REVISTA MEA DIN 19 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 19 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

* 1586: Ignazio (Egnatio sau Egnazio) Danti (n. aprilie 1536 la Perugia - d. 19 octombrie 1586 la Alatri) a fost un preot dominican italian, cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale din domeniul matematicii și astronomiei.

A fost profesor de matematică la Florența și Bologna. A fost invitat de papa Grigore al XIII-lea să participe ca membru al comisiei pentru reforma calendarului.

Scrieri: 

• 1569 (Florența): Le scienze matematiche ridotte a tavole
• 1580: Cele două reguli ale perspectivei practice (apărută și la Bologna în 1582).

A tradus "Elementele" lui Euclid și Sphera lui Proclus, cu note și comentarii.

Ignazio Danti

·       1745: Jonathan "Isaac Bickerstaff" Swift (n. 30 noiembrie 1667,Dublin, Regatul Irlandei – d. 19 octombrie 1745, Dublin, Irlanda) a fost un scriitor englez, unul din cei mai importanți reprezentanți ai realismului din prima perioadă a iluminismului englez. Caracterizat printr-un stil șlefuit și o gândire dominată adesea de o aspră mizantropie, Swift a devenit cunoscut mai ales prin opera sa satirică "Gulliver's Travels" ("Călătoriile lui Gulliver", 1726).

Jonathan Swift s-a născut la Dublin într-o familie originală din Anglia. A studiat teologia la Trinity College din Dublin (1682-1686), fără să se fi remarcat ca epărtate, Sir William Temple. Cu unele întreruperi (în 1694 devine preot al Bisericii Anglicane), Swift a trăit zece ani, până în 1699, la Moor Park, moșia lui Temple din Farnham. William Temple, retras din politică, se interesa de literatură, primea scriitori în casa lui și căuta să-l familiarizeze pe tânărul Jonathan cu problemele politice și literare ale timpului. În casa lui Temple, Swift face cunoștință cu tânăra fiică adoptivă a acestuia, Esther Johnson, căreia îi dădea lecții. Între cei doi s-a legat o prietenie, care a dus la căsătoria lor în 1701, când tânăra pereche se mută la Dublin. Câtva timp Swift este secretar al lordului Berkeley, guvernatorul Irlandei, iar în 1701 i se încredințează o parohie. În 1704 Swift publică primele lucrări. Una dintre ele, "The Battle of the Books" ("Bătălia cărților"), este un eseu pe tema disputei "cu privire la autorii antici și moderni", în care Swift demonstrează superioritatea anticilor, ceea ce echivala cu o adoptare a doctrinei literare a clasicismului. O a doua lucrare, "The Tale of a Tub" ("Povestea unui butoi"), este o colecție de eseuri pe teme religioase, în care autorul afirmă că nici una dintre formele existente ale bisericii nu este păstrătoare adevărată a creștinismlui primitiv. În cartea "Prediction for the Ensuing Year 1708" ("Preziceri pentru anul 1708"), semnată Isaac Bickerstaff, ia în derâdere credința în astrologie, cuprinzând și diferite proorociri spirituale satirice cu privire la unele evenimente politice.

În perioada următoare, Swift devine gazetar politic. O impresie deosebită produce pamfletul "The Conduct of the Allies" ("Comportarea aliaților", 1711), care contribuie la mobilizarea opiniei publice pentru încetarea războiului purtat împotriva Franței. Tot în acești ani, petrecuți la Londra, Swift se împrietenește cu Alexander Pope și frecventează Clubul lui Martin Scriblerus.

În 1714 devine decan (paroh) al catedralei Saint Patrick din Dublin. Începe să studieze viața poporului irlandez și publică pamfletul "A Proposal for the Universal Use of the Irish Manufacture" ("Propunere pentru folosirea generală a manufacturii irlandeze", 1720), în care îndeamnă poporul irlandez să nu mai cumpere mărfuri englezești, ci să-și dezvolte o industrie proprie. Mai târziu, Swift publică anonim o serie de pamflete sub titlul "The Drapier's Letters" ("Scrisorile unui postăvar", 1724) și lucrarea "A Modest Proposal for Preventing the Children of Poor People in Ireland from Being Burden to their Parents" ("O propunere modestă pentru a feri pe copiii săraci din Irlanda să devină o povară pentru părinții lor", 1729), una dintre cele mai ascuțite satire ale lui Swift, în care descrie într-o formă de "umor negru" sărăcia cumplită a poporului irlandez.

În această ultimă perioadă a activității sale, Jonathan Swift creează nemuritoarea sa operă "Gulliver's Travels" ("Călătoriile lui Gulliver", 1726). După pierderea lui Esteher în 1728, credincioasa sa tovarășă de viață, starea sănătății lui Jonathan Swift se deteriorează treptat. Trăiește retras în singurătate, are tulburări nervoase periodice. Încetează din viață în vârstă de 78 de ani pe 19 octombrie 1745 la Dublin și este înmormântat în catedrala Saint Patrick.

Călătoriile lui Gulliver - Primele pagini ale ediției originale din 1726

"Călătoriile lui Gulliver" (1726), cu titlul complet "Călătorii în mai multe țări îndepărtate ale lumii" (Travels into Several Remote Nations of the World), sub semnătura medicului de corabie imaginar Lemuel Gulliver, este un roman fantezist în patru părți, aspră satiră la adresa societății engleze din acel timp. În această operă sunt descrise aventurile naivului Gulliver (în engleză: gullible = credul) în timpul călătoriilor în țara piticilor "Lilliput", în țara uriașilor "Brobdingnag", precum și pe insula zburătoare "Laputa", ai cărei locuitori, interesați numai de probleme științifice, au pierdut complet simțul realității. Cartea a patra - în fine - îl conduce pe erou în țara cailor "Houyhnhnms", ființe înțelepte și cu mult bun simț, spre deosebire de "Yahoo", un fel de oameni-maimuță, ființe brutale și arierate mintal.

În această operă, Swift satirizează vanitatea și ipocrizia contemporanilor săi, sistemul judiciar, mecanismele puterii și tendințele războinice, cum le cunoscuse în societatea și în special în viața politică engleză. Așa, de exemplu, vistiernicul din Lilliput este o prefigurare caricaturizată a politicianului Robert Walpole. În ultimele două cărți este ridiculizat pozitivismul, în plină dezvoltare în timpul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. "Călătoriile lui Gulliver" este una dintre cele mai citite cărți ale literaturii universale.

Jonathan Swift

Frați și surori Jane Swift[*]   Căsătorit cu Esther Johnson[*] (din 1716)

·       1826: A încetat din viaţă actorul François-Joseph Talma; (n. 15 ianuarie 1763). A debutat la Comedia Franceză în 1787 şi la scurt timp a declanşat reforma rostirii (în favoarea unei mai mari naturaleţi) şi a costumului (în favoarea acurateţii istorice). După Revoluţia din 1789, a condus Comedia Franceză.
* 1851: Marie-Thérèse-Charlotte a Franței (n. 19 decembrie 1778 – d. 19 octombrie 1851) a fost cel mai mare copil a regelui Ludovic al XVI-lea al Franței și a soției sale, regina Marie Antoinette. Ca fiică a regelui, ea a fost Fiică a Franței. Până la căsătoria cu Louis-Antoine, fiul cel mare al regelui Carol al X-lea, era denumită la curte cu titlul onorific de Madame Royale.

După căsătorie, ea a purtat titlul de ducesă de Angoulême. A devenit Delfină a Franței după ce socrul ei a devenit rege al Franței în 1824. A fost regină a Franței pentru douăzeci de minute în 1830 după ce socrul ei a semnat actul de abdicare; 20 de minute mai târziu soțul ei a semnat același act.

Marie-Thérèse a fost primul copil al regelui Ludovic al XVI-lea al Franței și a soției sale, regina Marie Antoinette, un copil apărut după nouă ani de la căsătoria celor doi. Prințesa a fost numită după mama reginei, împărăteasa Austriei Maria Tereza a Austriei.
Regele Ludovic XVI era un tată afectuos, care era încântat să-și răsfețe fiica. Marie-Thérèse l-a apreciat mai mult decât pe mama ei.

Atunci când a izbucnit Revoluția Franceză, Marie-Thérèse avea unsprezece ani. Nemulțumirile sociale au provocat sentimente anti-absolutiste. La Versailles gelozia curții și xenofobia au fost principalele cauze ale resentimentelor față de regina Marie Antoinette. Nepopularitatea reginei chiar și în fața unor membri puternici ai curții, inclusiv a ducelui de Orléans a condus la publicarea și distribuirea unor pamflete obscene în care regina era acuzată de depravare sexuală și de cheltuieli care au ruinat finanțele țării. Astăzi părerea general acceptată este că acțiunile reginei au fost prea mici pentru o animozitate așa de mare; daunele provocate de aceste hârtii despre monarhie au fost un catalizator pentru răsturnările ce vor veni.

Cu toate că situația politică s-a înrăutățit, acest lucru n-a afectat-o pe Marie-Thérèse. O altă tragedie a lovit când sora ei mai mică, Sofia, a murit în 1787. Va urma nu după mult timp decesul Delfinul Ludovic-Joseph de tuberculoză în plină criză politică la începutul anului 1789.

Marie-Thérèse-Charlotte

Marie-Thérèse în 1827 Părinți Ludovic al XVI-lea al Franței Maria Antoaneta, regină a Franței  Frați și surori Sophie Hélène Béatrice a Franței Ludovic al XVII-lea al Franței Ludovic-Joseph, Delfin al Franței  Căsătorită cu Louis-Antoine, Duce de Angoulême

* 1889: Luís I (Luís Filipe Maria Fernando Pedro de Alcântara António Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Xavier Francisco de Assis João Augusto Júlio Valfando de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança; 31 octombrie 1838 – 19 octombrie 1889), a fost al 32-lea (sau 33-lea potrivit unor istorici) rege al Portugaliei între 1861 și 1889. A fost al doilea fiu al Maria a II-a și Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și a fost numit Duce de Porto și Viseu.

Luís a fost un om de cultură care a scris poezie, dar nu a avut abilități deosebite în domeniul politic în care a fost împins în 1861 de moartea fratelui său mai mare, regele Pedro al V-lea. Politica internă a lui Luís a fost reprezentată de o serie de guverne de tranziție plictisitoare și ineficiente formate fie de Progressistas (liberali) fie de Regeneradores (conservatori) - partid în general favorizat de regele Luís.

În general Luís a fost un om de știință, cu o pasiune pentru oceanografie. El a investit sume mari din averea sa în finanțarea bărcilor de cercetare care au colectat probe din oceanele lumii. A fost responsabil pentru fondarea primului acvariu din Lisabona (Oceanário de Lisboa) numit "Aquário Vasco da Gama", care este deschis publicului și astăzi și în prezent este al doilea acvariu din lume ca mărime. Dragostea lui pentru știință și lucrurile noi a fost moștenită de cei doi fii ai săi.

Luís s-a căsătorit cu Prințesa Maria Pia de Savoia, fiica regelui Victor Emanuel al II-lea al Italiei și a Mariei Adelaide de Austria. La început iubirea lor a fost puternică dar nenumăratele amante ale lui Luís au dus-o la depresie pe Maria Pia. Împreună au avut doi fii care au supraviețuit copilăriei, și un fiu mort în 1866. Maria Pia a dat naștere, de asemenea, unui alt fiu mort în 1869 și a suferit avorturi spontane în 1872 și 1879.

Regele a fost și tatăl unui copil nelegitim născut în 1874 la Lisabona, un fiu pe nume Carlos Augusto.

Luís I

Părinți Ferdinand al II-lea al Portugaliei[1] Maria a II-a a Portugaliei[1]  Frați și surori Antónia a Portugaliei Maria Ana a Portugaliei Pedro al V-lea al Portugaliei Infantele Fernando al Portugaliei[*] Infante Augusto, Duke of Coimbra[*] Infantele João, Duce de Beja  Căsătorit cu Maria Pia de Savoia Copii Carlos I al Portugaliei Afonso, Prinț Regal al Portugaliei

·       1897: A murit George Pullman, inginer şi inventatorul american al trenurilor Pullman (cu vagoane de dormit); (n.03.03 1831).

·       1909: A murit Cesare Lombroso, medic si antropolog italian, precursor al criminologiei moderne („Omul criminal”); (n.06.11.1835).

·       1920: A murit John Reed, ziarist si om politic american, unul dintre fondatorii Partidului Comunist din SUA (n. 1887).

·       1921: In urma unei lovituri de stat in Portugalia, prim-ministrul portughez António Granjo şi alţi politicieni sunt ucişi.

·       1926: Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș.

În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe.^[1]

De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul deputatului Vincențiu Babeș, originar din Banat, și al Sophiei Goldschneider, unei austriece dintr-o influentă familie vieneză. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 - 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).

În anii 1885 - 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

În 1881 primește titlul de conferențiar (docent privat) iar în 1885 postul de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie.

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți - sporozoari intracelulari nepigmentați - care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită "patomorfologia procesului infecțios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în România, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

Pe lângă activitatea științifică, Babeș a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei. Studiind cauzele acestei boli, care (ca și tuberculoza) avea extindere în masă, a subliniat esența socială a acesteia și în 1907 a susținut:

"Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei rușini naționale, vi-l dau eu: împroprietărirea țăranilor."

De asemenea, Babeș s-a preocupat îndeaproape de problemele medicinei profilactice, abordând probleme ca: alimentarea cu apă a localităților, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.

Concepția sa filozofică, înscrisă pe linia materialismului este expusă în lucrările: Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filozofie (1879) și Credință și știință (1924). Babeș a combătut agnosticismul lui Kant, teoria ideilor înnăscute (ineismul) lui Descartes, apriorismul idealist al lui Schelling, precum și fideism. A susținut în mod consecvent caracterul obiectiv al lumii, al legilor naturii și al cauzalității.

Victor Babeș a pus bazele publicațiilor „Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie“ (1889), „România medicală“ (1893) și „Archives des sciences médicales“ (1895).

·       1929: Alexandru Davila (n. 12 februarie 1862 - d. 19 octombrie 1929) a fost dramaturg și om de teatru român, fiul doctorului Carol Davila.

A debutat cu poezii. Capodopera lui este drama istorică în versuri „Vlaicu Vodă” (1902) capitol dintr-o proiectată trilogie, „Mirciada”, una dintre operele de bază ale repertoriului dramatic românesc. În ea se evocă, în versuri de amploare romantică, unul dintre momentele de luptă pentru menținerea și întărirea independenței Țării Românești.

Alexandru Davila a fost, ca director al Teatrului Național din București (între 1905 și 1908, apoi între 1912 și 1914) și în calitate de regizor al companiei de teatru (1909), un militant pentru afirmarea dramaturgiei naționale, precum și a celei universale. Pe 5 aprilie 1915 a fost victima unui atentat care l-a imobilizat timp de 14 ani. El a avut doi fii – Carol (Citta) Davila, care a fost ministru plenipotențiar al României în perioada interbelică, la Varșovia și Washington, și pe Theodor Davila, reprezentantul Ford pentru România. Ambii săi fii au sfârșit tragic. Primul s-a sinucis în Statele Unite, iar cel de-al doilea a murit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Alexandru Davila a înființat prima companie particulară de teatru Compania Davila.

Alexandru Davila și Ion Luca Caragiale

* 1932: Lindley Miller Garrison (n. 28 noiembrie 1864 - d. 19 octombrie 1932) a fost un avocat din New Jersey care a servit ca Secretar de Război al Statelor Unite în timpul președintelui Woodrow Wilson. A fost secretar de război între 1913 și 1916.

Lindley Miller Garrison

·       1935: Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894, Drăgășani, România – d. 19 octombrie 1935, București, România) pe numele său real Gheorghe Mihăescu, a fost un prozator, romancier și un dramaturg român interbelic. A fost decorat pentru acte de bravură în timpul primului război mondial.

A absolvit cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova. În mai 1917 absolvă școala de ofițeri de infanterie de la Iași cu gradul de elev plutonier și este repartizat la Regimentul 42-66 Infanterie. A participat la primul război mondial ca elev-ofițer, fiind combatant în 1917 în luptele de la Mărășești-Mărăști-Oituz.

Gib Mihăescu a fost avocat la Chișinău și în orașul său natal. A colaborat la revistele Sburătorul, Gândirea, Viața Românească etc

Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora în 1928 și Vedenia în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice, Rusoaica (tradus și în limba slovacă), Brațul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele și nopțile unui student întârziat, Donna Alba. A scris și piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu umbre) și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava.

Ultimul său roman, Donna Alba, scris la un deceniu și jumătate de la sfârșitul primului război mondial, subliniază importanța acestui eveniment. În mare măsură autobiografic, acest roman de război descrie experiențele care au marcat profund personalitatea autorului și care au constituit premisele formării sale ca om și ca scriitor. Autorul descrie avântul eroic al soldatului român care ține piept cu baioneta armatelor germane, dar și viziunea realistă, tragică asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanțele războiului.

Romanele lui Mihăescu au influențe rusești, mulți critici vorbind despre "dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Din păcate, a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, fiind înmormântat la Drăgășani.

Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihăescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre.

La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele,^[6] iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui.^[7]

La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale

A scris cinci romane:

• 1930: Brațul Andromedei
• 1933: Rusoaica ^[9][10][11]
• 1933: Femeia de ciocolată
• 1934: Zilele și nopțile unui student întârziat
• 1935: Donna Alba

Nuvele:

• 1928: Grandiflora
• 1929: Vedenia
• 1935: Visul

Teatru:

1928: Pavilionul cu umbre

Gheorghe Ion Mihăescu

·       1936: A murit eseistul si poetul chinez Lu Xun (n. 1881).

·       1937: A decedat Ernest Rutherford, fizician englez de origine neo-zeelandeză, laureat al Premiului Nobel (d. 1871).

·       1943: A decedat sculptorul francez Camille Claudel; (n. 1864). Camille Claudel (8 December 1864 – 19 October 1943) was a French sculptor and graphic artist. She was the elder sister of the poet and diplomat Paul Claudel.

Camille Claudel

Camille Claudel în 1884 (la 19 ani) Părinți Louis Prosper Louise Athanaïse Cécile Cerveaux Frați și surori Paul Claudel

* 1955: Eugène Joseph Delporte (10 ianuarie 1882 – 19 octombrie 1955) a fost un astronom belgian. A descoperit în total 66 de asteroizi. Craterul lunar Delporte îi poartă numele.

·       1961: Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880,^[1][2] Pașcani, Principatele Unite^[3] – d. 19 octombrie 1961,^[3][1] Vânători-Neamț, Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română^[4]) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.^[5] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,^[6] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți^[7] din localitatea Verșeni.^[8] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”),^[9] adoptat de aceasta abia în 1891.^[10][11] Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact negativ asupra întregii familii.^[12]Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale moldovenești.^[13] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile Morțun).^[14] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.^[15]

Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.^[16] În timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau doar pentru a contempla natura.^[17] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei.^[11][18] În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.^[19] Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.^[20][21][22] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea promoție

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,

Theodora

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.^[23] Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,^[21][24] cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.^[21] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,^[23] cu un alt scheci și un poem.^[25] Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă românească la care adera revista.^[25] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.^[21][25] În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora^[25] sau Lumea.^[10]

Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii.^[10][21][26] A început să frecventeze societatea boemă a Capitalei,^[10], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să scrie numai proză realistă.^[26] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni,^{[11][21][22][27]} unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor.^[21] În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.^[28] În iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.^[26] Această primă perioadă din viața sa avea să fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).

După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.^[29] Inițial, familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.^[22] Scriitorul a avut unsprezece copii,^[23] dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și romancieră.^[30] Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,^[30] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944

Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai 1906. Nicolae Iorga este trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ion Scurtu sunt ceilalți editori

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,^[28][33] Sadoveanu contribuie cu lucrări la revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A mai colaborat la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul Național Liberal și condus de politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi publicat Șoimii, primul său roman, o variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere de istoricul Vasile Pârvan.^[28] În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la „Casa Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu la Fălticeni.^[21][34] După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul revistei Viața Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.^[14]

Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române. Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga, cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.^[35] În această perioadă, o tânără scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana Vidrașcu, un roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării.^[36]

1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,^{[11][21][23][26][37][38]} volume în care Sadoveanu abordează cu precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care avea să dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura Minerva. Debutul a fost pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul trecut.^[28][37][39] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri, propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României.^[40] Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882.^[41] Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist George Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului.^[28] Până atunci, scriitorul avusese parte de manifestări de adversitate din partea oponenților Sămănătorului, în principal din partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau considerate ca promovând acte imorale precum adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată opinia că programul lui Iorga de didacticism moral era unul ipocrit.^[28] După cum avea să-și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri critice în legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de Sadoveanu).^[28]

În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.^[42] Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele străine.^[43] Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare influență culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii rurali ai „tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.^[44] Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare parte, promotorul unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea.^[45] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul literar a fost principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de „criză” literară, Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.^[46]

Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre publicare în anul 1906.^[37] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit la Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.^[47] Nanu scria în acea perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”^[47] Slujba sa administrativă este întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent.^[37][48] Fiindcă era deja supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe

Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica” (Editura Minerva)

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907, anul Răscoalei Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl numise inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare.^[49] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de încercările lui Haret de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de autoajutorare destinate plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă anchetă.^[50]

Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură Societății Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909.^[51][52] În același an, el, Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție lunară Cumpăna, care luptă împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își încetează apariția.^[10][53] Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua Kübler.^[54]

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până în 1919.^{[10][11][21][22]} În acest an publică volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. Tot în 1910 traduce din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza operelor de artă.^[55] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor Români în noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de membru în comitetul de conducere și cenzor.^[51][52] A fost o prezență marcantă a ziarului Minerva, alături de Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai publicat în publicația tradiționalistă Luceafărul.^[56]

Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în care România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul de locotenent,^[21] se oprește pentru o perioadă în Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt timp pe front.^[35][37] Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și umoristul George Topîrceanu, îi însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și 1915^[57] În anul 1915 publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric Neamul Șoimăreștilor.^[21][28]

Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care considerau războiul ca aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente.^[58] În această perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu care se termină în 1918, când România semnează pacea cu Puterile Centrale,^[51] și, ca militar în rezervă, devine editorul broșurii propagandistice regionale, România.^[59] I s-au alăturat Tudor Arghezi și Topîrceanu (care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare din Bulgaria), fondând împreună , la Iasi, revista Însemnări Literare.^[35][57] În decembrie însă, revista își anunță încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace.” Sadoveanu se stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând, renovând și redecorând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.^[11][60] Aceasta fusese reședința lui Mihail Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe compozitorul George Enescu.^[60] În această perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile Morțun și, împreună cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează revista Răvașul Poporului.

Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate ale lui Sadoveanu

În 1921 devine membru al Academiei Române.^[11][21][23] Doi ani mai târziu, își ține discursul de recepție, în care face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în general și de poezia populară în special.^[11][21][62] Reîncepe colaborarea la revista Viața românească, alăturându-se nucleului de redactori din perioadă interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din romanele sale (unele dintre ele inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri.^[63] Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala Galaction, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu Celibidache.^[60] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman, ajutându-l să-și promoveze scrierile,^[64] de aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-Negrilești,^[65] și scriitorul satiric Radu Cosmin.^[66]

Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele inspirându-i opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.^[37] După 1923, alături de Topîrceanu, Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să meargă la vânătoare.^[57] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927 la râul Arieș.^[15][21] În același an face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul^[21][37], călătorie descrisă ulterior în volumul său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925, 1929, respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de critici: Venea o moară pe Siret..., Zodia Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel național.^[21][67] Tot în acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și publică împreună o serie de abecedare.^[68]

În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian Goga,^[37]. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și Sadoveanu.^[69] În timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din 1931, ocupă un loc de senator din partea județului Iași.^[37][70] În perioada cabinetului țărănist, condus de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României.^[37][70] Numirea sa în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate culturală.^[37] În această perioadă face parte din Partidul Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în opoziție cu principala grupare Național-Liberală.^[71] În paralel, începe să contribuie la cotidianul de stângaAdevărul.^[72] În 1928 publică Hanul Ancuței, o lucrare remarcabilă aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri, îmbinare măiastră a genului epic și liric.

Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,^[67], iar din 1932 al Lojii „Moldova”, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit următoarele demnități masonice: „Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din Româ­nia (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite.^{[37][49][67][73]} Fratele său, Vasile Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea, mason.

Prima pagină a volumului „Soarele în baltă”

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul volum din trilogia sa istorică Frații Jderi (Ucenicia lui Ionuț), publicat în anul 1935. În 1936, preia direcția ziarului Adevărul și a ediției sale matinale, Dimineața. Alături de George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa editează, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului literar și redactorului revistei Viața românească. În această perioadă este implicat într-o dispută publică cu presa fascistă și cea de extremă dreapta, contracarând atacurile acestora în ziarele proprii.^[75] Susținători ai extremei drepte organizau în public arderea volumelor sale.^[76] Scandalul s-a prelungit și în următorii ani, Sadoveanu având în acest sens sprijinul prietenilor săi din lumea literară.^[21][77] Printre ei se află și Topîrceanu, care la acea dată era internat în spital, și care l-a susținut până la moartea sa, cauzată de un cancerul hepatic.^[78] În septembrie 1937, ca semn de solidaritate și de apreciere a muncii sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail Sadoveanu titlul de doctor honoris causa.^[79]

La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta prin care trecea România, dar revine la începutul anilor '40, oferindu-și sprijinul Regelui României Carol al II-lea și formațiunii politice înființate de acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să blocheze venirea la putere a grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al restrânsului senat corporatist.^[80] În 1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum de Opere.^[28] După ce Conducătorul Ion Antonescu înlătură Garda de Fier în timpul rebeliunii legionare și își stabilește propriul regim fascist, Sadoveanu rămâne apolitic și este din ce în ce mai prezent în viața publică, ținând prelegeri pe teme culturale pentru postul național de radio.^[81] După publicarea în 1942 a ultimei părți a trilogiei Frații Jderi, Sadoveanu se retrage din nou, la cabana sa de vânătoare de la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care construise și o bisericuță; acest loc i-a servit ca inspirație pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei, Ochi de urs și Poveștile de la Bradu-Strâmb.^[82] În timpul acestor ani, scriitorul o întâlnește pe Valeria Mitru, o jurnalistă feministă mai tânără ca el,^[83] cu care, după o scurtă perioadă de timp, se căsătorește.^[15] În august 1944, prin Lovitura de stat de la 23 august 1944, România a întors armele, trecând de partea aliaților, trupele române luptând cu sau fără voie alături de Armata Roșie. Paul-Mihu Sadoveanu a murit pe front, la 22 septembrie, în Transilvania.^[31] Conform Profirei Sadoveanu, durerea resimțită de scriitor l-a împiedicat pentru totdeauna să scrie cel de-al patrulea și ultim volum al Fraților Jderi. Tot în 1944, Sadoveanu candidează la președinția Societății Scriitorilor Români, dar este învins de Victor Eftimiu.^[67] Cea de-a patruzecea aniversare a debutului său este sărbătorită printr-o ceremonie specială la Academie, unde Tudor Vianu susține un discurs prin care realizează o retrospectivă a întregii opere a confratelui său.

Prezidiul Provizoriu al Adunării Deputaților în 1948. De la stânga la dreapta: Ștefan Voitec, Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion Parhon, Ion Niculi

După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de la propria versiune de realism la doctrina comunistă a realismului socialist. Aceasta a dus la colaborarea cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), condusă de medicul endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion Parhon. Scriitorul îndeplinește rolul de gazdă pentru delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și Vladimir Kemenov în timpul vizitelor lor din 1944, după care devine președintele „secției literare și filosofice” a ARLUS (secondat de Mihai Ralea și Perpessicius).^[85] În februarie 1945, el se alătură lui Parhon, Alexandru Rosetti, compozitorului George Enescu, biologului Traian Săvulescu și matematicianului Dimitrie Pompeiu într-un protest împotriva politicilor culturale promovate de primul ministru Nicolae Rădescu și a cabinetul său, pentru a-l discredita pe anti-comunistul Rădescu și pentru a-l face să plece de la putere.^[86] După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al revistei literare a asociației, Veac Nou, alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia Deleanu, Octav Livezeanu și N. D. Cocea.^[87]

Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie 1945, în timpul conferinței publice despre Stalin care a avut loc la București, fiind doar una din conferințele pe care le-a ținut la nivel național. Discursul său, intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare de a îmbunătăți imaginea Stalinismului în România.^[88] ARLUS va publica în același an textele acestor conferințe într-un singur volum.^[73] Tot în 1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea Sovietică împreună cu profesorii Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu Iordan, și matematicianul Simion Stoilow,^[89] fiind invitat de Academia Rusă de Științe să ia parte la cea de-a 220-a aniversare a înființării ei. Sunt vizitate colhozuri și creșe, și au loc discuții cu agronomul Nicolai Tsitsin, un apropiat al lui Stalin.^[90] La întoarcere, scriitorul publică alte texte controversate și ține discursuri prin care laudă sistemul sovietic.^[91] În același an, Editura Cartea Rusă a ARLUS a mai publicat, printre altele, și traducerea volumului Scheciurile unui sportiv de Ivan Turgenev ^[55], făcută de Sadoveanu.

În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului Partidelor Democratice (BPD) în colegiile din București, câștigând un loc în noul Parlament al României, cel unificat.^[92][93] În prima sesiune, cea din decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului.^[94] Locuiește la Ciorogârla, primind din partea statului o vilă deținută anterior de jurnalistul Pamfil Șeicaru, de orientare fascistă. Această decizie a fost considerată de Partidul Național-Țărănesc drept corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla de „Contele de Ciorogârla”.^[95][96]

În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere, Sadoveanu primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de beneficii materiale substanțiale.^[93][97] Între anii 1947-1948, el, alături de Parhon, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere, și Ion Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD.^[98][99] A rămas membru al noii Academii a Republicii Populare Române, și, alături de alți intelectuali pro-sovietici, este ales în conducerea acesteia.

Sadoveanu în ultimii ani de viață

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din România în 1949, Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia.^[51][101] Apoi, în 1950, este numit președintele ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a fost un semn al marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind în acea perioadă condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai Beniuc.^[102] Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956).^[51][103] Între timp, Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor (după unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de Sadoveanu),^[104] prin care se apreciau și încurajau politicile de colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul Premiu de Stat pentru proză.^[94]

În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale susținute de noul regim. În luna iunie a anului 1952, devine președinte al Consiliului Științific al Academiei, cel care va modifica alfabetul limbii române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată de Sadoveanu în primele sale lucrări).^[105] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic, conducând Comitetul Național pentru Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să portretizeze inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru proliferarea armelor nucleare.^[99] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii, primind, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace.^[106] Din postura de parlamentar, Sadoveanu face parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală, reflecta influențele sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești.^[107] În martie 1953, la puțin timp după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii Scriitorilor, discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și manifestându-se împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.^[108] În noiembrie 1955, la puțin timp după ce împlinește vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.^[109] După 1956 regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din cele mai importante modele culturale ale regimului.^[110]

Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,^[60] și se mută înapoi în București, unde deține o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.^[15]

Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în 1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.^[111]

Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.^[15] Este îngrijit de o echipă de medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.^[15] Familia Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind într-o vilă aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.^[15] Este vizitat periodic de prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti.^[112] Mihail Sadoveanu se stinge din viață pe data de 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața,^[9] fiind înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este astăzi un muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.

După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a organizat un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața apărării comunității de călugărițe.^[113] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei

Opere:

• Șoimii, roman (1904)
• Floare ofilită, nuvele (1905)
• Mormântul unui copil (1905)
• Amintirile căprarului Gheorghiță (1905)
• Vremuri de bejenie (1906)
• La noi în Viișoara (1906)
• Esopia (1906)
• Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906)
• Oameni și locuri, (1908)
• O istorie de demult (1907)
• Duduia Margareta (1907)
• Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul lumii 5250 de ani (1907)
• Povestiri de seară (1909)
• Genoveva de Brabant (1909)
• Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ (1909)
• Cântecul amintirii (1909)
• Apa morților (1911)
• Povestiri de petrecere și folos (1911)
• Bordeenii, roman, (1912)
• Un instigator (1912)
• Priveliști dobrogene (1914)
• Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)
• Foi de toamnă (1916)
• Printre gene (1916)
• 44 de zile în Bulgaria (1916)
• Umiliții mei prieteni (1917)
• Umbre (1919)
• În amintirea lui Creangă (1919)
• Priveghiuri (1919)
• Povestiri pentru moldoveni (1919)
• Cocostârcul albastru (1921)
• Strada Lăpușneanu (1921)
• Neagra Șarului (1922)
• Pildele lui cuconu Vichentie (1922)
• Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922)
• Oameni din lună (1923)
• Ți-aduci aminte (1923)
• Războiul balcanic (1923)
• Venea o moară pe Siret (1924)
• Țara de dincolo de negură (1926)
• Dumbrava minunată (1926)
• Povestiri pentru copii (1926)
• Dimineți de iulie. Stigletele (1927)
• Demonul tinereții (1928)
• Hanu-Ancuței (1928)
• Împărăția apelor (1928)
• O întâmplare ciudată (1928)
• Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928)
• Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, roman (1929)
• Baltagul, roman (1930)
• Depărtări, roman (1931)
• Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
• Nunta domniței Ruxandra, roman (1932)
• Uvar (1932)
• Creanga de aur, roman (1933)
• Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)
• Soarele în baltă sau aventurile șahului (1934)
• Nopțile de Sânziene, roman (1934)
• Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934)
• Trenul fantomă (1934)
• Cele mai vechi amintiri (1934)
• Cuibul invaziilor (1935)
• Povestiri alese (1935)
• Paștile blajinilor (1935)
• Inima noastră, (1935)
• Povestiri pentru copii (1935)
• Cazul Eugeniței Costea (1936)
• Ion Creangă, conferință (1936)
• Ion Neculce, conferință (1936)
• Țara cangurului (1937)
• Istorisiri de vânătoare (1937)
• Ochi de urs (1938)
• Valea Frumoasei (1938)
• Morminte (1939)
• Frații Jderi, (1935-1942),
  • Vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)
  • Vol. II, Izvorul Alb, (1936)
  • Vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)
• Divanul persian, roman (1940)
• Cincizeci de ani de la moartea lui Creangă, conferință (1940)
• Vechime (1940)
• Ostrovul lupilor (1941)
• Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941)
• Anii de ucenicie (1944)
• Fantazii răsăritene (1946)
• Caleidoscop (1946)
• Nada Florilor, roman (1951)
• Nicoară Potcoavă, roman (1952)
• Însemnări pe marginea articolului 80 (1952)
• Aventuri în Lunca Dunării (1954)
• Evocări (1954)

LITERATURĂ PROLETCULTISTĂ

Bustul lui Mihail Sadoveanu pe Aleea Clasicilor din Chișinău

• Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945)
• Păuna mică (1948)
• Mitrea Cocor (1949)
• Mărturisiri (1960)

MONOGRAFII CRITICE

• Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, București, 1963
• Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, București, 1963
• Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții, București, 1976
• Pompiliu Marcea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, București, 1976
• Profira Sadoveanu, Viața lui Mihail Sadoveanu. Copilăria și adolescența, București, 1976
• Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj, 1981
• Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Craiova, 2001
• Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Iași, 2007
• Monica Spiridon, Sadoveanu-divanul înțeleptului cu lumea, Albatros, 1982
• Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955

·       1964: A încetat din viaţă cântăreţul de operă George Niculescu-Basu, solist al Operei Române din Bucureşti; (n. 9 aprilie 1882).

* 1978: Gig Young (n. 4 noiembrie 1913 – d. 19 octombrie 1978) a fost un actor american de film.

A fost căsătorit cu actrița Elizabeth Montgomery.

Gig Young

Young in 1953 Căsătorit cu Sheila Stapler (1940-1947) Sophie Rosenstein (1950-1952) Elizabeth Montgomery (1956-1963) Elaine Williams (1963-1966) Kim Schmidt (1978) Număr de copii 1  Copii Jennifer Williams Young (b. 1964) Gig Young în 1964

* 1981: Dan Coe (n. 8 septembrie 1941, București - d. 19 octombrie 1981, Köln, Germania) a fost un fotbalist român, care a făcut parte din Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970. El a jucat ca fundaș central, fiind supranumit "Ministrul apărării"

În anul 1980, lui Dan Coe i s-a aprobat o cerere de deplasare în Belgia. A sosit în această țară, de unde a trecut în Germania, stabilindu-se în orașul Köln, unde a cerut azil politic. Deși a primit de la președintele Nicolae Ceaușescu titlul de maestru emerit al sportului, aceasta nu a însemnat pentru Dan Coe un motiv de nu a mai critica sistemul politic din România. În țară, Coe era prea cunoscut și iubit.

La 19 octombrie 1981, managerul imobilului l-a găsit pe Dan Coe spânzurat în fața ușii din apartamentului din Köln, unde locuia. Medicii au făcut de urgență o intervenție chirurgicală, l-au reanimat direct, la cord deschis. Nu s-a aflat niciodată dacă s-a sinucis sau a fost omorât. Coe trăia în Germania având statut de refugiat politic. Poliția germană nu a cercetat acest caz. Actele au fost direct închise. Această tragedie s-a întâmplat la scurt timp după un interviu dat de Dan Coe la Radio Europa Liberă.

Colegii săi de generație avansează alte ipoteze cu privire la moartea sa.

„Nu se sugruma el, l-au făcut ăia că a vorbit una alta pe la radio. Nu cred că-și lua el zilele, iubea prea mult viața.”

—Rică Răducanu

„Trecerea de la statutul de vedetă la cel de om obișnuit i-a provocat un șoc, i-a creat o stare pe care nu a putut să o depășească. În schimb, cu două, trei luni înainte să moară, am auzit la Europa Liberă o emisiune în care povestea necazurile pe care el și tatăl său le-au trăit în România. Nu știu dacă este un motiv destul de solid ca să-i atragă moartea, însă nu cred ca era atât de labil încât să se sinucidă.”

—Puiu Ionescu

„Nu cred că Securitatea a fost implicată în moartea lui Dan. El a avut niște probleme cu „ei” pentru că, într-un turneu al Rapidului în Franța, a schimbat niște valută, lucru interzis pentru noi, fotbaliștii.”

—Ilie Greavu

Încă din anii 1960, când juca la Rapid, pe Stadionul Giulești una dintre scandările obișnuite ale suporterilor rapidiști era: „Un strigăt din vechea Troie/Pentru faima lui Dan Coe/Și înc-o dată că e voie/Ahoe.

·       1983: Primul ministru al Grenadei. Maurice Bishop, a fost împuşcat mortal de către forţele armate ale acestei mici insule din Caraibe. Anterior, mii dntre suporterii sai au mărşăluit la reşedinţa acestuia din capitala tarii, St George, reuşind să-l elibereze pe prim-ministrul aflat in arest la domiciliu. Maurice Bishop a fost lider al unui guvern de stânga in Grenada din 1979, a intretinut legături strânse cu Cuba lui Castro şi a incheiat un tratat pentru cumpararea de arme din URSS în 1982.
* 1984: Dumitru Murărașu (n. 26 noiembrie 1896, Botoșani - d. 19 octombrie 1984, București) a fost un istoric literar, editor și traducător român.

Dimitrie, acesta fiind adevăratul lui nume de botez, este fiul lui Haralambie Murărașu, preot din Botoșani. Studiile superioare le-a făcut la București și la Paris. A fost membru al Școlii Române din Franța (Fontenay-aux-Roses). Doctor în litere (București). A fost profesor la Seminarul Pedagogic "Titu Maiorescu" și la Academia Comercială din București. Cariera universitară a fost întreruptă la instaurarea regimului comunist.
Este cunoscut îndeosebi ca exeget al operei lui Mihai Eminescu: Comentarii eminesciene (1967), Mihai Eminescu. Viața și opera (1983).

Publică mai multe ediții critice, volumele de Poezii (1970-1972) ale lui Eminescu fiind considerate ca o ediție de referință a operei poetului.

Este autorul unei Istorii a literaturii române (1941), precum și al unor traduceri din limba latină: Lucrețiu, Poemul naturii (1933) , Vergiliu, Eneida (1956).

Studii, sinteze

• La Poésie néo-latine et la renaissance des lettres antiques en France (1500-1549), Librairie Universitaire J. Gamber, Paris, 1928
• Eminescu și clasicismul greco-latin ; M. Eminescu: cultura și știința, Editura Tipografia "Bucovina" I. E. Torouțiu, 1932
• Naționalismul lui Eminescu, Editura Tipografia "Bucovina" I. E. Torouțiu, 1932
• Istoria literaturii române, Editura Cartea Românească, București, ediția I (1935), ediția a II-a (1941), ediția a III-a (1942), ediția a IV-a (1946)
• Comentarii eminesciene, Editura pentru Literatură, București, 1967
• Mihai Eminescu. Viața și opera, Editura Eminescu, București, 1983

Ediții comentate

• Mihai Eminescu, Scrieri politice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1931
• Ion Luca Caragiale, Teatru, ediție și studiu introductiv, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932
• Mihai Eminescu, Literatura populară, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936
• Mihai Eminescu, Literatura populară, ediție critică, Editura Minerva, București, 1977
• Mihai Eminescu, Poezii, ediție critică, 3 vol., Editura Minerva, București, 1970-1972
• Mihai Eminescu, Poezii, ediție critică de D.Murărașu, postfață de Eugen Simion, 3 vol., Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, București, 1995
• V.Alecsandri, Poezii populare ale românilor, ediție îngrijită și prefață de D. Murărașu, Editura Minerva, București, 1973.

Traduceri

• Lucrețiu, Poemul naturii, traducere în metru original și studiu introductiv de D. Murărașu, București, 1933 (Premiul "Eliade Rădulescu" acordat de Academia Română).
• Lucrețiu, Poemul naturii, traducere, prefață și note de D. Murărașu, Editura Minerva, București, 1981
• Vergiliu, Eneida, traducere de D. Murărașu, studiu introductiv și note de H. Mihăescu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956
• Cartea celor o mie și una de nopți, traducere de Petre Hossu ; traducerea versurilor de D. Murărașu. Prefață de Ovidiu Papadima, 14 vol., Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 1966

* 1993: Pola Illéry (n. 18 decembrie 1909 – d. 19 octombrie 1993)^[1] a fost o actriță și cântăreață de origine română ce a apărut în filme mute și în primele filme cu sunet, fiind cunoscută în special pentru rolurile de vampă.

S-a născut ca Paula Iliescu în Corabia, România și a fost, de asemenea, cunoscută sub numele de Paula I Gibson. Illéry a apărut în câteva filme franceze realizate în anii 1920 și 1930, mai ales în filmul lui René Clair Sub Acoperisurile din Paris (1930) și în Parada Paramount, versiunea în limba română a Paramount on Parade (1930) realizat în Paris de către Paramount Pictures. Se crede că a apărut pentru ultima dată în filme în 1938.

Illéry s-a căsătorit maiorul american Charles Grenier în timpul celui de-al doilea Război Mondial și s-a mutat în Statele Unite cu el, luându-și cetățenia americană în 1946. Căsătoria a durat doar câteva luni înainte ca el să fie ucis într-un accident. Ea s-a recăsătorit mai târziu cu Jim Gibson și cuplul s-a mutat în Palos Verdes, unde Illéry a trăit pentru tot restul vieții ei.

Illéry a murit la 19 octombrie 1993, în Los Angeles, California, în vârstă de 83 de ani, și a fost una dintre ultimele supraviețuitoare dintre actrițele care au apărut în filme mute ca adul

Filmografie

• Căpitanul Fracasse (1929)
• Iluzii (1930)
• Sub acoperișurile din Paris (1930)
• Omul în haine de seară (1931)
• Strada fără nume (1934)

Pola Illéry

·       1996: A încetat din viaţă criticul şi istoricul literar Serafim Duicu; (n. 6 august 1938, Tismana, Gorj). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, fondator al revistei „Școala Ardeleană”, fondator și președinte al Societății Culturale și al Fundației „Școala Ardeleană”, fondator și președinte de onoare al Societății Culturale „Alexandru Papiu Ilarian”.
A fost redactor al revistei „Vatra” și al publicației „Curierul de Transilvania”. Intre anii 1994-1996 a fost director al Teatrului Național din Târgu-Mureș și rector al Universității Ecologice „Dimitrie Cantemir”. Este înmormântat la Mănăstirea Recea (județul Mureș), în apropierea orașului Târgu Mureș.

·       2003: A încetat din viaţă fostul preşedinte bosniac Alija Izetbegovici, unul dintre personajele-cheie ale războiului din Bosnia (1992 – 1995), rămânând membru al preşedinţiei până în octombrie 2000, când a demisionat din cauza stării de sănătate; (n. 8 aug 1925).

·       2004: Liviu Vasilică (n. 2 iulie 1950, Plosca, Teleorman - d. 19 octombrie 2004, București) a fost un cântăreț de muzică populară românească din județul Teleorman, de profesie medic pediatru. Și-a început activitatea artistică de solist vocal de muzică populară încă din perioada studenției (la Medicină, 1974-1980), clasându-se pe primul loc la toate etapele naționale ale Festivalurilor Artei Studențești, pentru originalitatea repertoriului și a stilului de interpretare. A debutat în cadrul emisiunii TV Tezaur folcloric de pe postul național TVR1. A făcut primele înregistrări la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”.

Pasiunea pentru folclor l-a determinat să colecționeze costume populare autentice teleormănene, realizând, în numai câțiva ani, o bogată colecție care se află în prezent în patrimoniul Ansamblului de Cântece și Dansuri „Burnasul” din Alexandria.

Liviu Vasilică s-a născut în a doua zi a lunii iulie a anului 1950, în comuna Plosca, județul Teleorman. Părinții săi erau intelectuali, oameni de vază ai vremii, tatăl director de școală și mama profesoară. De mic copil a fost fascinat de Maria Tănase, pe care o asculta cu atenție la radio. Maestrul a învățat primele cântece de la un rapsod teleormănean pe nume Gogu Ivașcu. Visul părinților pentru fiul lor, Liviu, era ca acesta să devină farmacist, lucru care s-a și întâmplat. Pentru o perioadă Liviu Vasilică a fost și medic pediatru al Spitalului Județean Alexandria. Cei care l-au cunoscut spun că iubea foarte tare copiii și că se purta cu mare blândețe cu cei mici.

A fost căsătorit cu Florina Vasilică timp de 23 de ani și împreună au avut patru copii: Svetlana Vasilică, Valentin Vasilică, Florin Vasilică și Livia Vasilică. Dintre toți copiii maestrului, numai Florin este cel care duce mai departe moștenirea tatălui său, el fiind conducătorul grupului Teleormanul.

Copii	Svetlana Vasilică, Valentin Vasilică, Florin Vasilică, Livia Vasilică Liviu Vasilică Statuia Liviu Vasilică din Alexandria

* 2004: Kenneth Eugene Iverson (n.17 decembrie 1920, Camrose, Alberta, Canada - d. 19 octombrie 2004, Toronto, Canada) a fost un informatician canadian, celebru pentru dezvoltarea limbajului de programare APL în 1957. A primit Premiul Turing din partea ACM în 1979 pentru contribuțiile aduse în domeniile notației matematice și teoriei limbajelor de programare.

Kenneth Eugene Iverson

·       2005: A murit tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, Ion Stratan, unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei ’80. (n. 1 octombrie 1955). A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă și Literatura Română a Universității din București. În timpul studenției a fost membru al cenaclului „Amfiteatru”, apoi al „Cenaclului de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu și al „Cenaclului I.L.Caragiale” din Ploiești. Bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, a  fost de asemenea redactor șef al revistei Contrapunct si prieten cu Nichita Stănescu, fiind considerat drept cel mai important continuator al acestuia. Volumul sau  ,Ruleta ruseasca” a fost tradus in limba franceza si a fost prezent in antologii de poezie din tara si din strainatate. A primit mai multe premii, dintre care: Premiul “Nichita Stanescu” al Fundatiei “Nichita Stanescu”(1990) ; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993); Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995); Premiul “Frontiera Poesis”, (1999); Premiul “Marin Sorescu” la Festivalul International de Poezie “Europa KM 0”, Sighetul Marmatiei, 2001; Premiul pentru poezie al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din România (2002); Premiul “Radu Enescu” al revistei “Familia”(Oradea, 2002); Premiul “Dafora” la Zilele revistelor din Transilvania si Banat(Medias 2002); Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pe anul 2001; Premiul Fundatiei “Constantin Stere”, Ploiesti, 2003. Membru al Uniunii Scriitorilor din România si al ADELF (Association des Ecrivains de Langue Française). Ion Stratan a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a bătrânului sau prieten Nichita, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni, co-generi optzeciști și scriitorii importanți contemporani. Avea, la fel ca Nichita, numai 50 de ani.

·       2006: A încetat din viaţă actorul roman de teatru si film Ernest Maftei, cunoscut pentru rolurile din “Neamul Şoimăreştilor” – 1965 şi “Dumbrava minunată” – 1980; ( n.06.03.1920, comuna Prajesti, jud. Bacau). A  fost un adept al Mișcării Legionare si a aderat la Frăția de Cruce, organizație anticomunistă a tineretului național-creștin, al cărei lider a devenit la vârsta de 17 ani. În 1938 a fost arestat de autoritățile dictaturii regelui Carol al II- lea și  încarcerat în lagărul de la Vaslui, unde, la 21 septembrie 1939, au fost executați câteva zeci de membri ai partidului „Totul pentru Țară”, moment descris în numeroase interviuri. Între 1941-1945 a urmat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Iași. În aceeași perioadă a fost arestat și condamnat de autoritățile antonesciene, pentru activitatea de membru în FDC. Ca deținut politic, a fost închis în penitenciarele din Galați, de la Jilava și Văcărești. Judecat de patru ori pentru apartenență la Mișcarea Legionară, a fost achitat de fiecare dată. După război a fost șomer, fiind hăituit pentru orientarea sa politică. A jucat la Teatrul Poporului sub numele de Erman Valahu. Aici a primit Meritul Cultural clasa I, la care a fost nevoit să renunțe pentru a nu se deconspira. A fost arestat și condamnat de regimul comunist, dar a avut o șansă unică, reușind să scape de condamnare grație talentului înnăscut. Fiul său Gheorghe (Gheorghiță) Maftei este un artist plastic cunoscut. Ernest Maftei s-a  afirmat  în cinematografie cu pelicula Desfășurarea, regia Paul Călinescu, 1954, dupa care a urmat o carieră de excepție, însumând în palmaresul său multe filme. A devenit unul dintre monștrii sacri ai filmului românesc și unul dintre cei mai populari actori români. Alături de Colea Răutu și alți actori, a înființat Uniunea Cineaștilor din România. A primit premiul UCIN la împlinirea a 50 de ani de cinematografie, iar din partea consiliului director al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România „Diploma de recunostință” pentru contribuția la dezvoltarea artei și culturii naționale. A colaborat la realizarea emisiunii „Ferma”, specializată pe teme din viața rurală și agricultură, transmisă pe canalul TVR2. A respins și premiul „Cel mai bun român” pe anul 2005, deoarece între nominalizați se numărau personaje sumbre ale politicii ultimilor 16 ani și pseudovedete ale unor emisiuni de televiziune de nivel submediocru. În noaptea de 21 decembrie 1989 a participat, alături de tineretul român, la manifestația anticomunistă din Piața Universității. Avea să lase familiei un bilet cu următoarele versuri, pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors: „În lutul greu din care am plecat / Am frământat simțire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Și jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câștigat. / Mi-e barba albă, încâlcită, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă”. În acea noapte, la baricada de la „Intercontinental”, a reușit să ia dintr-un TAB două automate AK-47. Cu acestea a pătruns a doua zi în clădirea Comitetului Central al P.C.R după fuga lui cuplului Ceaușescu. Prima perioadă a regimului lui Ion Iliescu a însemnat pentru „Bădia” (cum îi ziceau prietenii și simpatizanții) persecuții mai mari decât în perioada lui Ceaușescu. Ernest Maftei a fost o permanență a manifestațiilor de stradă începând din ianuarie 1990. A fost de asemenea unul din reperele Pieței Universității, îndemnând tineretul să lupte împotriva comuniștilor care își consolidau puterea. Venirea minerilor în București, la instigațiile lui Iliescu, a însemnat teroare și moarte răspândită pe străzile capitalei. La 14 iunie 1990, Maftei a fost ridicat de acasă de cinci indivizi deghizati în mineri, bătut și aruncat pe malul Dâmboviței, unde a zăcut inconștient circa șapte ore. A fost salvat de un cetățean care l-a recunoscut și l-a transportat la urgență la spital. Soția lui Maftei avea să decedeze, în urma unui infarct, din cauza acestor persecuții. În august 1991, în timpul puciului de la Moscova, la postul de radio german Deutsche Welle, Maftei a fost nominalizat al cincilea pe o presupusă listă a celor mai periculoși anticomuniști, listă întocmită de autoritățile de la București. Rămâne memorabil răspunsul lui Ernest Maftei: „Hai că-s porci! Tocmai pe locul cinci și nu pe primul?” În 1995, a devenit membru al partidului „Pentru patrie”, alăturîndu-se camarazilor săi împreună care luptase și suferise în închisori.

·       2008: A decedat tenorul italian Gianni Raimondi. A interpretat roluri de neuitat in “Traviata”, “Boema”, “Don Pasquale” şi a cântat alături de Maria Callas); (n. aprilie 1923).

·       2009: A decedat politicianul român Radu Timofte;(n. 1949). Alexandru-Radu Timofte (n. 7 aprilie 1949, comuna Horia, județul Neamț – d. 19 octombrie 2009, București) om politic român, membru al PSD și senator între anii 1990-2001. El a îndeplinit funcția de director al Serviciului Român de Informații între anii 2001 - 2006. A absolvit Școala Superioară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” – arma grăniceri (1966 – 1969) și Academia de Înalte Studii Militare din București, Facultatea de Comandă și Stat Major (1974 – 1976), fiind ofițer activ în Ministerul Apărării Naționale până în anul 1988, când a fost trecut în rezervă, ca urmare a rămânerii ilegale în străinătate a surorii sale. În perioada Revoluției din decembrie 1989, Radu Timofte a făcut parte din conducerea comitetului FSN din municipiul Roman.  La data de 20 iulie 2006, Alexandru Radu Timofte și-a prezentat demisia din funcția de director al SRI, ca urmare a situației create de eliberarea și dispariția lui Omar Hayssam (acuzat de terorism), împreună cu el demisionând și Gheorghe Fulga, directorul SIE și chestorul Virgil Ardelean, directorul Direcției generale de informații și protecție internă a Ministerului Administrației și Internelor.
* 2012: Manuel António Pina (n. 18 noiembrie 1943, Sabugal, Portugalia – d. 19 octombrie 2012, Porto, Portugalia) a fost un scriitor, poet, dramaturg, scenarist și ziarist portughez. A primit Premiul Camões în 2011^[5], cel mai important premiu literar pentru limba portugheză.

Manuel António Pina a urmat Dreptul la Universitatea din Coimbra și a fost jurnalist la Jornal de Notícias timp de treizeci de ani și la Notícias Magazine.

Opera sa este alcătuită în principal din poezie și literatură pentru copii. Este, de asemenea, și autor de piese de teatru, scenarii pentru televiziune și opere de ficțiune.

Poezie

• 1989 : O caminho de casa
• 1991 : Um sítio onde pousar a cabeça
• 1992 : Algo parecido com isto, da mesma substância
• 1993 : Farewell happy fields
• 1994 : Cuidados intensivos
• 1999 : Nenhuma palavra, nenhuma lembrança
• 2001 : Atropelamento e fuga
• 2002 : Poesia reunida
• 2003 : Os livros
• 2008 : Gatos
• 2011 : Poesia, saudade da prosa
• 2011 : Como se desenha uma casa
• 2012 : Todas as palavras /Poesia reunida

Literatură pentru copii[modificare | modificare sursă]

• 1985 : A guerra do tabuleiro de xadrez
• 1993 : O tesouro
• 1995 : O meu rio é de ouro /Mi rio es de oro
• 1999 : Histórias que me contaste tu
• 2001 : Pequeno livro de desmatemática
• 2004 : O cavalinho de pau do Menino Jesus
• 2005 : História do Capuchinho Vermelho contada a crianças e nem por isso por Manuel António Pina segundo desenhos de Paula Rego

Teatru

• 1987 : O inventão
• 1998 : Aquilo que os olhos vêem, ou O Adamastor
• 2001 : A noite
• 2002 : Perguntem aos vossos gatos e aos vossos câes
• 2009 : História do sábio fechado na sua biblioteca

Proză

• 1986 : Os piratas
• 1994 : O anacronista
• 2002 : Porto, modo de dizer
• 2003 : Os papéis de K.
• 2005 : Queres Bordalo?
• 2007 : Dito em voz alta
• 2010 : Por outras palavras e mais crónicas de jornal

* 2013: William Cleland Lowe (15 ianuarie1941 – 19 octombrie2013) a fost coordonatorul proiectului care a dus la crearea IBM PC, precursorul calculatorelor personale utilizate în prezent pe scară largă.

A studiat fizica la Colegiul „Lafayette College” din Pennsylvania, pe care l-a absolvit în 1962. După terminarea studiilor, s-a alăturat echipei IBM ca inginer. ^[1]

În anul 1980 a devenit director al laboratoarelor Boca Raton de la IBM. Până la acel moment, IBM producea numai computere tip mainframe, extrem de mari și scumpe. În 1981, a încercat să convingă compania să încerce să producă și computere personale. Inițial, a încercat o colaborare cu compania Atari pentru acest proiect, dar cei de la IBM s-au opus acestei colaborări; în schimb, au acceptat colaborarea cu firmele Intel și Microsoft, mai puțin cunoscute la acel moment^[2] [3]

Computerul personal creat de IBM, cunoscut inițial sub denumirea de 5150:PC^[4], a fost lansat în august 1981. Sistemul de operare era MS-DOS versiunea 1.0, de la Microsoft, iar microprocesorul Intel 8088 de la Intel.^[2] [5]. Pretul computerului fără monitor era de 1.565 de dolari (circa 4.000 de dolari in banii actuali). Computerul s-a vândut în primul an în 250.000 de exemplare ^[6][3]

În 1988, a plecat de la IBM, pentru a se alătura companiei Xerox. În 1991 a devenit președinte al companiei Gulfstream, specializată în construcția de avioane. ^[2]

A decedat pe data de 19 octombrie 2013, în urma unui atac de cord.

* 2016: Ion Marin (n. 12 martie 1955, comuna Bucu, județul Ialomița - d. 19 octombrie 2016, București) a fost un publicist, scriitor și profesor universitar român.

S-a născut în comuna Bucu, județul Ialomița. Părinții săi, Ștefan, de profesie contabil și Victoria, s-au născut în aceeași localitate. Străbunicul din partea mamei, pe nume Munteanu, s-a stabilit în Lunca Ialomiței, unde venea în transhumanță, fiind oier din zona Făgărașului.

A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității de Drept și Facultatea de Ziaristică; a avut o bursă la Fundația cotidianului „The Guardian” din Londra; este absolvent al cursului postuniversitar de științe juridice și al Colegiului Național de Apărare. Doctor în ordine publică și siguranță națională cu teza “Ordinea constituțională și siguranța națională în contextul integrării României în Uniunea Europeană”, susținută la Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”.

A lucrat ca redactor la „Scînteia” (1985-1989)), la departamentul „Probleme cetățenești”, făcându-se remarcat prin investigații și anchete sociale, dintre care unele au fost citate și la “Europa Liberă”. În ziua de 22 decembrie 1989 a redactat textul prezentat la televiziune prin care “scînteiștii se deziceau de minciună” și a fost singurul care și-a semnat articolul apărut în “Scînteia Poporului”. În aceeași zi a propus numele de „Adevărul” , fiind ales președinte al consiliului FSN din ziar , iar trei zile mai târziu a fost ales președinte al adunării generale care a transformat ziarul „Scînteia” în ziarul „Adevărul”. Ulterior a propus și adoptarea articolului 16, alin. 2 din Constituția României „Nimeni nu este mai presus de lege” ca slogan, ce a figurat pe frontispiciul ziarului până la cumpărarea acestuia de către Dinu Patriciu.

A fost acționar, membru al Consiliului Director și al Consiliului de Administrație al S.C. „Adevărul” S.A. În 1992, a devenit redactor șef adjunct deținând această funcție până în ianuarie 1996, când a demisionat din toate funcțiile deținute în semn de protest față de intențiile de vânzare a ziarului către un om de afaceri controversat. Timp de mai mulți ani (1991-1995) a publicat sub titlul „Corupția în serial” numeroase anchete ce s-au soldat cu demiterea unor miniștri și sancționarea altor demnitari. De asemenea, a publicat în acest ziar, pe lângă alte sute de articole, zeci de editoriale de pagina întâi.

În 1996, a preluat de la S.C. „Adevărul” săptămânalul „Exclusiv” și a înființat ziarul independent „Ultima Oră” (serie nouă, ziarul fiind fondat în anul 1914), pe care îl conduce și în prezent. În 2007, pentru o scurtă perioadă a fost și director al cotidianului „Atac”. Ion Marin a publicat în cotidianele la care a lucrat, precum și în alte publicații, peste 4.000 de articole, editoriale, anchete.

Ion Marin este cunoscut și ca jurnalist de televiziune. În anul 1996, a fost angajat ca realizator la Televiziunea Română, iar între anii 1998-2002 a fost membru al Consiliului de Administrație a SRTV, perioadă în care a realizat numeroase anchete și talk-show-uri. Ca realizator de televiziune, a mai colaborat la Antena 1, Prima TV, TVRM, Nova TV și OTV.

Ca scriitor a debutat în anul 1977 în revista „Luceafărul”.

A publicat proză în reviste literare, precum „SLAST”, „Luceafărul”, „Adevărul literar și artistic”, fiind inclus și în antologia „Călători în Arcadia” (2000). A publicat romanul „Vremea șacalilor”, precum și volumele de proză scurtă „Noaptea dintre milenii” (2011) și „Semințele ca niște schije” (2014). Colaborează la revista „Punctul critic” (2010) condusă de scriitorul Eugen Uricaru, la alte publicații literare.

Opere:

Cărți de specialitate

1. Geopolitica și securitatea globală – o abordare interdisciplinară, Editura Semne-Artemis, București, 2013
2. Ordinea constituțională și securitatea națională în contextul integrării și globalizării, Editura Sitech, Craiova, 2009
3. Violența politică globală în era informațională, Editura Semne-Artemis, București, 2010
4. Dreptul comunicării, Editura Semne, București, 2012
5. Geopolitica și terorismul, Editura Sitech, Craiova, 2009 (coautor)
6. Geopolitica și securitatea globală, Editura Semne, București, 2010,
7. Jurnalism și terorism. Protecția jurnalistului în situații periculoase și de conflict armat, Editura Semne-Artemis, București, 2011
8. Ordinea constituțională în contextul integrării euroatlantice. Elemente de drept constituțional român și european, Editura Semne, București, 2012
9. Violența politică – între armă și cuvânt, Editura Fundația România 2000, București, 2008
10. Ordinea constituțională în contextul integrării României în Uniunea Europeană, Editura Fundația România 2000, București, 2008

Beletristică și publicistică

1. Vremea șacalilor Editura Elit, 1996
2. Vremea șacalilor (ediția a doua), Editura Semne,București,2007
3. Moartea unui biet corector, Editura Semne, București, 2011
4. Noaptea dintre milenii, Editura Semne, București, 2013
5. Adevărul și corupția, Editura Semne, București, 2014
6. Semințele, ca niște schije, Editura Semne, București, 2014

Este căsătorit și are doi copii majori, Luiza Cristina și Mihaela Alexandra. Soția sa, Teodora Marin, este redactor al Televiziunii Române.

Ion Marin

Sărbători

·       In calendarul ortodox: Sfântul Prooroc Ioil; Sfântul Mucenic Uar; Sfânta Cleopatra; Sfântul Cuvios Ioan de la Rila

·  

·       Ziua juristului in Republica Moldova