REVISTA MEA DIN 21 OCTOMBRIE/ 3.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 21 OCTOMBRIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE

ARTE 21 Octombrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 21 Octombrie

Giuseppe Verdi LA TRAVIATA - OPERA LIVE STREAMING

Nabucco - Verdi

Nabucco este o operă compusă de Giuseppe Verdi în 1841 pe un libret de Temistocle Solera.

Premiera a avut loc la Teatro alla Scala („Scala”) din Milano la 9 martie 1842.

Durata operei: 2h:15min.

Nabucco este prescurtarea numelui imparatului chaldeean al BabilonuluiNabucodonosor al doilea (în original: Nebucadnețar), care a trăit și domnit în jurul anului 600 î.Hr.

Cele două teme principale ale acțiunii sunt dorința de libertate a poporului evreu din timpul robiei lor din Babilon, precum și aroganța și nebunia personajului principal Nabucco, care-l duce până la autoproclamarea sa drept Dumnezeu unic și la pedepsirea cu pierderea minților. Spre sfârșitul operei el însă își revine, adoptă credința în Iehova (sau Iahve), Dumnezeul evreilor, și îi eliberează pe evrei din robie.

Personajele principale

·         Nabucco, regele Babilonului (bariton)

·         Abigaille, presupusa primă fiică a lui Nabucco (soprană)

·         Fenena, cea de a doua fiică a lui Nabucco (mezzosoprană)

·         Ismaele, tânăr ofițer, nepotul lui Zedechia (regele Ierusalimului), îndrăgostit de Fenena (tenor)

·         Zaccaria, profet al evreilor (bas)

·         Anna, sora lui Zaccaria (soprană)

·         Abdallo, paznic babilonian (tenor)

Acțiunea

Actul I

Cortina se ridică dezvăluind „Templul lui Solomon” din Ierusalim, în care evreii plâng în urma cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Profetul Zaccaria intră împreună cu Fenena, fiica lui Nabucco, pe care evreii au reușit să o ia ostatică. El o încredințează pe Fenena unui tânăr ofițer evreu, Ismaele. După plecarea lui Zaccaria și a evreilor, aflăm că cei doi tineri se iubesc, și că Ismaele, pe când era prizonier în Babilon, evadase cu ajutorul Fenenei, cu toate că Abigaille, sora acesteia, îl iubea și ea. În momentul în care Ismaele își pune în gând să o elibereze pe Fenena, Abigaille își face impresionant intrarea în templu, în fruntea unei armate de babilonieni. În terțetul ce urmează, Abigaille îi garantează lui Ismaele viața, cerându-i în schimb iubirea. Bineînțeles, el refuză. În acel moment, sosește Nabucco, în sunetele unui marș. Zaccaria îl amenință că o va sacrifica pe Fenena, asupra căreia a și ridicat pumnalul. În finalul de tablou, Nabucco poruncește soldaților să dea foc templului.

Ne aflăm acum la Babilon, unde au fost deportați în robie și prizonierat evreii rămași în viață. Ne sunt înfățișate grădinile Abigaillei. Ea găsește un pergament ce dovedește că nu e fiica lui Nabucco, ci doar o sclavă pe care el o adoptase.

Actul II

Îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune. Dumnezeu l-a inspirat să o convertească pe Fenena la credința iudaică. Între timp e anunțată falsa veste a morții lui Nabucco. Abigaille pretinde coroana de la Fenena, pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă. Întoarcerea neașteptată a lui Nabucco va complica situația. Considerându-se trădat de ai săi și de popor, el îi blestemă pe zei și se autoproclamă singurul „Zeu al Universului”. Ansamblul culminează cu un bubuit de tunet: trăznetul lui Iehova ce face să cadă coroana de pe fruntea lui Nabucco. Acesta înnebunește. "Cerul l-a pedepsit pe semeț" spune Zaccaria. Abigaille ia de jos coroana și și-o pune pe cap: "Splendoarea lui Baal strălucește veșnic" afirmă ea în vreme ce cortina cade.

Următorul tablou se desfășoară în vestitele Grădini Suspendate din Babilon. Abigaille e pe tron. Marele Preot al lui Baal prezintă Abigaillei sentința de moarte a evreilor. Intră Nabucco, palid. Urmează un duet, în cursul căruia Abigaille reușește să-l facă pe regele nebun să iscălească sentința. Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îl anunță că, fiind convertită la iudaism, aceasta va muri împreună cu ceilalți evrei. Apoi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco. Evreii își plâng țara cotropită și își exprimă dorința fierbinte de libertate, intonând celebrul cor „Va pensiero“ ("Zburați, gânduri"). Zaccaria sosește și le dă curaj printr-o profeție de victorie: leul lui Iuda va triumfa asupra Babilonului distrus.

Actul III

Nabucco își revine în fire. El îl recunoaște pe Iehova drept Dumnezeu, cerându-i promisiunea ca templul Sionului să fie reclădit.

Ultimul tablou începe cu un marș funebru ce însoțește osânda Fenenei. Profetul Zaccaria e alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredințează lui Iehova. Nabucco apare atunci cu sabia în mână, înconjurat de oamenii săi de credință. Ordonă soldaților să doboare idolul lui Baal. Un imn de slavă precede intrarea Abigaillei, muribundă. Ea a luat otravă și vine să implore iertarea pentru crimele sale. În încheiere, Zaccaria îl slăvește pe Nabucco, Regele Regilor.

Giuseppe Verdi: Nabucco 

INVITAȚIE LA OPERETĂ 21 Octombrie

Orfeu în infern de Jacques Offenbach:

"Orfeu în infern" (în original "Orphée aux enfers") este numele unei opere bufe în două acte și patru tablouri a compozitorului Jacques Offenbach, reprezentată pentru prima oară la data de 21 octombrie 1858pe scena teatrului Les Bouffes-Parisiens din Paris. Libretul este semnat de celebrul tandem Hector Crémieux / Ludovic Halévy. Ideea inițială i se datorează probabil lui Halévy, dar libretul ulterior, care a stat la baza reprezentației, e scris aproape în întregime de Crémieux.

Geneza operei

Prima versiune

Se pare că libretiștii Ludovic Halévy și Hector Crémieux concepuseră încă din 1856 un libret comic pe tema salvării Euridicei din infern, la îndemnul lui Offenbach care dorea în fine să prospere cu teatrul de varietăți Les Bouffes-Parisiens, pe care-l conducea din 1855. Ulterior Offenbach a fost acuzat de a fi plagiat o farsă de carnaval cu aceeași temă, scrisă de poetul Karl Cramer din Köln. De fapt existau mai multe parodii muzicale ale unor subiecte similare la vremea aceea; cunoscute sunt parodii ale operei baroce pe teme mitologice mai ales în spațiul cultural italian și vienez^[1]. Reprezentarea operei a fost amânată datorită condiției pe care Offenbach o acceptase la închirierea teatrului de a reprezenta doar piese într-un act. Schimbarea locului acțiunii fiind în cazul coborârii lui "Orfeu în infern" absolut necesară, realizarea proiectului s-a prelungit până în 1858, când Offenbach a obținut oficial permisiunea de a reprezenta și opere în două acte.

În perioada în care a fost scris libretul operei, Ludovic Halévy a fost numit secretar general ministerial în Algeria și s-a retras din proiect. Datorită funcției sale politice, el insistă ulterior să nu mai fie pomenit drept autor al unei parodii, dar Offenbach nu-i respectă dorința, onorând prin menționarea numelui lui Halévy atât schițarea acțiunii în linii mari cât și numeroasele intervenții ale acestuia în timpul procesului de finisare a textului. Offenbach a fost oarecum descurajat de retragerea lui Halévy, deoarece Crémieux lucra după părerea sa exasperant de încet^[2]. Unele costume au fost concepute de celebrul desenator Gustave Doré (1832-1883)^[3].

Premiera operei din seara de 21 octombrie 1858 a avut multe obstacole de depășit: Mlle Tautin, interpreta rolului Euridice, declară că îi este imposibil să se transpună într-o dispoziție bacanală fără a purta o piele de tigru veritabilă, mai mulți compatrioți germani l-au asediat pe Offenbach cu cereri de bilete gratuiite, a apărut un portărel care dorea să sechestreze bunurile compozitorului, care nu mai avea lichiditate, a apărut o scrisoare prin care un libretist anonim, respins de Offenbach, amenința perturbarea reprezentației, interpretul de flaut piccolo s-a îmbolnăvit și a lipsit în seara premierei, în fața teatrului a fost avariată o conductă de gaze și redactorul șef de la Figaro, Villemessant, î-a cerut lui Offenbach să-l secundeze într-un duel chiar în seara premierei^[4]. Cu toate acestea, premiera a avut loc fără incidente.

Opera nefiind imediat remarcată, Offenbach se strădui deci împreună cu Crémieux să rescrie unele pasaje, punând accentul cu ajutorul cupletelor pe efectele comice. Aceste schimbări asigurară în fine succesul de public al piesei.

Feeria din 1874

După preluarea funcției de director la Le Théâtre de la Gaîté Offenbach speră să repete succesul pe care-l repurtase în 1858, transformând Orfeu în infern într-o feerie. Schimbările atraseră după sine decoruri și costume mai fastuoase, precum și unele numere de balet. Acțiunea era în noua prelucrare des întreruptă, de pildă de dansul elevilor la conservator, de baletul orelor în Olimp sau de cel al muștelor în Infern. Muzica de balet compusă cu această ocazie nu a mai atins nivelul compozițiilor inițiale. Libretiștii versiunii originare adăugară piesei încă un act, extinzând numărul tablourilor de la patru la doisprezece și prevăzând un număr mult mai mare de personaje. Piesa a fost până la urmă reprezentată cu ajutorul a 120 membri de cor și a unui corp de balet care număra 68 de dansatoare. Mașinistului șef al teatrului i se datorară efecte de scenă și tablouri nemaiîntâlnite până atunci în lumea teatrului. Olimpul era înfățișat înainte de deșteptarea zeilor într-un tablou în care un orologiu se ivește din nori. Pe cadranul acestuia erau proiectate orele, care dădeau fiecare prilejul unor dansatoare personificând visurile să-și execute în costume pestrițe și fanteziste dansurile. După aceea norii făceau loc stafajelor care reprezentau arhitectura clasică a Olimpului, cu arcade strălucitoare și trepte uriașe. Scena teatrului deveni neîncăpătoare pentru înscenare, astfel încât statistele trebuiră să-și aștepe intrarea pe scenă într-o magazie. Fastul înscenării nu-i mai permise lui Offenbach să se consacre elaborării muzicale, astfel încât orchestrația rămase cu mult sub nivelul premierei din 1858.

Această nouă versiune avu premiera la 7 februarie 1874 și se bucură de un mare succes de public.

Acțiunea versiunii din 1858

Primul act

În primul tablou al operei, Moartea Euridicei, este prezentat Orfeu, care e directorul conservatorului din Teba, al "Orphéon"-ului, deci un individ perfect integrat în societatea burgheză. Pierzându-și demult interesul pentru consoarta Euridice, el o vede în nimfa Maquilla pe femeia visurilor sale. Și Euridice e dornică să-și găsească fericirea în afara căsniciei, alături de fabricantul de miere Aristée (parodie a păstorului Aristaeus din Georgica lui Vergiliu), ea îl disprețuiește pe Orfeu ca bărbat și ca artist, îi cere acestuia chiar divorțul. Supus convențiilor sociale, muzicianul refuză despărțirea și încearcă să-și elimine rivalul ascunzând un șarpe veninos pe pășunea pe care acesta o întâlnește de obicei pe Euridice. Aristée se dovedește însă a fi Pluto, stăpânul infernului, și face în așa fel încăt Euridice să cadă victimă mușcăturii de șarpe destinate lui. Odată moartă, aceasta este de-a dreptul încântată să-l urmeze pe Pluto în infern. Filistinul Orfeu se bucură la rândul lui să se vadă liber, dar e mustrat de Opinia Publică, care apare ca un personaj aparte, și se vede obligat să-și salveze soția.

În cel de-al doilea tablou, Olimpul, Orfeu se înfățișează în lumea zeilor, unde domnesc intrigile și dezmățul, pentru a-i solicita lui Jupiter ajutorul. Stăpânul Olimpului și-a pierdut însă demult autoritatea morală asupra tagmei haotice de zei. În cuplete, aceștia îi reproșează rând pe rând aventurile amoroase cu diverse muritoare. Nici Pluto nu găsește de cuviință să-i acorde respect, el instigă chiar o revoltă împotriva lui, enumerând avantajele infernului față de Olimp. ceea ce-l determină pe domnul Orphée să-și ridice apoi glasul într-o lamentație ipocritâ, interpretând la vioară primele acorduri din celebra arie a lui Orfeu la Gluck: "On m'a ravi mon Eurydice!" Zeii îl acompaniază imediat, cunoscând toți melodia - patosul operei Orfeo ed Eurydice înlocuiește aici, sub formă de citat, disperarea reală. Nici Jupiter nu se lasă înșelat de acest fals patetism, dar poruncește totuși eliberarea Euridicei, fiind supus convențiilor sociale și în plus sperând să o seducă el însuși pe nimfă.

Actul al doilea

Deși acțiunea se derulează de-acum încolo în infern, spațiul scenic nu se schimbă în mod semnificativ față de cel din primul tablou, acestuia îi sunt adăugate cel mult decoruri puțin mai excentrice, mai tipice unei vieți pline de huzur.

Tabloul al treilea, numit Un rege din Beoția, o înfățișează pe Euridice plictisindu-se în iatacul lui Pluto și cochetând cu servitorul John Styx, un Charon în livrea care pretinde a fi fiul unui prinț din Beoția. Aici o descoperă Jupiter, care ia înfățișarea unei musculițe pentru a se apropia de ea. Euridice se lasă ușor convinsă să se amestece, în cadrul petrecerii infernale care va urma, în rândul bacantelor, pentru a putea fugi cu el.

Tabloul al patrulea, Infernul, e dedicat unei petreceri cu punctul culminant într-un cancan infernal, în care sunt antrenați toți zeii. Jupiter nu reușește însâ să se îndepărteze pe nesimțite cu Euridice în timpul danslui, ci este descoperit de Pluto. Stăpânul Olimpului declară atunci sus și tare că dorește doar să i-o redea pe Euridice lui Orfeu, folosindu-se parodistic de alexandrinii tipici tonului tragic. Eroul principal nu îndrăznește să se împotrivească condițiilor impuse pentru salvarea Euridicei, dar este scos până la urmă din încurcătură de Jupiter, care îl sperie cu un fulger și îl obligă să se întoarcă spre soția detestată. Sfârșitul "tragic" al Euridicei este de fapt în asentimentul tuturor. Contrastul cu opera lui Gluck, care era prin versiunea în limba francezâ din 1774 renumită la Paris, nici nu putea fi mai mare - la Gluck, un Orfeu virtuos își poate salva soția într-un deznodământ fericit, după multe suferințe, aici însăși pierderea Euridicei provoacă un râs homeric.

Recepția operei

Opereta lui Offenbach s-a bucurat la scurt timp după premieră de celebritate. Se spune că, dacă cineva afirma pe atunci la Paris că are de gând să-l vadă pe "Orfeu", trebuia să se aștepte la întrebarea: "Pe cel la care se plânge sau pe cel la care se râde?" Orfeul caraghios era așadar pus pe aceeași treaptă cu eroul tragic al operei lui Christoph Willibald Gluck. Rezonanța n-a fost însă numai pozitivă, societatea burgheză arătându-se parțial indignată de critica adusă instituțiilor ei. Unii artiști au fost pe deasupra intrigați de modul ireverențios în care Offenbach se folosește de motivele mitologiei clasice, care erau în accepția elitei culturale rezervate temelor fundamtentale. Însuși corifeul criticilor de teatru de atunci, Jules Janin (1804-1874)^[5], lansează începând cu numărul din 15 noiembrie al periodicului său Journal des débatso campanie împotriva operei. Acțiunea ei e după Janin în totalitate o profanare a miturilor, autorii sunt văzuți de critic în postura bacantelor care l-au ucis pe Orfeu pentru a doua oară^[6]. Această campanie a declanșat un scandal care le-a dat ocazia lui Offenbach și lui Crémieux să-și popularizeze ideile în paginile ziarului Le Figaro și a contribuit în mod hotărâtor la celebritatea operei.

Pentru Richard Wagner, care se dedicase creării de noi mituri pe bazele celor vechi, atitudinea iconoclastă a lui Offenbach a fost probabil insuportabilă. Având o socoteală mai veche cu Offenbach, care ridiculizase muzica sa în parodia Muzicianul viitoruluidin 1860, Wagner a compus în 1870 o farsă muzicală prin care își revarsă veninul împotriva compozitorului, persiflându-l tocmai în rolul unui Orfeu coborât în infernul parizian^[7]. Cea mai virulentă apreciere a detestatului Offenbach o face Wagner tocmai în legătură cu muzica operei, care emană în accepția sa căldura unei grămezi de gunoi în care se lăfăie toți porcii din Europa^[8], deoarece Offenbach este, cum afirmă el în farsa din anul 1870, "individul cel mai internațional din lume" ("der internationalste Individuum der Welt")^[9].

Contemporanii au fost amuzați și în același timp șocați de cupletele în care olimpienii îi aduc unui Jupiter afemeiat reproșuri, deoarece ele implică o critică la adresa împăratului Napoleon al III-lea, ale cărui escapade deveniseră la vremea aceea notorii. Faptul că instituția matrimonială este atacată cu vehemență chiar de personajul Euridicei a provocat și critici care se îndreptau în general împotriva tendințelor de emancipare a femeii, asemănătoare cu atacurile presei la adresa lui George Sand sau a lui Gustave Flaubert.

Bineînțeles că opera a stârnit cu irevertențele ei și râsete răsunătoare. Popularitatea ei imensă s-a datorat muzicii accesibile, care exprimă în mod adecvat ideile năstrușnice ale lui Crémieux. De pildă transformarea deja în sine caraghioasă a lui Jupiter într-o insectă a fost ilustrată de o partitură care cerea rolului să-și interpreteze duetul cu Euridicebâzâind, denotând dealtfel altă lipsă de respect față de familia Bonaparte, care purta pe blazon o albină. Celebrul cancan caracterizează însăși lumea de apoi drept spațiu mundan, asociat vieții de noapte pariziene. Succesul operei, mai degrabă favorizat de criticile negative, este neîndoielnic având în vedere cele 228 de reprezentații care au urmat, seară de seară, într-un șir neîntrerupt premierei.

Jacques Offenbach: Orpheus in der Unterwelt

"Viața pariziană", de Jacques Offenbach

Viața pariziană (în franceză La Vie parisienne) este o operetă în cinci acte, compusă de Jacques Offenbach pe un libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy.

Premiera a avut loc la 31 octombrie 1866, la „Théâtre du Palais-Royal“ din Paris. A fost un succes deosebit, fiind jucate 265 de spectacole consecutive.^[1]

După ce a fost revizuită, opereta a fost prezentată din nou, în patru acte (fără actul al 4-lea din versiunea originală) în 25 septembrie 1873, la Théâtre des Variétés din Paris.

În atmosfera cosmopolită a anilor 1860, la Paris distracțiile au atins o culme a frivolității. Opereta are o acțiune împănată cu elemente amuzante, cu flirturi și intrigi romantice, personajele fiind bărbați pleziriști iresponsabili, demimondene la modă, oaspeți aristocrați în căutare de distracții

Jacques Offenbach - La Vie Parisienne

INVITAȚIE LA BALET 21 Octombrie

Cu Oleg Danovski, balerin și coregraf roman

Biografie Oleg Danovski

Oleg Danovski (n. 9 februarie 1917, Vosnesensk, Ucraina - d. 21 octombrie 1996, Constanța) a fost un dansator și coregraf român, întemeietorul școlii românești de balet modern, fondatorul și directorul primului teatru de balet din România, instituție care din 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu^[1] îi poartă numele - Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" din Constanța. A apărut pe toate marile scene ale lumii, precum Teatrul Balșoi, Opera din Milano sau Metropolitan New York, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de succese și recunoaștere fără precedent în străinătate.

A primit titlul de "Artist Emerit" (anterior anului 1965).

Cel care avea să fie supranumit Sfinxul Slav s-a născut în localitatea Vosnesensk, din Ucraina, dar avea origini germane: tatăl său, von Hildebrand, aparținea unei familii de baroni aduși de Petru cel Mare din Germania. Când bolșevicii au luat puterea prin forță, acesta a luptat ca ofițer împotriva lor, fapt care l-a determinat să o trimită pe soția sa, Juliette, la adăpost la Cernăuți. Din 1920, ea s-a angajat ca maestră de balet la Teatrul din Cernăuți, astfel încât Oleg Danovski a crescut de mic într-un mediu artistic. Inițial, a dovedit o înclinație specială pentru vioară, instrument pe care l-a studiat timp de 7 ani. Ulterior s-a dedicat dansului.

La 14 ani a ales să fugă la București cu o elevă de-a mamei sale. După o perioadă de lipsuri, în care-a dormit în parcul Cișmigiu și a mâncat doar pâine și apă, s-a angajat ca balerin la Teatrul Cărăbuș. Foarte curând avea să devină prim solist, acceptând provocarea de-al înlocui pe balerinul care se îmbolnăvise. Remarcabila sa evoluție la premieră i-a adus supranumele de "Sfinxul Slav". La 17 ani devenea cel mai tânăr coregraf din lume, activând o vreme la Teatrul Evreiesc, unde a studiat regia cu Iacob Sternberg. Apoi s-a angajat ca solist la Opera Română din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile. A avut privilegiul să colaboreze cu mari artiști ai vremii precum Josephine Baker sau Boris Kneazev - pedagog care formase și iluștrii dansatori ai Operei de la Paris. Celebrul Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra "Lacul lebedelor" - capodopera sa fiind printre cele mai bune montări cunoscute. Și-a format un ansamblu de 150 de balerini iar în 1949 a devenit decanul Academiei de balet. A militat pentru separarea Baletului de Operă, fără succes. În cele din urmă a solicitat pensionarea de la teatrul din București, dar a fost refuzat. În 1978, în drum spre Varna, unde urma să jurizeze un festival internațional de balet, a făcut un popas la Constanța, unde s-a întâlnit cu directorul Teatrului de revistă "Fantasio", Aurel Manolache, care i-a propus o colaborare. Oleg Danovski l-a convins să înființeze o secție de balet a Teatrului Fantasio: "Ansamblul de balet clasic și contemporan", inițial constituit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj, primul spectacol montat fiind "Chopiniana". Aici, Oleg Danovski a montat trilogia ceaikovskiană: Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită și Spărgătorul de nuci. Prin legăturile sale cu impresarul german Landgraff, renumele balerinilor români a depășit pentru prima oară granițele țării, iar turneul anual în Germania al Teatrului de Balet din Constanța a ajuns o tradiție care continuă și în zilele noastre. Câteva dintre spectacolele care poartă amprenta geniului său coregrafic sunt: Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, "Cenușăreasa", "Giselle", "Rapsodia de Enescu" sau "Chopiniana". Ultimul său spectacol, creat cu puțin înainte de moarte, în 1996, a fost "Crăiasa zăpezilor": deși grav bolnav, Oleg Danovski a reușit să-l monteze în doar două săptămâni.

În 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu, excepționala instituție constănțeană fondată de Oleg Danovski își câștiga în sfârșit autonomia, sub numele Teatrul de Balet "Oleg Danovski". La 8 ani de la moartea maestrului, și în profund dezacord cu eforturile sale și aspirația ca baletul să beneficieze de o instituție de sine-stătătoare, Teatrul de Balet a fost desființat, fiind comasat cu Opera prin hotărârea nr. 151 din 2004 a Direcției de Cultură a Consiliului Județean Constanța. Din 2010, Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" a intrat în administrarea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național.

Nu sunt înregistrări cu Oleg Danovski

MUZICĂ 21 Octombrie

Nașteri și decese în domeniul muzical:

·         1915 - S-a născut Owen Bradley, pianist şi şef de orchestră american.

·         1917: Dizzy Gillespie (John Birks Gillespie), trompetist, compozitor și bandleader american de jazz (d. 1993)

·         1925 Virginia Zeani, soprană română

·         1925: Celia Cruz, cântăreață cubaneză, supranumită Regina muzicii salsa (d. 2003)

·         1925 - S-a născut Doctor (Isaiah) Ross, bluesman american

·         1937 - S-a născut Norman Wright, vocalist american (Dell-Vikings).

·         1940 - S-a născut Jimmy Beaumont, vocalist american (Skyliners).

·         1940 - S-a născut Manfred Mann (Michael Lubowitz), pianist şi compozitor sud-african (Manfred Mann, Manfred Mann's Earthbound).

·         1941 - S-a născut Steve Cropper, chitarist american (Booker T. & The MGs).

·         1942 - S-a născut Elvin Bishop, chitarist şi compozitor american (Paul Butterfield Blues Band).

·         1943 - S-a născut Ron Elliott, vocalist, chitarist şi compozitor american (Beau Brummels).

·         1945 - S-a născut Kathy Young, cântăreaţă americană (Innocents).

·         1947 - S-a născut Tetsu Yamauchi, basist japonez (Free, Faces).

·         1948 - S-a născut John Bundrick, basist, vocalist şi compozitor american (Free).

·         1953 - S-a născut Charlotte Caffey, chitaristă americană (Go-Go's).

·         1954 - S-a născut Phillip Chen, basist britanic (Keef Hartley Band, Jeff Beck).

·         1954 - S-a născut Eric Faulkner, chitarist britanic (Bay City Rollers).

·         1957 - S-a născut Julian Cope, vocalist, chitarist, basist şi compozitor britanic (Teardrop Explodes).

·         1957 - S-a născut Steve Lukather, chitarist american (Toto).

·         1974 – S-a născut Costel Busuioc, tenor fără studii

• 1982: Radka Toneff, cântăreață de muzică jazz norvegiană (n. 1952)
• 2002 - A murit cântăreţul francez François Soubeyran, unul dintre membrii trupei Fraţii Jacques (n.1918).

Pentru cei ce doresc exemplificări: căutați pe youtube la numele dorit!

40 Most Romantic Guitar Love Songs - Best Love Songs Collection - Relaxing Guitar Instrumental Music

Cello &Piano Classical Music

POEZIE 21 Octombrie

Perpessicius (pseudonimul lui Dimitrie S. Panaitescu)

Biografie Dimitrie S. Panaitescu - Perpessicius

Perpessicius (pseudonimul literar al lui Dimitrie S. Panaitescu) (21 octombrie 1891, Brăila - 29 martie 1971, Bucureşti) - poet, eseist, cercetător, editor, folclorist, critic şi istoric literar. Mama sa, Elisabeta (născută Daraban), îşi avea obârşia în comuna Cucora, judeţul Suceava. Tatăl, Ştefan Panait, era originar din Ianina. În timpul Războiului pentru Independenţă din 1877, se stabileşte la Brăila, unde, datorită faptului că ştia turceşte şi greceşte, ocupă funcţia de dragoman. După absolvirea şcolii primare, în 1902, Perpessicius devine elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Examenul de bacalaureat şi l-a susţinut în 1910, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la secţia de filologie modernă.

Debutează în anii de facultate, cu schiţa Omida. Din lumea celor care se târăsc, semnată Victor Pribeagu şi apărută în revista brăileană „Flori de câmp” la 20 iulie 1911, urmată mai târziu de poezia Reminiscenţă, publicată în aprilie 1913, în „Versuri şi proză”, unde pseudonimul folosit e D. Pandara. Îşi ia licenţa în 1914 şi obţine un post de funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919). Avându-l ca naş literar pe Gala Galaction, e prezent cu versuri în „Cronica” (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima dată pseudo­nimul Perpessicius, care l-a consacrat în literatura română şi care înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă”, „cel copleşit de durere”. La intrarea României în război, a fost mobilizat şi trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participă efectiv la lupte.

În octombrie 1916 este grav rănit la mâna dreaptă, transportat la spitalul din Botoşani, unde medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului. De acum înainte Perpessicius avea să scrie cu mâna stângă. Întors la Bucureşti după terminarea războiului, scoate, împreună cu Dragoş Proto-popescu, Scarlat Struţeanu, Tudor Vianu etc., revista „Letopiseţi” (1918-1919). Aici începe să publice ciclul de versuri izvorât din experienţa războiului şi care va intra în 1926 în primul său volum de versuri, Scut şi targa.

În 1919 şi-a susţinut examenul de capacitate, în toamna aceluiaşi an fiind numit profesor de limba şi literatura română la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În ianuarie 1920 este transferat la Liceul Militar din Târgu Mureş, iar în septembrie, mutat la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila. Vine la Bucureşti în 1922, devenind în 1929 titularul Catedrei de limba şi literatura română la Liceul „Matei Basarab”, unde va funcţiona până în 1951. Şi-a început activitatea de cronicar literar la ziarul „Ro­mânul” din Arad, inaugurând rubrica „Săptămâna biblio­grafică”. Colaborează apoi la „Sburătorul”, „Cugetul românesc” şi „Flacăra”. O fructuoasă etapă pregătitoare a viitoarelor „menţiuni critice” o constituie scrisul la „Buletinul cărţii” (1923-1924).

Foiletoanele sunt reunite în întâiul său volum, Repertoriu critic, apărut în 1925. Mai este prezent în „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” a lui Camil Petrescu, la „Mişcarea literară”, al cărei director era Liviu Rebreanu, la „Ideea europeană”, „România nouă”, „Salonul literar” şi „Viaţa literară”. La sfârşitul anului 1925 preia conducerea „Universului literar”, asigurând-o până spre sfârşitul anului 1927. Intră apoi în redacţia ziarului „Cuvân­tul”, unde aproape 7 ani deţine rubrica „Menţiuni critice”, mai târziu fiind câteva luni (noiembrie 1940 - ianuarie 1941) şi director al publicaţiei.

De la începutul anului 1934 până în 1938 susţine cronica literară în emisiuni radiofonice. Îi ies de sub tipar volumele Menţiuni critice (I-V, 1928-1946), Dictando divers (1940) şi Jurnal de lector completat cu Eminesciana (1944), îngrijeşte şi prefaţează ediţia Opere, de Mateiu I. Caragiale (1936), în această perioadă începând să pregătească mo­numentala ediţie Opere, de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963). În 1940 i s-a decernat Premiul Naţional pentru literatură.

După 1944 a colaborat la ziarul „Victoria” al lui N.D. Cocea, la revista „Lumea”, condusă de George Călinescu, apoi la „Viaţa românească”, în al cărei comitet de direcţie este ales în 1948. În paginile revistelor „Tânărul scriitor” şi „Luceafărul” îşi reia rubrica „Menţiuni critice”, iar în „Gazeta literară” iniţiază o nouă rubrică, „Lecturi intermitente”.

Studiile de istorie literară elaborate în această perioadă, ca şi cronicile consacrate literaturii contemporane sunt incluse în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957) şi în seria Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (I-III, 1961-1967), precum şi în volumul Lecturi intermitente (1971). În 1945 fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru activ, fiind numit în 1957 director general al Bibliotecii Academiei Române. De numele lui Perpessicius este legat Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, pe care l-a întemeiat în 1957 şi căruia i s-a consacrat până la sfârşitul vieţii ca director şi ca fondator, în 1970, al revistei „Manuscriptum”.

Asemenea lui George Călinescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, a căror individualitate s-a impus în primul rând în domeniul criticii şi istoriei literare, Perpessicius a pătruns în literele româneşti prin intermediul poeziei. Lirica sa aparţine epocii de după primul război mondial, în care literatura română simte pulsaţia noilor orientări şi tendinţe estetice, în direcţia simbolismului şi, în genere, a modernismului. Străin de orice evazionism şi exotism, evitând formulările criptice, noţiunile abstracte şi sugestiile vagi, poetul utilizează simbolurile numai ca mijloace metaforice, proiectându-le permanent în sfera realului, legându-le de împrejurări şi stări sufleteşti trăite. Aşa cum mărturiseşte, lirica sa este „biografică prin excelenţă”, izvorâtă „din stricta realitate”, ceea ce i-a asigurat o sporită forţă emotivă.

Astfel, Scut şi targa este aproape în totalitate un jurnal de război, reconstituind experienţele parcurse în timpul primei conflagraţii mondiale. Această lirică e întâi de toate o confesiune, expresie a trăirilor lăuntrice, proiectate pe fundalul unor realităţi dramatice, şi în acelaşi timp o poezie de atmo­sferă, de notaţii, transpunând, cu simplitate şi autenticitate, stări sufleteşti, senzaţii, emoţii, meditaţii şi rememorări. Periplul liric depăşeşte însă cadrul unei experienţe individuale, căpătând valori simbolice. Versul e străbătut de o melancolie reţinută, cu rezonanţe grave, disimulate cu discreţie şi fineţe de ironia contrapunctată sentimental, sesizabilă nu atât în cuvinte şi expresii, cât în atitudine.

Poetul apelează adesea la simboluri mitologice, spre pildă plecarea pe front, din portul Brăila, fiind asemuită trecerii Styxului, în lumea nefiinţei, cu rostuita vamă plătită lui Caron, luntraşul celor morţi. Elementul livresc izvorăşte dintr-o structură intimă, este o stare de spirit şi defineşte, în fond, un clasicist căruia nu îi rămâne străină viziunea modernă. Diferite ca substanţă şi semnificaţii, versurile din Itinerar sentimental (1932) sunt, în esenţă, tot poezie de notaţie, de atmosferă, împlinind, cu spontaneitate şi prospeţime, expresia unor emoţii. Punctul de pornire, instituit ca motiv poetic, poate fi un eveniment cotidian, o impresie de lectură, o reminiscenţă, un simbol mitologic, o imagine din natură, o rememorare autobiografică etc.

Potrivit propriilor mărturisiri, scriitorul avea în proiect şi două romane, Fatma sau Focul de paieşi Amor academic, reuşind să publice numai câteva capitole din primul. Criticul Perpessicius aparţine strălucitei pleiade care se afirmă în perioada interbelică, având o contribuţie esenţială în evoluţia literelor româneşti. Eugen Lovinescu îl încadrează în a treia generaţie postmaioresciană, alături de George Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, meritul cardinal al acestei generaţii fiind acela de a fi făcut din critică o disciplină intelectuală a cărei individualitate este dată de investigarea literaturii din perspectivă estetică. În peisajul acesta Perpessicius este o prezenţă, s-ar spune, aristocratică, oficiind cu ataşament şi virtuozitate, existenţa sa confundându-se cu însăşi existenţa literaturii române pe durata unei jumătăţi de secol.

În 1923, când revista „Spre ziuă” îl solicită să îndeplinească, în paginile ei, serviciul unei „registraturi de cărţi româneşti”, adică al unei cronici permanente, Perpessicius face, în articolul inaugural, intitulat În tinda unei registraturi, o profesiune de credinţă: „Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni [...]. Voi alunga cât mai hotărât, ca pe-o Satană, ipocrizia şi, vorbind de o scriere, voi căuta să transcriu cât mai lămurit ecourile abia distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte, cu pasiune, dispreţuind sau lăudând după împrejurări [...]. Dacă blamul va fi de multe ori surâzător, în loc să fulgere a spaimă ca-n Apocalipsă, entuziasmului meu însă nu-i voi pune frâu şi slobod îl voi lăsa să măsoare zările”.

În viziunea criticului, aspiraţia de a înţelege literatura ar reprezenta facultatea dominantă. Dispunea pentru aceasta de comprehensiune, atitudine simpatetică şi dezinteresare. Partizan al entuziasmului în aprecierea operei literare, a respins ideea de toleranţă, precizând că sensul de „înţelegere” se arată „mai potrivit”. Entuziasmul său nu era unul scăpat de sub control, lesne deviabil înspre ditiramb şi apologie, ci echivala cu o vie satisfacţie în faţa operei purtătoare de valoare estetică.

Perpessicius a refuzat, ca fiind incompatibil cu propria structură, tonul sentenţios, de catedră. Generozitatea, nu una de natură sentimentală, gratuit caritabilă, ci căldură a înţelegerii, bucurie a sentimentului de prietenie, aură a înţelepciunii, delicateţe în formularea opiniilor, sunt tot atâtea atribute ale modalităţii sale exegetice. Având deschidere spre variate zone ale culturii moderne, criticul nu respinge niciodată, preconceput, ino­vaţiile şi experimentele. Le acceptă, nu motivat de snobism, ci parcurgând un traseu al investigaţiei care descoperă valoarea artistică. De pildă, salută entuziast versurile lui Ion Barbu din Joc secund, definindu-le drept „stanţe purificate în flacăra minţii”, „adevărate filtruri de melodie şi simbol, descântece pentru intelect, formule poetice ale unui ritual magic”.

Preocuparea lui Perpessicius este aceea de a decela frumosul autentic în opera literară. Nu reproşurile şi obiecţiile precumpănesc la el, ci dorinţa de a sesiza şi aşeza în lumină acele elemente în virtutea cărora o lucrare intră în sfera literaturii. În articolul Versificaţie şi poezie, preciza că unul dintre scopurile majore ale demersului său este acela de a găsi „bobul de perlă rătăcit în cine ştie ce scoică”, adăugând: „Este, într-adevăr, unul din exerciţiile cele mai pasionante şi una din satisfacţiile rare, aceea şi acela de a dibui în vraful unor alexandrini zvârliţi cu lopata, stihul, emistihul, imaginea sau numai cuvântul în care zac puteri închise şi a căror vrajă n-aşteaptă decât să fie trezită la viaţă”.

Opinia că, în ipostaza de cronicar, Perpessicius adoptă numai atitudinea elogios-ceremonioasă şi evită să-şi exprime judecăţile negative este eronată. Profesând un singular uma­nism estetic în epocă, şi-a rostit observaţiile cu „inima plină de toleranţă şi tandreţe”, cum spunea Tudor Vianu, cu grija de a nu vulnera susceptibilităţile fireşti şi sensibilitatea creatorilor de frumos. A înveşmântat adevărurile poate dureroase în metafora elegantă a stilului său, le-a expus în mod temperat, uneori prin aluzii şi sugestii, privilegiind citatul, evitând durităţile de expresie şi postura apodictică. Liviu Rebreanu credea că Perpessicius „aduce o notă nouă în critica românească: omenia”.

Pe de altă parte, glosele lui impun stilul artist al criticii. Fraza este bogat ornamentată, are o vibraţie euritmică, o fluiditate melopeică, discursul se desfăşoară în falduri, somptuos, ca în arta barocului. Interpretul cultivă cu voluptate fraza de bogată şi complicată broderie, apelează la perioada amplă, în care alternează ingenios întorsătura arhaică şi rafinamentul lexical modern.

În fine, pentru elaborarea ediţiei critice a operelor lui Eminescu (Premiul de Stat, 1954), Perpessicius a depus o muncă de adevărat Sisif al istoriei literare româneşti, cu un pilduitor sacrificiu de sine. Din păcate, condiţiile şi sănătatea nu i-au îngăduit să încheie acest proiect, după cel de-al doilea război mondial izbutind să dea tiparului doar încă trei volume (IV-VI, 1952-1963). Cele şase masive tomuri ale ediţiei au o valoare culturală exemplară, ele epuizând, ca text şi interpretare istorico-literară, întreaga secţiune lirică a operei eminesciene.

Notele şi variantele constituie o contribuţie fundamentală la exegeza eminesciană, înfăţişând geneza operei, avatarurile ei, structura şi conexiunile interioare, proiecţia pe coordonatele biografiei lui Eminescu şi ale epocii sale. Aparatul critic este, în esenţă, o confruntare dramatică de fapte, făcând perceptibil efortul poetului. Restabilind varian­tele fiecărui text, editorul este dublat de interpretul care demonstrează natura proteică a geniului eminescian, reinte­grează fragmentele disparate, delimitează etapele creaţiei, cronologia ei interioară. Este pus în aplicare studiul operei ca palimpsest, descoperindu-se straturile succesive, „vârstele” poeziilor. Cronologia nu se rezumă la fixarea în timp a formelor, ci ajunge la succesiunea interioară, ce reflectă geneza poeziilor.

Comentariul lui Perpessicius din Note şi variante este luxuriant, însă erudiţia, fără nimic ostentativ, este departe de a fi o aglomerare amorfă de date. Suplu, uneori cu digresiuni captivante, într-o frazare cu inflexiuni melodice, textul se citeşte ca un veritabil roman al creaţiei eminesciene.

Opera literară

·         Repertoriu critic, Arad, 1925;

·         Scut şi targa, Bucureşti, 1926;

·         Menţiuni critice, Bucureşti, I-V, 1928-1946;

·         Itinerar sentimental, Bucureşti, 1932;

·         Dictando divers, Bucureşti, 1940;

·         Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944;

·         Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957;

·         Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I-III, Bucureşti, 1961-1967;

·         Opere, volumele I-IV, Bucureşti, 1966-1971; vol. V-XII, ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1972-1983;

·         Memorial de ziaristică, Bucureşti, 1970;

·         Eminesciana, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1971;

·         Lecturi intermitente, Cluj, 1971;

·         Patru clasici, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1974;

·         Menţiuni critice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1976;

·         12 prozatori interbelici, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1980;

·         Lecturi străine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1981;

·         Scriitori români, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Andrei Rusu, Bucureşti, 1986-1990.

Antologii

·         Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Ion Pillat); ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000.

Ediţii

·         Mateiu Caragiale, Opere, prefaţa editorului, Bucureşti, 1936; Craii de Curtea-Veche, prefaţa editorului, Bucureşti, 1965;

·         Mihai Emi­nescu, Opere, I-VI, introducerea editorului, Bucureşti, 1939-1963;

·         Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1952.

Traduceri

·         De la Chateau­briand la Mallarme, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi postfaţă de Perpessicius, Cluj Napoca, 1976.

Ca floarea prinsă-n rocă

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă
În bănuieli prea multe şi prea grave,
Asemeni florilor ce prinse-n rocă
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.

De nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă
Şi răsărind-o-n brazd-apoi s-o prindem.
Nestânjenit să crească - mai frumoasă?

Flora stelele polare

D-lui Gala Galaction


Scânteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot 
Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare 
Ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanţe ropot, 
Când, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare.

Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere
Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale
De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere,
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.

Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare,
Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,
Scutură multiple jerbe şi coroane funerare
Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.

Ivrinez, 1916

Frugalitate

Vino, Piciule, cu foamea ta de lup
De pe când erai convalescentă,
De-i lichiorul şi secara azi absentă
Am în schimb, pe masă-un cantalup.

Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci
Cum te-aşteaptă: miezul pâinii coapte
Prunele pictate-n violet de noapte,
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci.

Strugurii ce nu mai pot de bucurie
La ideea că din nou au să te vadă
Şi-au să râdă cu bobiţele grămadă
Cum au râs când te-au văzut micuţă-n vie.

Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ţi-e destul de mare însă apetitul
Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.

TEATRU/FILM 21 Octombrie

Cu Ion Finteșteanu, actor român de teatru și film

Biografie Ion Finteșteanu

Actorul Ion Fintestreanu s-a născut in București, la 18 martie 1899.
Era preocupat de teatru din copilărie, in liceu participa la șezătorile muzicale Carmen, la societățile Petre Maior, Enăchiță Văcărescu. La începutul primului război mondial s-a refugiat la Iași si a fost tenor in corul Societății Române de Operă, apoi a fost cooptat in trupa Teatrului Național din Iași si a jucat in spectacolul Marșul nupțial de Henri Bataille. S-a intors in capitala la terminarea razboiului si a absolvit Conservatorul de Arta Dramatica in 1921, la clasa Luciei Sturdza Bulandra.
Din 1921 a jucat pe scena Teatrului Național in roluri ca Nebunul din Regele Lear de W. Shakespeare, Karenin din Ana Karenina de Tolstoi, Badia din Caruta cu paiate de Mircea Stefanescu, Grigore Bucsan din Ultima Ora de M. Sebastian, Polonius din Hamlet de W Shakespeare, Dr. Dorn din Pescarusul de Cehov, Farfuridi, Pristanda, Cetățeanul turmentat din O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale, Ianke din Take, Ianke si Cadâr de Victor Ion Popa; Grigore Dragomirescu din Citadela Sfărâmata de Horia Lovinescu, Charly din Frații Thomson de Serk Roggers, etc. In 1956 participa la Festivalul Internațional de arta dramatica de la Paris, cu rolurile Farfuridi din O scrisoare pierduta si Grigore Bucsan din Ultima ora.
A predat Arta Actoriei la Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică, in 1957 era inaugurat studioul Casandra al Teatrului Național cu spectacolul Plicul de Liviu Rebreanu cu studenții clasei profesorului Ion Fintesteanu. A regizat spectacole de teatru ca Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa, Tartuffe de Moliére, Institutorii de Otto Ernst, Moartea ultimului golan de Virgil Stoenescu, a publicat cartea De la clovnul citire.
A debutat in cinematografie in anul 1923, cu filmul Țigăncușa de la iatac, regizat de Alfred Halm. 
Ion Finteșteanu a murit la 21 octombrie 1984, in București.

Filme cu Ion Fintesteanu

·         B.D. la munte și la mare (1971) - Vasilesco

·         Serata (1971)

·         Haiducii (1966) - Ahmed, trimisul Sultanului

·         Runda 6 (1965) - Agopian

·         Titanic Vals / Titanic vals (1965) - Primarul

·         Celebrul 702 (1962)

·         Vacanță la mare (1962)

·         Citadela sfaramata (1957)

·         Afacerea Protar (1956) - Bucsan

·         O scrisoare pierduta (1953) - Tache Farfuridi

·         Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950) - Vascris

·         Datorie (1925) - Primarul Gheorghe

·         Nabadaile Cleopatrei (1925) - Ion

·         Tigancusa de la iatac (1923) - tanar boier "bonjurist"

·         Calea Victoriei /

Roluri în piese de teatru (selectiv)

Piese de autori români

·         Postum (Vasile Alecsandri - Fântâna Blanduziei)

·         Bursuflescu (Vasile Alecsandri - Harță Răzășul)

·         Farfuridi, Cetățeanul turmentat, Pristanda (I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută)

·         Mache Razachescu (I.L. Caragiale - D-ale carnavalului)

·         Costache Giurgiuveanu (George Călinescu-Bâta - Enigma Otiliei)

·         Macferlan (Gheorghe Ciprian - Capul de rățoi)

·         Da Cezena (Barbu Delavrancea - Apus de soare)

·         Profirel (Barbu Delavrancea - Hagi Tudose)

·         Grigore Dragomirescu (Horia Lovinescu - Citadela sfărâmată)

·         Nercea (Tudor Mușatescu - Titanic vals)

·         Sache (Tudor Mușatescu - Chestiuni familiale)

·         Eliade (Camil Petrescu - Bălcescu)

·         Ianke (V.I. Popa - Take, Ianke și Cadâr)

·         Grigore Bucșan (Mihail Sebastian - Ultima oră)

·         Matei Millo (Mircea Ștefănescu - Căruța cu paiațe)

·         Titu Maiorescu (Mircea Ștefănescu - Eminescu)

Piese de autori străini

·         Messerchmann (Jean Anouilh - Invitație la castel)

·         Tatăl (Jean Anouilh - Euridice)

·         Anucikin (Nikolai Gogol - Căsătoria)

·         Flachsmann (Otto Ernst - Institutorii)

·         Sior Todero (Carlo Goldoni - Stăpânul casei)

·         Pantalone (Carlo Goldoni - Mincinosul)

·         Forlipopoli (Carlo Goldoni - Hangița)

·         Harpagon (Molière - Avarul)

·         Arnolf (Molière - Școala femeilor)

·         Tartuffe și Orgon (Molière - Tartuffe)

·         Domnul Jourdain (Molière - Burghezul gentilom)

·         Charly (Serck Rogers - Clownul)

·         Polonius (William Shakespeare - Hamlet)

·         Nebunul (William Shakespeare - Regele Lear)

·         Graziano (William Shakespeare - Neguțătorul din Veneția)

·         Karenin (Lev Tolstoi - Ana Karenina)

·         Regizorul (Thornton Wilder - Orașul nostru)

Cu Simona Bondoc

Biografie Simona Bondoc

Simona Bondoc (n. 21 octombrie 1933, București)^[1] este o actriță română de teatru și film.

În 1954 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, clasa profesor Beate Fredanov. A fost colegă de an cu Dem Rădulescu, Valeria Gagialov și Catița Ispas. Este actriță la Teatrul Național I. L. Caragiale din București din 1954, unde este Societar de onoare din 2002.

Simona Bondoc a fost căsătorită cu medicul chirurg Voinea Marinescu, Ministru al Sănătății în guvernul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fiica sa, Voichița, este absolventă a Massachusetts Institute of Technology din Boston, doctor în neurobiologie

Filme cu Simona Bondoc

·         Aniversarea (2017) - Valeria Măligan Trailer

·         Portrete în pădure (2017) - Maria Trailer

·         Renovare (2009) - Flori

·         Harvey / (1994) - Betty Chumley

·         Hotel de lux (1992)

·         Cuibul de viespi (1987) - Beatrice

·         Figurantii (1987)

·         Serenada pentru doua varste / (1978)

·         Hyperion (1975)

·         Aventure en Ontario / Aventuri in Ontario (1969) - Margie (unknown episodes)

·         Porto-Franco (1961) - Penelope

Teatru TV

·         Simple coincidențe de Paul Everac

·         Arhipelagul Lenoir de Armand Salacrou

·         Viligiaturiștii de Maxim Gorki

·         Mariana Pineda de Federico Garcia Lorca

·         Soțul ideal de Oscar Wilde

·         Gaițele de Alexandru Kirițescu

Teatru

Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București^[3]

·         Doamna Pernelle - Tartuffe de Molière, regia Andrei Belgrader, 2009

·         Corul norilor - Comedia norilor după Aristofan, regia Dan Tudor, 2009

·         Ardele - Egoistul de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, 2004

·         Regina Philippa - Eduard al III-lea de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008

·         Babușca - A patra soră de Janusz Glowacki, regia Alex Colpacci, 2006

·         Doamna Szalay – Iubire de Lajos Barta, regia Grigore Gonța, 2004

·         Contesa Vronskaia - Anna Karenina de Helen Edmundson după Lev Tolstoi, regia Alice Barb, 2003

·         May Devenport - Așteptând la Arlechin de Noel Coward, regia Ion Cojar, 2002

·         Anna Pavlovna - Cadavrul viu de Lev Tolstoi, regia Gelu Colceag, 2001

·         Arlyne - Dragoste în hala de pește de Israel Horovitz, regia Ion Cojar, 1999

·         Madge - Cabinierul de Ronald Harwood, regia Ion Cojar, 1991

·         Betty Chumley - Harvey de Mary Chase, regia Tudor Mărăscu, 1994

·         Doica - Medeea din Trilogia Antica după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990

·         Gabriele - Drumul singurătății de Arthur Schnitzler, regia Mihai Berechet, 1988

·         Margarita - Bădăranii de Carlo Goldoni, regia Victor Moldovan, 1988

·         Doamna Koltay - Papa dolar de Gabor Andor, regia Mihai Berechet, 1984

·         Simone – Cavoul de familie de Pierre Chesnot, regia Sanda Manu, 1980

·         Pulcheria - Căruța cu paiațe de Mircea Ștefănescu, regia Mihai Berechet, 1980

·         Iulia - Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu, 1977

·         Generăleasa – Însemnările unui necunoscut după Fiodor Mihailovici Dostoievski, regia Ion Cojar, 1979

·         Ekermanova - Examenul de Jan Pawel Gawlik, regia Cristian Munteanu, 1979

·         Mătușa - Căsătoria de Nicolai Vasilievici Gogol, regia Sanda Manu, 1976

·         Maria Samurcaș - Zodia taurului de Mihnea Gheorghiu, regia Mihai Berechet, 1973

·         Doamna Stanca - Capul de Mihnea Gheorghiu, regia Letiția Popa, 1975

·         Madam Vintilă - Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1961

·         Muma - Alizuna de Tina Ionescu Demetrian, regia George Teodorescu, 1969

·         Sora Angelika Glembay - Domnii Glembay de Miroslav Krleza, regia Moni Ghelerter, 1967

·         Maria - Maria Stuart de Fredrich Schiller, regia Miron Niculescu, 1964

·         Abbie - Patima de sub ulmi de Eugene O`Neill, regia Horea Popescu, 1964

·         Eva - Adam și Eva de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1963

·         Aretia - Dezertorul de Mihail Sorbul, regia Miron Niculescu, 1960

·         Chimena - Cidul de Pierre Corneille, regia Mihai Berechet, 1959

·         Maria - Blestematele fantome de Eduardo De Filippo, regia Ion Iancovescu, 1957

·         Irina – Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Marietta Sadova, 1956

·         Dona Beatriz - Doamna nevăzută de Pedro Calderón de la Barca, regia Miron Niculescu, 1955 (Debut)

Teatru radiofonic

·         Viola - "Drum fără sfârșit" de Aldo Nicolaj (1983), cu Radu Beligan

·         Pădurea de Alexandr Ostrovski

·         Vinovați fără vină de Alexandr Ostrovski

·         Neînțelegerea de Albert Camus

·         Când vine barza de Andrè Roussin

·         Maxine - Noaptea iguanei de Tennessee Williams

·         Lady - Orfeu în infern de Tennessee Williams

·         Dona Alba - Dona Alba de Gib Mihăescu

·         Mona - Steaua fără nume de Mihail Sebastian

GÂNDURI PESTE TIMP 21 Octombrie

Pablo Neruda - Citate: 

 Alexandr Soljeniţîn - Citate:

SFATURI UTILE 21 Octombrie

DESPRE HALITOZĂ SAU MIROSUL NEPLĂCUT AL GURII

Respiratia urit mirositoare poate fi descrisa ca fiind acel miros urit care vine din regiunea gurii si nimic nu este mai neplacut decit sa trebuiasca sa stai de vorba cu cineva care sufera de aceasta afectiune, fara sa mai vorbim de groaza de a saruta pe cineva a carui respiratie este respingatoare.

Respiratia grea poate avea cauze orale, respiratorii sau digestive
Desigur ca v-ati confruntat de multe ori cu aceasta problema si ati incercat sa o reglementati apelind la gumele de mestecat sau bomboanele mentolate. Iata in citeva cuvinte despre ce poate fi vorba: ne confruntam cu mirosul statut, neplacut ce vine din gura sau cu mirosul urit, putred, care vine prin gura din stomac sau alte organe interne. Respiratia urit mirositoare afecteaza multe persoane la un moment dat, chiar daca au grija de igiena lor orala si de reimprospatarea mirosului gurii lor. Ocazional multi oameni sint ingrijorati de faptul ca indiferent ce fac se confrunta cu aceasta problema. Respiratia urit mirositoare poate avea drept cauze probleme orale, respiratorii si digestive.

Igiena orala este un factor important
Curatarea regulata este esentiala pentru sanatatea gurii si pastrarea unei respiratii placute. Daca nu procedati asa, substantele care se dezvolta in cavitatea bucala vor cauza carii ale dintilor, afectiuni ale gingiilor si miros neplacut. Cel mai periculos dusman este invelisul cleios alcatuit din particule alimentare, saliva si bacterii care se depun pe dinti. Problemele dentare cum sint cariile si afectiunile gingiilor pot cauza respiratie urit mirositoare.

Atentie la cafea, alcool si tutun
Urmele reziduale de cafea, bauturi alcoolice, fum de tigara si condimente sau alimentele foarte aromate pot, de asemenea, contribui la mirosul emanat de gura. Saritul peste mese poate cauza un miros statut al gurii deoarece mincatul stimuleaza curgerea salivei. Este bine in aceste cazuri sa consumati cit mai multa apa.

Bolile de stomac, rinichi, plamini pot cauza respiratie urita
Respiratia urit mirositoare poate fi cauzata de indigestie si, de asemenea, in urma abuzului de picaturi pentru nas. Unele boli pot provoca aceasta problema a respiratiei: tuberculoza, sinuzita, cancerul, diabetul si bolile de rinichi, stomac si plamini. Anumite medicamente, in special calmantele, pot cauza uscarea gurii si respiratia grea. Cei care sufera de respiratie urit mirositoare si care nu pare sa fie cauzata de o lipsa a igienei bucale sau de o indigestie trecatoare trebuie sa consulte un medic care sa stabileasca posibilele cauze ale acestei boli.

Tratamentele traditionale ce prevad igiena orala
O corecta si regulata igiena orala va putea improspata respiratia dumneavoastra. Este bine sa va spalati si periati dintii de cel putin doua ori pe zi, in special dupa mese, cind particulele alimentare pot ramine in gura.
Eliminind alimentele puternic aromate, stimulind curgerea salivei si consumind multa apa, puteti reduce aceasta problema neplacuta. Apa de gura, menta si guma de mestecat pot, de asemenea, reduce acest neajuns.Este bine sa faceti periodic o vizita la medicul stomatolog pentru a va curata profesional dintii.

E bine sa aveti in vedere si tratamentele alternative
Homeopatia vine in ajutorul celor care prezinta o respiratie grea dupa mese sau dupa ce consuma alcool. Cereti sfatul unui specialist pentru a stabili care produs este bun pentru dumneavoastra. Terapia cu plante este foarte des utilizata. Ceaiul de lucerna, smirna, musetelul, menta sau skinduful consumat zilnic sau mestecarea patrunjelului sint benefice. Puteti folosi cu succes preparate care contin cuisoare, anason sau chimen.

Nu neglijati ingrijirea personala
O buna igiena orala cuprinde atit spalarea dintilor si gingiei, cit si curatarea limbii in profunzime, dar cit sa va simtiti confortabil. Intotdeauna clatiti-va bine gura cu apa dupa pasta de dinti.

Consideratii dietetice foarte importante
O dieta bazata in principal pe fibre, care sa contina in mare parte seminte, fructe proaspete, cruditati, frunze, ajuta la o buna digestie si micsoreaza posibilitatea aparitiei respiratiei grele. De asemenea, mincind iaurturi ce contin bifidus si acidofilus respiratia se improspateaza. Merele, portocalele, telina pot ajuta la curatarea dintilor, eliminind bacteriile din gura si stimulind curgerea salivei. Se stie ca romanii mestecau patrunjel prospat sau frunze de menta pentru a-si improspata respiratia. Incercati sa suplimentati aportul de vitamina B complex si magneziu pentru problemele digestive.

Sfatul unui specialist este binevenit daca problemele persista
Este bine sa apelati la sfatul unui specialist daca:
- mirosul este asociat cu inflamarea sau singerarea gingiilor observata dupa curatarea dintilor. Acestea pot fi indiciile unor carii dentare sau ale unor afectiuni ale gingiilor.
- respiratia grea persista in ciuda oricarei cauze evidente dupa spalarea dintilor, curatarea gingiilor si a limbii. Poate este vorba de niste probleme interne si atunci este bine sa solicitati sfatul unui specialist care sa stabileasca un diagnostic si sa va ofere un tratament adecvat.