MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 18 OCTOMBRIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE
ARTE 18 Octombrie
INVITAŢIE LA OPERĂ 18 Octombrie
Faust de Charles Gounod
Faust este o operă în cinci acte (7 tablouri). Muzica este compusă de Charles Gounodpe un libret de Jules Barbier și Michel Carre (după drama „Faust” a lui Johann Wolfgang von Goethe).
Durata operei: cca 3 ore.
Acțiunea
Acțiunea se petrece în Germania secolului al XVI-lea.
Actul I
Tabloul 1
Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust își recunoaște înfrângerea la sfârșitul unei vieți în care munca intensă în domeniul științei (filosofie, medicină, chiar și teologie) i-a impus renunțarea la toate bucuriile și plăcerile omenești. Cupa cu otravă i se oprește lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveste natura și dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Satan (Spiritul Pământului). Acesta apare sub înfățișarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorință. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele forțe de rezistență ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinerețe și frumusețe, luându-i în schimb sufletul, care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viață. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeș cavaler în floarea vârstei.
Actul II
Tabloul 2
În mijlocul unei mulțimi vesele și gălăgioase care petrece, tânărul ofițer Valentin (bariton) stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner (bariton) începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto. Acesta îi uimește pe toți făcând să curgă în pahare vin venit de nu se știe unde, antrenându-i pe toți într-un cântec în care preaslăvește puterea aurului. Contrariat și revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriați, oamenii se retrag, iar soldații îndreaptă spre necunoscut mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe. Apare Margareta (soprană). Faust îi iese în cale și se oferă să o însoțească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.
Tabloul 3
În grădina Margaretei, tânărul Siebel (soprană) vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust și Mefisto. Impresionat de atmosfera de liniște și pace a aceștui lăcaș, Faust încearcă o puternică emoție. Mefisto așază o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Sosește Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase brațul. Așezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zărește caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege. Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în fața unor asemenea bogății este discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămași singuri, Faust și Margareta sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reținut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei își cântă dragostea stelelor chemându-și iubitul. Faust răspunde la chemarea ei și cei doi se pierd într-o îmbrățișare pătimașă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto își admiră victoria.
Actul III
Tabloul 4
Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar și în sfântul lăcaș, glasul lui Mefisto se face auzit, învinovățind-o.
Tabloul 5
Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldații, cântând gloria obținută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conștiință pentru fapta săvârșita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoțește ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto și, înainte de a-și da sufletul, își blestemă sora.
Actul IV
Tabloul 6
„Noaptea Valpurgiei”. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în împărația sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin față cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda și curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.
Actul V
Tabloul 7
Faust și Mefisto pătrund în celula în care a fost întemnițată Margareta, cu mințile rătăcite, după ce și-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. În fața trupului ei lipsit de viată se aude glasul lui Mefisto: "E OSANDITA!!! HAI VINO VINO ", dar de sus, din înălțimile cerului, voci limpezi rostesc: "E MANTUITAAA... !!!". Sufletul Margaretei se înalță la cer. EPILOG (in traducerea lui LUCIAN BLAGA) : TOT CE ESTE VREMELNIC E NUMAI SIMBOL, CE ESTE CHIP INDOIELNIC AICI S-A IMPLINIT, NESPUSUL DEPLINUL IZBANDEI, ETERN FEMININUL NE INALȚĂ IN TĂRIE
Charles Gounod, Faust
MUZICĂ 18 Octombrie
Beautiful Romantic Guitar Love Songs Collection - Soft Relaxing Romantic Guitar Music Ever
The Best Violin Sonatas By Antonio Vivaldi | Charming Baroque Music
POEZIE 18 Octombrie
Vasile Cârlova
Biografie Vasile Cârlova
Vasile Cârlova (4 februarie 1809, Buzău - 18 septembrie 1831, Craiova) - poet. Se trăgea dintr-o familie de mici boieri buzoieni, care număra printre înaintaşii îndepărtaţi un mitropolit al Ungro-Vlahiei, Luca, născut în Cipru. Tatăl, vel medelnicerul Ioniţă Cârlova, a fost şi ispravnic de Buzău. Mama, Sevastiţa, era fiica clucerului Vasile Lăcusteanu. După moartea timpurie a părinţilor, a fost crescut de o soră a mamei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu.
Şi-a petrecut copilăria la Târgovişte şi în Bucureşti, unde locuiau tutorii săi. În casa acestora va fi învăţat Cârlova franţuzeşte şi greceşte cu un dascăl de familie, avându-l coleg şi prieten pe Grigore Alexandrescu. În 1830, intră în oştirea naţională ca sublocotenent de cavalerie. După un an, moare în urma unei boli infecţioase, în tabăra militară de la Craiova.
Cârlova a scris mai întâi versuri în greceşte (nepăstrate) şi, la îndemnul lui Ion Voinescu II, în româneşte. Se cunosc cinci poezii, toate publicate de Ion Heliade Rădulescu în „Curierul românesc” (1830) şi reproduse de „Albina românească”, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” şi „Bucovina”. Alte versuri, precum şi încercările unor traduceri - din Voltaire (Zaira, actul I) şi Musaios (Hero şi Leandru) - s-au pierdut.
Creaţia lui Cârlova, romantică, patriotică, a fost cunoscută şi preţuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tânărul, înzestrat cu un real talent, venise în contact cu poezia apuseană, detaşându-se, datorită înrâuririi lui Lamartine, de tiparele neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Ion Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilităţii artistice.
Păstorul întristat (scrisă la 18 ani) vine încă în prelungirea liniei convenţionale a secolului al XVIII-lea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (scene idilice şi galante, imaginea simplificată a omului şi a naturii, figuraţia mitologică). Există aici semne ale unui remarcabil simţ al expresiei, vizibile şi în versul de graţioasă fluenţă, potrivit cerinţelor genului şi candorii iubirii tinereşti.
Ruinurile Târgoviştii rupe vădit cu clişeele poeziei neoanacreontice, opunându-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfăşurare meditativă pe tema ruinelor (care pătrunde astfel în literatura română, sub influenţa lui Volney). Sentimentul timpului devastator („Cum toate se răpune ca urma îndărăt, / Pe aripele vremii de nu se mai arăt”) se întreţese cu accentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea reflecţiei, nocturnul tainic, metafore concretizând abstracţii („negura uitării”, „aripile vremii”, „viscol de dureri”) configurează la Cârlova schiţa unui stil, nu fără retorică, dar capabil să se ridice până la viziune lirică.
Inserarea este prima elegie românească în spirit lamartinian, în care tristeţea, neliniştea nedefinită şi gravă (se cultivă un fel de mister al stării afective) şi singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniştea câmpenească (sesizată, în ciuda unor note de bucolică gessneriană, cu o sensibilitate profund românească).
Simbolul sufletului - luntre rătăcitoare în furtună - este împrumutat din Lamartine; de asemenea, şi alte elemente trimit la aceeaşi sursă. În schimb, atmosfera de reverie meditativă şi melancolică sugerată de percepţia plastică şi auditivă, de imagini ale nemişcării şi vagului, aspiraţia spre ilimitat implicată proiecţiei dorului şi neliniştii în imensitatea spaţiilor, ca şi versul curgător, muzical, nu mai pot fi atribuite doar acestei influenţe, constituind semnele unei vădite individualităţi poetice.
Rugăciune încearcă formula originală a rugii animate de iubirea ţării, de visul unui viitor de glorie şi dreptate, cu inflexiuni profetice („Dar ce să fie acea lumină, / Ce sus se vede de focuri plină, / Şi dimpreună un zgomot lin? / Nu crez să fie semn de furtună...”).
Marşul, scris cu entuziasm patriotic la înfiinţarea oştirii naţionale, vesteşte, în tonul său avântat, poezia paşoptistă. Depăşind, prin varietate tematică, lirica vremii, Cârlova se remarcă prin expresia în acord cu o nouă sensibilitate: cu naturaleţe şi simplitate, reflexivitatea şi sentimentul comunică în poezia sa de interogaţie interioară şi de atmosferă. Neajungând să-şi fructifice pe deplin propriile virtualităţi, păstrând încă unele convenţii, a deschis, la noi, prin meditaţia şi elegia romantică, drumul unei lirici moderne.
Opera literară
· N. Nicoleanu, Poezii şi proză;
· V. Cârlova, Poezii;
· C. Stamati, Poezii şi proză, ediţie îngrijită de Gheorghe Bogdan-Duică, Bucureşti, 1906;
· Vasile Cârlova şi Al. Sihleanu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Predescu, Bucureşti, 1933;
· Poezii, prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1936;
· Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1942;
· Ruinurile Târgoviştii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Craiova, 1975.
Înserarea
Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;
P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.
Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.
Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,
Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.
Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.
Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.
Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.
Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.
De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.
P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.
Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.
Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.
De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.
Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;
Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.
Ruinurile Târgoviştei
O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!
Rugăciune
Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.
Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,
Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!
A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!
Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!
La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.
Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!
Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.
Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.
Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?
Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?
Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?
De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.
Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?
A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.
Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.
Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.
Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.
Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.
Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.
Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.
Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?
Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.
TEATRU/FILM 18 Octombrie
Mihail Sebastian
Biografie Mihail Sebastian
1907 La 18 octombrie, la Braila, s-a nascut dramaturgul, prozatorul si eseistul roman Mihail Sebastian (pseud. lui Iosef M. Hechter). Fiul lui Mendel Hechter si al Clarei (nascuta Weintraub).
1926 Absolva liceul la Braila. Debuteaza cu versuri, sub pseudonimul Eraclie Pralea, in revista "Lumea" din Iasi.
1927 Cu pseudonimul Sebastian, publica din acest an, in "Cuvantul", facand totodata parte din redactia ziarului (1927-1934).
1929 Termina Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti.
1930-1931 Isi pregateste doctoratul la Paris.
1932 Ii apare jurnalul "Fragmente dintr-un carnet gasit".
1933 Apare falsul roman "Femei", ce contine patru nuvele unificate printr-un personaj.
1934 Apare romanul-jurnal "De doua mii de ani", prefatat de Nae Ionescu, este confesiunea dramatica a unui individ ce aspira sa se integreze intr-o alta spiritualitate.
1935 Ca raspuns la reactiile produse de romanul "De doua mii de ani", publica vol. polemic "Cum am devenit huligan". In acelasi an, apare "Orasul cu salcami", scris insa in 1931, constituind o analiza a psihologiei feminine.
1936-1940 Este redactor la "Revista Fundatiilor Regale".
1938 I se reprezinta comedia "Jocul de-a vacanta".
1940 Publica "Accidentul", cel mai realizat roman al sau sub aspect strict estetic.
1941 Din acest an devine prof. la Liceul „Cultura".
1942 Sub un nume de imprumut (Victor Mincu), apare comedia "Steaua fara nume".
1945 Este consilier la Ministerul Afacerilor Externe. La 29 mai, la Bucuresti, scriitorul roman Mihail Sebastian trece in nefiinta.
1946-1947 Postum ii sunt inscenate comediile "Ultima ora" si "Insula"; acestei ultime piese, fiind neterminata, i s-a adaugat un act scris de actorul Mircea Septilici.
Opere publicate
Proză
· Fragmente dintr-un carnet găsit (1932)
· Femei, nuvele, 1932
· Orașul cu salcâmi (1935), roman
· Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001
· De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman, și Cum am devenit huligan, dosarul receptării sale
Piese de teatru
· Jocul de-a vacanța (1939)
· Steaua fără nume (1942)
· Ultima oră
· Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de prietenul său Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Șeptilici.[8]
Jurnal intim
· Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefață și note de Leon Volovici, București, Editura Humanitas, 1995;
Publicistică
· Corespondența lui Marcel Proust (1939)
· Jurnal de epocă. Publicistică
Cu Ion Cojar
Biografie Ion Cojar
Ion Cojar a fost un celebru regizor român de teatru, profesor de Arta Actorului la UNATC.
Ion Cojar a luptat pentru un sistem de învățământ în care studentul să nu fie învățat, modelat de către profesor, ci-n care mediul de studiu să fie unul de laborator, de cercetare, de autocunoaștere, de despecializare de preconcepțiile dobândite în familie, școală și societate, un mediu în care studentul să-și conștientizeze și să-și utilizeze întregul potențial creator nativ care-l face unic.
Ca pedagog, Ion Cojar a pus bazele școlii românești de metodă în arta actorului ca artă a trăirii scenice, urmărind ca studenții să-și formeze un mod de a gândi specific transformării convențiilor în adevăr de viață.
Ca regizor la Studioul Casandra (UNATC), Ion Cojar a urmărit în ultimii ani de activitate realizarea spectacolului de teatru care în mod paradoxal să nu aibă nimic in comun cu ideea de spectacol, la care spectatorii să nu aibă nicio clipă impresia că asistă la o demonstrație de teatru, ci la o situație autentică de viață cu care să poată să empatizeze total.
Este autorul a peste o sută de spectacole de teatru, dintre care 34 au fost distinse cu premii la festivaluri și concursuri.
Ion Cojar a luptat pentru un sistem de învățământ în care studentul să nu fie învățat, modelat de către profesor, ci-n care mediul de studiu să fie unul de laborator, de cercetare, de autocunoaștere, de despecializare de preconcepțiile dobândite în familie, școală și societate, un mediu în care studentul să-și conștientizeze și să-și utilizeze întregul potențial creator nativ care-l face unic.
Ca pedagog, Ion Cojar a pus bazele școlii românești de metodă în arta actorului ca artă a trăirii scenice, urmărind ca studenții să-și formeze un mod de a gândi specific transformării convențiilor în adevăr de viață.
Ca regizor la Studioul Casandra (UNATC), Ion Cojar a urmărit în ultimii ani de activitate realizarea spectacolului de teatru care în mod paradoxal să nu aibă nimic in comun cu ideea de spectacol, la care spectatorii să nu aibă nicio clipă impresia că asistă la o demonstrație de teatru, ci la o situație autentică de viață cu care să poată să empatizeze total.
Este autorul a peste o sută de spectacole de teatru, dintre care 34 au fost distinse cu premii la festivaluri și concursuri.
· Ambasadori, căutam Patrie (2003) - Ministrul
· Cuibul de viespi (1987) - Avram Valeriu, marele industriaş
· Salutări de la Agigea (1984)
· Drumuri în cumpănă (1979)
· Mere roșii (1976) - Directorul Mitroi
· Când trăiești mai adevărat (1974)
Paul Everac
Biografie Paul Everac
Paul Everac este pseudonimul lui Petre Constantinescu. Clasele primare și liceul le-a făcut la Arad unde părinții săi erau profesori secundari. A urmat apoi Facultatea de Drept din București, fiind în același timp angajat la ziarul “Curentul”, iar mai apoi meditator. În 1948 scrie prima sa operă literară, poemul dramatic Robinson, o căutare patetică de Dumnezeu. Urmează în interval de câțiva ani alte zece piese, în general reinterpretări și parafraze de mituri cunoscute ca Oedip,Ifigenia, Ioan Botezătorul, Noe, sau evenimente ca Revoluția Franceză abordată dintr-un alt unghi, comentarii la Iuliu Cezar, etc. . În acest timp funcționează în diferite locuri și ipostaze ca muncitor agricol, cantaragiu de sfeclă, contabil, director de Casă de Economii, muzeograf, mai târziu jurisconsult și apoi șef de protocol la Marea Adunare Națională. Se însoară în 1951 cu o fată din județul Arad, fiică de învățător, cu care are un băiat și o fiică, iar de pe urma lor trei nepoți.
Debutează literar cu proză scurtă spre sfârșitul deceniului 5, iar în 1959 apare cu patru piese de teatru reprezentate în București și provincie, din care trei (“Poarta”, “Ferestre deschise” și “Explozie întârziată”) sunt comentate cu elogii de presa vremii. Urmează apoi alte producții dramaturgice, promovate aproape anual (“Ochiul albastru”, “Costache și viața interioară”, “Himera”, “Ștafeta nevăzută”, “Simple coincidențe”) care îl impun între numele cele mai circulante în opinia teatrală. Îi apare de asemenea microromanul “Don Juan din Grădina Icoanei” și un volum de “Poeme discursive”. Scrie în presa literară, la “Contemporanul”, “România Literară”, “Luceafărul”, “Viața Românească”, dar și în presa zilei, la “Scânteia” și altele. Urmează o nouă serie de piese precum “Camera de alături”, “Paharul cu sifon”, “Baletul electronic”, “A cincea lebădă”, “Ordinatorul”, “Beția Sfântă”, “Salonul”, “Cartea lui Ioviță”, toate de relativ succes, dar mai ales “Un fluture pe lampă”, “Viața e ca un vagon”, “Piatră la rinichi”, care înregistrează mari recorduri de reprezentații și audiență la public. Scrie totodată pentru echipe de amatori circa 40 de piese scurte, participând la concursuri unde repurtează foarte frecvent premiul I (cu “Logodna”, “Cântec din fluier”, “Câteva halbe cu rom”, “Trepte”, “Cadoul”, “Urme pe zăpadă”, “Iancu la Hălmagiu”, “Autograful”, “Dulapul”, și altele), piese din care unele sunt reluate și în teatre profesioniste.
E tradus în limbi străine, jucat în Anglia, Polonia, fostul RDG, Ungaria. E autor de numeroase scenarii radiofonice și TV ca și de 5 scenarii de film realizate. A fost ales în mai multe rânduri în Biroul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România și a condus mulți ani Secția de Dramaturgie. A luat premii ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române, Asociației Scriitorilor din București, Ministerului Culturii ș.a. A scos volume de eseuri și proză satirică scurtă (“Sedința balerinelor”, “Funigei peste Alpi”) După schimbarea de regim politic din decembrie 1989 i s-au tipărit trei volume de teatru incluzând zece piese noi, romanul “Câteva feluri de dragoste”, volumul de nuvele “Câteva feluri de moarte”, volumul de poezii “Poeme crepusculare”, eseuri social-politice ca “Reacționarul” și “Mai are România vreo șansă?”, eseul filozofic “Breviar despre lume și viață” și mai multe volume de tablete între care “La poarta din dos a Europei”. E încă activ în publicistică. E președintele unei Fundații Culturale ce desfășoară numeroase manifestări publice de o oarecare anvergură privind cultura și arta românească. Cele 40 de piese încă nereprezentate constituie o treime din întreaga sa opera dramaturgică. A făcut și regie de teatru. A condus Televiziunea Română și Institutul de Cultură din Veneția. Nu a fost niciodată înregimentat într-un partid politic. O biografie mai detaliată, cu nuanțe comice și ironice a lui Paul Everac se găsește în volumul său memorial “Revelionul” apărut în anul 2000.
PIESE REPREZENTATE
Nu toate piesele lui Paul Everac au fost montate. Iată o listă a pieselor montate de teatrele profesioniste:
§ Poarta (18.04.1959 Iași, - Ploiești, Pitești, Sibiu)
§ Ferestre deschise (21.05.1959 T. Tineretului (Mic), - Arad, Baia Mare, Sibiu, Brăila, Bacău)
§ Explozie întârziată (22.98.1959 Ploiești, - Arad,Baia Mare,Bulandra,Botoșani,Oradea magh)
§ Descoperirea (23.08.1959 T. Giulești)
§ Ochiul albastru (6.05.1961 T. CFR. Giulești, - Iași, Arad)
§ Costache și viața interioară (9.04.1962 Iași, - Brăila, Sibiu, Bulandra)
§ Ștafeta nevăzută (6.03.1964 TNB,-Cluj m,Tg. Mureș m, Satu Mare m,Timișoara magh)
§ Himera (1964 T.Tineretului (Mic))
§ Simple coincidențe (20.01.1966 T.Mic, - Timișoara, Pitești, Satu Mare magh, Oradea, Craiova, Tg. Mureș mag)
§ Subsolul (Patimi) (11.01.1967 T. Nottara, - Bârlad, Sibiu, Cluj)
§ Contrapuncte (Ifigenia în Tauris, Ana, Urme pe zăpadă) (1968 T. Bulandra)
§ Cine ești tu? (Lohengrin sau plăcerea zorilor, Cafea ness cu aproximație, Câteva palme false) (TNB, - Sf. Gheorghe, Constanța)
§ Baletul electronic (1969 T.N.Timișoara)
§ Camera de alături (25.04.1970 TNB, - Arad, Galați, Tg.Mureș magh., Constanța, Iași)
§ Ape și oglinzi (21.04.1971 T. Mic)
§ Un fluture pe lampă (4.12.1972 TNB, - Timișoara, Brașov)
§ Cititorul de contor (29.09.1973 Oradea, - Bârlad,Timișoara mag.,Sf. Gheorghe, Brașov,T. Mic)
§ Viața e ca un vagon? (Luna 11, 1973 Craoiva, - T.Mic, Arad, Sibiu)
§ Acord (4.11.1976 Arad, - TNB)
§ Balustrada (1976 T. Brăila)
§ A cincea lebădă (16.11.1978 Brașov, - Timișoara, T.Giulești, Cluj rom și magh, Baia Mare)
§ Un pahar cu sifon (22.09.1979 Craiova, - Arad, T.Mic)
§ Hai că a fost drăguț! (1979 Turda, Pitești)
§ Ordinatorul (Luna 9, 1980 T.Giulești, - Pitești, Craiova, Cluj, Timișoara magh.)
§ Salonul (1981 Reșița, - TNB, Arad)
§ Beția sfântă (1982 Piatra Neamț)
§ În trecere la sectorul 9 (1982 Pitești)
§ Drumuri și răscruci (1982 T.N.Iași)
§ Havuzul (1982 T.N.Tg.Mureș)
§ Cartea lui Ioviță (18.09.1983 Tg.Mureș, - Oradea, Satu Mare, Timișoara, TNB)
§ Brățara falsă (1984 T.Nottara)
§ Sculptură în os (1986 T.Nottara, - Brașov)
§ Ușile împărătești (1987 T.Mic, - Pitești)
§ Cei 12 magnifici (Luna 11, 1988 Arad)
§ D’ale protocolului (Luna 1, 1990 Teatrul de Comedie)
§ La marginea lumii (1992 T.Odeon)
§ Lichidarea (22.03.2003 Pitești)
Asta seara ne jucam (1971) - Anna Laszlo
GÂNDURI PESTE TIMP 18 Octombrie
DESPRE MODESTIE, MÂNDRIE
Cine vrea să dovedească prea multe, nu dovedeşte nimic.
BALZAC
Întâlneşti adesea oameni care au cu mult mai multă independenţă în părerile lor decât ar trebui şi ar fi iertat să aibă pe lângă inteligenţa de care dispun; insuportabili!
După ce apune soarele, orice licurici crede că el îi e locţiitorul.
LUCIAN BLAGA
După cum mândria apare mai vârtos când e însoţită de modestie, la fel şi modestia sporeşte şi se arată mai limpede pe sine când e însoţită de mândrie.
B. CASTIGLIONE
De folos adesea este să te uiţi şi înapoi.
DANTE ALIGHIERI
Un mare defect: să te închipui mai mult decât eşti şi să te preţuieşti mai puţin decât valorezi.
GOETHE
Există oameni care cred că cunosc bine pasărea, pentru că au văzut oul din care a ieşit.
Puteţi fi siguri că modestia oamenilor îşi are întotdeauna cauzele ei.
H. HEINE
Nu încape îndoială că una din urmările virtuţii e trufia. E între ele o punte făurită de diavol.
Există oameni care vor cu orice preţ să aibă trecere, şi, oriunde s-ar afla, să se ţină seama de ei. Acolo unde nu pot face pe profeţii, fac pe mucaliţii.
V. HUGO
Nu putem răbda vanitatea altora, fiindcă o depăşeşte pe a noastră.
Umilinţa este o supunere făţarnică folosită pentru a stăpâni pe ceilalţi; este un artificiu al orgoliului casre se înjoseşte pentru a ridica fruntea; şi cu toate că acesta îmbracă mii de forme, el nu-i niciodată mai bine deghizat şi mai capabil de a înşela decât atunci când se ascunde sub chipul umilinţei.
Îi iertă adesea pe cei care ne plictisesc, dar nu-i iertăm niciodată pe cei plictisiţi de noi.
F. de LA ROCHEFOUCAULD
O! Amor propriu; tu pârghie cu ajutorul căruia Arhimede voia să ridice globul pământesc!
LERMONTOV
Cel ce vrea să fie original cu tot dinadinsul, va fi extravagant, dar nu original.
L. PIRANDELLO
Modestia nu e dezinteres, ci o atitudine.
L. REBREANU
Pasiunii de a ne distinge îi datorăm tot ce omenirea are mai bun şi mai rău: virtuţile şi viciile, cunoştinţele şi erorile, cuceritorii şi filozofii.
J. J. ROUSSEAU
E înţelept să te mulţumeşti cu ceea ce se poate.
M. SADOVEANU
S-ar găsi orgoliu în toate faptele frumoase, dacă s-ar analiza astfel.
GEORGE SAND
Amorul propriu se strecoară chiar şi în inimile care slujesc drept templu celor mai înalte virtuţi.
STENDHAL
Închină-te fireştei glorii, a simplităţii.
P. VERLAINE
Nu există pe lume decât un singur lucru mai rău decât să se vorbească pe seama ta de rău, şi acela e să nu se vorbească deloc.
OSCAR WILDE
Henri Bergson - Citate:
Henri Bergson - Citate:
SFATURI UTILE 18 Octombrie
LEACURI BĂBEŞTI PENTRU RĂCELI ŞI GRIPE
Hreanul - sinusurile congestionate si nasul infundat se vindeca fara gres daca punem pe frunte 2-3 linguri de hrean ras, invelit intr-o basma rosie. Hreanul se tine 5-30 de minute pe frunte si la radacina nasului. Cei cu o piele foarte sensibila vor tine mai putin cataplasma, altfel pot aparea inflamatii serioase. In tratamentul gripei si al guturaiului, desfundarea nasului este foarte importanta, deoarece daca respiram normal, pe nas, sunt evitate complicatiile bronsice si pulmonare. Ca tratament rapid al sinuzitei, acest leac nu are concurenta. O cura de 5 zile in care facem aceasta aplicatie de 1-2 ori pe zi elimina rapid aceasta afectiune.
Maghiranul - se administreaza sub forma de infuzie: la o cana de apa clocotita se pun intre o lingurita si jumatate si patru lingurite de pulbere de maghiran; se lasa vasul acoperit 15-20 de minute, dupa care se strecoara. Indulcit cu miere, ceaiul se bea intotdeauna fierbinte. La 10-15 minute vom transpira, eliminand din abundenta toxine, in timp ce sinusurile si caile respiratorii superioare se vor descongestiona. In faza de coctiune, inainte de declansarea bolii, se bea cate o cana de ceai la 20-40 de minute, timp de cateva ore. In cazul cand gripa s-a declansat, ceaiul se va bea numai in afara perioadelor de febra, cu aceeasi frecventa, timp de o zi.
Busuiocul - administrat tot sub forma de ceai fierbinte cu miere revitalizeaza rapid organismul si ne invioreaza, ajutandu-ne de asemenea sa stopam procesul gripal in orice faza a sa, dar mai ales in faza de debut. Se bea foarte cald, inghitind lent si lasandu-l sa alunece pe gat, abtinandu-ne sa mancam in timpul tratamentului. O doza de soc consta in 6-7 cani cu infuzie de busuioc indulcit cu miere, se bea la intervale de 15-30 de minute una de alta. Ceaiul se prepara prin punerea a 1-2 tulpini florifere de busuioc la o cana de apa clocotita si lasarea la infuzat timp de 15 minute; daca apare febra, se adauga si 1-2 lingurite de menta la o cana de ceai.
Macesul - vitamina C naturala este unul din cele mai eficiente si verificate remedii pentru a rezista la frig si pentru a invinge raceala. Macesele sunt de departe cea mai importanta sursa de vitamina C, dintre plantele cunoscute. O portie de o lingurita de macese pe zi, atunci cand suntem sanatosi si efectuam efort in limite normale, ori doua-trei lingurite de pulbere de macese (Rosa Canina), atunci cand suntem bolnavi ori trebuie sa depunem eforturi mari in frig sunt mult mai eficiente decat orice pastila vitaminizanta. Se recomanda macesele luate in aceasta doza in tratamentul gripei si guturaiului, ca adjuvant in infectiile bronsice si pulmonare, precum in orice boala care produce febra
Baie de picioare cu temperatura progresiva - bagati-va picioarele intr-un lighean cu circa 1,5 litri de apa calda (35 grade C), adaugand prog
Maghiranul - se administreaza sub forma de infuzie: la o cana de apa clocotita se pun intre o lingurita si jumatate si patru lingurite de pulbere de maghiran; se lasa vasul acoperit 15-20 de minute, dupa care se strecoara. Indulcit cu miere, ceaiul se bea intotdeauna fierbinte. La 10-15 minute vom transpira, eliminand din abundenta toxine, in timp ce sinusurile si caile respiratorii superioare se vor descongestiona. In faza de coctiune, inainte de declansarea bolii, se bea cate o cana de ceai la 20-40 de minute, timp de cateva ore. In cazul cand gripa s-a declansat, ceaiul se va bea numai in afara perioadelor de febra, cu aceeasi frecventa, timp de o zi.
Busuiocul - administrat tot sub forma de ceai fierbinte cu miere revitalizeaza rapid organismul si ne invioreaza, ajutandu-ne de asemenea sa stopam procesul gripal in orice faza a sa, dar mai ales in faza de debut. Se bea foarte cald, inghitind lent si lasandu-l sa alunece pe gat, abtinandu-ne sa mancam in timpul tratamentului. O doza de soc consta in 6-7 cani cu infuzie de busuioc indulcit cu miere, se bea la intervale de 15-30 de minute una de alta. Ceaiul se prepara prin punerea a 1-2 tulpini florifere de busuioc la o cana de apa clocotita si lasarea la infuzat timp de 15 minute; daca apare febra, se adauga si 1-2 lingurite de menta la o cana de ceai.
Macesul - vitamina C naturala este unul din cele mai eficiente si verificate remedii pentru a rezista la frig si pentru a invinge raceala. Macesele sunt de departe cea mai importanta sursa de vitamina C, dintre plantele cunoscute. O portie de o lingurita de macese pe zi, atunci cand suntem sanatosi si efectuam efort in limite normale, ori doua-trei lingurite de pulbere de macese (Rosa Canina), atunci cand suntem bolnavi ori trebuie sa depunem eforturi mari in frig sunt mult mai eficiente decat orice pastila vitaminizanta. Se recomanda macesele luate in aceasta doza in tratamentul gripei si guturaiului, ca adjuvant in infectiile bronsice si pulmonare, precum in orice boala care produce febra
Baie de picioare cu temperatura progresiva - bagati-va picioarele intr-un lighean cu circa 1,5 litri de apa calda (35 grade C), adaugand prog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu