sunt ucişi iar 857 răniţi.

· 1981: Mohamed Hosni Mubarak este ales, prin referendum, presedinte al Republicii Arabe Egipt, la o săptămână după ce fostul presedinte Anwar Sadat fost asasinat; (n. 1928).

· 1994: Liderul palestinian Yasser Arafat, primul ministru israelian Yitzhak Rabin și ministrul de externe israelian Shimon Peres primesc Premiul Nobel pentru Pace. Una dintre cele mai controversate alegeri pentru Nobelul pentru Pace a fost cea din 1994, când premiul a fost decernat lui Ițhak Rabin, Shimon Peres și Yasser Arafat. Ei au primit premiul pentru rolul lor în negocierile privind încetarea conflictului dintre Israel și forțele palestiniene, mai ales pentru Acordurile de la Oslo din 1993. (Premiul Nobel pentru Pace: cei mai controversati laureați)

· 1998: Parlamentul Romaniei a aprobat solicitarea presedintelui Emil Constantinescu de aprobare a deciziei Consiliului Suprem de Aparare a tarii, privind pozitia Romaniei fata de conflictul din Kosovo.

· 1999: Raportul pe anul 1999 al Comisiei Europene a precizat ca Romania continua sa indeplineasca criteriile politice de aderare la Uniunea Europeana stabilite la Copenhaga, desi aceasta pozitie va trebui sa fie reexaminata daca autoritatile vor continua sa nu acorde prioritate abordarii crizei institutiilor de ocrotire a copilului.

· 2001 - Forţele armate ale Statelor Unite şi cele ale Marii Britanii încep campania de bombardare a taberelor Al-Quaeda din Afganistan

Nașteri

· 1404: Maria de Anjou (14 octombrie 1404 – 29 noiembrie 1463)^[2] a fost regină consort a Franței în perioada 1422 - 1461 prin căsătoria cu regele Carol al VII-lea al Franței. Mama ei, Iolanda de Aragon, a jucat un rol principal în ultima fază a Războiului de O Sută de Ani.

Maria a fost fiica cea mare a lui Ludovic al II-lea de Anjou, rege al Neapole și Siciliei și a soției acestuia, Iolanda de Aragon. Bunicii patreni au fost Ludovic I de Anjou, rege al Neapole și Maria de Blois, Lady de Guise. Bunicii materni au fost Ioan I de Aragon și Iolanda de Bar. Maria a avut cinci frați, printre care și Ludovic al III-lea de Anjou și René de Anjou. Una dintre nepoatele ei a fost Margareta de Anjou, regină consort a Angliei, soția regelui Henric al VI-lea al Angliei, care a fost de jure rege al Franței din 1422 până în 1429.

Maria s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, regele Carol al VII-lea al Franței în aprilie 1422 la Bourges (ambii erau strănepoți ai regelui Ioan al II-lea al Franței și a primei lui soții, Bonne de Boemia), și a devenit regină consort deși Carol nu a fost încoronat rege până la 17 iulie 1429 la Reims.

Victoria soțului ei în Războiul de O Sută de Ani se datorează în mare parte sprijinului pe care el l-a primit de la familia Mariei, în special din partea mamei ei, Iolanda de Aragon. Deși Maria și Carol au avut 14 copii, afecțiunea soțului ei a fost îndreptată către metresa lui, Agnès Sorel.

Maria de Anjou a murit la 29 noiembrie 1463 la mănăstirea Chateliers-en-Poitou, la vârsta de 59 de ani.

Maria și Carol au avut 14 copii:

Ludovic (3 iulie 1423 - 30 august 1483), a devenit regele Ludovic al XI-lea al Franței
Jean de Franța (1425-1425)
Radegonde de Franța (1428-1444)
Ecaterina de Franța (1428-1446), s-a căsătorit în 1440 cu Carol Temerarul
Jacques de Franța (1432-1437)
Iolanda de Franța (1434-1478), s-a căsătorit în 1452 cu viitoru duce Amadeus al IX-lea de Savoia. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă de Savoia.
Ioana a Franței (1435-1482), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Ioan al II-lea de Bourbon
Philippe de Franța (1436-1436)
Marguerite de Franța (1437-1438)
Jeanne de Franța (7 septembrie 1438 - 26 decembrie 1446)
Marie de Franța (7 septembrie 1438 - 14 februarie 1439)
Madeleine de Franța, (1443-1495), s-a căsătorit în 1462 cu Gaston de Foix, prinț de Viane
Carol de Franța (1446-1472)

Maria de Anjou

Părinți	Ludovic al II-lea de Anjou^[1] Iolanda de Aragon^[1]
Frați și surori	Louis III of Naples[]^[1] René de Anjou^[1] Charles, Count of Maine[]^[1] Yolande of Anjou[*]^[1]
Căsătorită cu	Carol al VII-lea al Franței
Copii	Ludovic al XI-lea Caterina a Franței, contesă de Charolais Iolanda, Ducesă de Savoia Magdalena, Prințesă de Viana Ioana, Ducesă de Bourbon Carol, Duce de Berry

* 1465: Konrad sau Conrad Peutinger (pronunțat în germană /Pɔɪ̯tɪŋɐ/, n. Augsburg, 14 octombrie 1465 - 28 decembrie 1547) a fost un umanist, jurist și amator german de antichități.

Peutinger era apropiat al împăratului Maximilian al Austriei. A fost unul dintre primii care au publicat inscripții romane. Numele său a rămas asociat îndeosebi cu Tabula Peutingeriana, copie a unei hărți care arată Imperiul Roman și drumurile militare care îl traversau. Moștenise harta la decesul prietenului său Conrad Celtes (Konrad Bickel, 1459-1508), bibliotecarul lui Maximilian, care pretindea că o descoperise în bibliotecă în 1494. Peutinger ar fi vrut să o publice, însă a murit înainte ca să-și fi dus la bun sfârșit această sarcină. Tabula Peutingeriana a fost în sfârșit publicată în 1753 de către Franz Christoph von Scheyb. Peutinger a publicat și Historia Gothorum de Jordanes, și Historia gentis Langobardorum de Paulus Diaconus.

Conrad Peutinger era și un gândior social, care înțelegea destul de bine economia pentru a pune în cauză erorile conceptuale ale vechilor greci, îndeosebi în materie de monopol: în lucrarea sa Concilium (1530), el demonstrează că marile companii private nu au puterea de a stăpâni în mod durabil oferta totală, și în consecință, nici să manipuleze prețul în folosul lor. El apăra, prin urmare, libertatea de a fixa prețurile, reamintind că a le reproșa comercianților că vând la prețul cel mai ridicat posibil, este echivalent cu condamnarea de către aceștia a unor acțiuni considerate normale de oricine altcineva

Este absurd, amintea el, și contrar oricărei observații, să se presupună că o piață, oricare ar fi ea, ar putea mereu să favorizeze ofertanții / furnizorii (ceea ce ar justifica politicile de concurență), sau, din contra, cumpărătorii (ceea ce ar justifica privilegiile sindicaliștilor): aceasta ar însemna că un tip de activitate ar rămâne la nesfârșit mai rentabilă decât altele, în ciuda concurenței constante a investitorilor în căutarea celor mai bune plasamente.

Această chemare la logică a lui Peutinger conduce la altceva, și anume că formarea „cartelurilor” nu poate aduce beneficii membrilor săi decât dacă contribuie la „stabilizarea” prețurilor pe care și-au asumat să le controleze și că aceasta implică, din partea lor, să prevadă corect evoluția lor în viitor.

Astfel Peutinger a înțeles justificarea cartelurilor între producătorii de bunuri fungibile^[1] a căror activitate se sprijină pe o puternică investiție inițială, cum sunt activitățile miniere.

Raymond de Roover, care raportează acest argument^[2] (în 1974), are cu atât mai mult meritul să facă acest lucru în mod fidel, încât pare să nu-și măsoare domeniul său de aplicare: el rămâne cu vechea concepție a „monopolului de facto”. Acest lucru îl împiedică să înțeleagă că nu doar Peutinger, ci chiar cei mai mulți autori importanți și toți marii juriști începând din secolul al XVIII-lea l-au abandonat repede: dimpotrivă, ei au definit monopolul ca un impediment necesar „de reglementare” a concurenței, iar concurența drept „libertatea comerțului” și nu ca „pluralitatea furnizorilor”.

Peutinger nu s-a mulțumit să combată intelectualicește noțiunea de „monopol de facto”: și-a pus priceperea economiei industriale în serviciul familiilor negustorești din Germania, între care Höchstetter și Welser. În 1525, el a reușit să-l convingă pe împăratul (Carol Quintul) să atenueze rezoluția Dietei din 1512, care amenința „monopolurile” cu confiscarea bunurilor lor. A inistat apoi ca această rezoluție să rămână literă moartă, inclusiv prin organizarea transferului jurisdicției de la instanțele imperiale la instanțele locale, ceea ce este mai ușor de intimidat.

Konrad Peutinger

· 1499: Claude a Franței, soția regelui Francisc I al Franței (d. 1524)

· 1630: Sofia de Hanovra (14 octombrie 1630 – 8 iunie 1714) a fost moștenitoarea coroanelor Angliei și Irlandei și mai târziu a Marii Britanii. Înainte de căsătorie purta titlul de Contesă de Simmern, în calitatea ei de fiică a Prințului Palatin Frederic al V-lea. Sofia a fost declarată moștenitoare prezumtivă prin Actul din 1701. A murit înainte să devină regină, iar moștenitorul tronului Marii Britanii a devenit fiul său mai mare, Georg Ludovic, Elector de Hanovra, care a devenit regele George I la 1 august 1714.

Sofia, Prințesă Palatină și Electoare de Brunswick-Lüneburgphia

A fost fiica cea mică a Electorului Palatin Frederic al V-lea și a Elisabetei Stuart. S-a născut la Haga, unde părinții ei erau în exil după Bătălia de la Muntele Alb. Prin mama sa, era nepoata regelui Iacob I al Angliei.^[1] Sofia a fost curtată de vărul ei, Carol al II-lea al Angliei, însă ea i-a refuzat avansurile crezând că el doar o folosește pentru a obține bani de la susținătorul mamei ei, Lordul William Craven

La 30 septembrie 1658, la Heidelberg, s-a căsătorit cu Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg, care în 1692 a devenit primul Elector de Hanovra. Ernst August era văr de-al doilea cu mama Sofiei, Elisabeta Stuart, ambii fiind strănepoți ai regelui Christian al III-lea al Danemarcei.

Sofia a devenit prietenă și admiratoare a lui Gottfried Leibniz care era bibliotecar la curtea din Hanovra. Prietenia lor a durat din 1676 până la moartea ei, în 1714. Au avut o substanțială corespondență, publicată prima dată în secolul al XIX-lea, care relevă că Sofia a fot o femeie cu abilități intelectuale și curiozitate. Ea cunoștea lucrările lui René Descartes și Baruch Spinoza. Împreună cu Ernest Augustus, ea a îmbunătățit foarte mult Palatul de Vara de la Herrenhausen și ea a fost spiritul de ghidare în crearea grădinilor (care încă există) care înconjoară palatul, unde a murit.

Sofia a avut câțiva copii. Dintre cei care au atins vârsta adultă sunt:

George I al Marii Britanii (1660–1727)
Frederick Augustus de Brunswick-Lüneburg (1661–90), general imperial
Maximilian Wilhelm de Brunswick-Lüneburg (1666–1726), field mareșal al armatei imperiale
Sofia Charlotte (1668–1705), regină a Prusiei
Charles Philip de Brunswick-Lüneburg (1669–90), colonel al armatei imperiale
Christian Henry de Brunswick-Lüneburg (1671–1703)
Ernest Augustus de Brunswick-Lüneburg, Duce de York și Albany (1674–1728), a devenit prinț-episcop de Osnabrück ca Ernest Augustus II

Sophia ca Electoare de Hanovra, în jurul perioadei când a fost proclamată moștenitoare prezumptivă a coroanei britanice.

În septembrie 1700 Sofia s-a întâlnit cu vărul ei, regele William al III-lea al Angliei, la Loo. Acest lucru s-a întâmplat la doar două luni după moartea Prințului William, Duce de Gloucester, nepotul regelui William al III-lea și fiul viitoarei regine Anne. Până în acest moment, având în vedere reticența lui William al III-lea să se recăsătorească, includerea Sofiei în linia de succesiune a fost din ce în ce mai probabilă,^[3] deoarece ea era protestantă, așa cum era și soțul ei.

Candidatura ei a fost, de asemenea, ajutată de faptul că ea crescând în Țările de Jos (unde părinții ei și-au petrecut ultimele câteva decenii ale vieții lor) era bine cunoscută vărului ei regele William și era capabilă să vorbească fluent cu el în limba lui maternă.

La un an după întâlnirea lor, Parlamentul Angliei a trecut "Act of Settlement 1701" declarând că în lipsa unor moștenitori legitimi de la Anne sau William al III-lea, coroanele Angliei și Scoției vor trece prințesei Sofia de Hanovra și moștenitorilor ei.

Sofia a fost făcută moștenitoare prezumtivă în scopul de a tăia orice pretenție a romano-catolicului James Francis Edward Stuart, care altfel ar fi devenit Iacob al III-lea al Angliei precum și pentru negarea tronul multor alte romano-catolici și soții romano-catolici, care avea pretenții la tron. Actul a restricționat tronul britanic la "moștenitorii protestanți" ai Sofiei de Hanovra care nu a fost niciodată romano-catolică și nici nu s-a căsătorit cu un romano-catolic. Unii politicieni britanici au încercat de câteva ori să o aducă pe Sofia în Anglia pentru a-i permite să-și asume guvernul imediat în cazul morții reginei Anne. Principesă electoare era dornică să se mute la Londra,^[4] dar propunerea a fost respinsă, o astfel de acțiune ar fi jignit-o mortal pe regină care se opunea puternic la existența unei rivale în regatul ei. Anne ar fi fost conștientă de faptul că Sofia, care era activă și plină de viață, în ciuda vârstei sale înaintate, ar putea face o figură mai bună decât ea.^[5] Sofia era complet nesigură de ceea ce s-ar întâmpla după moartea Annei, spunând: "Ce face Parlamentul într-o zi, anulează a doua zi".^[6]

Când legea a trecut la mijlocul anului 1701, Sofia (70 de ani), cinci dintre copiii ei (cu vârste între 35 și 41 de ani), și trei nepoți legitimi (cu vârste între 14 și 18 ani) erau în viață. Deși Sofia era mult mai în vârstă decât regina Anne (36 de ani), Sofia era sănătoasă și în formă și a investit timp și energie pentru a asigura succesiunea pentru ea și pentru fiul ei.^[7]

Sofia a murit la 83 de ani, o vârstă foarte avansată pentru epoca ei. Doar o lună mai târziu, în august, regina Anne a murit la vârsta de 49 de ani. Dacă Sofia ar fi supraviețuit Annei, Sofia ar fi fost cea mai în vârstă persoană care ar fi urcat pe tronul Marii Britanii.

După decesul Sofiei, fiule ei cel mare, Electoulr George Louis de Brunswick-Lüneburg (1660–1727) a devenit moștenitor prezumptiv și câteva săptămâni mai târziu i-a succedat Annei ca George I. Fiica Sofiei, Sophia Charlotte de Hanovra (1668–1705) s-a căsătorit cu Frederic I al Prusiei, din care au descins regii Prusiei.

Sofia de Hanovra

Ducesă de Braunschweig-Lüneburg

Părinți	Frederic al V-lea, Elector Palatin Elisabeta de Bohemia
Frați și surori	Louise Hollandine of the Palatinate[] Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Henriette Marie of the Palatinate[] Carol I Ludovic al Palatinatului Prințul Maurice von Simmern Prințul Rupert al Rinului Philip Frederick of the Palatinate[] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Gustavus Adolphus of the Palatinate[] Eduard, Conte Palatin de Simmern Charlotte of the Palatinate[*]
Căsătorită cu	Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg
Copii	George I al Marii Britanii Frederick Augustus Maximilian William Sophia Charlotte, regină a Prusiei Charles Phillip Christian Henry Ernest Augustus, Duce de York

· 1633: Iacob al II-lea al Angliei (d. 1701)

· 1634: Alfonso al IV-lea d'Este (14 octombrie 1634 – 16 iulie 1662) a fost Duce de Modena și Reggio din 1658 până la moartea sa. A fost tatăl lui Mary de Modena, a doua soție a regelui Iacob al II-lea al Angliei.

Alfonso s-a născut în Modena, ca fiul cel mare al lui Francesco I d'Este, Duce de Modena și a primei lui soții, Maria Caterina Farnese, fiica lui lui Ranuccio I Farnese, Duce de Parma. A devenit Duce de Modena și Reggio la vârsta de 24 de ani, după decesul tatălui său în 1658. A avut o sănătate precară și a suferit de gută și tuberculoză. A murit de tânăr și a domnit mai puțin de patru ani.

În 1655 s-a căsătorit cu Laura Martinozzi, nepoata Cardinalului Mazarin, consolidând astfel alianța cu Franța. Când Laura a împlinit 16 ani, la 27 mai 1655, ea a fost căsătorită cu ducele de Modena prin procură la Palatul Compiègne.

În 1659 Războiul franco-spaniol era pe sfârșite și Modena a fost răsplătită cu orașul Correggio pentru că a susținut Franța.

A fost succedat de fiul său, în vârstă de doi ani, sub regența Laurei Martinozzi.

Alfonso al IV-lea d'Este

Duce de Modena și Reggio

Alfonso IV d'Este, de Justus Sustermans.

Părinți	Francesco I d'Este, Duce de Modena Maria Caterina Farnese[*]
Frați și surori	Isabella d'Este, Duchess of Parma[] Maria d'Este[] Eleonora d'Este[] Almerico d'Este[] Rinaldo d'Este, Duce de Modena
Căsătorit cu	Laura Martinozzi
Copii	Maria, regină a Angliei, Scoției și Irlandei Francesco, Duce de Modena

* 1638: Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Jena (n. 21 februarie 1638,^[1]^[2] Weimar, Saxa-Weimar^[3] – d. 3 mai 1678,^[1]^[2] Jena, Saxe-Jena[*]^[4]) a fost duce de Saxa-Jena.

A fost al șaptelea copil însă al patrulea fiu care a supraviețuit al Ducelui Wilhelm de Saxa-Weimar și a soției acestuia, Eleonore Dorothea de Anhalt-Dessau.

Bernhard a urmat Universitatea din Jena din februarie 1654 până în noiembrie 1657. Ulterior, a fost implicat în afacerile politice atunci când tatăl său l-a trimis la Paris pentru a întări relațiile liniei ernestine cu regele Ludovic al XIV-lea, și sperănd într-o căsătorie. Totuși, regele francez l-a făcut să aștepte optsprezece luni pentru o audiență. Sejurul în Franța l-a dus în cele din urmă la căsătoria cu Marie Charlotte de la Trémoille, fiica lui Henri de La Trémoille și a Mariei de La Tour d'Auvergne. Familia ei era rezidentă la curtea franceză, unde purtau rangul de princes étrangers.^[5] Nunta a avut loc la Paris la 10 iunie 1662. La scurt timp după aceea, cuplul s-a mutat la Jena, unde s-au născut cei cinci copii ai lor:

Wilhelm (n. 24 iulie 1664, Jena – d. 21 iunie 1666, Jena).
o fiică (7 aprilie 1666, Jena).
Bernhard (n. 9 noiembrie 1667, Jena – d. 26 aprilie 1668, Jena).
Charlotte Marie (n. 20 decembrie 1669, Jena – d. 6 ianuarie 1703, Gräfentonna), căsătorită la 2 noiembrie 1683 cu Wilhelm Ernst, Duce de Saxa-Weimar; ei au divorțat în 1690.
Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Jena (n. 28 martie 1675, Jena – d. 4 noiembrie 1690, Jena).

În 1662 Bernhard și frații săi au împărțit moștenirea paternă iar el a primit Jena.

Mariajul lui Bernhard și a Mariei Charlotte a fost total nefericită și ducele a decis să se căsătorească cu una dintre doamnele de la curtea sa, Marie Elisabeth de Kospoth. El a promis solemn că va divorța de soția sa și se va căsători cu ea, iar ea a cedat avansurilor sale. Ei au avut o singură fiică:

Emilie Eleonore de Kospoth (n. 20 septembrie 1672, Schloss Dornburg – d. 3 mai 1709, Merseburg); căsătorită în 1692 cu Otto Wilhelm de Tümpling.

Între timp, eforturile lui Bernhard de a-și anula căsătoria au eșuat, deoarece nici un teolog sau jurist nu i-ar fi putut da motive pentru divorț; și se pare că el s-a împăcat cu soția lui, Marie Charlotte.

La 20 octombrie 1672 el a promis în scris amantei sale că nu o va uita niciodată și că va avea grijă și o va proteja ca și cum ar fi fost adevărata sa soție, oferindu-i titlul de "Lady de Alstädt" și un venit anual de 1000 de taleri. Apoi, în 1674, ei au fost căsătoriți de un fost preot iezuit, numit Andreas Wigand, convertit la luteranism în 1671. Astfel, Bernhard a devenit unul dintre puținele cazuri de bigamie printre prinți. Contractul de căsătorie stipula că urmașii sunt legitimi și nobili. Ea a primit ca Morgengabe o sumă de 20.000 de taleri și castelul Dornburg ca resedință a ei. În schimb a fost obligată să păstreze secretul căsătoriei până la moartea primei soții a ducelui; dacă ar fi spus cuiva, prin contract ducele ar fi fost lipsit de orice obligație.

La 8 noiembrie 1676 Marie Elisabeth a primit de la împărat rangul de contesă imperială (Reichgräfin), alături de fiica ei. Când Bernhard a murit, el a fost succedat de singurul său fiu care a supraviețuit, Johann Wilhelm, născut de prima soție după împăcarea din 1675.

Bernhard al II-lea

Părinți	William, Duke of Saxe-Weimar[] Eleonore Dorothea of Anhalt-Dessau[]
Frați și surori	Dorothea Maria of Saxe-Weimar, Duchess of Saxe-Zeitz[] Adolf William, Duke of Saxe-Eisenach[] John George I, Duke of Saxe-Eisenach[] John Ernest II, Duke of Saxe-Weimar[] Duke Frederick of Saxe-Weimar[*]
Căsătorit cu	Marie Charlotte de la Trémoille
Copii	Charlotte Marie, Ducesă de Saxa-Weimar Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Jena

· 1712: George Grenville (n. 14 octombrie 1712 - d. 13 noiembrie 1770) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii între anii 1763-1765.

George Grenville

Părinți	Richard Grenville[] Hester Grenville, 1st Countess Temple[]
Frați și surori	Richard Grenville-Temple, 2nd Earl Temple[] Hester Pitt, Countess of Chatham[] James Grenville[] Henry Grenville[] Thomas Grenville[*]
Căsătorit cu	Elizabeth Wyndham[*]
Copii	George Nugent-Temple-Grenville[] Thomas Grenville[] Hester Grenville[*] William Grenville

* 1740: Francesco Ferreri (n. 14 octombrie 1740 – d. ianuarie 1814, București, Țara Românească[*]) a fost un cleric romano-catolic, călugăr din Ordinul pasionist și episcop titular al episcopiei romano-catolice de Nicopole ad Hystrum^[1], care administra la aceea perioadă Serbia, Bulgaria și Valahia, administrator al Vicariatului Apostolic al Valahiei

Începând cu anul 1806, din cauza dificultăților avute în practicarea cultului catolic în Bulgaria, unde avea reședintă Francesco Ferreri, se mută în Țara Românească, unde fixează ca reședință satul Cioplea, aflat la marginea Bucureștiului. Despre acest episcop, datele sunt puține, în primul rând datorită faptului că toată arhiva a ars, împreună cu toate documentele cu care venise din Bulgaria în Valahia. Singurele documente sunt cele editate de acest episcop, sunt cele care se află la Congregația Propaganda Fide și la Consulatul Austriac de la Viena și care le reproduce Nicolae Iorga în Studii și documente cu privire la istoria românilor, II Acte relative la istoria cultului catolic în Principate, 1782- 1829 Extrase din corespondența consulară austriacă, privitoare la istoria catolicismuiui în Principate.

· 1777: Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Țigănești, Galați - d. 1849, Țigănești) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Moldova.^[1]^p.160 Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească".^[2]^p.13 A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.

Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățământului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

A început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietățile de terenuri; a continuat până la târziu, la retragerea din cauza vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic al ținutului Tecuci (august 1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al ținutului Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie 1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă masonică) din Iași (1828)^[3]. Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuția sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al locului marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon și continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837).

Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile, otrăvirile etc.

Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri și tălmăciri 1856) îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.

Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și ale emancipării culturale a țării.

A făcut și unele traduceri din literatura franceză.

· 1784: Ferdinand al VII-lea al Spaniei (d. 1833)
* 1786: Julius Jacob Freiherr von Haynau (n. 14 octombrie 1786, Kassel, Hessa-Kassel – d. 14 martie 1853, Viena) a fost un Feldzeugmeister imperial austriac, consilier secret, camerier și deținător al Regimentului de Infanterie nr. 59. Prin cea mai înaltă rezoluție a împăratului Franz Joseph I din 28 februarie 1863, Julius Haynau a fost inclus în lista celor mai demni războinici și celebri comandanți ai Imperiului Austriac

Haynau a fost fiul natural al principelui Wilhelm I de Hessen din legătura acestuia cu concubina sa, Rosa Dorothea Ritter, înnobilată pe 17 martie 1783 cu predicatul Freifrau von Lindenthal și care era fiica unui farmacist din Hanau. Perechea a avut cinci băieți și trei fete. Unul din frații săi, Wilhelm Karl (n. 24 decembrie 1779 - d. 21 ianuarie 1856), a fost general în principatul Hessa. Julius și-a petrecut copilăria împreună cu frații săi și cu mama sa, exilată la castelul Babenhausen. Predicatul de nobilitare a fost schimbat mai târziu în Freiherr/Freifrau von Haynau.^[4]

Generalul a fost căsătorit cu Theresia (n. 29 mai 1787 – d. 21 octombrie 1851), fiica generalului de divizie (germană Feldmarschalleutnant) Franz baron Weber von Treuenfels (d. 1809). Soții au avut o fiică, Clotilde (n. 27 septembrie 1809 - d. 25 noiembrie 1897).

* 1797: Ida Pfeiffer (n. Reyer, 14 octombrie 1797, Viena – d. 27 octombrie 1858, Viena) a fost o scriitoare austriacă.

După o serie de greutăți întimpinate în timpul copilăriei și în cadrul căsătoriei, Ida a petrecut ultimii anii de viață făcând călătorii în lume, ea fiind prima femeie care a făcut înconjurul Pământului. Ida Pfeiffer a călătorit pe toate cele patru continente, distanța călătoriilor pe mare însumând 240.000 km, iar pe uscat 32.000 km. Ea a descris aceste călătorii în 13 cărți care au fost traduse în șapte limbi.

Ida Reyer a fost al treilea copil dintr-o familie de negustori bogați din Viena. Pânâ la vârsta de 9 ani când a murit tatăl ei, Ida a primit o educație severă, asemănătoare cu cea primită de cei cinci frați ai ei. Educație lor avea ca intenție să îi facă să fie curajoși, hotărâți, rezistenți la privațiuni și durere. În mod frecvent până și cele mai mici dorințe ale copiilor nu erau satisfăcute, hrana pe care o primeau fiind simplă și de multe ori insuficientă. Tatăl ei spunea în glumă că o va educa pe Ida pentru o carieră de ofițer, Ida fiind îmbrăcată la fel ca frații săi, nu se juca cu păpuși, fiind preocupată de sport, sau expediții, ca și alte activități care erau considerate în perioada aceea masculine. După moartea tatălui, mama a căutat fără succes să schimbe educația fetei, care purta mai departe aceeași îmbrăcăminte masculină. În amintirile sale despre copilărie, ea spune: „ce caraghios cred că arătam ca fată în hainele acelea lungi și cu puratarea mea băiețoasă”.

În anul 1810, prin angajarea unui învățător particular, are loc o cotitură în viața Idei, el reușește să o convingă să accepte o educație și comportare feminină.

Pfeiffer, Ida

Jump to navigation Jump to search

Julius Jacob von Haynau

* 1798: Łukasz Baraniecki (n. 14 octombrie 1798, Kabarowie^[2] - d. 30 iunie 1858^[3]) a fost un preot catolic polonez, care a îndeplinit funcția de arhiepiscop și mitropolit de Lemberg (1849-1858).

A fost hirotonit ca preot la 6 octombrie 1822. A deținut funcțiile de canonic de Lemberg (din 1836), preot paroh al Catedralei, deputat în Dieta Galiției (în 1845) și consilier de stat austriac (1851)^[4].

Łukasz Baraniecki a fost numit la 30 martie 1849 ca arhiepiscop de Lemberg, după ce arhiepiscopul ales Wacław Wilhelm Wacławiczek a renunțat să mai ia postul în primire. Confirmarea papală a avut loc la 28 septembrie 1849^[2]. Łukasz Baraniecki a fost hirotonit ca episcop la 13 ianuarie 1850 de către Franciszek Ksawery Wierzchlejski, episcop de Przemyśl și viitor arhiepiscop de Lemberg^[3]. A îndeplinit în paralel și funcția de cofondator și gardian al Congregației Surorilor Providenței Divine ^[5]. L-a consacrat ca episcop pe Grzegorz Michał Szymonowicz (arhiepiscop coadjutor armeano-catolic de Lemberg, 8 aprilie 1857). A murit la 30 iunie 1858.

Łukasz Baraniecki

· 1814 - S-a născut poetul, prozatorul şi dramaturgul Mihail Lermontov ("Demonul", "Un om ciudat", "Un erou al timpului nostru") (m. 27 iulie 1841)
* 1825: Felix Pino Freiherr (Baron) von Friedenthal (n. 14 octombrie 1825, Viena - d. 14 aprilie 1906, Sankt Ruprecht, Carintia) a fost un om politic și funcționar superior austriac.

Felix Pino a frecventat cursurile de la Schottengymnasium din Viena și apoi a studiat dreptul la Universitatea din Viena (1845-1848). El a intrat în serviciul guvernului în 1849 și a fost angajat la Tribunalul Penal din Graz și apoi la Autoritatea Maritimă Centrală din Trieste. În perioadele 4 octombrie 1870 - 8 iulie 1874 și 14 februarie 1887 - 1 august 1890 a îndeplinit funcția de guvernator al Bucovinei (Landespräsident).

În perioada 4 octombrie 1870 - 8 iulie 1874, Felix Pino von Friedenthal a îndeplinit funcția de guvernator (Landespräsident) al Bucovinei. El a fost ales în 1870 ca deputat liberal în Dieta Bucovinei și în 1871 în Consiliul Imperial (Reichsrat) al Austriei. Este transferat apoi ca guvernator al Litoralului austriac (Küstenland) (1874-1879) și al Austriei Superioare (1879-1881).

Între anii 1881-1886 a fost ministru al comerțului din Cisleithania în guvernul condus de Taaffe. În această calitate, s-a preocupat în principal de organizarea Căilor Ferate Austriece Cezaro-Crăiești și de introducerea Băncii de economii Postsparkasse.

Felix Pino von Friedenthal revine apoi în funcția de guvernator (Landespräsident) al Bucovinei (14 februarie 1887 - 1 august 1890).

Felix Freiherr Pino von Friedenthal 1906

* 1830: Baronul Girolamo de Alesani, în germană Hieronymus Freiherr von Alesani, (n. 1830, Zara – d. 8 februarie 1887, Cernăuți) a fost un înalt consilier habsburgic, deputat în Consiliului imperial (Reichsrat) precum Landeschef (Statthalter) al Ducatului Bucovina de origine italiană.

Zadar (Zara)

În anul 1858, tânărul Alesani, jurist promovat, nepot al canonicului arhiepiscopiei Zara și Spalato (Split) cu același prenume, și-a început cariera ca conceptist^[1], apoi secretar (1 mai 1859),^[2] numit de împărat consilier de guvern cu titlu și rang precum însărcinat cu conducerea districtului Split (15 octombrie 1861),^[3] avansând în 1864 la funcția de consilier prezidial, toate funcțiile în cadrul guvernământului militar și civil sub generalul comandant Feldmarschalleutnant (mai târziu Feldzeugmeister) Lazarus baron de Mamula (n. 22 mai.1795 – d. 12 ianuarie.1878) în Zara,^[4] urcând din nou în carieră după puține luni la rangul de căpitan de județ (Kreishauptmann). În urmare, Alesani a fost de mare folos pentru guvern ca delegat pentru regularea granițelor între Italia și Austria (1866).^[5]

Trento (Trient) pe la 1870

În anul 1864, el a fondat Partidul Constituțional în ciuda autonomiștilor, fiind ales deputat în dieta Dalmației pentru acest partid, iar pe 22 octombrie al anului a devenit și membru al Consiliului imperial (Reichsrat) din Viena.^[6] După ce generalul de origine croată Gabriel Joseph baron de Rodich (1812-1890)^[7] a preluat regimul peste Dalmația, acesta a favorizat compatrioții săi croați, oprimând marea minoritate a italienilor precum partidul constituțional.

Dezamăgit, Alesani a părăsit patria, rugând de altă funcție și a fost trimis ca consilier guvernamental (Hofrat) dirigent la Trento (1 octombrie 1870).^[8]^[9] În ziua de 18 aprilie 1871, el a fost onorat de către împărat cu Ordinul Leopold în rang de cavaler. În Trentino, consilierul a fost foarte apreciat și populația a avut mare încredere în el. Astfel a fost delegat ca deputat pentru Reichsrat.^[10] Pe 9 februarie 1872, deputații municipiului Arco au acordat politicianului cetățenia de onoare.

Sediul guvernatorului Bucovinei 1873–1905

Pe 7 iulie 1874 a fost numit de către împăratul Franz Joseph I guvernator al ducatului Bucovinei,^[12] funcție pe care a început-o pe 18 octombrie al anului, întreținut-o până la moartea sa. Pe lângă domeniul de activitate administrativă, Alesani s-a angajat și ca politician pentru interesele Bucovinei. Astfel el a fost votat membru al Consiliului imperial (Reichsrat) din Viena pentru județului Cozmeni (1874-1879).^[13] După ordinul de retragere, hotărât de prim-ministrul Eduard conte de Taaffe, Alesani a fost ales membru al Dietei Bucovinei, mai întâi pentru Cozmeni, apoi pentru Siret, fiind subaltern mareșalului țării în acest domeniu.

Pentru ridicarea Universității din Cernăuți, Alesani s-a angajat puternic, făcând rost de un credit peste 250.000 fl. precum de donații de peste 50.000 fl. (la care a contribuit și el cu o sumă mare).^[14]

Pe 17 octombrie 1877, Alesani s-a căsătorit la Viena cu Eugenie (1858-1926), fiica marelui întreprinzător Eduard Haas von Teichen (1827-1880), [astăzi fabrica de producție de covoare și mobilier Philipp Haas & Söhne]. Soții au avut un fiu, Zeno (n. 18 august 1880, Cernăuți), inventor care aobținut mai multe patente privind atașamente pentru biciclete și motociclete în SUA și Canada. Prin această legătură Alesani a devenit milionar. Văduva Eugenie a mai trebuit să plătească încă în 1910 impozite anuare de peste 100.000 fl.^[15]

Guvernatorul a fost decorat pe 28 octombrie 1877 cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a^[16] și ca urmare ridicat la rangul de Baron austriac prin cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I din 1 martie 1878 la Viena. Titlul baron era doar valabil pentru el și urmașii săi legali.^[17] Deja din primii lui ani în Bucovina s-a dezvoltat o prietenie foarte strânsă între Alesani și baronul Alexandru Wassilko de Serecki. Ambii s-au angajat intensiv pentru autonomia și egalitatea tutor etnii în imperiu sub scutul austriac. Pe panglica coroanei la înmormântarea guvernatorului, mareșalul Bucovinei Wassilko, a scris: „Prietenului meu fidel și neuitat.”^[18]

Politicianul, foarte apreciat de toate straturile și etniile populației bucovinene, a fost cetățean de onoare de Cernăuți. A murit surprinzător, la vârsta de numai 57 de ani, în urma unui stop cardiac

Girolamo de Alesani pe la 1868

* 1833: Constantin Barozzi (n. 14 octombrie 1833, București; d. 15 aprilie 1921, București) a fost un politician și general român.

S-a născut în anul 1833, la București, în familia magistratului Alexandru Barozzi.

După terminarea studiilor secundare, a urmat Școala Militară de Ofițeri din București (1854-1856). Și-a continuat studiile la Institutul Geografic al Armatei din Viena (1856-1857) și s-a specializat ca ofițer de geniu. Întors în țară, a fost numit director de studii, subdirector și în final director al Școlii Militare din București (1862-1867).

A luat parte atât la lucrările Comisiei internaționale însărcinată cu delimitarea frontierei dintre România și Austro-Ungaria (1885) și, respectiv, cu Bulgaria (1886), cât și la diferite congrese internaționale de geodezie, ca și la ședințele Consiliului Geodezic Internațional, al cărui membru era, ținute la Berlin, Dresda, Hamburg, Paris, Roma și Viena. Din inițiativa sa, în 1895, a luat ființă Institutul Geografic al Armatei, îngrijindu-se și de activitatea de procurare a aparaturii necesare.

A fost membru de onoare al Academiei Romane (9 aprilie 1905) și membru fondator și vicepreședinte al Societății Geografice Române.

A urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general de divizie (1892). A fost primul comandant al Batalionului 2 Geniu, Șef de stat major al Diviziei 4 infanterie, Șef al Depozitului de Război, Comandant al Diviziei Active „Dobrogea” și al Corpului 3 armată, Șef al Statului Major General, Șef al Marelui Stat Major al Armatei și Ministru de Război (1888). În anul 1883 este ridicat la gradul de general de brigadă, iar doi ani mai târziu i se acordă conducerea Statului Major Regal (1 februarie 1885). A luat parte la Războiul de Independență (1877-1878) în calitate de șef al statului major al Armatei de operații.

1 octombrie 1895 - 1 octombrie 1898 - Colonelul Constantin Barozzi a fost Șef al Statului Major General.

De-a lungul carierei sale a deținut numeroase funcții politico-administrative sau militare printre care se numară: senator, șef al Casei Militare Regale (1888), etc.

A murit la vârsta de 88 de ani.

Constantin Barozzi

* 1836: Károly Haller (n. 14 octombrie 1836, Sibiu - d. 7 februarie 1911, Budapesta) a fost jurist, profesor universitar, primar al Clujului în perioada 1 august 1884 – 1 mai 1886.

În anii 1873/74 și 1890/91 a fost decanul facultății de drept, iar în anul universitar 1880/81 rectorul Universității Franz Joseph din Cluj.

Károly Haller

Primar al orașului Cluj
În funcție 1 august 1884 – 1 mai 1886
Rector al Universității Franz Joseph din Cluj
În funcție 1880 – 1881

· 1853: Ciprian Porumbescu (născut Ciprian Porumbescu; n. 14 octombrie 1853, Șipotele Sucevei, Imperiul Austriac – d. 6 iunie 1883,^[1] Stupca, Austro-Ungaria) a fost un compozitor român.

Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Născut Cyprian Golembiowski (Golemb, Galamb=porumbei), acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în 1881.

A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, apoi a continuat la „Konservatorium für Musik und darstellende Kunst” în Viena, cu Anton Bruckner și Franz Krenn. În această perioadă îl frecventează, la Viena, pe Eusebius Mandyczewski, compozitor bucovinean, cu care se perfecționează, în particular, la teoria muzicii. ^[2] Între 1873 și 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți, unde a și condus societatea studențească Arboroasa.

A fost unul dintre cei mai faimoși compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt: „Balada pentru vioară și orchestră” op. 29, opereta „Crai nou” pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883).

În plus, a compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național „Hymni i Flamurit”. De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României din epoca Ceaușescu Trei culori.

A murit la 29 de ani la Stupca, acum acest sat fiind numit în onoarea sa Ciprian Porumbescu.

În 1972-1973, regizorul de film Gheorghe Vitanidis a realizat un foarte popular film artistic^[3] de lung metraj pentru ecran panoramic, în două serii, cu Vlad Rădescu debutând în rolul compozitorului.

Ciprian Porumbescu se naște la 14 octombrie 1853, la Șipotele Sucevei, într-o casă modestă de țară, ca fiu al Emiliei și al preotului Iraclie Golembiovski. Viitorul compozitor a utilizat la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu și mai apoi, Porumbescu.

Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă și completă. A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, unde conducea corul Societății Culturale „Arboroasa”. În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu și alții, participa și Ciprian Porumbescu, uimind asistența cu minunatul său cântec de vioară.

Apoi, cu ocazia unei burse, își continuă studiile la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde dirijează corul Societății Studențești „România Jună”. Aici a scos, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii - Pe-al nostru steag”), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.

După acea perioadă, a urmat cea mai frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale „Crai nou” (prima operetă românească, având premiera la Brașov, în Sala Festivă a Gimnaziului Românesc), piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 și 23 martie, pe aceeași scenă. În același an, opereta este montată și la Oravița.

Printre lucrările sale se numără: „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostașilor români” și altele.

Ciprian Porumbescu se stinge din viață în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său și ai surorii sale, Mărioara pe data de 6 iunie 1883, la 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză.

Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii "Sfântul Dumitru". El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul SV-IV-m-B-05697. ^[4]

În 1950, principala instituție de învățământ de muzică din România primește numele său: Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din București, și poartă acest nume până în anul 1990.

Întreaga sa creație muzicală se încadrează în sfera curentului romantic; manifestând în totalitate elemente tehnice și de expresivitate ale acestui curent. În lucrările sale, Porumbescu inserează tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afișează o serie de trăiri personale, gânduri și idei, ce doar în acest mod pot fi auzite.

Casa memorială „Ciprian Porumbescu” Stupca

Casa memorială „Ciprian Porumbescu”, Stupca

Statuia lui Ciprian Porumbescu, Stupca

Mormântul lui Ciprian Porumbescu din Stupca

Casa memorială „Ciprian Porumbescu” din Stupca

Casa „Ciprian Porumbescu” din Suceava, situată în Str. Prunului nr. 1

Bustul lui Ciprian Porumbescu, amplasat în Parcul Profesor Ioan Nemeș din Suceava

Bustul lui Ciprian Porumbescu din Iași

Sala Festivă a Gimnaziului Românesc, locul primei reprezentații a operetei „Crai nou”

Conservatorul Ciprian Porumbescu

· 1857: Gheorghe Ionescu-Gion (n. 14 octombrie 1857, Pitești - d. 29 iunie 1904, București) a fost un profesor, istoric, ziarist, publicist, cronicar literar și teatral, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, inspector general în învățământul secundar, vicepreședinte al Ateneului Român, membru corespondent al Academiei Române.

Părinții lui Gheorghe Ionescu - Gion au fost Ion Ionescu și Anica Pîrvanovici, care erau oameni de condiție materială modestă. Își petrece copilăria în orașul natal, fie colindând străzile cu „trotuare făcute dintr-o cărămidă" , adăpostindu-se vara de căldură și toamna de ploaie sub „marchizele turcești" - „streșini de șiță", care adumbreau tarabele negustorilor. ^[1]

După studiile primare la Pitești, G. I. Ionnescu urmează studii secundare la București, la liceele „Gheorghe Lazăr" și „Sfântu Sava". În anii de liceu s-a evidențiat în studiul istoriei și al limbilor moderne, ceea ce a contribuit la obținerea poziției de meditator al copiilor naturali ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza, călătorind cu ei prin Italia și Spania, cu scopul cunoașterii monumentelor istorice din cele două țări.

Își continuă studiile la Universitatea din București, unde este studentul apropiat al lui Hasdeu și Odobescu, sub influența cărora a rămas toată viața. Studentul celor doi mari scriitori obține o bursă din partea Ministerului Instrucțiunii Publice și își desăvârșește studiile la Paris și Bruxelles, întorcându-se în țară. în 1884, cu titlul de doctor în litere și filosofie.

Își începe activitatea didactică la douăzeci și șase de ani, mai întâi fiind profesor de istorie la Școala normală de institutori din capitală, și, după desființarea acesteia, ocupând postul de profesor de limba franceză la liceul „Matei Basarab".

Pe o durată scurtă este inspector școlar și apoi secretar general în Ministerul Instrucțiunii publice.

Debutează în publicistică în anul 1876, în ziarul Telegraful din București, unde colabora, ca și la Binele public, din perioada studiilor în străinătate. Acum se decide să-și modifice numele. El se „botează englezește", combinând inițiala prenumelui (G.) cu prima silabă din numele de familie (Ion...), rezultând Gion, nume sub care se face cunoscut în publicistica românească.^[2]

De la 1884 până la 1891 este redactor la Românul, apoi la Revista nouă, de la apariție (1887) până la dispariția ei (1895), colaborând și la alte publicații. În Revista nouă publică în mai multe numere pagini pitorești din Istoria fanarioților în România (în numerele revistei din anii 1887 și 1888). Stilul articolelor sale este colorat, bogat în perioade lungi, întoarse cu iz arhaic, în interogări și exclamații retorice, alternând tonul și ritmul, trecând de la pamflet violent, rechizitorial, la meditație și la imn de slavă.^[3] Un aparat critic bogat probează ampla documentare a unui studiu erudit, fără a fi sec și greoi. Alte articole relatează călătoria lui Carol al XII-lea, regele Suediei prin Țara Românească, în Revista nouă din 1890.

Se căsătorește în jurul vârstei de patruzeci de ani cu Ana Ciupagea. Ajunge membru corespondent al Academiei și devine un obișnuit al curții regale. Fiind bolnav de inimă a murit subit la 29 iunie 1904. Discursul funebru este pronunțat de Grigore Tocilescu. Este înmormântat la cimitirul Bellu din București, în vecinătatea lui Petre Ispirescu, pe care îl aprecia atât de mult.

Opera:

Portrete istorice (1894);
Din istoria fanarioților (1891);
Istorie a Bucurescilor (1899);
Geografia în cronicarii români. Conferință (1889);
M. Kogălniceanu și răpirea Basarabiei (1894);
Istoria națională în istoria universală (1900)

Gheorghe Ionescu-Gion

* 1863: Grigore Basarabescu (n. 14 octombrie 1863 - 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de cavalerie în campania anului 1916.^[3]

A fost fratele generalului Ioan Basarabescu.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Grigore Basarabescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 4 Roșiori, al Brigăzii 2 Călărași și al Diviziei 2 Cavalerie.^[4]^[5]^[6]^[7]

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 2 Cavalerie, în perioada 15 /28 august -28 septembrie/ 10 octombrie 1916

Grigore Basarabescu

* 1864: Stefan Żeromski (n. 14 octombrie 1864, Kielce, Polonia – d. 20 noiembrie 1925, Varșovia, Polonia) a fost un romancier și dramaturg polonez. A scris romanul Oameni fără adăpost cunoscut și ca Doctorul Judym sau nuvele ca Ecourile pădurii, Soldatul rătăcitor, Amurg, Uitare, Ne sfîrtecă corbii și ciorile.

A fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru Literatură

Stefan Żeromski

· 1872: S-a născut Petre P. Negulescu, filozof şi om politic, membru al Academiei Române; (m. 1951).

* 1873: Jules Rimet (n. 14 octombrie 1873 – d. 16 octombrie 1956) a fost președintele Federației Franceze de Fotbal din 1919 până în 1946 și al FIFA între 1921 și 1954.De numele lui se leaga Cupa Mondiala Jules Rimet,care este data o data la 4 ani,castigatorului Campionatului Mondial de Fotbal.

Jules Rimet
Jules Rimet în 1920

· 1879: Miles Franklin, scriitoare și feministă de origine australiană (d. 1954)

· 1882: S-a născut Eamon de Valera, prim-ministru în mai multe rânduri al Republicii Irlanda şi preşedinte al statului în perioada 1959-1973. De Valera a fost unul dintre marii luptatori irlandezi pentru dobândirea independenţei ţării faţă de Marea Britanie, independenta care a fost proclamata în 1948. De Valera a fost întemnițat în urma participării la Rascoala de Pasti din 1916 și ar fi fost executat de britanici, dacă nu ar fi avut pașaport american. A fost eliberat în cadrul amnistiei din 1917 și a fost ales în același an președinte al partidului nationalist irlandez Sinn Fein. De Valera a fost reținut din nou în 1918 pentru activitatea sa în cadrul partidului Sinn Féin, dar a evadat din închisoarea Lincoln și a petrecut doi ani ca luptător de gherilă în Armata Republicana Irlandeza ( IRA). A murit la 29 august 1975. În 1921 printr-un acord anglo-irlandez Irlanda a devenit dominion britanic (cu excepția Irlandei de Nord, Ulsterul). În 1922 începe un adevărat război civil care opune pe cei care refuză împărțirea insulei celor de la guvernare. În 1937 Irlanda se declară independentă și suverană sub numele de Éire. Este adoptată o nouă Constituție. În al doilea razboi mondial Irlanda și-a declarat neutralitatea. În 1948 se proclamă Republica Irlanda și iese din Commonwealth. În 1955 devine membră ONU; în 1973 al CEE.

Éamon de Valera

* 1883: Mircea Zorileanu (n. 14 octombrie 1883, București,^[1] d. 10 februarie 1919, Nervi, Italia^[2]) a fost un ofițer, unul dintre pionierii aviației române, fiind al doilea aviator brevetat în România, după Ștefan Protopopescu.^[3] A avut o fire poetică, scriind câteva cărți și numeroase articole în sprijinul aviației. Numele său a fost dat filialelor teritoriale Ghimbav și Sânpetru (Brașov) ale Aeroclubului României.

Mircea Zorileanu se naște în 14 octombrie 1883 ca al treilea și ultimul copil al medicului militar Mr. Nicolae Zorileanu,^[4] care ulterior avea să avanseze până la gradul de general de brigadă,^[1] și al Eufrosinei Popescu^[5]. Numele de familie provine de la cel al cătunului Zorila, (sau, după alte surse Zorileni^[4]) situat în comuna Broșteni din județul Mehedinți, de unde tatăl său era originar.^[1] Avea două surori, mai mari, născute în 1881 și 1882.^[4]

Tatăl său a fost mutat cu serviciul la Târgoviște, unde, între anii 1894-1896 Mircea frecventează cursurile gimnaziului „Enăchiță Văcărescu”.^[1] În anul 1896 familia sa se întoarce în București, iar el își va continua cursurile gimnaziale la gimnaziul „Cantemir Vodă”, pe care îl va absolvi în 1898.^[4] În 1898 promovează printre primii examenul de admitere la Liceul Militar din Craiova, după absolvirea căruia în 1903^[4] se orientează spre Școala militară de ofițeri de infanterie, specialitatea cavalerie.^[1]^[4]

La 22 iunie 1905 Mircea Zorileanu primește gradul de sublocotenent și este repartizat la Regimentul 1 roșiori din Galați. În dorința de a se perfecționa, urmează Școala specială de cavalerie din Târgoviște, iar în 1909 Școala de cavalerie italiană de la Tor di Quinto. La 1 aprilie 1909 este mutat la Divizionul de cavalerie Dobrogea, cu garnizoana la Tulcea. Exact peste un an, la 1 aprilie 1910 este avansat locotenent. În vara anului 1910 suferă, în urma unei căzături de pe cal, câteva fracturi și este declarat inapt pentru echitație.^[6]

Mircea Zorileanu la școala din Mourmelon, în august 1911.

În acea perioadă, mai ales în urma primului zbor efectuat în România de Louis Blériot în 31 octombrie 1909,^[7] se discută foarte mult despre aviație, de care Mircea Zorileanu se simte atras. În toamna anului 1910, cu puțini bani pleacă în Franța,^[6] la școala de aviație Blériot a lui Roger Sommer, de la Mourmelon le Grand, pe care o frecventează între 12 noiembrie 1910 și 13 februarie 1911, fără însă a obține brevetul de pilot în acel moment. Reîntors în țară este solicitat să devină instructor la „Școala de pilotaj” de la București a prințului George Valentin Bibescu. Deși era bun pilot, nu era încă brevetat, astfel că în data de 15 iulie 1911 execută în fața unei comisii militare un zbor cu un monoplan Blériot, zbor în urma căruia primește al doilea brevet de aviator acordat în România,^[1] primul fiind acordat în data de 9 iulie 1911 slt. Ștefan Protopopescu de la Școala nr. 1 de pilotaj de la Chitila. În august 1911 se întoarce la școala din Mourmelon, iar în 22 august 1911 obține brevetul de pilot al acestei școli, al 587-lea.^[8]

Pentru popularizarea aviației, Zorileanu împreună cu lt. Nicolae Capșa, tot de la școala de pilotaj a lui Bibescu, execută cu două avioane Blériot o serie de raiduri. La 6 octombrie 1911 zboară pe ruta București – Ploiești, ocazie cu care au urcat la înălțimea de 1000 m, record național, iar la 29 octombrie zboară până la Târgoviște.^[1] În data de 22 octombrie 1911 este decorat cu medalia Virtutea Militară de aur, pentru curaj și iscusința în zbor.^[9]

La școala de aviație de la Cotroceni. Ion Istrate (x), Mircea Zorileanu (xx), George Valentin Bibescu (xxx), Nicolae Capșa (xxxx)

La 1 aprilie 1912 Cele două școli de aviație care funcționau la Cotroceni se unesc. Sesizându-se potențialul aviației, sub patronajul lui Carol I se înființează Liga Națională Aeriană, a cărei școală de aviație era la Băneasa. Aici sunt detașați în iulie 1912 Mircea Zorileanu și Nicolae Capșa. În 20 octombrie 1912 ei reușesc să urce la 2500 m, nou record național, însă, datorită condițiilor de zbor (aparat fără cabină) Zorileanu se îmbolnăvește și are nevoie de un an de spitalizare. După revenire, în data de 1 aprilie 1914 este avansat căpitan. Continuă seria recordurilor și în data de 17 septembrie 1915 trece pentru prima dată în zbor munții Carpați

Mr. Mircea Zorileanu decorat, lângă un aparat Blériot XI.

După intrarea României în război, la 15 august 1916, căpitanul Mircea Zorileanu este numit la comanda unei escadriel de recunoaștere și bombardament, efectuând o serie de misiuni de observație în Oltenia. Datorită cursului războiului, Grupul 1 aeronautic (din care făcea parte și escadrila lui Zorileanu) este mutat întâi la Tecuci, iar în primăvara anului 1917 la Onești. Execută numeroase misiuni pentru Armata a 2-a română, exemple fiind cea din noaptea de 12-13 iunie 1917, când, împreună cu lt. Ștefan Sănătescu, a bombardat Fabrica Covasna și gara Brașov, respectiv misiunile de fotografiere aeriană efectuate împreună cu Constantin Gonța.^[2] Pentru apărare, face rost de o mitralieră pe care o montează pe avion și cu care efectuează o serie de trageri, însă este criticat, deoarece se considera că aparatul este prea slab pentru a susține o astfel de armă.^[11] În timpul misiunilor are un accident ușor, dar care îi agravează sănătatea.^[12]La începutul lui 1917 Mircea Zorileanu a fost detașat la Escadrila „Farman 2” din cadrul Grupului 1 de aviație, fiind specializat în misiuni de bombardament. Merită amintit atacul unui punct de comandă de divizie a inamicului, gările Brețcu și Brașov unde se găseau aglomerări de trupe ale inamicului, precum și aerodromuri ale acestora. Aceste bombardamente s-au executat pe timp de noapte, într-o perioadă când avioanele erau lipsite de aparatură de navigație și ochire, fapt ce făcea ca aceste acțiuni să fie apreciate ca adevărate performanțe. În primăvara lui 1917, Zorileanu a executat un număr de misiuni de recunoaștere și observare, totalizând 45 de ore de zbor. Pe lângă acestea, numai în prima parte a lunii mai 1917 s-au executat 30 de ore de zbor în misiuni de bombardament. Pentru toate faptele sale a fost decorat cu ordinul național „Steaua României” cu spade în grad de cavaler și alte ordine și medalii.^[13] În 1917 este avansat maior

Monumentul Aerului (Memorialul Zorileanu), Piața Quito, sector 1, București

Având sănătatea zdruncinată și simțindu-se tot mai rău, în toamna anului 1918 pleacă la Arosa, în Elveția, unde mai fusese la tratament. Însă, deși în decursul timpului a fost sprijinit financiar de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, cpt. Andrei Popovici și generalul Dumitru Iliescu, acum banii nu i-au ajuns decât pentru două luni.^[14] În ianuarie 1919 pleacă în Italia, la Genova, unde, lipsit fiind de acte și mijloace, autoritățile italiene au dubii privind identitatea sa. În urma mărturiei d-nelor Lucia Cosma și Veturia Goga (soția lui Octavian Goga), care erau la Genova și-l cunoșteau, este internat prin diligențele d-nei Zoe Gârbea Tomellini întâi în spitalul Lido, iar după puțin timp transferat într-un spital din Nervi. Era însă prea târziu și se stinge în spital în data de 10 februarie 1919^[2] (după alte surse la 14 februarie 1919^[12]). Este incinerat a doua zi la cimitirul Staglieno din Genova, ceremonie în timpul căreia primește onorul pilotului italian Mario Stoppani, care zboară deasupra cu un aparat Ansaldo S.V.A..^[12]

În anul 1937 Aeroclubul Regal al României i-a ridicat un monument în piața Quito din București, la întretăierea străzilor Paris, Praga și Varșovia, monument în temelia căruia este zidită urna, adusă în țară de la Nervi, cu cenușa maiorului aviator Mircea Zorileanu

În perioadele în care își refăcea sănătatea la băi, sau în momentele de relaxare, Mircea Zorileanu a scris câteva lucrări și mai multe articole în sprijinul aviației. În 1916 scrie Pentru Carpații noștri, publicat la București, sub pseudonimul Meșterul Manole, în care adună impresii, informații și reflecții despre școala de aviație, aviatori, aviație și viitorul ei.^[1] În 1917 publică în colaborare cu Marcel Drăgușanu la Piatra Neamț Pe urmele libertății. În 1918 publică la Iași Ion Pripitu, poștaș aerian, în care face considerații cu privire la viitorul aviației în domeniul civil.^[2]

În afară de asta publică diverse articole în presa vremii și în Revista Automobilă.^[2] Cu această ocazie lansează celebrul dicton „Avem și noi oceanul nostru”

Mircea Zorileanu

* 1885: Marin D. Drăcea (n. 14 octombrie 1885 - d. 14 iunie 1958) a fost un silvicultor român, profesor la Facultatea de silvicultură a Politehnicii din București, promotorul introducerii în România a silvotehnicii moderne. A fost întemeietorul și timp de 15 ani directorul Institutului de cercetări forestiere.

În 2010 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române Născut la 14 octombrie 1885 în satul Izvoru, din actualul județ Giurgiu. Marin Drăcea a fost al doilea din cei opt copii ai lui Dumitru Drăcea și Ioanei Drăcea. Primele trei clase primare le-a făcut în satul natal. A patra clasă primară și prima clasă gimnazială le-a absolvit în Giurgiu. A absolvit următorii doi ani la Liceul Matei Basarab din București. Clasa patra gimnaziala o urmează la Liceul Sf. Sava. În cursul superior a trecut ca bursier la Liceul Gheorghe Lazăr, urmând secția real. În toamna anului 1905 s-a înscris la Școala Superioară Silvică de la Brănești unde se clasifică primul la examenul de admitere și pe care o absolvă în anul 1910 cu deosebit succes, fiind reținut ca asistent universitar.

Specializare în Germania[modificare | modificare sursă]

În toamna anului 1912 i se acorda un concediu de studii pentru specializare în Germania. S-a înscris pentru doctorat la Universitatea din München la profesorul Schupfer cu tema ,, Contribuțiii la cunoașterea salcâmului din România, cu o privire specială asupra culturii sale din Oltenia”. Din cauza primului război mondial Drăcea nu și-a putut prezenta teza de doctorat decât în ianuarie 1923, când a obținut titlul de doctor cu calificativul ,,Summa cum laude”. În anul 1923 Marin Drăcea a fost numit profesor titular la Școala Politehnică din București -Secția Silvică.

Bursă în Statele Unite ale Americii

În februarei 1927 a obținut o bursă a fundației Rockefeller pentru studii de specializare în Statele Unite ale Americii pe timp de un an. La stațiunea experimentală forestieră ,,Apalachian Forest Experiment Station” de la Ashville a urmărit îndeosebi problemele legate de ,,tipurile de arborete” și de organizarea stațiunii și a lucrărilor de cercetare, precum și de organizarea administrației pădurilor. La Madison, în ,,The Forest Products Laboratory” a studiat cursurile de tehnologia și industrializare a lemnului.

Profesor titular[modificare | modificare sursă]

Întors în țară și-a continuat activitatea didactică fiind profesor titular de silvicultură și tehnologia lemnului la Facultatea de Silvicultură a Politehnicii din București, până în anul 1947 când a fost forțat să se pensioneze.

De la mijlocul anului 1919 și până la finele lui 1920 a lucrat în administrație ca șef al Ocolului Silvic Țigănești. La initiațiva sa, împreună cu colegul si prietenul Marin Rădulescu, a fost conturată o metodă pentru regenerarea arboretelor derivate de șleau de câmpie din care lipsește stejarul sau este insuficient, metodă care a îmbogățit tehnica silvică românească și europeană.

În anul 1930, potrivit Legii organice privind organizarea și administrarea pe baze economice a întreprinderilor publice (1929) a fost adoptată Legea specială pentru administrarea pădurilor. În acest cadru legislativ s-a înființat Casa Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.). Conducerea acestei regii a fost încredințată profesorului Marin Drăcea care s-a dovedit un inovator și organizator de excepție. În anul 1930 a organizat un birou de studii, unul de publicații și trei laboratoare: de soluri, de entomologie, de botanică și patologie forestieră. Concepția promovată de Marin Drăcea a revigorat cultural și economic silvicultura românească, fiind și astăzi un model de organizare pentru Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA. Pe baza acestei gândiri, prin autofinanțare C.A.P.S. a reușit în anul 1934 să reîmpădurească 19.000 de hectare.

Arătând că țara noastră are nevoie de un organism de cercetare științifică ce poate sprijini întreaga economie forestieră, a obținut prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 561 din 16 mai 1944 înființarea Institutului de Cercetări și Experimentație Forestieră (I.C.E.F.), care avea în atribuțiile sale rezolvarea științifică a problemelor puse de toate pădurile țării. O dată cu înființarea Institutului de Cercetări și Experimentație Forestieră, profesorul Drăcea părăsește conducerea Casei Autonome a Pădurilor Statului pentru a se putea dedica în calitate de director dezvoltării cercetării științifice. În anul 1933 când Marin Drăcea a luat conducerea institutului, acesta a pornit opera de creare a științei silvice românești cu 14 ingineri silvici cercetători și 10 cadre ajutătoare.

Timp de 12 ani cât Marin Drăcea a condus institutul acest număr a crescut la 173. În această perioadă I.C.E.F. a avut o contribuție esențială pentru știința silvică românească ale cărei rezultate sunt consemnate în 12 volume de Anale (Seria I) și 68 de broșuri (Seria II-a -Referate). Profesorul Drăcea are meritul de a fi fost gânditorul care a sesizat problemele mari ale economiei noastre forestiere, aducând cea mai mare contribuție la progresul științei silvice.

Cel de-al șaselea președinte[modificare | modificare sursă]

În anul 1934 Marin Drăcea a devenit cel de-al șaselea președinte al prestigioasei societăți ,,Progresul Silvic” pe care a ridicat-o la cel mai înalt nivel pe care l-a cunoscut în lunga ei existență. Sub conducerea sa, Societatea ,,Progresul Silvic” a avut menirea de a lega trecutul de viitor pentru propășirea economiei forestiere.

Secretar general al ministerului.[modificare | modificare sursă]

Pe timpul unuia din cele patru mandate ale academicianului Gheorghe Ionescu-Șisești ca ministru al Agriculturii și Domeniilor, în anul 1939, Marin Drăcea a fost numit în cea mai mare funcție de profil forestier în administrația de stat: secretar al ministerului de resort. În această funcție a acționat ferm asigurând performanțe silvice neegalate în alte perioade nici în prezent, după cum urmează: suprafața împăduririlor terenurilor degradate în afara fondului forestier a atins cote de 10.000-12.000 de hectare în anii 1939-1940, ca efect al demersurilor de conștientizare forestieră s-a redus ritmul defrișărilor, s-a pus în aplicare interdicția pășunatului în pădurile statului, s-au redus tăierile ilicite.

Marin Drăcea a reușit să întregească patrimoniul național cu noi plantații. A avut în vedere ca în zece ani să împădurească majoritatea terenurilor degradate și să realizeze perdele forestiere de protecție. Planurile și progresele realizate în acest domeniu i-au creat lui Drăcea o faimă de legendă, făcând din știința silvică temelia unui apostolat pentru apărarea pădurilor și integritatea lor. În anul 1939 a ajuns senator, nefiind înscris în niciun partid politic.

Gânditorul economiei forestiere[modificare | modificare sursă]

Opera lui Marin Drăcea referitoare la întemeierea, organizarea și dezvoltarea administrației silvice și cercetării științifice forestiere din România constituie un eveniment de referință în istoria silviculturii românești. Marin Drăcea a reușit să elaboreze o doctrină forestieră națională de nivel european, o operă care a privit deopotrivă modernizarea învățământului superior silvic, cercetării științifice, legislației forestiere și, nu în ultimul rând, silviculturii românești.

În anul 2010 a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Date personale
Marin Drăcea
Născut	14 octombrie 1885
Decedat	14 iunie 1958
Ocupație	Silvicultor
Modifică date / text

Membru post-mortem al Academiei Române

* 1890: Dwight David Eisenhower, GCB (n. 14 octombrie 1890 - d. 28 martie 1969), cunoscut în mod afecționat și ca Ike, a fost un general și om politic republican american. A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) și în Vestul Europei (1944 - 1945). A fost primul comandant suprem al forțelor armate ale NATO (1949 - 1952) și președinte al SUA între anii 1953 și 1961. Doctrina sa, susținând protecția împotriva comunismului, a marcat profund politica internă și externă a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 și 1960.

Dwight David Eisenhower

Părinți

David Jacob Eisenhower[*]
Ida Stover Eisenhower[*]

Frați și surori

Milton S. Eisenhower[*]
Earl D. Eisenhower[*]
Edgar N. Eisenhower[*]

Căsătorit cu

Mamie Doud Eisenhower

Număr de copii

Copii

Doud Eisenhower[*]
John Eisenhower[*]

al 34-lea Președinte al Statelor Unite
În funcție 20 ianuarie 1953 – 20 ianuarie 1961
Vicepreședinte	Richard Nixon
Precedat de	Harry S. Truman
Succedat de	John F. Kennedy

· 1890: Louis Deliuc, critic francez de film (d. 1924)
* 1891: Gabriela Chaborski (scris uneori Chaborschi^[1] în sursele în limba română) (n. 14 octombrie 1891, Bârlad - d. 25 noiembrie 1936) a fost o chimistă română de origine poloneză, de religie catolică, fiica lui Ludovic Chaborski, emigrat în 1868 din Polonia, stabilit la Bârlad și apoi la Ploiești (1877), căsătorit Emilia Schnell de origine germană, naturalizat în 1886, angajat al Societății Acționarilor Căilor Ferate Române.^[2]

Documentele vremii vorbesc însă și mai înainte de acest nume. Într-o lucrare ce tratează subiectul ciumei din 1828, este menționat și "Chaborski, medic al spitalelor vremelnice din Focșani"

Gabriela Chaborski a absolvit, în anul 1911, liceul real din Ploiești, cu media 9.20,^[4]^[5] după care a urmat cursurile Facultății de Științe Fizico-Chimice a Universității din București, bursieră prin concurs, obținând licența în anul 1914.^[6]

Continuă apoi studiile la Universitatea din Geneva, Elveția, ca bursieră a statului, obținând titlul de doctor în științe fizice, specialitatea chimie, cu lucrarea Recherche sur les levures termophiles et cryophites.^[7] Pe durata studiilor de doctorat obține certificate speciale din partea profesorului de chimie-fizică Philippe-Auguste Guye.

Gabriela Chaborski

* 1892: Andrei Ivanovici Eriomenko (în rusă Андре́й Ива́нович Ерёменко; n. 14 octombrie 1892 – 19 noiembrie 1970) a fost un mareșal al Uniunii Sovietice. A avut o carieră lungă, inegală în cel de-al Doilea Război Mondial. Luptând pe mai multe fronturi a fost comandant al celor mai multe armate ca oricare alt general al Armatei Roșii, exceptându-l poate pe Markian Popov. Era dotat cu un simț tactic excelent, dar a rămas în umbra celor mai ofensivi comandanți: Konstantin Rokosovski, Gheorghi Jukov și Ivan Konev.

Andrei Ivanovici Eriomenko Андре́й Ива́нович Ерёменко
Eremenko în 1938

* 1894: Constantin Băicoianu (n. 14 octombrie 1894, Brăila - d. 1978) a fost un inginer agrozootehnist. A efectuat primele experimentări de fecundare artificială al ovine, a publicat o serie de lucrări în premieră pe această temă. A studiat și cercetat în domeniul aviculturii, a obținut rezultate în ameliorarea rasei autohtone de taurine (rasa sură de stepă).

În 1917 s-a înscris la Academia de Agricultură din Cluj, unde a obținut diploma de inginer agronom în anul 1921, apoi a urmat o specializare la Paris. În anul 1922 a primit o bursă pentru specializare în Germania, la Berlin, în domeniul zootehniei. A obținut, în 1926, titlul de „doctor în zootehnie“ la „Hochschule für Bodenkultur“ de la Viena.

La întoarcerea de la studii a primit un post în Uniunea Camerelor Agricole ca „specialist zootehnic“, iar în anul următor (1928), C. Băicoianu a fost acceptat conferențiar onorific de avicultură, la Academia de Agricultură din București. El este cel care a fondat atât acest curs cât și cercetările în această ramură a zootehniei.^[1]

În perioada următoare a fost numit membru de onoare al Academiei de științe agricole al Societății italiene pentru progresul zootehniei și primește diploma de onoare a Institului de experimental italian din Milano, Lazzaro Spallanzani.

În 1931 a întemeiat prima stațiune avicolă din România, la Băneasa.

Lucrări:

Mediul și ereditatea. Acțiunea lor în creșterea animalelor (1929)
Valorificarea producției animale (1941)
Genetica animală (1956)
Zootehnia generală (1958)
La fécondation artificielle, son état actuel, son importance, sa technique (Congresul internațional de la Zurich, 1939)
L'influenza della caseina iodata a degli alimenti vegetali sulla produttività degli animali (Congresul de la Milano, 1959)
Recherches sur les indices productifs et cytogénétique chez les porcs (Congresul de la Madrid, 1974)

· 1894: Edward Estlin Cummings (n. 14 octombrie 1894 - d. 3 septembrie 1962) a fost un poet, dramaturg, eseist și pictor american. Scrierile sale exprimă revolta antisocială a individului, protestul împotriva războiului și cultivă expresia șocant-cinică, inovațiile sintactice și bizareriile de aranjament tipografic.

Opera:

1923: Lalele și hornuri ("Tulips and Chimneys");
1923: Fără mulțumiri ("No Thanks");
1940: Poeme ("Poems");
1922: Camera imensă ("The Enormous Room");
1927: Lui ("Him");
1946: Santa Claus.

E. E. Cummings

* 1894: Percy Ernst Schramm (n. 14 octombrie 1894, Hamburg, Imperiul German – d. 12 noiembrie 1970, Göttingen, RFG) a fost un istoric german al simbolurilor și ritualurilor politice medievale. Cercetările sale s-au axat în principal pe ideologia statului medieval, cu accent pe modalitatea în care cei care au condus Sfântul Imperiu Roman din evul mediu și-au reprezentat autoritatea prin imagini și rituri. Opera sa este considerată drept crucială și în ceea ce privește istoria artei și teoria politică și demonstrează importanța simbolurilor, ceremoniei liturgice, a gesticii și imaginilor ca surse critice pentru istoria politică. O lungă perioadă de timp, între 1929 și 1963, a fost profesor la Universitatea din Göttingen. De asemenea, Schramm este cunoscut și ca diaristul oficial al armatei germane în timpul celui de al Doilea Război Mondial și ca martor cheie în Procesele de la Nürnberg.

· 1896: S-a născut actriţa Lillian Gish una din stelele de prima marime ale filmului mut (“Ordin să ucizi”, “Comedianţii”); (m. 27 februarie 1993). A debutat în cinema în 1912, sub conducerea marelui regizor D.W.Griffith realizând, în perioada de aur a filmului mut, cele mai importante creații din strălucita ei carieră.

· 1906: Hannah Arendt (Johanna Arendt; n. 14 octombrie 1906, Hanovra, Imperiul German – d. 4 decembrie 1975, Upper West Side, New York, SUA) a fost o teoreticiană politică germană, numită deseori filosoafă, deși ea nu s-a considerat niciodată ca atare. Una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, Hannah Arendt a abordat în lucrările sale cele două mari și dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul și antisemitismul.

S-a născut într-o familie de evrei seculari la Linden, Germania în 14 octombrie 1906. Tatăl ei era inginer, iar mama practica muzica. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârșit prin a-și lua doctoratul în filosofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl și Jaspers.

În anul 1925, întâlnirea cu Heidegger devine un eveniment major în viața ei, atât pe plan intelectual cât și sentimental. Era foarte tânără, drăguță și plină de admirație față de maestrul său, cu 15 ani mai în vârstă. În 1929, ea obține o bursă de studii care îi permite să lucreze până în anul 1933 la o biografie a lui Rahel Varnhagen, o femeie de litere evreică din epoca romantismului german. Lucrarea nu va apărea până în 1958. Sub influența lui Kurt Blumenfeld, președintele organizației sioniste, a devenit conștientă de identitatea ei evreiască în timp ce Jaspers încerca s-o determine să adere la esența germană a lui Max Weber.

A fost arestată de Gestapo în 1933, a reușit să scape și s-a refugiat în Franța. În 1941 a ajuns în SUA, unde inițial a scris pentru ziarul de limba germană Aufbau și a lucrat la editura Schoken Books, ocupând în același timp poziții-cheie în diverse organizații evreiești.

În 1951 a apărut monografia monumentală Originile totalitarismului (The Origins of Totalitarianism), în care analiza mecanismelor care au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidențierea structurilor care le asigura menținerea, precum și a consecințelor antiumane pe care le generează. În anii '60 și '70 a ținut cursuri la mai multe universități (Berkeley, Princeton, Chicago) și la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare și reviste, între care Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. În prelegerile publicate sub titlul The Life of the Mind [Viața cugetării] își exprimă îngrijorarea în privința neputinței filosofiei de a influența în bine acțiunile oamenilor. A murit la New York pe 4 decembrie 1975.

În 2012, cunoscuta regizoare de film Margarethe von Trotta produce un film (Hannah Arendt) despre viața ei, rolul titular fiind interpretat de Barbara Sukowa

Hannah Arendt

Căsătorită cu	Günther Anders (1929–1937) Heinrich Blücher[*] (16 ianuarie 1940–30 octombrie 1970)

* 1907: Petrache Lupu (n. 14 octombrie 1907, Maglavit, Maglavit, Dolj, România – d. 14 decembrie 1994, Maglavit, Dolj, România) a fost un cioban din comuna Maglavit, care a pretins că a avut mai multe viziuni divine. În perioada interbelică s-a declanșat un fenomen de masă, Maglavitul devenind loc de pelerinaj pentru mulțimi de oameni. Petrache Lupu s-a născut pe 12 octombrie 1907, în comuna Maglavit, județul Dolju, fiu al lui Gheorghe (atunci în vârstă de 22 de ani) și al lui Floarea (atunci în vârstă de 25 de ani).^[1] Rămas orfan de tată, se îmbolnăvește de "vărsat", în urma căruia rămâne surd și gângav^[2]. Din acest motiv este scutit de armată la 9 martie 1931, punându-i-se diagnosticul de "otită medie spurată, bilaterală, cu performația timpanelor și ușoară idioție"^[3] de către medicul militar. De la vârsta de 12 ani devine cioban, îngrijindu-se de oile ciobanilor mai înstăriți.^[1] Astfel, Petrache rămâne analfabet, având un vocabular redus. ^[4]

În 1932 se căsătorește cu Elisabeta Badea, și are doi copii: Alexandru și Mihai. Acesta din urmă este botezat de Carol al II-lea în septembrie 1935, când îl trimite la Maglavit pe generalul Sichitiu ca reprezentant.

De-a lungul a trei săptămâni, în 31 mai, 7 iunie și 14 iunie 1935, Petrache Lupu are o serie de trei revelații pe care le împartășește consătenilor. Ulterior, datorită unor succesiuni de întâmplări minunate petrecute între oamenii prezenți, alături de cerificarea lor de către sute de persoane, fenomenul capătă rapid amploare^[4]. La aceasta, au susținut unii, a contribuit din plin și presa vremii care a acoperit pe larg subiectul (exp. revistele: Sfarmă Piatră, Gândirea, Dimineața, Realitatea Ilustrată etc.).

Deși fenomenul "Maglavit" își diminuează din intensitate odata cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, rămâne îndeajuns de puternic pentru ca autoritățile comuniste să se arate îngrijorate în politica lor de instaurare a ateismului. Prin urmare, Petrache Lupu este arestat în august 1949 și închis fără judecată la închisoarea Jilava. Este eliberat în luna octombrie a aceluiași an, după care își încetează aparițiile publice.^[1]

În anul 2009, la 15 ani de la moartea sa, trupul său a fost deshumat în prezența unui sobor de preoți și a localnicilor. Osemintele au fost apoi mutate într-o raclă ce se regăsește în mănăstirea Maglavit. ^[5]

Petrache Lupu, soția și copii

Cele trei viziuni de la Maglavit ale lui Petrache Lupu[modificare | modificare sursă]

Conform relatăriilor lui Petrache Lupu însuși, relatări pe care le repeta cu ocazia fiecărei predici pe care o ținea oamenilor^[3], evenimentele s-au petrecut în felul următor:

"Iată ce spune. Vineri, întâia Vineri, a fost în sat.

La scăpătatul soarelui s'a întors la târlă. în drum, lângă tufa de plop, i s'a arătat un om bătrân, un moș. Era gros, zice Petrache și arată cu brațele : așa de gros. Avea păr mare și alb tot părul. Barba până la-brâu, albă. Mustața mare, albă. Haina albă ca mătasa. Nu călca pe pământ. Plutia la două palme dela pământ. Răspândia un miros frumos. L-a întrebat pe Petrache unde se duce, și Petrache a răspuns că sc duce la târlă, îi era frică. Moșul - așa zice el - Moșul i-a spus să meargă să spună oamenilor și preoților să țină duminecile și sărbătorile. Când popa trage clopotul, nu numai unii să vină la biserică și alții la furat porumb în țarină. Copiii să cinstească părinții. Dacă nu se vor face buni cu foc vor fi pedepsiți.

A trecut o săptămână, dar Petrache n'a spus nimic, nimănui. Nu că i-ar fi fost frică de cineva, dar ca să nu râdă lumea. A doua Vinere iarăși i s'a arătat Moșul. L-a întrebat: de ce n'ai făcut ce ți-am poruncit ?

El s'a rugat să-l ierte. Moșul i-a spus: Să-ți faci datoria. Dar iarăș a trecut o săptămână și n'a spus nimănui. Nu că s'ar fi temut, dar să nu râdă lumea. In Vinerea a treia, în acelaș loc, lângă tufa de plop ia eșit Moșul în cale. Cu glas gros și tare ca tunetul l-a întrebat: De ce n'ai spus oamenilor ? De ce nu ți-ai făcut datoria ? El s'a rugat din nou să fie iertat. Să mergi, zicea Moșul, să mergi să spui. El a zis că nu poate să meargă la lume. Cum să merg la lume, să râdă lumea ? Moșul i-a spus să nu se teamă. El îi va ajuta să nu se teamă de nimeni, când va spune ce-i poruncește Moșul".^[4]

Minunile de la Maglavit și controverse în societatea vremii[modificare | modificare sursă]

Părerile privitoare la veridicitatea revelațiilor lui Petrache Lupu au fost împărțite. Istoricul Nicolae Iorga s-a arătat împotriva fenomenului în Congresul Național Bisericesc din 1935^[6]. În ziarul său, Neamul Românesc, Nicolae Iorga își publică pledoaria:

"De ce nu se deschid oare porțile tuturor caselor de nebuni din România, unde sunt atâția oameni buni, religioși și care au viziuni încă mai curioase decât a «moșului»…?"^[7]

Petrache Lupu în nr. 446, August 1935, revista Realitatea Ilustrată

Împotrivă se pronunță și anumiți doctori (fără însă să cerceteze subiectul direct), însă părerile sunt majoritar pozitive^[6]. Unul dintre cei mai aprigi susținători ai lui Petrache Lupu este poetul și ziaristul Nichifor Crainic, care remarcă inteligența nativă a ciobanului, simplitatea, puritatea și simțul practic^[6]. Acesta, alături de numeroase alte persoane, mărturisesc vederea unei "fantome de lumină" în timpul uneia dintre predicile lui Petrache Lupu^[6]. Același lucru este mărturisit și de cunoscutul teolog Dumitru Stăniloae, care, pe lânga aceasta, relatează și o serie de minuni la care a fost el însuși martor^[8]. Per total, au existat numeroase mărturii de vindecări la fața locului, implicând orbi din naștere, surdo-muți, ologi etc.^[8] Ființele luminoase ce păreau a sta în spatele lui Petrache Lupu atunci când acesta predica au fost văzute, de mai multe ori, de mii de oameni simultan^[3]. Aflându-se în vizită în eparhia Aradului, este întâmpinat pretutindeni de mase mari de oameni, unii mărturisindu-și videcarea ca urmare a rugăciunilor lui Petrache, cum ar fi fost cazul unui olog din Timișoara. ^[9]

Conform spuselor lui Nichifor Crainic, Petrache Lupu nu se credea sfânt, și nici nu cerea bani pentru a înființa o mănăstire pe locul revelațiilor. Totuși, a ajuns la punerea pietrei de temelie a mănăstirii de la Maglavit ca urmare a numeroaselor donații, având în intenție și construirea unui spital^[3].

Galerie

Petrache Lupu la stână
Petrache Lupu propovăduind
Petrache Lupu propovăduind

Petrache Lupu
Petrache Lupu rugându-se. Petrache Lupu la stână Petrache Lupu propovăduind Petrache Lupu propovăduind

· 1912: Nucu Păunescu (n. 14 octombrie 1912 — d. 2 octombrie 1980) a fost un actor român de teatru și film.

Filmografie:

În sat la noi (1951)
Mitrea Cocor (1952)
Nepoții gornistului (1953)
Răsare soarele (1954)
Desfășurarea (1954)
Nufărul roșu (1955)
Poveste ca-n basme (1959)
Valurile Dunării (1959)
Porto-Franco (1961) ca Primarul
Tudor (1963)
Un surâs în plină vară (1963)
Străinul (1964)
De-aș fi... Harap Alb (1965)
Haiducii (1966)
Șapte băieți și o ștrengăriță(1967)
Balul de sâmbătă seara (1968)
Haiducii lui Șaptecai (1971)
Zestrea domniței Ralu (1971)
Săptămîna nebunilor (1971)
Bariera (1972)
La Revolte des haidouks (serial Tv) (1972)
Astă seară dansăm în familie(1972)
Pistruiatul (1973)
Porțile albastre ale orașului(1974)
Trei scrisori secrete (1974)
Păcală (1974)
Ștefan cel Mare - Vaslui 1475(1975)
Zile fierbinți (1975)
Prin cenușa imperiului (1976)
Roșcovanul (1976)
Trei zile și trei nopți (1976)
Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 1-2, 4
Trepte spre cer (1977)
Războiul independenței (1977)
Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
Pentru patrie (1978)
Acțiunea „Autobuzul” (1978)
Ultima noapte de dragoste(1980)
Drumul oaselor (1980)

· 1914: Raymond Davis, Jr. (n. 14 octombrie 1914, Washington, SUA – d. 31 mai 2006, New York, SUA) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2002 împreună cu Masatoshi Koshiba pentru contribuțiile de pionierat în astrofizică, în special pentru detecția neutrinilor cosmici.^[4] Koshiba și Davis au împărțit jumătate din premiul Nobel, cealaltă jumătate fiind acordată lui Riccardo Giacconi.

Raymond Davis Jr.

· 1914: S-a născut istoricul Ştefan Pascu, membru al Academiei Române; (m. 2 noiembrie 1998).

* 1919: Mircea Șerbănescu (n. 14 octombrie 1919, Cernăuți, d. 21 iulie 2012, Timișoara), prozator și publicist român, a fost autorul a numeroase lucrări de proză scurtă, romane, antologii de anticipație, articole și memorialistică.

Născut în Cernăuți (actualmente în Ucraina), a fost fiul Corneliei (născută Popescu) și al lui Petre Șerbănescu, inspector vamal.^[2]

A urmat școala primară în Turnu Severin ,unde a început și liceul (1924-1930), pe care l-a continuat în Craiova (1930-1932) și apoi în Timișoara, la Liceul „C. D. Loga" (1935-1938), când a debutat cu povestirea Bătrânul lăutar la revista „Colț de țară", urmată în același an (1937) de volumul de proză scurtă Cadavrul ambulant.

După absolvirea studiilor universitare la Academia de Înalte Studii Comerciale din București (1938-1942), a revenit în Timișoara, unde s-a stabilit și și-a continuat activitatea ziaristică deja începută în perioada 1940-1941 la publicația „Vestul". Între anii 1942 și 1944 a efectuat stagiul militar, fiind mobilizat pe frontul din Bucovina, după care a lucrat ca ziarist, dar și ca redactor, la „Românul" (1945), „Făclia Banatului" (1945-1948), „Drapelul roșu" (1948-1950), colaborând și la publicațiile „Colț de țară", „Fruncea", „Scrisul Bănățean" (devenită apoi „Orizont", „România literară" etc., în perioada tulbure de tranziție a puterii politice spre regimul comunist. Cu toate că unele din publicațiile la care a lucrat erau patronate politic („Românul" de către Partidul Național Liberal, „Făclia Banatului" de către Partidul Social-Democrat, iar mai târziu "Luptătorul bănățean" sub egida Partidului Comunist Român), în ciuda vicisitudinilor vieții și a presiunilor politice, Mircea Șerbănescu nu s-a angajat în niciun partid, nedevenind membru nici măcar al Partidului Comunist

Opera literară:

Cadavrul ambulant, Editura Intelect, București, 1937
Prea târziu, Editura Fruncea, Timișoara, 1942
Biruința, Editura de Stat, București, 1953
Rătăcire, Editura Tineretului, București, 1956
Prețul tăcerii, Editura Tineretului, București, 1957
O fată din cele multe, Editura pentru Literatură, București, 1958
Timișoara, Editura Tineretului, București, 1961
Pagini pentru ochii limpezi, Editura Tineretului, București, 1965
Aventură în lumea albastră, Editura Tineretului, București, 1967
Uluitoarea transmigrație, Editura Tineretului, București, 1968
Privind cinematografic, Editura Albatros, București, 1970
Misterioasa Sirenă, Editura Albatros, București, 1972
Cerc și dragoste, Editura Facla, Timișoara, 1973
Descoperirea de sine, Editura Facla, Timișoara, 1976
Ghiozdanul cu surprize, Editura Ion Creangă, București, 1977
Povești din degetar, Editura Facla, Timișoara, 1978
Stăpânul soarelui, Editura Facla, Timișoara, 1982
Fata din tren, Cartea Românească, București, 1984
Fântâna cu apă vie, Editura Facla, Timișoara, 1985
Inimi în primejdie, Editura Ion Creangă, București , 1985
Fântâna cu apă vie, Editura Facla, Timișoara, 1985
O ardere totală, Editura Militară, București, 1988
Când D'Artagnan a fost să fie fată, Editura Facla, Timișoara, 1990
Floare și îngheț, Editura Juventus, Craiova, 1990
Ieșirea din vis, Anotimpuri literare, Timișoara, 1996
Gemenii n-au nevoie de cuvinte, Editura Eubeea, Timișoara, 1998
Timișoara, memorie literară, I: 1919-1947. Istorie literară și amintiri, Editura Augusta, Timișoara, 2000
Romanul dragostei dintâi, Editura Eurostampa, Timișoara, 2003
Timișoara, memorie literară, II: 1949-2000. Istorie literară și amintiri, Editura Augusta, Timișoara, 2004
O eternă poveste, Editura Eubeea, Timișoara, 2004
Dincoace de Palia de la Orăștie, Editura de Vest, Timișoara, 2004
Neîntoarcerile, Editura Augusta, Timișoara, 2007

· 1920: S-a născut filosoful raţionalist Henri Wald, distinsă figură a culturii româneşti, elev al profesorului Mircea Florian (“Introducere în logica dialectică”, “Expresivitatea ideilor”, “Puterea vorbirii” , “Înţelesuri iudaice”); ( m. 2002).

* 1921: Tadeuș Malinovschi ( pol. Tadeusz Malinowski, n. 14 octombrie 1921, Chișinău - d. 27 februarie 1996, Chișinău) a fost un specialist în domeniul fizicii cristalografiei, de origine poloneză, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.

· 1923: Victor Kernbach (n. 14 octombrie 1923, Chișinău; d. 16 februarie 1995, București) a fost un scriitor român de science fiction și specialist în mitologie, autor al unor lucrări din acest domeniu, între care se remarcă Dicționarul de mitologie generală.

Basarabean, născut la Chișinău (înrudit cu Gheorghe de la Moldova și cu Vasile Conta). Se naște în familia avocatului Eugen Kernbach și a Tamarei (născută Onilă). A fost nepot al poetului Gheorghe din Moldova și al poetei Ana Conta-Kernbach, sora filosofului Vasile Conta. Își petrece copilăria și adolescența în orașul natal, unde urmează Liceul B.P. Hasdeu.

În vara lui 1940 se refugiază cu familia în București. Lucrează la "Vremea", apoi la Evenimentul zilei, patronat de Pamfil Șeicaru.

În 1942 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București. O întrerupe timp de doi ani pentru a pleca pe front. Revine în 1946 și obține licența în litere și filozofie, continuând în paralel activitatea jurnalistică.

Cărți publicate:

1951 – Aspecte din literatura rusă (Editura Socec, București)
1957 – Rime - versuri (Editura de Stat pentru Literatura si Arta, București)
1958 – Țara dintre zăpezi și portocali - ecouri dintr-un itinerar caucazian (Editura Cartea rusă)
1961 – Luntrea sublimă (Editura Tineretului, București)
1963 – Lumini pe strada mare (Editura Tineretului, București)
1966 – Freamăt galactic - versuri (Editura pentru Literatura), București)
1966 – Umbra timpului (Editura Tineretului, București)
1967 – Povestiri ciudate (Editura Tineretului, București)
1968 – Vantul de miercuri (Editura pentru Literatura), București)
1970 – Enigmele miturilor astrale (Editura Albatros, București)
1971 – Tabla de oricalc - versuri (Editura Albatros, București)
1973 – Sensul enigmelor in evolutia concentrica a cunoasterii (Editura Albatros)
1978 – Miturile esențiale (Editura Științifică și Enciclopedică)
1983 – Dicționarul de mitologie generală (Editura Albatros) (Editura Științifică și Enciclopedică București, 1989. ISBN 973-29-0030-X.)
1984 – Biserica în involuție (Editura Politică)
1987 – Vacanțele secrete - pseudobasme (Editura Albatros, București)
1994 – Universul mitic al românilor (Editura Științifică, București)
1995 – Mit. Mitogeneză. Mitosferă (Editura Casa Școalelor, București)
1997 – Penumbra dedicatiilor (Editura Stiintifica, București)

Traduceri:

Maiakovski, Poeme] (1931)
Alexandre Dumas, Stuarții (1943)
Pavel Bajov, Floarea de piatră: și alte basme din Urali (1948)
Maiacovschi despre America: [culegere] (în colaborare cu Al. Philippide, Mihu Dragomir, Argintescu Amza, V. Kernbach, O. Rîureanu, I. Dumbravă) (1950)
Stepan Scipaciov, Căsuța din Șușensk si alte poeme (1950)
N. Pospelov, P. Sablovschi si A. Zercianinov, Istoria literaturii ruse; [în româneste de B. Iordan ; versuri trad. de V. Kernbach] (1950)
Sota Rustaveli, Viteazul în piele de tigru (1956)
Petrus Brovka, Când se unesc râurile, București (în colaborare cu N. Negrea) (1959)
Gh. Leonidze, Versuri alese, București (1959)
Margarita Aligher, Versuri alese (în colaborare cu Cristina Lucian, H. Gramescu, Nina Cassian) (1959)
Basme populare gruzine, București (în colaborare cu Mircea Eleanora)(1961)
Elisaveta Drabkina, Toamna aurie (în colaborare cu Mircea Eleanora) (1961)
M. Prilejaeva, Sub cerul Nordului, București (în colaborare cu M. Grădinaru) (1961)
Armata păcii - antologie, București (1962)
Nicolos Baratașvili, Versuri (1962)
S. Mstislavski, În ajun: Anul 1917 (în colaborare cu A. Verbițchi) (1962)
Konstantin Gamsahurdia, Mâna marelui meșter (1963)
H.G. Wells, Opere alese, III-IV, București, 1964-1965 (în colaborare cu C. Vonghizas și B. Bereanu)
Isaak Babel, Armata de cavalerie: povestiri din Odessa (1965)
Enigma Văii Albe (Povestiri științifico-fantastice bulgare); (în colaborare cu Mihail Magiari) (1967)
M.I. Kazakov, Dramaturgia săgeților roșii și albastre; trad. de Paul Verbitchi ; trad. versurilor de Victor Kernbach (1967)
Bartholomé Bennassar, Inchiziția spaniolă: secolele XV-XIX; traducerea din limba franceza Carmela Roman si Victor Kernbach (1983)
Norah Lofts, Ca trandafirul în floare (1993)
John Buell, Agresiunea (1994)

· 1927: Sir Roger George Moore KBE, cunoscut ca Roger Moore , (n. 14 octombrie 1927, Stockwell[*], Regatul Unit – d. 23 mai 2017, Crans-Montana[*], Elveția) a fost un actor englez, cel mai cunoscut ca interpret al personajului James Bond (între 1972 și 1985), un agent secret britanic ficțional (007) creat de Ian Fleming, respectiv al personajului principal de ficțiune din serialul Sfântul.

Moore a preluat interpretarea personajului agentul secret 007 de la Sean Connery în 1972, apărând prima dată ca James Bond în filmul Live and Let Die (1973), continuând a portretiza spionul britanic pentru încă șase filme din seria filmelor 007, până la „pensionarea” sa din întruparea personajului în 1985.^[9]^[10]

Numit Ambasador UNICEF în 1991, Moore a fost înobilat de regina Elisabeta a II-a în 2003 pentru servicii în opera de caritate. În 2007, a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame pentru munca sa din televiziune și film. În 2008, guvernul Franței l-a desemnat pe Moore ca Comandant al ordinului Ordre des Arts et des Lettres.

Roger Moore

Moore in 1973

Căsătorit cu	Doorn van Steyn (c. 1946; div. 1953) Dorothy Squires (c. 1953; div. 1968) Luisa Mattioli (c. 1969; div. 1996) Kristina Tholstrup (c. 2002; his death 2017)
Copii	3 Cu Kathleen Crowley în Maverick (1961) With Joanna Barnes în The Trials of O'Brien Moore, cca. 1960

* 1928: Paul Lavric (n. 14 octombrie 1928, Berea, județul Satu Mare) este un actor român de teatru și film, care a jucat la la Teatrul Dramatic din Brașov.

Filmografie:

Sfînta Tereza și diavolii (1972) - general român
Ciprian Porumbescu (1973) - gardianul
Stejar – extremă urgență (1974) - ofițer român
Cursa (1975) - George
Trei zile și trei nopți (1976) - președintele Forumului Plugarilor, Ierimia
Iarna bobocilor (1977) - primarul Iustinian
Iarba verde de acasă (1977) - nea Vasile, președintele Sfatului Popular Comunal
Doctorul Poenaru (1978) - nea Fănică, omul politic trecut la averescani
Expresul de Buftea (1979) - bărbatul matur din tren
Jachetele galbene (1979) - Jaguarul
Vlad Țepeș (1979)
Bietul Ioanide (1980) - profesorul universitar Ermil Contescu
Ediție specială (1980)
Munții în flăcări (1980) - Boeriu
Castelul din Carpați (1981) - hangiul Ionas
Croaziera (1981) - Dr. Velicu
Destinația Mahmudia (1981)
La capătul liniei (1982)
Totul pentru fotbal (1982) - responsabilul de cantină Sandu
Bocet vesel (1984)
Eroii nu au vârstă (Serial TV, 1984) Comisarul Beraru
Fapt divers (1984)
Încrederea (1984)
Glissando (1985)
Bătălia din umbră (1986)
Primăvara bobocilor (1987) - badea Vasălie Gumă, ciurdar

* 1929: Niculae Gheran (n. 14 octombrie 1929, București) este un scriitor român, editor, critic și istoric literar.

Tatăl, Gheorghe, a fost angrosist în Oborul Bucureștilor. Mama, Profira, casnică. Ascendență nobilă pe linie maternă. Premiant în clasele primare, îl prinde răsturnarea de la 23 august 1944 ca elev la Liceul „Dimitrie Cantemir”. Este licențiat în Litere al Universității București. Debutează ca autor în paginile revistei ,,Tânărul scriitor". Își va desfășura activitatea în sistemul editorial de stat, unic.

Opere:

Tânărul Rebreanu, București, Editura Albatros, 1986
Liviu Rebreanu: Amiaza unei vieți, București, Editura Albatros, 1989
Sertar, (evocări și documente), București, Editura Institutului Cultural Român, 2004 [1]
Tudor Arghezi: 1880-1967. Biobibliografie, vol. 1-2, București, Editura Institutului Cultural Român, 2005 (în colaborare cu D. Vatamaniuc)
Cu Liviu Rebreanu și nu numai, (evocări și documente), București, Editura Academiei Române, 2007 [2]
Liviu Rebreanu prin el însuși, București, Editura Academiei Române, 2008 (în colaborare cu Andrei Moldovan)[3]
Arta de a fi păgubaș, vol. I, Târgul Moșilor, Biblioteca Bucureștilor, 2008 [4]

· 1930: Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga (nume la naștere Joseph-Désiré Mobutu, n. 14 octombrie 1930 - d. 7 septembrie 1997) a fost dictatorul Zairului (azi Republica Democrată Congo sau Congo Kinshasa, pe scurt) din 1965 până în 1997.

Odată cu terminarea Războiului Rece în anii 1990, Mobutu a pierdut mult din creditul străin primit în schimbul intervenției în problemele interne ale vecinilor țării. Mobutu a devenit marginalizat de sistemul pluripartid, amenințat de mișcarea rebelă în estul Zairului și bolnav de cancer de prostată, în final a predat puterea rebelilor lui Laurent-Désiré Kabila pe 16 mai 1997 și a fugit în Rabat, Maroc, unde a murit de cancer.

Mobutu Sese Seko

Căsătorit cu

Bobi Ladawa Mobutu[*]

Copii

Nzanga Mobutu[*]
Kongulu Mobutu[*]

Președinte al Organizației Unității Africane
În funcție 11 septembrie 1967 – 13 septembrie 1968
Precedat de	Haile Selassie I al Etiopiei
Succedat de	Houari Boumediene[*]
Președinte al Republicii Democrate Congo
În funcție 24 noiembrie 1965 – 16 mai 1997
Precedat de	Joseph Kasa-Vubu[*]
Succedat de	Laurent-Désiré Kabila

* 1931: Mihail M. Cernea (n. 14 octombrie 1931, Iași, România) este un sociolog și antropolog român, membru titular al Academiei Române din 2012.^[1]

Absolvent al Facultății de Filosofie din București (1954), Cernea și-a luat doctoratul în 1962 la Universitatea din București.

După unele stagii de specializare în străinătate (Paris, Palo Alto), s-a expatriat în 1974 și a început să lucreze la Banca Mondială, unde a stat până în 1997

Mihail M. Cernea

Date personale

Născut

14 octombrie 1931 (88 de ani)^[1]

Iași, România

Cetățenie

România

Ocupație

antropolog
sociolog[*]

Activitate

Alma mater

Universitatea din București

Premii

Bronislaw Malinowski Award[*]

Membru titular al Academiei Române

* 1932: Wolf Vostell (n. 14 octombrie 1932 în Leverkusen, Germania - d. 3 aprilie 1998 în Berlin, Germania) a fost un artist plastic, unul dintre părinții artei video și mediale apărută în anii 1960.

Wolf Vostell

· 1933: Dan Beizadea, instrumentist, dirijor și compozitor român

· 1938: S-a nascut imparateasa Farah, soţia Şahului Reza Pahlavi al Iranului.

· 1939: S-a nascut Ralph Lauren, designer de moda.

· 1940: Sir Cliff Richard (n. 14 octombrie 1940, Lucknow, India ca Harry Rodger Webb) este un cântăreț de muzică pop britanic. În anul 1995 este ridicat de regina Angliei la rangul de cavaler, devenind astfel primul cântăreț de muzică pop, cavaler.

Cântărețul britanic Cliff Richard, în vârstă de 73 de ani, a fost audiat sâmbătă de Poliția britanică, în cadrul unei anchete care a fost inițiată în urma unor acuzații de agresiune sexuală asupra unui minor, în anii '80, a anunțat purtătorul de cuvânt al artistului. Cliff Richard a mers din proprie inițiativă la sediul Poliției, pentru a discuta cu anchetatorii

Cliff Richard

* 1942: Péter Nádas (n. 14 octombrie 1942, Budapesta) este un scriitor maghiar de origine evreiasca, fiul lui Tauber Klára si Tauber (orig. Nussbaum) László.

Nádas a studiat inițial chimia, iar apoi a lucrat ca fotograf și fotoreporter. Și-a publicat prima povestire în 1965. Cărțile sale tratează în general situația din Ungaria comunistă. În 2008, a vizitat România și a acordat un interviu revistei Observator cultural, în care a și publicat ulterior câteva articole.

Péter Nádas

* 1944: Serghei Covaliov (n. 14 octombrie 1944, Mila 23, județul Tulcea - d. 16 mai 2011, Letea, județul Tulcea) a fost un canoist român, care a concurat în competițiile de canoe la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70 ai secolului al XX-lea.

El a participat la două jocuri olimpice, concurând în cursa de canoe-dublu (C-2) 1.000 m, alături de Ivan Patzaichin, și câștigând o medalie de aur la Mexico 1968 și una de argint la München 1972. Covaliov a câștigat de asemenea trei medalii de aur la campionatele mondiale (C-2 1.000 m: 1966, 1970, 1973), una de argint (C-2 1.000 m: 1971) și una de bronz (C-2 10.000 m: 1971).

A locuit la București, dar avea o casă de vacanță la Letea (județul Tulcea). A murit acolo la 16 mai 2011, în urma unei comoții cerebrale.

· 1945: László Ablonczy (n. 14 octombrie 1945, Bodroghalász-) este un scriitor, jurnalist, critic literar maghiar.

· 1946: S-a nascut Justin Hayward, muzician, membru al formatiei Moody Blues.
* 1947: Rikky von Opel (n. 14 octombrie 1947, New York) este un fost pilot de Formula 1 din Liechtenstein care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1973 și 1974.

· 1948: Marian Papahagi (n. 14 octombrie 1948, Râmnicu-Vâlcea – d. 18 ianuarie 1999, Roma) a fost un critic literar, eseist și traducător român.

Licențiat al Facultății de Filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1968) și al Facultății de Litere și Filosofie din Roma (1972). Membru fondator al grupării „Echinox”. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din București (1988). Debut absolut cu critică literară în revista „Amfiteatru” (1966).

După 1990, a fost prorector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și ministru adjunct al Învățământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj și profesor invitat la mai multe universități din Europa. În ultima perioada a vieții, a fost director la Accademia di Romania din Roma.

Volume:

Exerciții de lectură, 1966; 2003
Eros și utopie, eseuri, 1980
Critica de atelier, 1983
Intelectualitate și poezie, 1986
Cumpănă și semn, studii, 1991
Fața și reversul, eseuri, 1993
Fragmente despre critică, 1994
Interpretări pe teme date, 1995
Rațiuni de a fi, 1999 (postum)

* 1948: Ilie Bratu (n. 14 octombrie 1948, Slobozia Mare, RSS Moldovenească) este un politician din Republica Moldova. Între 1990-1994, a fost membru în Parlamentul Republicii Moldova, fiind unul din cei 278 deputați care au semnat Declarația de Independență a Republicii Moldova

* 1948: András Vetró (n. 14 octombrie 1948, Timișoara) este un sculptor român de etnie maghiară. Este fiul sculptorului Artúr Vetró.

În 1967 s-a înscris la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secția de sculptură, pe care l-a absolvit în 1973. Aici i-a avut ca profesori pe sculptorul Egon Löwith, filozoful György Bretter, estetul László Földes și pe tatăl său Artúr Vetró.^[1]

În 1973 a solicitat numirea ca profesor de desen și istoria artei la Liceul Nagy Mózes din Târgu Secuiesc, localitate în care s-a și stabilit

Sculpturi:

Bustul lui Mozes Turóczi, din Târgu Secuiesc, instalat în 1993 în piațeta din fața casei sale memoriale.
Bustul din bronz al lui Janos Tuzson, instalat în 2010 în Târgu Secuiesc, la intersecția străzilor Kossuth Lajos și Petőfi Sándor.^[3]
Statuia episcopului romano-catolic Áron Márton, instalată în Târgu Secuiesc.^[4]
Placă comemorativă a pedagogului Benedek Ópra (1907-1978), anchetat pentru mișcarea din ’56, amplasată pe peretele școlii din Valea Seacă

András Vetró

* 1949: Anatol Rotaru (n. 14 octombrie 1949, Chișinău - d. 3 octombrie 2013, Chișinău) a fost un fizician, doctor abilitat în științe fizico-matematice, profesor universitar. S-a născut la 14 octombrie 1949 în orașul Chișinău, într-o familie de muncitori. A absolvit școala fizico-matematică nr.32 din Chișinău (1967); Facultatea fizică-matematică, Catedra fizică teoretică a Universității de Stat din Moldova (1972); doctorand la Institutul de Fizică Aplicată al ASM, specialitatea Fizica teoretică și matematică (1976). A făcut post-doctoratul în cadrul aceluiași institut academic (1989), susținând cu succes teza de doctor abilitat în fizică și matematică în 1993. Ambele teze de doctor și de doctor abilitat le-a realizat sub conducerea cunoscutului savant cu mare pondere în fizica teoretică, acad. Sveatoslav Moscalenco.

Activitatea științifică și didactică[modificare | modificare sursă]

Interesele științifice ale fizicianului Anatol Rotaru țin de teoria generală a autoorganizării sistemelor neliniare ierarhice și complexe (sinergetica), teoria haosului dinamic, teoria materiei condensate, optica neliniară, electronica cuantică, biofizica sinergetică, probleme globale ecologice, sinergetica umanitară și socială, organizarea și autoorganizarea sistemelor sociale, a științei și învățământului superior, istoria civilizațiilor.

Activitatea științifică a profesorului Anatol Rotaru s-a reflectat în circa 400 de lucrări științifice, inclusiv 3 monografii, publicate în țară și peste hotare (Rusia, SUA, Anglia, Germania, Olanda, Polonia etc.). În calitate de conducător științific a pregătit 9 doctori și doctori habilitați în științe fizico-matematice. Activitate didactică: a ținut prelegeri și cursuri speciale la Universitatea de Stat din Moldova – fizica generală și fizica sinergetică (Facultatea de fizică); chimia sinergetică (Facultatea de chimie); sinergetica ecologică (Institutul de Științe Reale al USM); sinergetica socială și umanitară (Institutul Internațional de Management al USM); modelarea matematică a sistemelor sinergetice (Facultatea de matematică și informatică a USM); aparatul matematic al sinergeticii (Facultatea de matematică și informatică a USM); Universitatea de Stat de Farmacie „Nicolae Testemițanu”. A fost vicepreședinte al Consiliului Rectorilor din Republica Moldova (1994–2000).

Prof. Anatol Rotaru s-a manifestat energic în activitatea socială în calitate de vicepreședinte al Academiei Internaționale de Informatizare (afiliată ONU), filiala R. Moldova; membru al Consiliului pentru decernarea Premiilor de Stat în domeniul Științei și Tehnicii din Republica Moldova; vicepreședinte al Comisiei de experți pe lângă Guvernul Republica Moldova pentru colaborarea științifică cu țările străine; expert principal al Comisiei de experți a Ministerului Economiei și Reformelor; președinte al Comitetului pentru decernarea Premiului Național în domeniul Științei și Tehnicii (2002-2004).

Savantul și profesorul Anatol Rotaru a deținut și importante funcții de stat: vice-ministru al științei și învățământului (1989–1992); consilier principal pentru cercetarea științifică și învățământ al Parlamentului Republicii Moldova (1992–1994); președinte al Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică din cadrul Guvernului R. Moldova (2000–2004); vicepreședinte al Consiliului Național pentru Acreditare și Atestare (2005–2008). Din 2009 activează în calitate de șef al Direcției politici, management și monitorizare în sfera științei și inovării a Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al ASM, director la Consiliul Consultativ de Expertiza al ASM.

Distincții științifice: Laureat al Premiului Tineretului din Republica Moldova pentru Știință și Tehnică (1982); Laureat al Premiului Prezidiului ASM (1985); Laureat al Premiului Național în domeniul Științei și Tehnicii (2004); medalie de aur și medalie de argint – al V-lea Salon Internațional de Invenții și Tehnologii Noi „Новий час”, Sevastopol, Ucraina (2009).

Titluri academice: a fost ales membru al Academiei Internaționale de Informatizare (ONU); membru al Academiei de Științe din New-York; membru al Academiei Internaționale de Științe a Școlii Superioare (Moscova).

· 1950: S-a nascut Iosif Dan (București), politician român, membru al Partidul Social Democrat, luptator in Revolutia anticomunista din 1989; (d. 5 decembrie 2007, Novosibirsk).

· 1950: Kate Grenville (n. 14 octombrie 1950) este o romancieră și profesoară de scriere creativă de origine australiană.

Kate Grenville

* 1950: Sheila Young Ochowicz (n. 14 octombrie 1950, Birmingham, Michigan) este o fostă campioană americană la patinaj viteză.

· 1951: Lia Manțoc, scenografă română

· 1951: Ștefan Sameș (n. 14 octombrie 1951, Dobroești, Ilfov; d. 17 iulie 2011, București, România^[1]) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României și a fost căpitanul FC Steaua București.

* 1954: Radu Sergiu Ruba (n. 14 octombrie 1954, Ardud) este un scriitor român. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Asociatiei Ziariștilor din România și al Asociației Autorilor Multimedia din Franța.

Radu Sergiu Ruba s-a născut la 14 octombrie 1954, în loc. Ardud, jud. Satu Mare. La unsprezece ani, și-a pierdut total vederea. Între 1974-1978, a studiat filologia franceză și engleză la Universitatea din București. Între 1978-1990, a lucrat ca profesor de limba franceză, de limba și literatura română, ca inspector de specialitate în Ministerul Învațământului și științei, responsabil cu subsistemul educației speciale pentru deficienții de vedere. În 2006 e ales președinte al Asociației Nevazătorilor din România.

Între 1987-1998 conduce, ca redactor șef, revista Litera noastră, publicată în scriere braille și în scriere vizuală. Revine la conducerea acestei reviste, începând de la 1 februarie 2000. A facut parte din colegiile de redacție ale săptămânalelor Phoenix și Tinerama, a colaborat constant la cotidianul Curentul și la revista Oameni în top, precum și la numeroase reviste literare. Din 1992, realizează, la Radio România Actualități, emisiunea săptamânală Ochiul interior, iar din 1999, pe același program, emisiunea literară "Lumina cuvintelor", cu poezie și proză semnată de autorii nevăzători, serial transformat în carte vorbită pe șapte casete. A realizat de asemenea, în direct, emisiunea de 90 de minute "Tiflo-Antena" pe programul Antena Bucureștilor în perioada 1995-1996. Are statutul de colaborator permanent, cu drepturi de autor, al Societății Române de Radiodifuziune. A realizat numeroase materiale pentru Radio Europa Liberă și Radio Europa FM. A fost membru al cenaclului Universitas.

Volume:

Spontaneitatea înțeleasă, poezie, Editura Cartea Românească, 1983;
Iluzia continuă, poezie, Editura Cartea Românească, 1988;
Iubirea și Orientul, poezie și nuvele, Ed. Phoenix, Bucuresti, 1994;
Contrabanda memoriei, nuvele, Ed. Cartea Româneasca, 1997;
Dacă pleci în căutarea mea, antologie personală, Ed. Axa, Botoșani, 1999;
Marginal, poeme, Ed. Dacia, Cluj, 2001;
Demonul confesiunii, roman, editia a doua, editura Limes, Cluj 2009;
Alcătuiește Antologia Scriitorilor Nevăzători din România Constelația Homer, Ed. SAS, București, 1996. Face parte din grupul celor trei autori care au realizat volumul Papa Ioan Paul al II-lea și România, Ed. Z 2000, București, 1999;
Marginal, poeme, Editura Charmides, Bistrița, 2017;

* 1954: Vladimir Țurcan (n. 14 octombrie 1954, Slobozia, Moldova) este un general-maior de poliție și politician din Republica Moldova, care din 31 decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe lista Partidului Socialiștilor din Republica Moldova.^[1]

Vladimir Țurcan a deținut funcția de Ministru al Afacerilor Interne în Guvernul Republicii Moldova în perioada 21 decembrie 1999 - 19 aprilie 2001. Ulterior, el a fost ales ca deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Comuniștilor, exercitând funcția între 2001 – 2002 și Legislatura 2005-2010. Între lunile mai 2009 – august 2009 a îndeplinit funcția de prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova.

Vladimir Țurcan

· 1955: Ion Giurescu (n. 14 octombrie 1955, București, Republica Populară Română) este un politician român, fost deputat în Parlamentul României în legislatura 1996-2000 pe listele PDSR și în legislatura 2004-2008 pe listele PSD. În legislatura 1996-2000, Ion Giurescu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Republica Polonă. În legislatura 2004-2008, Ion Giurescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Cehă, Republica Malta și Republica Elenă.

În iulie 2006 a fost numit vicepreședinte al Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private și a demisionat din funcția de deputat, locul său fiind luat de Irinel Ioan Stativă.^[1]

În perioada 2003-2004, Giurescu a fost președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Date personale
Ion Giurescu
Născut	14 octombrie 1955 (64 de ani) București, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Membru al Camerei Deputaților a României
În funcție 11 decembrie 2004 – 28 iunie 2006
Succedat de	Irinel Ioan Stativă
Circumscripția	Vaslui
În funcție 22 noiembrie 1996 – 10 noiembrie 2000
Circumscripția	Hunedoara

Partid politic	PSD

* 1957: Aurel Șunda (n. 14 octombrie 1957, Timișoara) este un fost fotbalist român, actualmente antrenor. El a antrenat echipe precum CFR Cluj, ACS Poli Timișoara, CS Jiul Petroșani, FC Brașov, FC Ceahlăul Piatra Neamț, Unirea Alba Iulia. A reușit trei promovări istorice cu Unirea Alba Iulia ,CFR Cluj și UMT Timișoara din Liga a II-a, în Liga I.

* 1957: Ikuo Takahara (n. 14 octombrie 1957) este un fost fotbalist japonez.

· 1958: Carmen Trocan, actriță română

* 1958: Tayfun Bademsoy (n. 14 octombrie 1958 în Mersin, Turcia) este un actor german de origine turcă.

Bademsoy emigrează în 1969 când avea 10 ani împreună cu părinții în Germania. Mama lui este actrița Sabahat Bademsoy. Tayfun după bacalaureat studiază între anii 1979 - 1983, psihologie la școala tehnică din Berlin. Cariera de actor a început-o cu filmul TV Zuhaus unter Fremden (Acasă între străini). Bademsoy poate fi văzut frecvent în serialul german Tatort.

Tayfun Bademsoy

* 1960: Hughes de Chavagnac (n. 14 octombrie 1960, Napoli, Italia) este un diplomat francez, care a îndeplinit funcția de consilier personal pe probleme de integrare europeană al președintelui României, Traian Băsescu.

Hughes de Chavagnac s-a născut la data de 14 octombrie 1960 în orașul Napoli (Italia). A studiat la Școala Preparatorie "Sf. Genevieva" de la Versailles (1977–1978), după care a urmat, între anii 1978-1981, cursurile Școlii de Înalte Studii Comerciale de la Paris (HEC), specializându-se în economie. Urmează apoi Institutul de Studii Politice din Paris, secțiunea Administrație Publică (1981-1983) și ulterior și Școala Națională de Administrație (ENA) din Paris (1985-1987).

Între anii 1987–1991, a lucrat ca administrator de serviciu public în cadrul Ministerului Cooperării și Dezvoltării Externe a Franței. În cadrul acestuia a deținut funcția de șef adjunct (1987-1989) al departamentului pentru dezvoltarea întreprinderilor din Direcția politici de dezvoltare, management de program – promovarea investiților private, Întreprinderi Mici și Mijlocii, privatizare, restructurare, sectorul bancar. Apoi, între anii 1990–1991, a fost coordonator pentru Africa de Sud al Departamentului pentru asistență financiară și coordonare geografică.

În perioada 1991–1995, este funcționar pentru Programul PHARE la Direcția Generală de Afaceri Externe a Comisiei Europene de la Bruxelles. În această calitate, s-a ocupat de negocierea cu autoritățile naționale, prezentarea programului comitetelor de management ale UE, licitații și contractare, recrutare de experți, follow-up operațional și financiar. S-a ocupat ca manager de program de aplicarea programului Phare în Lituania, Letonia și Estonia (1992-1993) și apoi în Bulgaria (1994-1995).

În anul 1995, revine în cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Paris, în funcția de șef adjunct al Departamentului pentru relații financiare internaționale din Direcția Afaceri economice și financiare. În această calitate, a fost coordonator și autor principal al Raportului elaborat de Ministerul de Externe (Raportul Praga) privind coordonarea asistenței pentru dezvoltare națională cu implicarea instituțiilor multilaterale (UE, Banca Mondială, ONU).

După un stagiu în diplomație ca Prim consilier politic la Ambasada Franței în Rusia (1998-2001), timp în care a fost și profesor de relații internaționale și chestiuni ale UE la Moscova, Chavagnac este delegat la Reprezentanța permanentă a Franței la Uniunea Europeană, cu sediul la Bruxelles. Aici, lucrează pe postul de consilier pentru politica regională și de pescuit, fiind reprezentant al Franței la Acțiunile Structurale și Grupurile de lucru ale Consiliului pentru Pescuit (2001-2003) și apoi pe cel de consilier pentru zona mediteraneană și Orientul Mijlociu, reprezentant al Franței la Maghreb, Orientul Mijlociu și Grupurile de lucru ale Consiliului Golfului Persic (2003-2004).

Își satisface stagiu militar în cadrul Corpului de Ingineri Militari de la Angers, Levallois (ianuarie-decembrie 2004), după care revine în funcția de consilier la Direcția pentru strategie, coordonare și analiză a Comisiei Europene de la Bruxelles.

Din iulie 2005, deține funcția de consilier personal al Președintelui României, Traian Băsescu, pe probleme de integrare europeană.

Hughes de Chavagnac vorbește fluent limbile franceză, engleză, spaniolă și rusă și înțelege limbile română (în curs de învățare), germană, italiană și portugheză. El este căsătorit și are trei copii.

* 1961: Romulus Gabor (n. 14 octombrie 1961, satul Ponor, comuna Pui, județul Hunedoara) este un fost fotbalist român de la echipa Corvinul Hunedoara, devenit antrenor de fotbal după încheierea carierei de jucător. A făcut parte din echipa națională de tineret a României^[1], care s-a clasat pe locul 3 la Campionatul Mondial de Fotbal pentru Tineret - ediția Australia 1981, câștigând finala mică împotriva echipei Angliei, prin golul înscris de Romulus Gabor. La același campionat, jucătorul a obținut trofeul Balonul de aur^[2] și a fost declarat cel mai bun jucător al competiției, performanță încă neegalată de un alt fotbalist român. Tot ca jucător, de această dată în echipa națională de seniori, a participat la Campionatul European de Fotbal, ediția din Franța, 1984, performanță pentru care în martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.^[

* 1962: Claudiu Vaișcovici (n. 14 octombrie 1962, Galați, România) este un fost internațional român. De-a lungul carierei a evoluat la Sportul Studențesc, Oțelul Galați, Dinamo, Bursaspor, Progresul București, Zimbru Chișinău și la Dunărea Galați. Pentru echipa națională de fotbal a României a strâns 10 apariții, între anii 1987-1989.

· 1964: Cristiano Bergodi (n. 14 octombrie 1964, Bracciano, Italia) este un fost jucător și actual antrenor italian de fotbal. Ca jucător, este cunoscut pentru perioada când a jucat ca fundaș la clubul Lazio Roma. Ca antrenor, a activat la cluburi italiene de Serie B, după care a plecat în România, unde a pregătit mai multe echipe, câștigând o Supercupă a României cu Rapid București și calificând echipa CFR Cluj în premieră în Cupa UEFA. A fost antrenorul Stelei București timp de 13 meciuri, fiind demis după un egal cu Sheriff Tiraspol în Liga Europa.

* 1967: Savanna Samson (Natalie Oliveros, n. 14 octombrie 1967, Rochester, New York) este actriță pornografică americană. Ea a început cariera ca balerină, pasul următor a fost dansul strip-tease în localuri din New York. Din anul 2000 apare în filme pornografice alături de Rocco Siffredi. Până în prezent a jucat în peste 30 de filme pornografice, fiind de mai multe ori premiată.

Savanna Samson

* 1969: Vasile Bizău (n. 14 octombrie 1969, Dragomirești, Maramureș) este un episcop greco-catolic român, ales în iunie 2011 de către sinodul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice în funcția de întâistătător al Episcopiei de Maramureș, cu sediul la Baia Mare. Instalarea sa în funcție a avut loc în data de 23 iulie 2011 în Sala Polivalentă din Baia Mare, în condițiile în care Catedrala Adormirea Maicii Domnului este ocupată de o parohie ortodoxă

A fost hirotonit diacon în 15 august 1996 în Giulești, Maramureș, iar în data de 31 august 1997 a fost hirotonit preot la Baia Mare.^[3]

În data de 20 iunie 2007 a fost ales episcop al Curiei Arhiepiscopale Majore a BRU, confirmat de papa Benedict al XVI-lea la 27 octombrie 2007. A fost hirotonit episcop în data de 16 decembrie 2007 în Catedrala din Blaj.

* 1970: Daniela Peštová (n. 14 octombrie 1970, Teplice) este un fotomodel din Cehia. A avut planuri să studieze, dar după ce a câștigat un concurs de fotomodele ea sa mutat la Paris pentru a semna un contract cu Madison Agentia de Modeling. Ea s-a mutat ulterior la New York și acolo are o carieră de succes.

* 1971: Jorge Paulo Costa Almeida (n. 14 octombrie 1971, Porto, Portugalia), cunoscut și ca Animalul, sau Tancul, este un fost jucător portughez de fotbal.

* 1972: Ruddy Lilian Thuram-Ulien (n. 1 ianuarie 1972) este un fost fotbalist francez, care este cel mai selecționat jucător din istoria echipei naționale de fotbal a Franței.

* 1974: George Dorobanțu (n. 14 octombrie 1974, Constanța, România) este un regizor, producător, scenarist de film român.

George Dorobanțu

* 1974: Jessica Drake (n. 14 octombrie 1974, Dallas, Texas; ca Angela Patrice Heaslet) este o actriță porno americană. După o perioadă de câțiva ani când a fost dannsatoare strip-tease într-un local din El Paso, Texas, a jucat în 2000 într-un film pornografic. În același an este distinsă la AVN Award ca "Best New Starlet". În 2003 este angajată de studioul de filme porno, Wicked Pictures, în 2004 Jessica Drake pentru rolul jucat în filmul Fluff and Fold - este distinsă cu Premiul XRCO. Printre filmele ei mai cunoscute se numără Fantasy-Porno, Dream Quest, Science-Fiction-Porno Space Nuts ca și Manhunters. Drake a fost căsătorită cu actorul Evan Stone. Ea poate fi văzută în 2010 în videoclipul muzical Single Telephone a lui Lady Gaga.

Filmografie:

1999: Ka$h
1999: Pussyman's Decadent Divas 4
2000: Sexcalibur
2000: Adrenaline
2003: Space Nuts
2004: Highway Ladies
2005: Camp Cuddly Pines Powertool Massacre
2005: Curse Eternal
2005: Eternity
2006: Manhunters
2006: Fuck (2006)
2007: Coming Home
2008: Fallen
2009: 2040
2010: Speed (film pornografic)

Jessica Drake

Căsătorită cu	Evan Stone[] (iunie 2002–2004) Brad Armstrong[] (din 2006)

* 1974: Ben Owu (n. 14 octombrie 1974)^[1] este un portar ghanez. În România a jucat la Oțelul Galați și FC Onești.

· 1975: Gabriela Szabo, atleta, multipla campioana mondiala si olimpica (n. Bistrita).

* 1978: Paul Alan Hunter (n. 14 octombrie 1978 - d. 9 octombrie 2006), a fost un jucător englez profesionist de snooker.

* 1978: José Luis Reséndez Santos (născut 14 octombrie 1978 în Monterrey, Nuevo León, Mexico) este un actor mexican.

Telenovele:

Dama y obrero (2013) as Pedro Pérez / Pedro Santamaría Pérez
Corazón valiente (2012) as Juan Marcos Arroyo
Camaleones (2009) as Pedro Recalde
Mañana Es Para Siempre (2008-2009) as Simon Lagos
Tormenta en el Paraiso (2007-2008) as David Bravo
Destilando Amor (2007) as Hilario Quijano
Alborada (2006) as Andrés Escobar y Fuenterilla
Heridas de Amor (2006) as Fabricio Beltran
La Madrastra (2005) as Greco Montes

José Luis Reséndez

* 1978: Usher Terry Raymond IV (n. 14 octombrie 1978), cunoscut și sub numele de Usher, este un muzician, actor și dansator american. El a devenit cunoscut la finele anilor '90, grație includerii sale pe coloana sonoră a filmului Poetic Justice și mulțumită albumului său de debut, denumit după sine.^[2]

După performanțele modeste ale primului material,^[3] discul lansat în 1997 — My Way — l-a propulsat pe solist spre notorietatea mondială,^[4] comercializându-se în peste opt milioane de exemplare la nivel global și oferind trei șlagăre notabile.^[3]^[5] Succesorul său, 8701 i-a sporit popularitatea artistului și a anticipat promovarea celui mai mare succes comercial al său, materializat prin discul Confessions.^[3] Lansat în 2004, albumul s-a bucurat de succes la nivel global, fiind distribuit în peste douăzeci de milioane de exemplare,^[6]^[7] fiind recompensat și cu un disc de diamant în S.U.A..^[8] Produsele discografice promovate ulterior l-au ajutat pe solist să devină unul dintre cei mai apreciați artiști ai generației sale.^[9]^[10]^[11]

Având un timbru caracteristic tenorilor,^[1] solistul a fost felicitat de critica de specialitate pentru calitățile sale vocale.^[12]^[13] Abordând preponderent un sound bazat pe muzica R&B, cântărețul a inclus în compozițiile sale o serie de elemente ale unor stiluri diferite, printre care hip-hop, crunk sau dance — cel din urmă fiind reprezentativ în perioada recentă,^[14]^[15] grație șlagărelor de crossover influențate de acest gen.^[16]^[17] De-a lungul carierei sale, Usher a vândut peste patruzeci și cinci de milioane de albume,^[18] drept răsplată pentru realizările sale artistice fiind recompensat totodată cu opt premii Grammy (vedeți aici), opt American Music Awards, patru World Music Awards și optsprezece distincții oferite de Billboard.

Usher
Usher în timpul unui concert susținut în San Francisco (noiembrie 2009).

* 1979: Constantin-Cosmin Enea (n. 14 octombrie 1979) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.

* 1979: Stacy Ann-Marie Keibler (n. 14 octombrie 1979 în Baltimore,Maryland) este o actriță americană, fostă wrestler și manager în promoțiile World Championship Wrestling și World Wrestling Entertainment.

Fostă luptătoare de wrestling, frumoasa Stacy Keibler a renunțat să își prelungească contractul cu World Wrestling Entertainment (WWE), preferând să semneze cu studioul TV Disney's Touchstone. Până când o serie de proiecte TV vor fi întocmite pentru Stacy, înțelegerea este ca aceasta să rămână strâns legată de Touchstone.

Acordul mai prevede, de asemenea, că proiectele televiziunii vor fi prioritare față de alte proiecte care ar putea fi în concurență. Dar adevărata despărțire de wresling a survenit pentru Stacy când ea a concurat, anul trecut, la show-ul tv „Dansând cu stelele”, transmis de postul de televiziune ABC.

Contractul frumoasei luptătoare cu WWE a expirat în iulie, iar profilul ei a fost șters de pe site-ul oficial. De altfel, Stacy Keibler a declarat: „Ei bine, contractul meu cu WWE a ajuns la final. Așadar, știți doar ce se spune, când o ușă ți se închide, o alta ți se deschide. După mai multe luni în care m-am întâlnit cu diferiți reprezențanți ai rețelelor de televiziune și ai studiourilor, am acceptat să închei un acord cu Touchstone TV. Din fericire, mă veți vedea în curând la televizor”.

Stacy Keibler

Keibler in 2011

Căsătorită cu	Jared Pobre (c. 2014)
Copii	1

· 1980: Victoraș Iacob, fotbalist roman

* 1980: Niels Lodberg (n. 14 octombrie 1980, Ringkøbing) este un fotbalist danez, care evoluează la clubul AC Horsens pe postul de fundaș și deține totodată funcția de antrenor secund.

* 1980: Benjamin John "Ben" Whishaw (n. 14 octombrie 1980) este un actor englez. Este cunoscut pentru rolul Hamlet din tragedia omonimă, dar și pentru roluri în filme ca Parfumul: Povestea unei crime (2006), Atlasul norilor (2012), Homarul (2015) și Daneza (2015).^[1] A jucat rolul Q în seriile James Bond 007: Coordonata Skyfall (2012) și Spectre (2015)^[2] și a fost vocea ursulețului Paddington în coproducția britanico-franceză Paddington (2014)^[3] și Paddington 2 (2017).^[4] În 2018, Whishaw l-a interpretat pe Norman Scott în mini seriile de la BBC One, Un Scandal Foarte Englez , alături de Hugh Grant, în calitatea sa de parlamentar compromis, Jeremy Thorpe.

Whishaw s-a născut în Clifton, Bedfordshire, și a fost crescut acolo și în Langford, fiul lui Linda (née Hope), care lucrează în domeniul cosmeticelor, și al lui Jose Whishaw, care lucrează în domeniul tehnologiei informației.^[5] Tatăl său este de origine franceză, germană și rusă; mama lui este de origine engleză.^[6]^[7] Are un frate geamăn, James. "Whishaw" nu este numele original al familiei;^[7] familia a fost numită inițial Stellmacher, un nume ocupațional german pentru un rotar.^[8]

El a ajuns primul care a devenit membru al Teatrului Tineretului pentru Jucători Bancroft, Big Spirit, la Teatrul Mama Regină din Hitchin. A urmat școala medie din Henlow și apoi Colegiul comunitar Samuel Whitbread din Clifton. A absolvit Academia Regală de Artă Dramatică în 2003

Whishaw a fost implicat în numeroase producții cu Big Spirit, inclusiv Dacă acesta este un om (realizat ca și Cel înecat (eng. The Drowned) și Cel Salvat (eng. The Saved), o piesă proiectată de companie pe baza cărții cu același nume de Primo Levi, un supraviețuitor al Lagărului de concentrare Auschwitz.

Ben Whishaw

Părinți	Linda Whishaw, Jose Whishaw
Frați și surori	James Whishaw
Partener(i)	Mark Bradshaw (2012–prezent)
Căsătorit cu	Mark Bradshaw[*] (din august 2012)

* 1981: Mihai Ionuț Morar (n. 14 octombrie 1981, Baia Mare, România) este un prezentator de televiziune și de radio, redactor și DJ român.

Mihai Morar prezintă emisiunea matinală la Radio Zu, împreună cu Daniel Buzdugan și emisiunea Răi da' Buni pe postul de televiziune Antena Stars. În trecut, a fost jurat la emisiunea X Factor, în primul sezon, unde a câștigat alături de concurentul său, Andrei Leonte.

În anul 2017 prezentatorul de televiziune este ofertat de 20th Century Fox pentru a interpreta vocea veveriței Alvin din producția Alvin și veverițele: Marea aventură.

Mihai Ionuț Morar

Mihai Morar, la o acțiune de ecologizare
organizată de Umbrela Verde

Partener(i)	Gabriela Morar
Copii	Mara și Cezara (gemene, născute la 24 octombrie 2008)

* 1982: Adrian Vasile (n. 14 octombrie 1982, în București)^[1] este un fost jucător, actualmente antrenor de handbal și preparator fizic din România. În mai 2016, Vasile a câștigat, din postura de antrenor secund al CSM București, Liga Campionilor EHF Feminin.
* 1983: Renato Civelli (n. 14 octombrie 1983, Pehuajó, Argentina) este un fotbalist care joacă pentru clubul Club Atlético Banfield.
* 1984: Cristina Ioana Socolan (n. 14 octombrie 1984, Deva, România)^[1] este o cântăreață din România. Ea și-a început cariera artistică în anul 2005, când s-a alăturat grupului muzical Elegance.^[2] Alături de colaboratoarea sa Isabela „Issa” Casian, interpreta a lansat și primul material discografic de studio din cariera sa, Cine te iubește, un disc de muzică dance ce a fost lansat în același an.^[3] Materialul a reprezentat singura apariție a Celiei în discografia formației, ea părăsind Elegance în vara anului 2005.^[4]

Ulterior, ea a pus bazele proiectului Celia, acesta fiind și pseudonimul adoptat de artistă în următoarea etapă a carierei sale.^[5] În noiembrie 2007 ea a lansat sub egida casei de discuri Cat Music/Media Service albumul de debut, Celia, un disc ce îmbină stilul dance cu muzica house.^[2]^[6], melodiile albumului fiind compuse de către Costi Ioniță. Materialul a beneficiat de promovare prin intermediul unui număr de patru discuri single — „Pot zbura”, „Trag aer în piept”, „Șoapte” și „O mie de cuvinte” — unul dintre ele ajungând pe locul 1 în România.^[7]^[8] La finele anului 2008 a fost lansată compoziția „Silence”, înregistrare neinclusă pe albumul Celia, ea marcând o schimbare în stilul muzical abordat de solistă. Melodia a fost compusă de producătorul Costi Ioniță ^[9]

În vara anului 2009 a început promovarea unui nou extras pe single, „Povestea mea”, el beneficiind de un videoclip filmat în Bulgaria și de o versiune în limba engleză, numită „My Story”.^[10] Varianta în limba engleză a piesei, „My Story”, s-a situat pe locul 73 in Top 89 Hit Selection în anul 2011, fiind una dintre cele mai difuzate piese din Statele Unite ale Americii [1].

În 2011 a avut parte de o revenire spectaculoasă , lansând o serie de noi piese, toate compuse de producătorul său, Costi Ioniță: D-D-Down, Ladida Celia feat Chris Trace,^[11] cu Shaggy piesa Dame,^[12] și cu Kaye Styles piesa It is love.^[13]. Videoclipul piesei "Is it love" [2] este considerat unul dintre cele mai scumpe videoclipuri realizate în Sud-Estul Europei. Acesta a fost filmat în Ucraina, timp de două zile, de o echipă de profesioniști și producători de filme internaționale. La un moment dat, pentru o anumită scenă, Celia a fost acoperită de 50 de kilograme de miere. Atât piesa cât și videoclipul au făcut furori atât pe piața muzicală din România, cât și pe cea internațională. "Is it love" se bucura de 3 variante: varianta originală, Slow Sweet Version [3] și Sahara Remix [4].

Odată cu lansarea acestui single, Celia a început să susțină mai multe concerte în străinătate, bucurându-se de un succes fulminant: Marea Britanie.^[14], Milano [5], Santa Cruz de Tenerife și Las Palmas deGrand Canaria [6], Roma [7] și Spania.

Celia
Celia în timpul ședinței foto realizate pentru materialul omonim.

* 1985: Sherlyn Montserrat González Díaz (născută 14 octombrie 1985 în Guadalajara, Jalisco) cunoscută ca „Sherlyn” este o cântăreață și actriță mexicană, ea face parte din trupa Camaleones.

Filmografie:

La Venganza del valle de las muñecas (2008) - currently filming
Llamando a un Angel (2007)
Una de balazos (2005) - Assassin
Juego de Niños (2002) - Teresa
Serafín: La película (2001) - Elisa
La Segunda noche (1999) - Laura
Campo de ortigas (1998) - Penelope
Elisa antes del fin del mundo (1997) - Elisa
Profundo carmesí (1996) - Teresa
Cilantro y perejil (1995) - Mariana
Zapatos viejos (1993) - Mary

Telenovele:

Amores Verdaderos (2012-2013) Liliana Arriaga/Lucia Celorio Balvanera
Una Familia con Suerte (2011) Ana Lopez
Camaleones (2009) - as Solange "Sol" Ponce de León
Mujeres Asesinas (2009) - as Laura, Confundida
Cuidado con el Angel (2008) - as Rocio San Roman
Fuego En La Sangre (2008) - Libia Reyes
Ugly Betty (2006) - main character in "Muchas Muchachas"
Alborada (2005) - Marina
Corazones al límite (2004) - Concepcion "Conny" Perez Avila - (Villain)
Clase 406 (2002)-(2003) - Gabriela "Gaby" Chavez
La Intrusa (2001) - Maria de la Cruz "Maricruz" Roldan
Bonita (2001) - Milagros
Mi Destino Eres Tu (2000) - Georgina "Gina" San Vicente Fernandez
Amor gitano (1999) - Rosalinda
Huracán (1998) - Daniela
Marisol (1996) - Sofia "Piojito"
Agujetas de color de rosa (1994) - Clarita

Sherlyn

* 1986: Irina Rădulescu (n. 14 octombrie 1986, București) este o actriță română. A absolvit UNATC în 2010. Este fiica actorilor Dem Rădulescu și Adriana Șchiopu.

* 1986: Henrique Adriano Buss (n. 14 octombrie 1986), cunoscut ca Henrique (portugheză braziliană: /ẽˈʁiki/), este un fotbalist brazilian care joacă pentru Fluminense.

* 1986: Iveta Mukuchyan este născută pe 14 octombrie 1986 și este o cântăreață armeancă

Iveta a fost născută în Erevan, Armenia (atunci parte a Uniunii Sovietice), mergând la grădiniță în același oraș..^[2] Familia ei s-a mutat în Germania în 1992. Din 1998 până în 2006, a fost școlarizată acolo, mergând la liceul catolic Sfântul Ansgar-Schule, în Hamburg. Ea s-a întors mai încolo în Armenia, la sfatul părinților, și a stat în țara sa natală în pofida dificultăților. A început să studieze jazz-vocal la Conservatorul de Stat din Erevan.

Iveta a participat la a patra ediție a „Hay Superstar”, în 2010, terminând pe locul cinci. În 2012, a participat și la „Vocea Germaniei”, cântând „Euphoria”, de Loreen.^[3]

În decembrie 2012 a fost numită cea mai sexy armeancă de revista „El Style”.^[4]^[5]^[6]

Iveta Mukuchyan a reprezentat Armenia la Concursul Muzical Eurovision 2016

Iveta Mukuchyan

* 1989: Kengo Kawamata (n. 14 octombrie 1989) este un fotbalist japonez.

* 1992: Mariana Costa (n. 14 octombrie 1992, în São Paulo)^[1] este o handbalistă braziliană care joacă pentru clubul românesc Gloria Bistrița.

* 1994: Miloš Deletić (Sârbă chirilică: Милош Делетић ; n. 14 octombrie 1994, Belgrad) este un fotbalist sârb, care evoluează pe postul de aripă stângă la clubul din țara sa natală, Surdulica.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

duminică, 11 octombrie 2020

REVISTA MEA DIN 14 OCTOMBRIE/ 1. A.

Specializare în Germania[modificare | modificare sursă]

Profesor titular[modificare | modificare sursă]

Cel de-al șaselea președinte[modificare | modificare sursă]

Secretar general al ministerului.[modificare | modificare sursă]

Gânditorul economiei forestiere[modificare | modificare sursă]

Cele trei viziuni de la Maglavit ale lui Petrache Lupu[modificare | modificare sursă]

Minunile de la Maglavit și controverse în societatea vremii[modificare | modificare sursă]

Galerie

Activitatea științifică și didactică[modificare | modificare sursă]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz