MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 20 OCTOMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
| Ion Strat | |||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
Cărți
- Portretele monetare ale Regelui Carol I (București, 1939)
Articole
- Monede vechi românești găsite în Dobrogea - Tezaurul de la Bădila, în C.L., XL (1906), 12, p. 1117 - 1122;
- Numismatica Dobrogei, în "Arhiva Dobrogei", I (1916), p. 112-123;
- Monedele dacilor, în BSNR, XV (1920), p. 58-78;
- Primele peceți cu stemele unite ale Moldovei și Țării Românești, ibidem (1923), p. 60-63;
- Monetăria Țării Românești în timpul dinastiei Basarabilor, în AIINC, III (1924-1925), p. 107-159;
- Monedele Împăratului Traian referitoare la războaiele cu dacii și cucerirea Dciei, în BSNR, XXIII (1929), p. 11-38;
- Bănăria lui Dabija-Vodă, ibidem, XXIV (1930), p. 53-79;
- Efigiile monetare ale Domnilor români, ibidem, XXV (1931), p. 126-142;
- Monedele și decorațiile României, în "Enciclopedia României", I, 1938, p. 85-125;
- Din istoria școlii de arhivistică, în "Hrisovul", I (1941), p. 11-45;
- Mihail C. Soutzo, în "Balcanica", IV (1941), p. 479 - 502;
- Les tetradrachmes de Thasos et de Macedonie I-ere et leur circulation en Dacie, în "Balcania", VII (1944), 1, p. 3-22;
- O pagină de heraldică românească veche, în "Buletin științific", I (1948-1949), p. 151-162;
- Problema monedelor dace, ibidem, p. 19-27 și 2-4 (1950), p. 53-65;
- Ponduri inedite sau puțin cunoscute din Histria, Callatis, Tomis, în SCN, I (1957), p. 247-295.
Constantin Moisil 
Constantin MoisilDate personale Născut 
Năsăud, Austro-UngariaDecedat (81 de ani)
București, Republica Populară RomânăCopii Grigore C. Moisil Cetățenie 
România Religie Biserica Română Unită cu Roma Ocupație heraldist[*]
arheolog
arhivist[*]Activitate Alma mater Universitatea din București Rude Grigore Moisil
Iuliu Moisil
Membru de onoare al Academiei Române
.svg){kind=small}
Nicolae Popoviciu urmează clasele primare la Biertan, la Școala săsească de aici, în limba germană.
Învață apoi la Liceul din Dumbrăveni, Școala Normală din Sibiu și Liceul ”Andrei Șaguna” din Sibiu, între anii 1923-1927.
În anul 1925 izbutește ca, urmând o veche tradiție românească, să călătorească măcar o dată în viață la Locurile Sfinte din Palestina și Egipt.
Studiile universitare le urmează la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, unde se distinge prin cultură, viață cuvioasă și inteligență. Ca urmare devine bursier la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena între anii 1927-1928 și al Facultății de Filosofie din München între anii 1928-1930. De asemenea urmează cursuri la Tübingen, Leipzig și Breslau, între 1930-1932, ca parte a doctoratului pe care îl susține cu mult succes în 1934 la Cernăuți.
În această perioadă, la 1 septembrie 1929, este hirotonit diacon. Fiind celibatar acest gest însemna angajarea către monahism. La 23 noiembrie 1934 diaconul Nicolae Popoviciu este hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan.
Nicolae Popoviciu cunoștea foarte bine, în afara limbii sale materne (limba română), și limbile germană, greacă veche, greacă modernă, franceză, latină și ungară.
Ca urmare a pregătirii sale deosebite, a calităților dovedite și a vieții curate, între 1932-1936, Nicolae Popovici a fost numit profesor de teologie dogmatică și apologetică, omiletică și limba greacă la Academia Teologică Ortodoxă din Sibiu.
Nu rămâne mai mult timp profesor universitar deoarece este chemat la o slujire mai înaltă, fiind ales pe 28 aprilie 1936 ca episcop al Oradei (sau Oradiei, după o formă mai veche a toponimului). Dorința de a fi pus în această poziție înaltă și grea fusese formulată încă de anteriorul episcop al Oradei, Roman Ciorogariu.
Tuns în monahism la Sfânta Mânăstire Cozia, este hirotonit arhiereu pe 1 iunie 1936, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu și înscăunat la Oradea pe 28 iunie același an[1].
Va rămâne în acest scaun cinci ani de zile, muncind uimitor de mult și fiind un adevărat păstor al Bisericii lui Hristos. Una din roadele lucrării sale a fost căsătoria a peste 12.000 de orădeni care trăiseră până atunci în concubinaj și o mare îndreptare a moralității orașului. 20 dintre bisericile și casele parohiale ortodoxe ale orașului, construite din lemn, în mare parte vandalizate încă în vremea primului război mondial, au fost înlocuite cu biserici din piatră. Episcopul Nicolae Popoviciu a combătut în predicile sale libertinajul, desfrânarea, alcoolismul, ura dintre nații și numeroase alte patimi, militând pentru curăție, bună înțelegere între oameni, respect reciproc, hărnicie, credință, dragoste de țară etc. Începe demersurile pentru ridicarea Catedralei Ortodoxe din Oradea. Construiește la Beiuș un internat de fete. Instituie un sistem de ajutorare a celor loviți de calamități și nenorociri fiind, asemenea episcopului Pavel Șerpe din București, foarte apropiat de oamenii săraci.
Ca parte a luptei sale pentru buna înțelegere între oameni, în 1938 episcopul Nicolae Popoviciu a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la Congresul Internațional al ”Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia). Aici episcopul orădean a susținut o comunicare despre minoritățile din România.
Între 1 aprilie 1940 și 25 martie 1941, episcopul Nicolae Popoviciu devine și locțiitor al scaunului Episcopiei de Timișoara, atunci reînființată. În această calitate a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale. Printre altele, lui i se datorează reședința episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului Timișoara.
Ocuparea Ardealului de Nord de către Ungaria hortistă aduce și ocuparea Oradei. Episcopul Nicolae Popoviciu este reținut și brutalizat de autoritățile ungare de ocupație, apoi expluzat forțat peste hotarul creat de Hitler, Mussolini și Horty.
O vreme, episcopul Nicolae Popoviciu merge în Transnistria, intrată în administrație românească (de la Nistru la Bug), după august 1941. Astfel, el avea să facă parte din prima echipă de misionari de peste Nistru, cea a clericilor ortodocși ardeleni. Este vorba de 53 de preoți și episcopi care, sub îndrumarea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, va desfășura în Transnistria și Basarabia o frumoasă lucrare pastoral-misionară. La aceasta iau parte și episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului.
Curând însă episcopul Nicolae Popoviciu se va întoarce la păstoriții săi din Crișana. Își așează scaunul arhieresc la Beiuș. Aici, printre altele, se ocupă mult de sprijinirea acelora dintre supraviețuitorii Holocaustului săvârșit de unguri în nord-vestul Transilvaniei care izbuteau să se refugieze în România. Ca întotdeauna, românii, evreii, slavii sau țiganii scăpați din masacrele și persecuțiile hortiste sunt în egală măsură ocrotiți de episcopul Oradei.
Atunci când poate, în vara anului 1942, Nicolae Popoviciu vine din nou în Transnistria, împreună cu protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesor Cornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. Ierarhul ardelean a vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panihide la Catedrala Ortodoxă din Odesa, în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 unități militare și 20 de spitale de campanie, unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul Studenților Moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol; a răspuns invitației ”Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni”, din același oraș, unde a rostit două discursuri: ”Raportul dintre știință și credință” și ”Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe.
De asemenea a fost în mijlocul soldaților, de câte ori a putut, și după 23 august 1944.
Revenit la Oradea, a fost primit cu foarte multă bucurie și a început să lucreze la refacerea bisericilor și caselor parohiale pângărite sau distruse de hortiști.
Totodată însă începe și o puternică luptă pentru a apăra țara și biserica de influențele comuniste. Atât în predici și în sfătuirile cu oamenii, cât și în lucrările administrative și alegerile bisericești, ierarhul Nicolae al Oradei mărturisește neîncetat credința ortodoxă și opoziția față de ateism, față de ideea luptei de clasă, a urii între clase, a prigonirii oamenilor din motive religioase ori sociale etc. Demască repetat abuzurile bolșevice și susține că un sistem întemeiat pe nedreptate, violență și ură nu va putea dura, prezicând căderea comunismului nu doar în România, ci în întreaga lume.
Prima consecință este opoziția categorică a comuniștilor față de dorința membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a-l alege patriarh. În 1945 candidatul cu cel mai mare sprijin în Sinod era episcopul Oradei, Nicolae Popoviciu. Totuși, față de presiunile extreme ale ocupanților sovietici și colaboraționiștilor comuniști, ierarhul ardelean sprijină - și își convinge și susținătorii să îl sprijine - pe Iustinian Marina.
Între anii 1947-1948 a fost ultimul președintele al Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).[2]
În 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți episcopi ortodocși români, vine rândul pentru Nicolae Popoviciu și Nicolae Colan, care urmau a fi mutați forțat. Opoziția Sfântului Sinod față de acest gest amână acțiunea.
Deși amenințat fățiș, arhiereul orădean merge mai departe în lupta împotriva ateismului. Preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic a spus: ”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”. Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița, a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica”.
Pus sub urmărire permanentă de autorități, episcopul Nicolae Popoviciu era o țintă ce trebuia eliminată. Dragostea poporului și a clerului față de un om de maximă onestitate, a cărui dragoste față de cei nevoiași întrecea chiar și mărimea uriașei sale culturi teologice și laice, era însă un scut greu de străpuns. Rezistența anti-comunistă din Ardeal, activă din Maramureș până în Banat, ar fi putut fi alimentată extrem de mult de un gest violent față de un asemenea om. Ca urmare, persecuția se declanșează prin nenumărate controale gestionare și administrative realizate de organului statului, având ca scop blocarea activităților episcopiei și mai ales a lui Nicolae Popoviciu. Autoritățile impuseseră, de altfel, un om al lor, colaboraționistul Andrei Coman, fost greco-catolic și formal trecut la ortodocși, omul serviciilor secrete, drept vicar al arhiereului de la Oradea. Prin intermediul acestuia pe de-o parte culegeau informații din interior asupra lucrării creștine și anti-comuniste a ierarhului Nicolae și, pe de altă parte, executau presiuni permanente pentru a-i schimba atitudinea.
Față de cele întâmplate, Sinodul pune în discuție în toamna lui 1950 caterisirea lui Andrei Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de episcop (can. 8 IV) și conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34 Trulan). Autoritățile de stat se opun total. În schimb cer demiterea ierarhului Nicolae Popoviciu ca singură alternativă la arestarea lui. Documentele consemnează situația și în această formă:
Pe 2 octombrie 1950, Justinian era chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața până la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii...”[3].
Ca urmare se hotărăște demiterea lui și încarcerarea la o mânăstire. La plecarea de la Oradea episcopul este brutalizat de comuniștii orădeni care luaseră parte la înlăturarea sa. Temându-se de orice apropiere între Rezistența anticomunistă și arhiereul Oradei, comuniștii impun închiderea lui la Mănăstirea Cheia, aflată într-o zonă foarte bine controlată de trupele sovietice de ocupație și de cele comuniste.
Desigur, nici aici episcopul Nicolae Popovici nu a avut parte de liniște. Era urmărit permanent de către agenții și provocatorii trimiși de Securitate, „care vor să discute cu el, dar se ferește, iar unuia i-ar fi spus în față să plece că este agent”, precum se exprima la 7 iulie 1953 față de informatorul „Marcu”. Chiar un călugăr din mănăstire, informator al Securității, avea să-i spună: „Prea Sfințite, păziți-vă de mine, fiindcă eu sunt pus de Securitate ca să raportez tot ce faceți în mănăstire, cu cine stați în contact, cine vă vizitează. Faceți în așa fel ca să vă feriți, să nu vă văd eu”. De asemenea, era șicanat cu percheziții ale Securității, mai ales în chilia în care locuia. Având domiciliul obligatoriu impus de regimul comunist, Popovici era obligat ca, de fiecare dată, când părăsea mănăstirea, să anunțe organele locale de miliție, ceea ce nu făcea, motiv pentru care era urmărit îndeaproape. Este acuzat de sprijinire a rezistenței din munți, anchetat, hărțuit. I se fac percheziții repetat în chilie. Se încearcă până și otrăvirea lui, prin aceeași agenți comuniști infiltrați în mânăstire.
După zece ani de persecuții, prigoane, domiciliu forțat, călătorii sub supraveghere, tentative de otrăvire și numeroase alte suferințe, episcopul Nicolae Popovici trece la cele veșnice în 20 octombrie 1960, la mânăstirea în care era închis sub supraveghere, fiind înmormântat în localitatea sa natală, Biertan.
Episcopul Nicolae Popoviciu face parte dintre episcopii ortodocși postbelici propuși pentru canonizare, fiind socotit ierarh martir de mulți clerici și credincioși.
Lucrări
- Începuturile nestorianismului. Cu specială considerație asupra anatematismelor Sf. Ciril, Sibiu 1933, 76 p.;
- Epicleza euharistică, Sibiu, 1933, VIII + 351 p.;
- Lespezi de altar (cuvântări), Beiuș, 1942, 176 p.
Nicolae Popoviciu Date personale Născut 29 ianuarie 1903
Biertan, Transilvania, Austro-UngariaDecedat 20 octombrie 1960, (57 de ani)
Mănăstirea Cheia, Republica Populară RomânăReligie ortodoxă Ocupație profesor universitar, scriitor, episcop ortodox al Episcopiei de Oradea Activitate Educație Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena, Facultatea de Filosofie din München Alma mater Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți Pregătire Nicolae Terchilă
* 1961: Constanța Erbiceanu (n. 11 noiembrie 1874, Iași – d. 20 octombrie 1961, București) a fost pianistă, profesoară de pian, om de cultură, socotită întemeietoarea școlii pianistice românești Constanța Erbiceanu a fost fiica istoricului academician Constantin Erbiceanu și a Aglaei Negrescu.[2]
De mică a luat contact cu mișcarea junimistă pe care tatăl ei o găzduia de două ori pe lună, ocazie cu care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu.[2]
Fiindu-i remarcate înclinațiile certe către arta muzicală, mama sa i-a dat primele lecții de pian, iar la 8 ani a început să frecventeze cursurile conservatorului ieșean. Apoi familia s-a mutat la București, unde tatăl său a devenit profesor la Facultatea de Teologie și vicepreședinte al Academiei Române. Constanța Erbiceanu a continuat studiile de muzică sub îndrumarea profesorului și compozitorului Zdzisław Lubicz.[2]
În 1893, a fost una dintre primele fete absolvente cu bacalaureat din România. În același an, a plecat la Leipzig, pentru a-și continua studiile muzicale, unde i-a avut ca profesori de pian pe Carl Reinecke și pe Johannes Weidenbach.[3] În 1898, Weidenbach a constatat: „Nu mai am ce să te învăț". Constanța Erbiceanu a susținut examenul de absolvire în același an, primind mențiunea „ehrenvoll” (cu onoare).[2]
Tot în 1898 a avut loc întâlnirea cu pianisul Moritz Moszkowski, sub tutela căruia a debutat în 1900, în sala de concerte Erard din Paris.[2]
În 1904, Constanța Erbiceanu s-a stabilit pentru un timp la Berlin, unde și-a aprofundat studiile de muzicologie, urmând cursurile Facultății de Filosofie și susținând, în paralel, o bogată activitate concertistică. La Londra a concertat sub îndrumarea maestrului Moritz Moszkowski, care i-a dedicat concertul său pentru pian și orchestră. În această perioadă s-a împrietenit cu compozitorul german Max Reger. În 1929 era deja pianistă concertistă când a fost numită profesor la Conservatorul din București.[4]. A renunțat la a concerta și s-a dedicat activității pedagogice, fiind una dintre întemeietoarele școlii pianistice românești, creatoarea „metodei Erbiceanu”[3].
Printre elevii pianistei Constanța Erbiceanu s-au numărat Valentin Gheorghiu[5] și Silvia Șerbescu[6].
În 1958, când a concertat în România, Sviatoslav Richter a vizitat-o și pe Constanța Erbiceanu.
| Constanța Erbiceanu | |||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||
A fost nominalizat de patru ori la Premiile Oscar și a câștigat unul dintre trofee pentru pelicula Elmer Gantry din 1960. A mai câștigat un Golden Globe pentru acest rol dar și două trofee BAFTA pentru peliculele The Birdman of Alcatraz (1962) and Atlantic City (1980). Casa sa de producție Hecht-Hill-Lancaster a fost cea mai de succes și inovatoare companie de gen din anii 50 de la Hollywood, producând filme precum Marty (1955), Trapeze (1956) sau Sweet Smell of Success (1957). A regizat chiar două filme, The Kentuckian (1955) și The Midnight Man (1974). În 1999, Institutul American de Film l-a numit pe Lancaster al 19-lea cel mai bun actor al tuturor timpurilor.
S-a născut la New York. Atât mama sa, Elizabeth, cât și tatăl, James Henry Lancaster, au fost poștași. De origine irlandezi, cei doi au fost împătimiți protestanți. Și bunicii săi au fost emigranți în Statele Unite. Rudele sale credeau că au legături genealogice cu Frederick Roberts. Pentru că a crescut într-un cartier faimos al New York-ului, și-a petrecut aproape tot timpul său liber pe stradă, cu prieteni din acel mediu. De aici și-a dezvoltat un adevărat talent artistic, de gimnast, de dansator. La liceu era un adevărat star al baschetului. După ce a absolvit liceul, și-a pierdut mama în urma unei boli necruțătoare. A fost acceptat după aceea la Universitatea din NY, având și o bursă de sportiv
Filme[modificare | modificare sursă]
Televiziune[modificare | modificare sursă]
| An | Film | Rol | Note |
|---|---|---|---|
| 1974 | Moses the Lawgiver | Moses | mini-series |
| 1976 | Victory at Entebbe | Shimon Peres | Cu Anthony Hopkins |
| 1978 | The Unknown War | As himself, narrator | 20 episode USA-USSR archival documentary series on WWII |
| 1982 | Marco Polo | Teobaldo Visconti / Pope Gregory X | mini-series |
| 1982 | Verdi | Narrator in American version | mini-series |
| 1985 | Scandal Sheet | Harold Fallen | |
| 1986 | Väter und Söhne – Eine deutsche Tragödie | Geheimrat Carl Julius Deutz | mini-series |
| 1986 | On Wings of Eagles | Lieutenant Colonel Arthur D. "Bull" Simons | mini-series |
| 1989 | I Promessi sposi | Cardinal Federigo Borromeo | mini-series |
| 1990 | The Phantom of the Opera | Gerard Carriere | mini-series |
| 1990 | Voyage of Terror: The Achille Lauro Affair | Leon Klinghoffer | |
| 1991 | Separate But Equal | John W. Davis |
.
A fost printre puținii sportivi care, în cariera lor, au evoluat la o singură echipă timp de peste un deceniu. În această perioadă a fost și component al echipei naționale, cu care a participat la Campionatul Mondial din Mexic 1970 și a jucat în meciul dintre Anglia și România de pe Wembley în 15 ianuarie 1969, încheiat cu scorul de 1-1. Ca antrenor a activat doar la Universitatea Cluj, unde a ocupat și funcția de vicepreședinte.
În cinstea marelui fotbalist, suporterii Universității Cluj au organizat o cupă a suporterilor numită "Cupa Dan Anca". Prima ediție a avut loc în vara anului 2008 fiind un adevărat succes organizatoric, la această competiție înscriindu-se 31 de echipe însumând peste 350 de jucători. Toate meciurile s-au jucat pe Stadionul Ion Moina. Se dorește ca acest eveniment să aibă loc anual sau chiar de două ori pe an, asta dacă va fi posibilă organizarea competiției și pe timp de iarnă în Sala Sporturilor Horia Demian din Cluj Napoca
* 2008: Anatol Roșcovan (n. 21 ianuarie 1960, Telenești - d. 20 octombrie 2008, Chișinău) a fost un compozitor și interpret din Republica Moldova. Anatol Roșcovan absolvește școala medie incompletă din localitate și în anul 1975, devine student al Colegiului de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău, la specialitatea "baian". În anul 1979 este înmatriculat la Institutul de Stat al Artelor „Gavriil Muzicescu”, specialitatea "аcordeon". În anul de absolvire, 1983, Iurie Sadovnic îi propune lui Anatol funcția de conducător muzical al formației „Legenda”, care i-a adus primul mare succes pe scena autohtonă. Fiind o fire zbuciumată și mereu în căutarea perfecțiunii, tânărul artist, în anul 1987, acceptă oferta compozitorului Mihai Dolgan, devenind membru al formației „Noroc”. Anatol Roșcovan învață multe de la maestrul muzicii ușoare moldovenești și se simte pregătit pentru a-și organiza propriul colectiv. Astfel, în februarie 1988 apare formația „Colinda”. În câțiva ani acest grup devine faimos în țară, și Anatol primește noi oferte de colaborare, de astă dată de la compozitorul și dirijorul Gheorghe Mustea. În anii 90 Anatol devine conducător artistic al formației de estradă de pe lângă Orchestra Națională a Companiei „Teleradio-Moldova”, condusă de Gheorge Mustea, în care a lucrat până în ultimele clipe ale vieții. Concomitent Anatol Roșcovan mai are pasiuni: scrie muzică, face aranjamente și lucrează cu copii dotați în muzică. În anul 1995 își formează propriul studio de copii, pe care ulterior îl numește „RAV-studuo”. Aici au făcut primii pași în muzică Lina, Ady, Alexa, Natalia Gordienco, Cornelia Chise. Dar cea mai mare mândrie a compozitorului devine feciorul lui, Ștefan Roșcovan, deținătorul Trofeului Concursului Internațional din Sankt-Petersburg „Маленькие звездочки”, medaliei de aur al Jocurilor Delfice Mondiale, Mihaela Chisnencu, câștigătoarea Trofeelor concursurilor „Mamaia copiilor-2006” și „Steaua Elatului”, Nicoleta Nucă, deținătoarea Trofeelor concursurilor „Steaua Elatului” și „Steaua Chișinăului” și mulți alți copii, laureați ai concursurilor naționale și internaționale, care au dus faima muzicii ușoare moldovenești peste hotarele țării.| Anatol Roșcovan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (48 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | compozitor |
* 2018: Mihail Bălănescu (n. 9 noiembrie 1922, Tohani - d. 20 octombrie 2018, București) a fost un inginer și fizician român, director tehnic al Institutului de Fizică Atomică, viceguvernator al International Atomic Energy Agency (AIEA) din Viena și membru de onoare al Academiei Române Copilăria și-o petrece la Tohani (comuna Gura Vadului).[2] Urmează școala primară „Nicu și Cleopatra Bagdat” din localitate, apoi gimnaziul „Tase Dumitrescu” din Mizil și Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”[3] din Buzău (1936-1940), unde are ca profesori: "la matematică pe prof. Stancu și Apreotesei, la istorie celebrul istoric Dimitrie Ionescu, la științele naturale celebrul Nazarie și la fizică marele Bianu".[4] La începutul primului an de liceu a locuit la Dumitru Bălănescu, vărul primar al tatălui său și proprietarul tipografiei din strada Tunel, după care s-a mutat la internatul liceului care, la vremea aceea, era unul dintre cele mai moderne din țară și fusese edificat cu sprijinul direct al ministrului instrucțiunii publice, dr. Constantin Angelescu.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial își face studiile universitare la Facultatea de Construcții - Instalații a Politehnicii din București, pe care a absolvit-o în anul 1945 cu calificativul „Magna cum laude”.[5][6] După absolvire ajunge inginer la Inspecția de Poduri Cluj, șef de secție la Regionala C.F.R. Oradea, proiectant la Direcția Superioară Politică a Armatei. La 26 de ani, deși foarte tânăr, era deja Director de construcții-investiții în Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă (Ministerul Culturii).
În 1949 l-a întâlnit pe acad. Horia Hulubei, cel care i-a fost mentor cea mai mare parte a vieții și cu care a lucrat până la trecerea acestuia în neființă, în 1972. La Institutul de Fizică Atomică, Mihail Bălănescu a parcurs toate treptele ierarhiei până la funcțiile de decizie - inginer șef, director tehnic. Inițial a fost angajat cu jumătate de normă, dar în 1954 era deja angajat permanent al institutului.
În 1958, la vârsta de 36 de ani, a fost arestat deoarece avea o condamnare în contumacie de zece ani de muncă silnică pentru că ajutase cu bani luptătorii din Munții Apuseni pe vremea când era șeful secției de refacere a podurilor de cale ferată din Ardealul de Nord, distruse în cel de-Al Doilea Război Mondial, în vederea restabilirii circulației. În pofida sentinței judecătorești de eliberare pentru lipsă de probe și prescrierea faptelor, este trimis la închisoarea de la Periprava, timp de 4 ani. După ce a fost eliberat, a fost trimis muncitor necalificat la modernizarea termocentralei de la Grozăvești.
Cu ajutorul unor personalități, Mihail Bălănescu a fost numit, într-o primă fază, inginer-șef la Trustul de lucrări speciale din Departamentul Construcții al Ministerului Industriei Chimice (unde a organizat sectorul de tehnică nouă de prefabricate precomprimate, după modelul francez Fressinett). În 1963, Mihail Bălănescu a fost reintegrat la IFA, ca urmare a intervențiilor lui Horia Hulubei și Gheorghe Gaston-Marin, unde a făcut cercetare și management științific. Aici a lucrat ca inginer șef, apoi ca director tehnic și director al Programului național de cercetare-dezvoltare a aplicațiilor tehnicilor și tehnologiilor nucleare.[2]
În paralel, a lucrat la teza de doctorat și a făcut stagii de lucru în laboratoarele Centrelor de Cercetare Nucleare Franceze de la Grenoble și Saclay în Franța. Își susține teza de doctorat în inginerie nucleară la Institutul Politehnic din Timișoara în 1969; lucrările efectuat între 1966-1970 în timpul stagiilor sale de lucru au condus la realizarea a două tehnologii privind betoanele de protecție împotriva radiațiilor gama și a neutronilor folosite în structurile de protecție contra radiațiilor din Franța și din România.
După 1972, sub conducerea lui Ioan Ursu, Institutul de Fizică Atomică cunoaște noi realizări. Până în anul 1984, Mihail Bălănescu a fost director al Programului Național de cercetare și dezvoltarea tehnologică și aplicată a tehnicilor nucleare.
În 1977, Mihai Bălănescu este ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Socialiste România în Republica Argentina.[7]
După pensionare, revine în satul natal, la Gura Vadului, unde, tot la ideea lui Horia Hulubei, a înființat o întreprindere mică, "Filtre Aer Curat",[8][9] și începe să se preocupe de fabricarea filtrelor și sistemelor de purificare a aerului. Pentru început își publică ideile în reviste de specialitate din România, Europa și SUA. Pe baza propriei tehnologii de reținere a aerosolilor radioactivi emiși în mediu de la instalațiile nucleare, inclusiv de la centralele nuclearo-electrice, a dezvoltat, după 1990, singura firmă din România care produce filtre de tip HEPA[10] conform standardelor internaționale.[4]
S-a implicat politic, devenind deputat în legislatura 1990-1992 pe listele Mișcării Ecologiste din România[11], președinte al Comisiei pentru echilibru ecologic și protecția mediului și, apoi, senator român în legislatura 1996-2000 ales în județul Buzău pe listele Convenției Democrate Române[12][13] (fiind membru și președinte al filialei județene a PNL), secretar al Comisiei de integrare europeană al celor două camere. De asemenea, în legislatura 1990-1992, Mihail Bălănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Australia, Republica Portugheză și Republica Franceză-Adunarea Națională.[14] În legislatura 1996-2000, Mihail Bălănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Ucraina și Republica Argentina.[15] În această legislatură, Mihail Bălănescu a fost membru în comisia pentru sănătate publică.
În perioada 1992–1993 a exercitat un mandat de Guvernator al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică de la Viena. În această perioadă, fără a avea acces la documente oficiale, ca urmare a descoperirii unei fiole de 100mg de Plutoniu 239 în patrimoniul Institutului de Reactori Energetici Nucleari de la Colibași, Mihail Bălănescu aduce în atenția publică un controversat proiect de producere a unei bombe atomice românești în perioada anterioară anului 1989.[4]
La propunerea acad. Horia Scutaru,[16] Prezidiul Academiei Române întrunit în 19.10.2011 a aprobat alegerea lui Mihail Bălănescu ca membru de onoare al Academiei Române (14 noiembrie 2011).[17] A fost membru al Fundației „Prof. Dr. C. Angelescu”.
Printre realizările proprii, Mihail Bălănescu enumeră:
- protecția biologică împotriva radiațiilor gama. Primele experimente au fost făcute în cadrul tezei de doctorat, din Franța, ale cărei rezultate le-a comunicat și în SUA. Drept urmare a fost ales membru al Academiei de Științe din New York;
- contribuții la proiectarea și realizarea Centrului Național de Fizică, privind învățământul și cercetarea, realizat pe platforma de la Măgurele;
- activitatea din cadrul Programului Național de cercetare-dezvoltare privind aplicațiile pașnice ale energiei nucleare și participarea la studiile de fundamentare ale unităților din programul energetic nuclear al României.
Pasiunea sa: migdalii.
| Mihail Bălănescu | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
- În calendarul ortodox: Sf. M. Mc. Artemie; Sf Cuv Gherasim din Chefalonia
- România: Ziua Pensiilor Militare – În „Monitorul Oastei” nr. 1 din 20 octombrie 1862, anul al 3-lea, Partea Oficială, în cuprinsul Ordinului pe toată oastea nr 267, semnat de generalul Florescu, în calitate de ministru de război, se menţionează prima structură specializată în domeniul pensiilor militare în cadrul Tabloului cu noua organizare a Ministerului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu