MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 20 OCTOMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
A. Evenimente; Nașteri
_-_Google_Art_Project.jpg)
Ecaterina (care s-a spus că ar fi fost copilul favorit al mamei ei), și-a petrecut copilăria pe moșia mamei ei de la Izmaylovo, care a fost și locul nașterii bunicului patern Țarul Alexis. Ca și surorile ei mai mici ea a primit o educație occidentală: a studiat franceza și germana, dansul și eticheta. Profesorii ei au fost Johann-Dietrich Christopher Osterman (fratele viitorului vice-cancelar) și francezul Etienne Rambur. În 1708 familia s-a mutat în noua capitală, Sankt Petersburg. Potrivit contemporanilor, Ecaterina a fost descrisă ca o frumusețe brunetă, mică de statură, cu tenul alb și populară în societate datorită farmecului și a sociabilității.
La cererea unchiului ei Petru I, ea s-a căsătorit la 19 aprilie 1716 la Danzig cu Karl Leopold, Duce de Mecklenburg. Inițial Karl a propus-o pe sora Ecaterinei, Anna (atunci ducesa văduvă de Courland), însă Petru a ales-o pe Ecaterina pentru a-i fi soție. Căsătoria a creat o alianță politică între Rusia și Mecklenburg împotriva Suediei și a fost avantajoasă pentru Petru, care își dorea să folosească portul din Mecklenburg pentru flota sa. Conform contractului de căsătorie, ducele a fost de acord ca viitoarea lui soție să-și păstreze credința ortodoxă și să-i plătească o sumă de 6.000 de taleri pe an. În schimb, Petru I ar urma să contribuie la încercările ducelui de a cuceri orașul Wismar.
Mariajul a fost nefericit, Karl Leopold abuzând de Ecaterina. Ea a scăpat plecând în Rusia în 1722 împreună cu fiica ei Elisabeth Catherine Christine de Mecklenburg-Schwerin în vârstă de patru ani. Cuplul nu a divorțat însă nu s-au mai văzut niciodată.
După moartea țarului Petru al II-lea în 1730, Ecaterina a fost considerată ca prima candidată la tron însă teama că soțul ei ar câștiga influență în Rusia a feterminat Consiliul să se îndrepte spre sora acesteia, Anna. La 12 mai 1733 Ecaterina a fost prezentă atunci când fiica ei s-a convertit la religia ortodoxă și a primit numele de Anna Leopoldovna, lucru care a transformat-o într-un candidat acceptabil ca moștenitor al tronului. Ecaterina a murit o lună mai târziu.
| Ecaterina Ivanovna | |
| Ducesă de Mecklenburg-Schwerin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 20 octombrie 1691 Moscova |
| Decedată | (41 de ani) Sankt Petersburg |
| Înmormântată | Alexander Nevsky Lavra[*]  |
| Părinți | Ivan al V-lea al Rusiei Praskovia Saltykova[*] |
| Frați și surori | Tsarevna Praskovya Ivanovna of Russia[*] Ana a Rusiei Maria Ivanovna[*] Theodosia Ivanovna[*] |
| Căsătorită cu | Karl Leopold, Duce de Mecklenburg |
| Copii | Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa Romanov |
Datorită pregătirii sale profesionale de excepție, recunoscute de autorități, este numit judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală de la Budapesta. A fost Cavaler al Ordinului Leopoldin. În perioada când a fost judecător la Baia de Criș, l-a găzduit și ajutat de nenumărate ori pe marele tribun Avram Iancu. A luat parte la înmormântarea acestuia la Țebea, în ziua de 13 septembrie 1872, în fruntea intelectualilor români din Baia de Criș, depunând pe sicriu o coroană cu panglică tricoloră românească.
A trăit până la trecerea la cele veșnice la Budapesta, unde casa sa a devenit un focar al românismului, o mică insulă românească în mijlocul celei mai șovine și antiromânești metropole, Capitala Ungariei. De două ori pe săptamână în casa sa erau primiți și bineveniți membrii coloniei române și tinerii aflați la studii la Budapesta. Foarte multe nume, pe atunci necunoscute, ulterior adevărate personalități i-au fost oaspeți. Asculta pe toată lumea, iar pe mulți, după posibilități, i-a ajutat. Era foarte respectat de către conaționali.
În calitate de vicepreședinte al Fundației Mitropolit Alexandru Șterca-Șuluțiu din Blaj, toate recomandările sale pentru continuarea studiilor erau onorate, la fel erau tratate și recomandările către Comitetul Fundației Emanoil Gojdu. A protestat ferm împotriva încercării de încorporare a românilor greco-catolici din Budapesta, în parohia greco-catolică maghiară de Muncaci, reușind să fie puși sub jurisdicția Episcopiei Române unite din Oradea.
Deși înalt funcționar de stat, a rămas împreună cu toți membrii familiei sale români devotați în ciuda interdicțiilor de tot felul impuse prin legile maghiarizării forțate. În data de 18 septembrie 1900 a avut loc la Budapesta căsătoria fiicei sale Ecaterina cu dr. Eugen Pătăceanu, avocat din Turda. Cununia a fost oficiată de către Pr. Nicolae P. Rațiu din Turda iar nași au fost Iosif Pop cu soția, judecător la Înalta Curte de Casație si Justiție Regală din Budapesta. Cu acest prilej, oaspeții au fost întâmpinați cu imnul Deșteaptă-te Române, considerat ofensator, alături de tricolorul național, de către șovinii unguri. Cununia și petrecerea s-au desfășurat într-o atmosferă pur românească. Ziarul Tribuna din Sibiu relatează fericitul eveniment în numărul din 27 septembrie 1900. Aceasta a fost scânteia care a declanșat o campanie de presă antiromânească fără precedent împotriva celor doi înalți judecâtori, a familiilor acestora și a unora dintre nuntași. Au fost acuzați de „trădare de patrie”, le-a fost cerută demisia sau demiterea de către guvern. Demisia de onoare le-a fost respinsă în schimbul unei declarații formale în ziarul Tribuna din Sibiu.
A trăit sub urmărire permanentă și a avut fericirea să vadă realizată Marea Unire de la 1918. A reușit să supraviețuiască terorii revoluției bolșevice ungare și s-a stins din viață împreună cu soția la Budapesta în vara anului 1919. Prin grija fiului său Iuliu I. Mezei Câmpeanu, odată cu retragerea Armatei Române din Budapesta au fost repatriate sicriele ambilor părinți și ale fratelui mai mare Eugen, decedat în același an, tot în Ungaria. Au fost înmormântați în parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda Veche (Cimitirul Central).
| Ioan Mezei Câmpeanu | |
 Dr. Ioan Mezei Câmpeanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 octombrie 1841 Turda |
| Decedat | 10 iulie 1919 Budapesta |
| Căsătorit cu | Ecaterina Rațiu |
| Copii | Ecaterina, Eugen, Gabriela-Ana, Iuliu, Zoe-Helena |
| Naționalitate | română |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică |
| Activitate | |
| Rezidență | Imperiul Habsburgic, Austro-Ungaria, Ungaria |
| Domeniu | judecător, consilier (judecător) la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală din Budapesta |
| Cunoscut pentru | jurist, judecător, patriot român |
Gheorghe Domășnean provenea dintr-o veche familie română de grăniceri din Banat, tatăl său, Iancu din Petnic mama, Ana, dintr-o familie din Globurău. Tatăl avea gradul de caporal în compania a V-a din Mehadia a regimentului de graniță bănățean. Tânărul Gheorghe a frecventat școala elementară din Orșova, apoi o școală reală militară inferioară din Eisenstadt și școala reală militară superioară din Biserica Albă, pe care a absolvit-o cu epitetul de „eminent”. Cu ajutorul generalului Traian Doda a fost primit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt pe care o va absolvi ca șef de promoție. După absolvirea academiei a fost repartizat în anul 1890 ca locotenent, la dorința lui, în regimentul de infanterie grăniceresc nr. 43 din Caransebeș, de unde a fost trimis la Școala de Război din Viena, pe care a terminat-o pe primul loc.[1][2] De la regimentul nr.43, avansat în mod excepțional la gradul de căpitan, a fost trecut în cadrul Statului Major al Armatei Imperiale și Regale la Biroul de Operațiuni pe 1 noiembrie 1900.[3]
La 12 martie 1906 a fost avansat la gradul de maior al Statului Major și mutat la fortăreața Riva del Garda. De acolo s-a înapoiat pe 20 martie 1911 la Viena, unde a preluat un post în departamentul nr. 5 al Ministerului Imperial și Regal de Război. A fost numit locotenent-major la 1 mai 1911 și șef al departamentului nr. 5 la 21 octombrie al anului. În această poziție a fost ridicat la rangul de colonel la 1 noiembrie 1913.[4]
În calitate de director executiv al departamentului 5, a fost responsabil, printre altele, pentru problemele operaționale, atașamentele Dublei Monarhii, comunicațiunea poștală și telegrafică, dislocarea trupelor și instruirea tactică ale armatei. A fost decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph.
De la 14 aprilie 1914 până la sfârșitul războiului Domășnean a fost șeful de stat major al Armatei a 10-a. În timpul Primului Război Mondial, a participat la a patra bătălie de la Isonzo în calitate de comandant al Brigăzii nr. 60 de infanterie, in primul rând la luptele pentru capul de pod de la Oslavia lângă Gorizia (25-29 noiembrie 1915), care în cele din urmă au dus la înfrângerea inamicilor italieni acolo.[5] De aceea a fost onorat ca Cavaler al Ordinului Imperial Leopold de clasa a 3-a și cu Crucea de Merit Militar de clasa a 3-a, ambele premii cu decorație de război.
Domășnean a fost ridicat la rangul de general-maior (Generalmajor) la 1 august 1917 (cu rang din 7 septembrie al anului). A mai luptat de la 15 iunie 1918 până la sfârșit pe frontul din Tirol. Generalul fost pensionat la 1 ianuarie 1919.
După război, Domășnean a intrat în serviciile militare românești la gradul de general de divizie și s-a pus la dispoziția Consiliului Dirigent de la Sibiu, condus de Iuliu Maniu. I s-a încredințat misiunea de a proceda la organizarea armatei naționale a Ardealului și Banatului. În această calitate a organizat patru divizii românești, precum și jandarmeria din Banat și Transilvania. Când armata română a intrat în Ardeal, generalul Domășnean era șef al Statului Major al armatei din noile provincii. L-a susținut pe Ioan Boeriu de Polichna în campania împotriva Ungariei. A refuzat propunerea generalului Constantin Cristescu, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, de a avea funcția de Subșef acestuia, preferând să rămână în Ardeal, trecând la comanda Diviziei a 19-a de la Timișoara. S-a retras din serviciul militar activ la sfârșitul anului 1920 și a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în clasa de Mare Ofițer.[1]
După demisia din armată, a fost ales președinte al Comunității de Avere din Caransebeș. În continuare a început să se intereseze de politică și a fost ales primar al municipiului Timișoara (9 martie 1929 până la 23 decembrie 1929). În aceasta calitate a avut o seamă de realizări de interes obștesc: mutarea liniei ferate Timișoara – Buziaș ce traversa orașul, terminarea lucrărilor clădirii Capitol destinată inițial „Filarmonicii“, susținerea înființării Episcopiei Ortodoxe Române de Timișoara, devenită ulterior arhiepiscopie, și construirea Catedralei Arhiepiscopale. Pe perioada cât a fost primar nu a pretins nici o retribuție, mulțumindu-se cu pensia militară. Un ziar maghiar l-a numit „titan al cinstei”. Pentru activitatea sa ca primar, la data de 30 noiembrie 1930, i s-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare” al Timișoarei. A finanțat publicarea revistei Analele Banatului și ridicarea statuii pentru Pavel Vasici-Ungureanu. Prin decretul regal cu nr. 1142/14 din 3 aprilie 1931 regele Carol al II-lea i-a conferit generalului Ordinul „Ferdinand I” în grad de comandor.[1]
Domășnean a fost înmormântat în Cimitirul de pe Strada Cosminului. Piața General Gheorghe Domășnean în Timișoara este denumită în memoria lui. Generalul a fost decorat intre alte cu:[10][11]
- Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a
- Cavaler al Ordinului Imperial Leopold cu decorație de război
- Crucea de Merit Militar de clasa III cu decorație de război
- Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph
- Ordinul de Merit „Signum Laudis” în argint la banda Crucii de Merit Militar
- Comandor al Ordinului Coroana României
- Comandor al Ordinul Regal Ferdinand I
Gheorghe Domășnean 
Gheorghe DomășneanDate personale Născut
Mehadia, Caraș-Severin, RomâniaDecedat (71 de ani)
Timișoara, RomâniaOcupație soldat Studii Academia Militară Tereziană Gradul Generalstabsoffizier[*] Decorații și distincții Decorații Ordinul Franz Joseph
Ordinul Coroana României
Între 1895 și 1898 este profesor la liceul român din Bitolia (și pentru un an și 8 luni directorul liceului)[7], ulterior funcționând la școli secundare din Salonic, Giurgiu, precum și la Silistra, unde obține titularizarea și este director. În 1916 devine membru corespondent al Academiei Române.[8] În Silistra se află un muzeu care îi poartă numele.
Pericle vine dintr-o familie de aromâni oieri din Avdela Pindului și a avut mai multi frați și surori. Sora lui, Anastasia, s-a căsătorit cu Sterie G. Ciumetti, inginer de poduri și șosele. Mama lui Pericle, Despina (Despa) Caragiani (măritată Papahagi) a fost soră cu junimistul Ioan D. Caragiani și cu Alexandru Caragiani, tatăl primei femei românce pilot, Elena Caragiani-Stoienescu.
S-a căsătorit cu Marica Magiari, sora traducătorului Mihail Magiari și a baritonului Grigore Magiari - cel care a înființat grupul de operă din Iași. Pericle și Marica au avut mai multi copii, dintre care s-au ridicat numai trei: Teja Papahagi - cunoscut ca Directorul Spitalului din comuna Domnești, Argeș, Elena Demmer (Dumitrescu) - doctor hematolog, și Despina Andreescu - colecționar de artă. Cele doua fete s-au stabilit în Germania. Debutează în 1892, cu Cântece de leagăn la macedoromâni, în „Revista nouă" a lui B.P. Hasdeu. Editează revista „Dunărea" (1923) și colaborează la „Analele Academiei Române", „Analele Dobrogei", „Arhiva", „Convorbiri literare", „Frățil'ia", „Grai bun", „Grai și suflet", „Jahresbericht des Instituts für Rumänische Sprache zu Leipzig", „Peninsula Balcanică", „Revue historique du sud-est europeen", „Vieața nouă", „Viața românească", „Byzantion", Revistă armânească (una dintre cele mai semnificative publicații ale aromânilor, unde publica studii)[9], etc. A mai semnat și P.N. Papahagi-Varduna, P.P. Varduna.[3][10]
Personalitate a filologiei române, cu o „operă vastă, care ocupă o poziție de neschimbat în istoria culturii aromânești" (Matilda Caragiu Marioțeanu,care il considera ca unul din dascălii ei)[2], autor al unor impunătoare tomuri, precum "Românii din Meglenia" (1900) și "Meglenoromânii" (I-II, 1902), Papahagi este, totodată, autor al unor contribuții fundamentale la cunoașterea folclorului aromân: "Din literatura poporană a aromânilor" (1900) și "Basme aromâne" (1905). În prima, bogatul sumar cuprinde folclorul copiilor, medicină populară, ghicitori, proverbe, colinde, obiceiuri (paparude, Lăzărelul, Sânziene), lirică de dragoste, bocete, toate textele fiind date în aromână și dacoromână. Capitolele sunt precedate de scurte comentarii, de referințe la contribuții românești și străine pe aceeași temă; la jocurile copiilor sunt amintite studiile lui Karl Groos și Edward Tylor, la medicina populară sunt menționați Thuchmann, Solomon Reinach, iar dintre români - Costache Vârnav, B.P. Hașdeu și D. Lupașcu.[3]
“Din literatura poporană a aromânilor”, București, 1900 este un volum de literatură populară conținând un număr apreciabil de proverbe, zicători, ghicitori, colinde, balade și un bogat capitol consacrat medicinei populare, jocurilor de copii, obiceiurilor etc.[11] "Din literatura poporană a aromânilor" este prima contribuție științifică la cunoașterea folclorului aromân, depășind încercările modeste ale unor Tașcu Iliescu, Vanghele Petrescu, M.G. Obedenaru, I.D. Caragiani. „Această operă - spune Gr. G. Tocilescu - ca și celelalte scrieri asupra folclorului aromân datorate d-sale, întrunesc strict toate condițiunile cerute, sunt dezbrăcate cu totul de orice tendințe și considerațiuni patriotice rău înțelese, neurmărind decât adevărul, singurul în stare a contribui la limpezirea multor probleme relative la istoria limbilor romanice în genere, care au întreținut și cimentat și mai mult dragostea pentru folclor."[3]
Cealaltă contribuție de seamă a lui Papahagi, "Basme aromâne", a surprins „duhul aromânilor" atât în substanța sa spirituală, cât și originalitatea graiului, reprodus cu „deplină scrupulozitate”, culegerea efectuându-se sistematic, iar colecționarul străduindu-se să nu altereze nimic. [11] Nu l-a preocupat frumusețea textelor și de aceea nu i-a evitat pe povestitorii mediocri, fiind convins că și textele de la aceștia vor servi etnografului.[3]
Pericle Papahagi a reeditat lucrările lui Cavallioti, Ucuta și Daniil. [11] În volumul "Scriitori aromâni în secolul al XVIII" (1909), spre a face cunoscută activitatea învățătorilor aromâni înaintași, Papahagi a reeditat vocabularul trilingv al lui Theodor Anastasie Cavallioti (Veneția, 1770), "Lexiconul în patru limbi" al lui Daniil Moscopoleanul (Veneția, 1794-1802) și "Noua pedagogie" a lui Constantin Ucuta (Viena, 1797), retranscrise în grecește și transliterate în alfabet latin. De asemenea, a reeditat și publicat, cu un bogat comentariu, "Gramatica română sau macedo-română" (Viena, 1813) a lui Mihail G. Boiagi. [11] A îngrijit Studii istorice asupra Peninsulei Balcanice de Ioan D. Caragiani. Aceste lucrări, devenite rare, sunt veritabile monumente de limbă, de importanță capitală pentru filologia și lingvistica românească.[3]
S-a preocupat, mai cu seamă, de istoria, geografia, etnografia și folclorul macedoromânilor. Și-a extins cercetările și asupra meglenoromânilor. A fost preocupat de toponimele balcanice și de relațiile culturale aromânești. Deosebit de interesante rămân în literatura de specialitate numeroasele sale etimologii. Sub egida Academiei Române, a publicat cel mai bogat material folcloric cules din aproape toate provinciile locuite de aromâni.
Pericle Papahagi a fost printre cei care au studiat dialectul aromân alături de alți cercetatori ai filologiei romanice, români sau străini, cum sunt St. Mihaileanu, Gh. Murnu, O. Densusianu, Al. Phillippide, Tache și Pericle Papahagi, Theodor Burada, N. Saramandu, Chirata Iorgoveanu și mulți alții. Aceștia au ajuns la concluzia că aromânii își păstrează limba, muzica, obiceiurile, trasăturile fizice și morale, însă contactul cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc a produs o serie de inevitabile transformări.
Opera
- Meglenoromânii. Studiu etnografico-filologic, Vol.I și Vol.II, București (1902)
- Graie aromâne (1905)
- Gestiunea aromână, Brașov, 1906
- Scriitori aromâni din sec. XVIII (1909)
- Parallele Ausdrucke und Redensarten in Rumanischen, Albanesischen, Neugriechischen und Bulgarischen, Leipzig (1908)
- Aromânii din punct de vedere istoric-cultural, București (1912)
- Din trecutul cultural al aromânilor, București (1912)
- Poezia înstrăinării la aromâni, București (1912)
- Numiri etnice la aromâni, București (1925)
- Urme românești în toponimia Peninsulei Balcanice (1925)
- Macedoromânii sau aromânii (1927)
Antologii
- Jocuri copilărești, București (1893)
- Din literatura poporană a aromânilor, prefață de Gr. Tocilescu, București (1900)
- Românii din Meglenia. Texte și glosar (1900)
- Basme aromâne și glosar, București (1905)
- Vânătorul cel viteaz și Frumoasa Pământului, transpunere în dacoromână de Mihail Magiari, București (1977).
Ediții
- Scriitori aromâni în secolul al XVIII, București (1909)
- Ioan D. Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, I-II, prefața editorului, București (1929-1941)
Membru corespondent al Academiei RomânePericle Papahagi 
Pericle PapahagiDate personale Născut 20 octombrie 1872
Avdela, GreciaDecedat 20 ianuarie 1943
Silistra, BulgariaCăsătorit cu Marica Papahagi Copii Teja Papahagi, Elena (Demmer) Dumitrescu, Despina Andreescu Naționalitate macedo-română Cetățenie 
România Ocupație lingvist, filolog, folclorist și numismat; profesor și director de liceu. Activitate Limbi limba română[1] Studii Universitatea din București
* 1872: Cincinat Pavelescu (n. 2 noiembrie 1872, București – d. 30 noiembrie 1934, Brașov) a fost un poet și epigramist român, autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri.
| Cincinat Pavelescu | |||||||||||||||||
| |||||||||||||||||
Pe 1 ianuarie 1940 Bârzotescu a devenit general de brigadă și comandantul Diviziei 1 Infanterie al Corpului VI cu reședința la Timișoara. Acolo, pe 8 mai 1941, autoritățile militare române din Timișoara au primit primul lot de 800 de prizonieri de origine etnică română din fosta armată iugoslavă, conform înțelegerii cu misiunea militară germană. Orașul a fost frumos pavoazat cu acest prilej pentru primirea lor. S-a aranjat un mare defileu împreuna cu foștii prizonieri. Mulțimea din fata Comandamentului a aclamat îndelung și pe generalul Emanoil Bârzotescu care se afla în balconul Comandamentului, încadrat de un grup de ofițeri superiori de la Corpul de Armată, Divizie și Tribunalul Militar. Au urmat vizite ale autorităților în tabere. Duminică, 18 mai, generalii Corneliu Dragalina, comandantul Corpului VI de Armată, împreună cu Emanoil și preotul Adam Fiștea, reprezentantul autorizat al românilor din Banatul de Vest, au fost la Remetea și Ghiroda, împreună cu artiștii de la Teatrul National și Opera Română. După intrarea României în război și asediul Odesei, divizia sa nr. 1, încadrată în Corpul de Armată VI al generalului Corneliu Dragalina (împreună cu diviziile 2 și 18), a fost staționată între râurile Bug și Nipru, îndeplinind misiuni de securitate. Emanoil Bârzotescu, a fost staționat în zona din jurul raionului Krivoi Rog, cu ordinea de pază și securitate în regiune. Trebuia să înainteze peste 400 km sub condiții meteorologice rele, la temperaturi sub zero ridicate spre Dnipropetrovsk, unde a ajuns în la 21 ianuarie 1941. A fost fără artileria sa, care a rămas în urmă la Mariupol. Cu toate acestea, situația a fost critică și, în ziua următoare, Corpul german nr. 11, cărui a fost subordonată divizia sa, a ordonat să preia poziții în zonele in apropiere de Pavlograd, Sinelinokvska și Novomoskovsk, pentru a restricționea drumul spre Dnipropetrovsk. O săptămână mai târziu, la 29 ianuarie, românii au fost trimiși în prima linie, între diviziile germane nr. 298 de infanterie și nr. 100 de vânători, atacați de o forță de infanterie sovietică puternică. Contraatacul a sfârșit cu ocupația satului ș-ai gării Samoilovka de către ostașii români. De la 19 februarie au început lupte crâncene cu divizii ruse superioare. În acest moment, Divizia 1 Infanterie a fost întinsă peste un front de 15 km la sud de Lozovaia. Divizia sovietică 270 Infanterie, sprijinită de tancuri a atacat cordonul simplu de apărare al românilor în sectorul Regimentului Infanterie 93. Bârzotescu a mai trimis rezerva diviziei, regimentele 3 și 5 Vânători Regimentul pentru un contraatac, dar nu a putut opri înaintarea inamicului. Pentru nu a sacrifica soldații săi, a ordonat colonelului Ermil Paraschivescu, să retragă trupele sale la noua linie de apărare, în aproximativ 20 de km distanță. Într-o a doua fază, a retras divizia înapoi la sud de Novo Alexandrovka pe o linie, care a putut fi ținută. Generalul Emanoil Bârzotescu a fost demis de la comanda brigăzii sale fiind pus la disposiția Ministerului Apărării Naționale (ca mulți ofițeri cu responsabilitate deja din 1941, de exemplu generalii Constantin Ilasievici, Aurel Racovitză, Barbu Alinescu etc.)[3] pe 16 martie și înlocuit de generalul de artilerie Ioan Mihăescu, iar la 9 mai, din causa intervenției comandaturii a corpului nr. 11 german, prin generalul Constantin Panaitiu. După 23 august 1944 Generalul Bârzotescu a fost trecut în rezervă, dar rechemat scurt timp după acea, numit general-maior și comandant al Corpului VII Armată și Corpului VI Teritorial Cluj.
Generalul de divizie Emanoil Bârzotescu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947.[5]
A fost arestat însă aprilie 1946 la Sibiu (în urma unui denunț) și anchetat, incepand la 20 septembrie 1947 până în noiembrie al anului, la Ministerul de Interne în procesul înscenat lui Iuliu Maniu. A fost arestat din nou pe 14 iunie 1950 și închis la Saligny, Peninsula și Midia.[1] [6] La 27 octombrie 1953 a fost eliberat de la colonia de muncă Castelu (nr. 248 104).[7]
În memoria lui este denumita o strada la Pitești
| Emanoil Bârzotescu | |
 Emanoil Bârzotescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Argeș, România |
| Decedat | (79 de ani) Pitești, România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Activitate | |
| Gradul | general-maior |
| Bătălii / Războaie | Al Doilea Război Mondial |
A fost membru de onoare al Academiei de Științe din România începând cu 28 mai 1938.[4]
În ianuarie 1946, sub conducerea lui Mitiță Constantinescu, s-a constituit Partidul Național Popular.
| Mitiță Constantinescu | |
 Mitiță Constantinescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] |
| Decedat | 1946 (55 de ani)[1] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | economist diplomat politician |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Partid politic | Partidul Național Liberal |
 Membru de onoare al Academiei de Științe din România | |
La data de 27 martie 1918, Grigore Turcuman a votat Unirea Basarabiei cu România.
Între anii 1933-1937, ca membru al P.N.L. și ca membru al Consiliului județean Soroca, a fost numit subprefect al Județului Soroca. A fost avansat până la gradul de Căpitan de Marină în rezervă.
În anul 1940, după cedarea Basarabiei, Grigore Turcuman a fost capturat de agenții sovietici ai NKVD și trimis în Gulag, la Penza, unde a fost supus unui regim de exterminare si a decedat in 1942. Grigore Turcuman a fost membru al Sfatului Țării, Parlamentul Moldovei între 1917 și 1918. La data de 27 martie 1918 Grigore Turcuman a votat Unirea Basarabiei cu România.
| Grigore Turcuman | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Tătărăuca Veche, Soroca, Moldova |
| Decedat | (51 de ani) Penza, Rusia |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| Activitate | |
| Partid politic | PNL |
În perioada 1945-1946 a fost decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar între anii 1946-1948 - rector al Universității din București.
Din anul 1963 a fost directorul Centrului de cercetări fonetice și dialectologice al Academiei. A primit titlurile de Doctor honoris causa al Universităților din Montpellier și din Aix-en-Provence. A fost membru corespondent al Academiei suedeze și membru al Academiei iugoslave din Zagreb. A fost ales membru în biroul Societății internaționale de științe fonetice și membru în Comitetul internațional al slaviștilor. A obținut Premiul de Stat în 1962 și distincția de Om de știință emerit în 1965. Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se întinde pe aproape șapte decenii de muncă intensă, coroborată de pasiunea sa extraordinară pentru bibliofilie. Atât în epoca interbelică, cât și în perioada comunistă, Rosetti s-a ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor și cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale (la această ediție lucrând alături de Silvian Iosifescu, Șerban Cioculescu și Liviu Călin). Rosetti a inițiat și publicat primele ediții critice ale operelor lui Hașdeu, Alexandru Odobescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu. De importanță națională și internațională rămân studiile și cercetările sale lingvistice, cu precădere trebuie precizat interesul pe care l-a arătat pentru istoria limbii române, cu susținerea unor teorii proprii de o mare originalitate, recunoscute pentru acribia și metodele cu care acesta operează. Prin studiile sale de limbă românească veche, de fonetică și dialectologie , prin utilizarea unor instrumente de cercetare noi, de exemplu fonetica experimentală, a adus contribuții primordiale în cercetarea științifică a limbii române. A promovat direcții noi ale cercetării : lingvistica matematică și structurală.
A fost unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai limbii române, pe care a studiat-o printr-o vastă documentare istorică. În prefața la „Istoria limbii române” a scris : „Limba română este reprezentanta latinei vorbite în mod neîntrerupt, din momentul stabilirii stăpânirii romane în părțile orientale ale Imperiului și până astăzi.”
A fost directorul editurii „Cultura Națională” a cărei redacție, în ultimul ei avatar, se instalase în pasajul Maca. Profesor de filologie la Facultatea de Litere din București (titularul cursului de istoria limbii române vreme de câteva decenii), academicianul Alexandru Rosetti a lăsat nenumărate lucrări de specialitate, publicate în țară și Occident (în special în Franța și Danemarca). Este cunoscut ca unul dintre cei mai longevivi membri ai Academiei Române, rămânând titularul acestui înalt for chiar și în perioada socialist-comunistă, când o parte importantă dintre academicienii care nu aderaseră la noua doctrină își pierduseră titlul academic la fel ca și titlul de profesor universitar (fiind astfel excluși complet din viața publică). Astfel, câțiva lingviști importanți ca Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Jacques Byck, Ion Coteanu și apoi Alexandru Rosetti se dovediseră părtinitori (favorabili) noii structuri politice, rămânând în înaltele foruri științifice și culturale și activând de asemenea ca profesori universitari. Totodată Institutul de Lingvistică din București al Academiei Române îi poartă numele (alături de cel al lui Iorgu Iordan). Rosetti rămâne printre puținii oameni de cultură din România care au cunoscut o parte semnificativă dintre intelectualii români și străini ai secolului în care a trăit. A întreținut o corespondență notabilă cu George Călinescu și Tudor Vianu, dar și cu profesori de renume din Occident. A scris mai multe memorii de călătorie: Note din Grecia (1938), Diverse (Note de drum, amintiri eseuri) (1961), Cartea albă (1968), Călătorii și portrete (1977), Note din Grecia, India, Israel. Diverse. Cartea albă.(Editura Minerva, 1970). Alexandru Rosetti se stinge la 27 februarie 1990 la locuința sa din București, în urma unui incident electric. Moartea sa este descrisă și de Gheorghe Florescu, unul dintre cunoscuții săi, în cartea sa Confesiunile unui cafegiu. De altfel, Rosetti este unul dintre puținii intelectuali români activi în perioada interbelică ce au supravețuit Revoluției din decembrie 1989 (un alt caz similar este cel al cunoscutei Cella Delavrancea).
Lucrări
- Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, București: Editura Științifică, 1964 -1966;
- Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura pentru Literatură, București, 1968;
- Alexandru Rosetti et al., Istoria literaturii române, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968 - 1973;
- Ediții ale Istoriei limbii române
- Limba română în secolul al XVI-lea, Cartea Românească, București, 1932; ed. a 2-a, revăzută și adăugită: Istoria limbii române, VI: Din secolul al XIII-lea până în secolul al XVII-lea, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1946; ed. a 3-a:Limba română în secolele al XIII-lea-al XVI-lea, Editura Academiei R.P.R., București, 1956; ed. a 4-a, Editura Științifică, București, 1966
- Istoria limbii române, I: Limba latină, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1938; ed.a 2-a, revăzută și adăugită, București, 1940; ed. a 3-a, Editura Științifică, București, 1960; ed. a 4-a, Editura Științifică, București, 1964
- Istoria limbii române, II:Limbile balcanice, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1938; ed. a 2-a, revăzută și adăugită, București, 1943; ed.a 3-a, Editura Academiei R.P.R., București, 1961; ed.a 4-a, Editura Științifică, București, 1964
- Istoria limbii române, III: Limbile slave meridionale, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1940; Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române, ed. a 2-a, Editura de Stat, București, 1950; Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române (secolele VI-XII), ed. a 4-a, Editura Academiei R.P.R., București, 1962;ed.a 5-a, Editura Științifică, București, 1964
- Istoria limbii române, IV: Româna comună, Casa Școalelor și a Culturii Poporului, București, 1941; ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică, București, 1966
- Istoria limbii române, V: Secolele XII-XV, Editura Științifică, București, 1966
- Istoria limbii române, VI
- Istoria limbii române literare (în colaborare cu Liviu Onu și Boris Cazacu) Istoria limbii române literare, I, De la origini până la începutul secolului al XVIII-lea, Editura Științifică, București, 1961; II, De la începutul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea
Alexandru Rosetti 
Date personale Născut [2]
București, RomâniaDecedat (94 de ani)[2]
București, RomâniaCauza decesului accident Cetățenie România Ocupație lingvist, scriitor, editor, profesor universitar Activitate Alma mater Universitatea din București Organizație Universitatea din București Partid politic Partidul Comunist Român Premii Premiul Herder ()
Premiul de Stat al Republicii Populare Române ()[1] Membru titular al Academiei Române
S-a refugiat în Franța unde a continuat studiile la Sorbona (Paris), obținându-și doctoratul în anul 1958 cu tezele, Le folklore roumain de printemps [2] (Primăvara în folclorul românesc) și Filosofia Istoriei lui A. D. Xenopol. A fost secretar general al Centrului românesc de cercetări din Paris și redactor al buletinului editat de această prestigioasă instituție. A editat și condus revista de gândire, artă și literatură Semne apărută la Paris între 1960 și 1963 și a colaborat la numeroase reviste și ziare, printre care se pot menționa, Drum, Carpații, Vestitorii, Căminul, ... ș.a.m.d.
A fost profesor universitar de limba română la Facultatea Ruhr-ului din Bochum – Dortmund, din Germania, unde a predat folclor românesc, respectiv limba și literatura română.
| Octavian Buhociu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (58 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | filozof istoric |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Organizație | Ruhr University Bochum[ |
- Darclée (1960)
- Post-restant' (1961)
- Porto-Franco(1961)
- Tudor (1962)
- Titanic vals (1964) - Gigi Stamatescu
- Mofturi 1900 (1964)
- Runda 6 (1965)
- Dincolo de barieră(1965)
- Tunelul (1966)
- Frumoasele vacanțe (1967)
- Întoarcerea (din "De trei ori București" - 1967)
- Amprenta (1967)
- Bătălia pentru Roma (1968)
- Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
- Războiul domnițelor(1969)
- Castelul condamnaților(1970)
- Cîntecele mării(1971)
- Printre colinele verzi (1971)
- Sfînta Tereza și diavolii (1972)
- Pistruiatul (1973)
- 100 de lei (1973)
- Mușchetarul român(1975)
- Cantemir (1975)
- Toate pînzele sus(serial TV, 1977) - Pierre Vaillant (ep. 1, 5, 12)
- Severino (1977)
- Acțiunea „Autobuzul” (1978) - Trimis al securitatii
- Pentru patrie (1978) - Osman Pașa
- Melodii, melodii(1978)
- Revanșa (1978) - Cernescu
- Ultima frontieră a morții (1979)
- Clipa (1979)
- Burebista (1980)
- Al treilea salt mortal(1980)
- Trandafirul galben(1982)
- Cucerirea Angliei(1982)
- Misterele Bucureștilor (1983)
- Dragostea și revoluția (1983)
- Căruța cu mere(1983)
- Zbor periculos(1984)
- Racolarea (1985)
- Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)
- Neînvinsă-i dragostea (1993)
- Triunghiul morții(1999) - Kaiserul Wilhelm al II-lea
- „15” (2005)
- Vocea inimii (2006)
- Supraviețuitorul(2008)
| Ion Dichiseanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ioan Dichiseanu |
| Născut | (86 de ani)[1] Adjud, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actor |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Ani de activitate | 1959-prezent |
| Roluri importante | Pierre Vaillant Toate pânzele sus Cpt. Mărgărit Trandafirul galben Furius Kampf um Rom I |
| Alte premii | |
| Ordinul Național „Serviciul Credincios” (2002) | |
În scurta biografie inclusă în volumul Istoria românilor, Mihai Botez îi menționează printre înaintașii lui Vlad Georgescu pe generalul I. Georgescu (bunic din partea tatălui) care fusese aghiotant al regelui Carol I și pe Emanoil Porumbaru, bunic din partea mamei, care a fost un important membru al Partidului Național Liberal, ministru de externe (între anii 1914 - 1917) și președinte al Senatului României.[2]
Vlad Georgescu a urmat cursurile școlare la Liceul Sf. Sava (pe care regimul comunist din România îl redenumise Nicolae Bălcescu). Din timpul liceului, Vlad Georgescu era pasionat de istorie.
În ciuda opreliștilor datorate trecutului politic al familiei, a reușit să intre și să absolve Facultatea de Istorie a Universității din București. A obținut titlul științific de doctor în istorie în anul1970.
La încheierea studiilor universitare a fost repartizat cercetător la Muzeul Româno-Rus, care era condus de așa-numitul Prinț Roșu, Scarlat Callimachi. Când Muzeul Româno-Rus a fost desființat, în 1963, Vlad Georgescu a fost transferat la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde era director Mihai Berza.
A predat istorie la: University of California, Los Angeles (1967-1968), University Columbia, New York (1973) ca profesor la catedra „Nicolae Iorga", University of Maryland și Rutgers University. A fost premiat de Academia R. S. România pentru opera sa istorică. S-a stabilit în Occident în 1979, după ce în 1977 a fost ținut în arest timp de două luni, sub acuzația de trădare, în urma publicării unui text critic la adresa regimului.[3] A devenit colaborator, apoi director al departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, între anii 1982 și 1988.
Ca istoric a publicat în Occident Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre (prima ediție, 1984), de asemenea Istoria ideilor politice românești (1369-1868). În SUA a publicat cartea Political ideas and enlightement in the Romanian Principalities (1750-1831), la Columbia University Press, 1971, scrisă pe baza tezei sale de doctorat, susținută la București în 1970, intitulată „Gândirea social-politică în Principatele Române în epoca luminilor.”
În 1987, a fost publicată în Statele Unite cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii (Red horizons; editura Regnery), cu dezvăluiri despre sistemul comunist din România, îndeosebi despre regimul Ceaușescu. Vlad Georgescu s-a hotărât să vorbească despre această carte și să difuzeze în serial fragmente din Orizonturi roșii în cadrul unei emisiuni. Inițiativa era periculoasă, și Georgescu a fost chiar avertizat de soacra sa: „M-am întâlnit cu generalul X și mi-a spus: «nu difuza cartea lui Pacepa. Dacă o difuzezi, vei fi lichidat în mai puțin de un an»”. În pofida avertismentului, Georgescu a decis să vorbească despre carte, iar un an mai târziu, în iulie 1988 a fost diagnosticat cu cancer. În august 1988 a făcut cunoscut că medicii i-au depistat o tumoare intracraniană și că urma să fie operat.[4]
După operație, biopsia a determinat că era vorba de o formă agresivă de cancer. Vlad Georgescu a fost inclus într-un program experimental în Statele Unite ale Americii, unde a fost însoțit de soția sa. Chemoterapia combinată cu iradiere l-a slăbit foarte tare, însă nu a putut vindeca boala. În consecință, Georgescu s-a întors la München, pentru a-și vedea fiul. A murit la Spitalul Bogenhausen la 13 noiembrie 1988.[5]
Se presupune că a fost asasinat prin iradiere. Noel Bernard și Mihail Cismărescu (Radu Gorun), cei doi directori precedenți ai secției române a postului de Europa Liberă muriseră tot de cancer. Se presupune de asemeni că decesele lor ar fi fost cauzate de iradieri.
A cercetat istoria gândirii social-politice din Moldova și Țara Românească, în cartea Ideile politice și iluminismul în Principatele Române 1750-1831 (1972). Autorul susține teza că se poate vorbi de un iluminism și de o epocă a luminilor în Principate. Vlad Georgescu subliniază că iluminismul social-politic din Principate este „un iluminism reformat, nobiliar, similar celui dominant în estul Europei.” După acest autor, iluminismul român este mai apropiat de cel polon sau rus, decât de cel neo-grec.
Referindu-se la gândirea social-politică din Transilvania, Vlad Georgescu a scris că a existat „o influență preponderentă a iluminismului german și austriac, în Transilvania, față de una franceză în Moldova și Țara Românească.” În privința statutului internațional al Principatelor, în lucrarea sus-menționată, „Ideile politice și iluminismul...”, autorul menționează că personalități cum au fost „Mihai Cantacuzino, Enăchiță Văcărescu, Petru Depasta, Dionisie Fotino subliniază insistent faptul că Țara Românească și Moldova au avut tot timpul o existență politică separată de cea a Imperiului otoman, că acesta n-a încălcat niciodată existența lor politică.” (Vlad Georgescu, op. cit. p. 138). Mult mai complexe au fost relațiile cu Rusia, care, în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea, se bucura de numeroase simpatii în Principate, fiind privită ca un aliat firesc în lupta împotriva turcilor (Vlad Georgescu, op. cit. p. 140). Printre membrii partidei filo-ruse s-au numărat personalități ... cum ar fi Gavril Callimachi, Mihai Cantacuzino și chiar Enăchiță Văcărescu, autorul unui exaltat portret al țarinei Ecaterina a II-a. Pe măsură însă ce ieșeau la iveală planurile imperiului țarist, accentele critice devin numeroase, mai ales în timpul ocupațiilor militare din anii 1806-1812 și 1828-1834. Vlad Georgescu conchide că „românii își proclamă o existență politică separată de cea a imperiului otoman și în același timp resping ideea de a intra în sfera de influență rusă sau austriacă.” Românii își urmează propria lor cale, urmărind câștigarea independenței depline, crearea unui stat românesc liber și unitar.
Scrieri
Din corespondența diplomatică a Țării Românești 1823-1828, București, 1962, 268 p.
Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines', 1761-1830, București, 1970, 197 p.
Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines 1831-1848, București,1972, 291 p.
Une source anglaise relative au commerce sur le Danube (1837-1838), în Revue Roumaine d'Histoire, III (1964), 2, pp. 255-276 (în colaborare)
Unele concepții actuale în istoriografia occidentală privind Congresul de la Viena și Sfânta Alianță, în „Studii”, 4, 1965
Probleme ale gândirii social-politice din epoca luminilor în discuția istoriografiei contemporane, în „Studii”, 5, 1967
Ideile politice și iluminismul în Principatele Române 1750-1831, Editura Academiei RSR, București, 1972, 226 p.
| Vlad Georgescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 octombrie 1937 București |
| Decedat | 13 noiembrie 1988 München |
| Cauza decesului | cancer |
| Căsătorit cu | Mary Georgescu (născută Schultz von Strassniski), arhitectă |
| Copii | Tudor Georgescu (istoric) |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | om de radio cadru universitar cercetător |
| Activitate | |
| Educație | Liceul Sf. Sava Universitatea din București |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Lucrări remarcabile | Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (1984) |
| Predecesor | Mihail Cismărescu |
| Succesor | Nicolae Stroescu-Stînișoară |
* 1939: Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, satul Vadul-Rașcov, județul Soroca, în prezent raionul Șoldănești — d. 26 iunie 2013, Chișinău) a fost un poet, prozator, academician, publicist și dramaturg[1] din Republica Moldova, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.[2] Este recunoscut în critica literară pe plan internațional[3] și reprezintă un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia
| (ordonează după an) | (ordonează după titlu) |
|---|---|
| 1971 | Melodica |
| 1974 | Grâul |
| 1977 | Axa |
| 1981 | Patria, poetul și balada |
| 1987 | Tu, dragostea mea |
| 1990 | Soarele cel mare |
| 1991 | Imne și blesteme |
| 1998 | Vad |
| 1999 | Crucea |
| 2001 | Veșnica toamnă |
| 2003 | Pasarea nopții pe casă |
| (ordonează după an) | (ordonează după titlu) |
|---|---|
| 1973 | Duda |
| 1975 | Bătuta |
| 1979 | Toamna porumbeilor albi |
| 1982 | Focul din vatră |
| 2003 | Teatru |
A murit la data de 26 iunie 2013, în jurul orei 23:00.[7][9][22] A fost înmormântat cu onoruri militare[23] în satul său de baștină pe 29 iunie.[24] Corpul neînsuflețit a fost transportat la Academia de Științe,[25] după care a fost transportat în Vadul-Rașcov.[24] Procesiunea a fost transmisă în direct de televizunea națională.[26] La propunerea scriitorului Ion Hadârcă,[27] ziua de 29 iunie 2013 a fost declarată zi de doliu.[23][24][28]
Moartea poetului a fost urmată de numeroase declarații din partea oamenilor de artă,[29][30][31][32] primelor persoane în stat,[8] cât și din partea oamenilor politici.[33][34] Primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, a propus redenumirea unei străzi din capitală în memoria scriitorului.[35]
În noiembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a declarat anul 2014 „Anul Dumitru Matcovschi”.[36] La un an de la moartea poetului, a fost anunțat că în Vadul Rașcov va fi instalat un monument în memoria acestuia.
| Dumitru Matcovschi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 octombrie 1939 Vadul-Rașcov, jud. Soroca, Regatul României |
| Decedat | (73 de ani) Chișinău,  Republica Moldova |
| Părinți | Leonte și Eudochia |
| Căsătorit cu | Alexandrina Matcovschi |
| Copii | Dumitrița și Adriana |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie | România Moldova |
| Etnie | limba română |
| Ocupație | poet, prozator, academician, publicist, dramaturg |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea de Stat din Moldova |
| Note | |
| Premii | Ordinul Republicii Ordinul Meritul Cultural Ordinul național „Steaua României” |
| Octavian Fieroiu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (71 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| Senator | |
Tudor Gavril Dunca a demisionat din Camera Deputaților pe data de 2 septembrie 1997, după ce a fost numit în funcția de ambasador al României în Germania. La Camera Deputaților a fost înlocuit de deputatul Vasile Berci.
În perioada 26 august 1997-5 decembrie 2000 a fost ambasador al României în Germania.
| Tudor Gavril Dunca | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (68 de ani) Sighetu Marmației, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician inginer |
| Ambasador al României în Germania | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Florea Dudiță |
| Membru al Camerei Deputaților a României | |
| În funcție – | |
| Succedat de | Vasile Berci |
| Circumscripția | Maramureș |
| În funcție – | |
| Circumscripția | Maramureș |
| Partid politic | PNȚCD PER |
.jpg)
Iurie Leancă s-a născut la 20 octombrie 1963, în orașul Cimișlia, raionul Cimișlia, RSS Moldovenească. Tatăl său este român (moldovean), iar mama de etnie bulgară.[4][5] Între anii 1981–1986, Leancă a studiat la Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moscova.
Și-a început cariera în serviciul diplomatic sovietic, iar în perioada mai-octombrie 1989 a fost funcționar la ambasada Uniunii Sovietice din București, România, în calitate de secretar II. Începând cu 1991, a fost încadrat în Ministerul de Externe al Republicii Moldova. Între 1993 și 1997 a fost ministru-consilier al Ambasadei Republicii Moldova în Statele Unite ale Americii. În 1998 a fost ambasador cu misiuni speciale pentru integrare europeană. Din 1998 până în 1999 a fost ministru adjunct al afacerilor externe, iar din 1999 până în 2001 a fost vice prim-ministru al afacerilor externe. În perioada 2001–2005 și apoi 2007–2009 a fost vicepreședintele companiei petroliere moldovenești Ascom Group. Din 2005 până în 2007 a fost consilier superior al Înaltului Comisar OSCE pentru minorități naționale.
Iurie Leancă a devenit membru PLDM în 2009, fiind prezentat presei pe 28 ianuarie, în cadrul unei conferințe de presă.[6] În același an, pentru o scurtă perioadă de timp a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, după care și-a depus mandatul în favoarea funcției de ministru.
Din 2009 până în 2013 a fost prim-vice prim-ministru și ministru al afacerilor externe și integrării europene al Republicii Moldova.
_(15202789599).jpg)
La a fost numit prim-ministru interimar al Republicii Moldova prin decretul Președintelui Nicolae Timofti. Inițial, după 25 aprilie 2013, a asigurat interimatul postului de premier. A fost propus apoi de PLDM pentru un mandat întreg de șef al executivului, iar la 15 mai 2013 a fost desemnat prim-ministru. Pe 10 decembrie 2014 Guvernul Leancă și-a dat demisia, aceasta fiind de fapt o procedură tehnică, în conformitate cu articolul 103 din Constituția Republicii Moldova și articolul 6 din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, care îl obligă să demisioneze odată cu validarea alegerilor noului parlament.[7] Cabinetul Leancă a fost în exercițiu până în februarie 2015.
Pe 28 ianuarie 2015, Iurie Leancă a fost desemnat de Nicolae Timofti prem-ministru al viitorului guvern al Republicii Moldova, fiind însărcinat cu funcția de a forma un nou cabinet.[8] La 12 februarie 2015, guvernul premierului desemnat Iurie Leancă nu a primit votul de încredere al parlamentului Republicii Moldova, pentru învestirea guvernului votând doar 42 de deputați (membrii Alianței Politice pentru Moldova Europeană), în timp ce numărul minim de voturi necesare era de 51.[9][10]
Drept consecință, la 26 februarie 2015, Iurie Leancă a anunțat că se retrage din Partidul Liberal Democrat din Moldova. Menționând că chiar dacă nu are banii necesari pentru a crea un partid nou, acesta a decis că în viitorul apropiat își va crea un proiect politic nou:[11]
 | Am luat decizia de a mă retrage din PLDM și a renunța la mandatul de deputat începând cu ziua de astăzi. În perioada următoare voi anunța cu cine mă pornesc în acest nou proiect și care va fi platforma partidului. | |
Ulterior, Leancă a fondat Partidul Popular European din Moldova (PPEM), care a participat la alegerile locale din 2015, obținând 3% din mandatele de primar și 7,6% din cele de consilier. În 2017 a fost ales vicepreședinte al Parlamentului.[12] La alegerile parlamentare din 2019, PPEM nu a participat.[13]
În 2019, PPEM a semnat un protocol cu Partidul Pro România, condus de Victor Ponta,[14] iar Leancă a candidat în România pe listele acestui partid la alegerile europarlamentare. Iurie Leancă este căsătorit cu Aida Leancă, cu care are doi fii: Marius și Tristan
Pe lângă limba română el mai vorbește cinci limbi străine: rusa, engleza, franceza, maghiara și bulgara.
| Iurie Leancă | |
 Iurie Leancă | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (56 de ani)[1][2] Cimișlia, RSS Moldovenească, URSS |
| Căsătorit cu | Aida Leancă |
| Număr de copii | 2 |
| Copii | 2 |
| Cetățenie | Moldova România |
| Religie | Creștin Ortodox |
| Ocupație | Politician |
| Deputat în Parlamentul Republicii Moldova | |
| În funcție – februarie 2019 | |
| Al 10-lea prim-ministru al Republicii Moldova | |
| În funcție – | |
| Succedat de | Chiril Gaburici |
| Prim-ministru al Republicii Moldova | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Vladimir Filat |
| Ministru de externe al Republicii Moldova | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Andrei Stratan |
| Succedat de | Natalia Gherman |
| În funcție – | |
| Precedat de | Nicolae Cernomaz |
| Succedat de | Nicolae Dudău |
| Premii | Ordinul Republicii () |
| Partid politic | Partidul Pro România (2019-prezent) Partidul Popular European din Moldova(2015-2019) Partidul Liberal Democrat din Moldova (2009–2015) |
| Alma mater | Institutul de Stat pentru Relații Internaționale de la Moscova[*] |
| Profesie | Diplomat |
În 2007 a fost ales prim-vicepreședinte, iar din 2010 a fost ales președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat.
| Aurelian Pavelescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (55 de ani) Lădești, Vâlcea, România |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician avocat |
| Președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată 2010 | |
| Precedat de | Marian Miluț |
| Deputat de Olt | |
| În funcție 2004 – 2008 | |
| Partid politic | PNL (1990–1992) Partidul Dreapta Națională (1993–1996) PD (2004–2005) PNȚCD (2005-) |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Profesie | Avocat |
În toamna anului 1987 la vârsta de șaisprezece ani Puiu începe cursurile de actorie la Școala Populara de Artă Deva continuând în paralel studiile la Liceul din Geoagiu susținut conspirativ de bunica sa.
În vara lui 1990 este absolvent al Liceului Agroindustrial Geoagiu, iar câteva luni mai târziu termină și Școala Populara de Artă Deva secția actorie-regie.
Viața de actor începe în februarie 1992 unde în urma concursului este angajat ca actor cu studii medii la Teatrul de Revista Deva fiind cel mai tânăr angajat la doar 20 de ani. Este distribuit automat în „Pretendentul”, rolul principal al comediei musicale „Caut urgent nevastă” Regia Eugen Aron. Tainele actoriei le descoperă acolo, pe scena Teatrului de Revista Deva sub îndrumarea mai multor regizori ca George Mihalache, Alexandru Darian, Eugen Aron, Emil Sasu, Alina Hristea, Boris Melinți, Dan Vulcu, Marcela Țimiraș, Mihai Panaitescu și alții, unde rămâne fidel acestei instituții până în 2009 ,când în urma unor mașinațiuni politice locale, edilii Consiliului Județean Hunedoara dizolvă colectivul Teatrului de Revistă Deva aruncând în șomaj 84 de angajați, instrumentiști, balerine, soliști, actori printre care și Puiu Mircea Lascuș care tocmai cu câțiva ani înainte terminase și studiile superioare în actorie la Universitatea Babeș Bolyai Cluj-Napoca[1].
Puiu face cunoștință cu lumea filmului abia în 2009 când regizorul Dan Pița însoțit de o echipă de producție vine în prospecție la Hunedoara și Deva pentru filmul Ceva bun de la viață[2]. Avea nevoie de câteva locații din zonă dar dorea și actori din partea locului cu accent ardelean, așa că vizitează și Teatrul de Revista Deva, însă instituția era goală, toți actorii erau in șomaj. Prin amabilitatea regizorului Mihai Panaitescu, Dan Pița reușește să-i convoace pe toți foștii actori la un casting. În urma castingului o parte dintre actori semnează cu MediaPro Pictures pentru producția Ceva bun de la viață. Printre ei se afla și Puiu. Fiecare fost actor al Teatrului de Revista Deva avea cate trei sau patru zile de filmare. Adevărată bucurie pentru actori, care niciodată nu mai jucaseră în vreun film. Se întâmplă o schimbare în acea producție unde Dan Pița chiar în timpul filmărilor, din doua personaje compune un singur personaj pe care-l interpretează Puiu. Personajul devine puțin mai consistent și din 3 zile de filmare Puiu semnează pentru 20 de zile. Filmările decurg impecabil și viata lui Puiu se schimbă. Chiar în timpul filmărilor la „Ceva bun de la viață”, Virgil Nicolaescu, regizorul secund al lui Dan Pița îl invita pe Puiu la București la casting pentru rolul „Bumbescu” din filmul „Nașa” rol pe care-l și interpretează, un film cu mare succes la publicul din România în 2011[3] luând totodată și Premiul Publicului la Festivalul de Film Gopo 2012[4].
După filmele „Ceva bun de la viață” și „Nașa” Puiu se mută cu domiciliul în București unde din 2010 și până în 2014 a jucat în 23 de producții, filme de lung metraj și televiziune.
Teatru
- Bimbo Western regia: Eugen Aron. (1992) pistolarul Belonstrong
- Caut urgent nevasta! comedie muzicala scrisa de Alexandru Darian regia: Eugen Aron. (1992) rol principal-Pretendentul
- E bine, bine, e vai de mine! (Cuplet muzical, scenete) text G. Mihalache regia: Eugen Aron. (1993)
- Revista-n draci (Cuplet muzical, scenete) spectacol de revista text A.Darian regia A.Darian. (1994)
- Cocoselul neascultator spectacol de copii text Ion Lucian regia: Eugen Aron. (1994)
- Revista in tranzitie monolog scenete text si regie A. Darian. (1994)
- Concert Extraordinar de vacanta scenete text si regie Ion Mihalache. (1993)
- Ali Baba si cei patruzeci de hoti text A.Darian regia: Emil Sasu. (1995) seful hoților
- Mortul viu de milioane text A.Darian, regia:Eugen Aron. (1995) Lascarson fiul
- Servus Revista monolog, cuplet musical, scenete cabaret politic scris de A.Drian regia: A.Darian. (1996)
- Noapte de Craciun dupa Charles Dickens regia: Eugen Aron. (1996) contabilul
- Mai ceva ca-n bazme text: C.Zarnescu regia: Alina Hiristea (1996) împăratul
- Spiridusul poznas text si regie: A.Darian. (1997) pisicul vrajitoarei
- Muschetarii magariei sale text: Lucian, regie Eugen Aron. (1999) corbul
- Un tun la tutun cabaret politic scris de Mircea Chirila regie: Daniel Vulcu. (1999) politistul
- Deva Renaste scenete spectacol de revista scris de Cornel Udrea,regia:Marcela Timiras (2000)
- Printesa mofturoasa revista pentru copii regia Marcela Timiras. (2001) sfetnicul
- Alege-ma sunt fierbinte cabaret politic text:Mirecea Chirila regia: Daniel Vulcu. (2002) ciobanul, plutonierul, reporterul, traficantul de cosonii
- Fata moșului si fata….moașei regia: Bogdan Ulmu. (2003) moșu
- Numai poetul recital poezie Eminescu (2003)
- Oile Domnului text: Valeriu Butulescu, regia: Boris Melinti (2003) meșterul
- Stefan cel Viu text: Valeriu Butulescu, regia: Boris Melinti (2003) țăranul
- Pacientul roman cabaret politic text: Mircea Chirila, regia:Daniel Vulcu (2003)
- Rapirea Zanei florilor text: Mircea Andras, regia Boris Melinti. (2004) flăcăul
- Cunu Iancu la Revista scenete din I.L.Carageale cabaret politic dupa I.L.Carageale regia: Boris Melinti. (2004)
- Nu platim, nu platim carabiner, cioclul, inspector de politie, batrânul de Dario Fo-laureat al premiului Nobel * regia: Liviu Schapira. (2004)
- Razbunare in lumea basmelor text: Alecu Popovici regia: Ileana Portase. (2005) spânul
- Sicilianul text de Moliere, regia: Mihai Panaitescu spectacol jucat cu succes la Festivalul “Sighisoara Medievala-2006. (2006) Don Pedro
- Lumea copiilor spectacol muzical pentru copii. (2007) spânul
- Caravana basmelor spectacol musical pentru copii (2007)
- Opera de trei parale Mathias de Bertolt Brecht regia: Radu Olareanu. (2008)
- Ivan Turbinca de Ion Creanga, regia: Boris Melinti. (2009) sluga boierului
- Farsa lui Patorini farsă popular medievala regia:Mihai Panaitescu. (2009) negustorul Pișcătoare
Filmografie
Debutul cinematografic s-a produs cu filmul Ceva bun de la viata (2010) regia Dan Pița, interpretând rolul Costea și apoi a jucat în filmul Nașa regizat de Virgil Nicolaescu și Jesús del Cerro remarcânduse cu rolul polițistului Bumbescu.
Printre rolurile de menționat Samir Turcu in Funeralii fericite, regia Horatiu Malaele – lung metraj din noiembrie 2012.
- Ceva bun de la viață regia Dan Pița (2011) Costea
- Nașa regia Virgil Nicolaescu și Jesús del Cerro (2011) Bumbescu
- Pariu cu viața regia Iura Luncasu (2012) interlopul de la Paris
- Las Fierbinți regia Dragos Buliga (2012) țăranul
- Balerinul regia Ioan Carmazan (2011) țăranul bețiv
- Diaz – Don’t Clean Up This Blood (2012) inspector poliția burgheză italiană
- Itaker - Vietato agli italiani, regia Toni Trupia (2012) Imigrantul sardinian Graziano
- Karpatenhamster (2011) Diude Călăuza
- Actorul Batrân (2012) rol principal
- Tanti Florica regia Florin Calinescu (2012) instalatorul
- 2+2 regia Tomas Ciulei (2012) Bronski
- Rebelion regia Matei Lucaci Grunberg (2012) medicul de garda
- Evadarea regia Andrei Grujninski (2012) administratorul de bloc
- Funeralii fericite regia Horațiu Mălăele (2012) Samir Turcu
- 515 secunde din viața unui P.S.R. regia Oana Holban Vintila(2012) agentul
- Spitalul de demență (2013) pacientul Ursu
- Cel ales regia Cristian Comeaga (2013) recepționerul
- Three way week regia Bruno Coppola (2013) middle aged man
- Repossessed regia Jay Lender&Mich Wright (2013) the axeman
- Fântâna fermecată regia Andrei Enoiu-Rol (2013) ciobanul
- O zi din viata unui agent de vanzari / https://www.youtube.com/watch?v=2d_SpKvRHrg regia Oana Holban Vintila (2014)
Puiu-Mircea Lăscuș Date personale Născut (48 de ani)
CerbălCetățenie RomâniaOcupație actor
actor de filmActivitate Roluri importante Samir Turcu 2012
în Funeralii fericite
| Károly Zsolt Császár | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (45 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| Senator al României | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată | |
| Circumscripția | Mureș |
| Partid politic | UDMR |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu