REVISTA MEA DIN 23 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 23 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         42 î.Hr.: Marcus Junius Brutus, senator roman (n. 85 î.Hr.)

·         877: A decedat  Ignatie, patriarh al Constantinopolului de  la 3 iulie 847  la 23 octombrie 858 si  de la 23 noiembrie 867  pana la moartea sa; (n. 797).

·         930: A murit Daigo, împărat al Japoniei; (n. 18  ianuarie 885). A fost al saizecilea  imparat al Japoniei, in ordinea traditionala de succesiune si a domnit intre anii 897 si 930.

·         1456: A murit Ioan de Capistrano, călugăr şi teolog franciscan, canonizat de biserica catolica; (n. 1386). După caderea Constantinopolului sub stapanirea turceasca, ajuns la venerabila vârstă de 70 de ani, a fost trimis de Papa Calixtus al III-lea să propăvăduiască o cruciada antiotomana la Dieta de la Frankfurt, in anul 1454. A reușit să adune o armată  care în vara anului 1456, avându-l pe Capistrano drept comandant al unui contingent, l-a ajutat pe Ioan Huniade  să-i învingă pe turci în batalia de la Belgrad, asediat de forțele sultanului Mehmed al II-lea. A murit de ciuma  la câteva săptămâni după victorie.

·         1581: Michael Neander, matematician și astronom german (n. 1529)

·         1616: Leonhard Hutter, teolog german(n. 1563)

·         1688: Charles du Fresne, sieur du Cange, filolog francez (n. 1610)

·         1774: Michel Benoist, inginer și misionar jesuit francez(n. 1715)

·         1835 - A murit compozitorul italian Vicenzo Bellini (n.03.11.1801).

·         1869: Edward Smith-Stanley, 14th Earl of Derby, prim ministru al Marii Britanii (n. 1799)

·         1872: Théophile Gautier, poet, prozator și critic literar francez promotor al teoriei "artă pentru artă" (n. 1811)

·         1877:  A murit Alexandru Papiu Ilarian, om politic, jurist, istoric şi filolog, membru fondator al Societăţii Academice Române, militant pentru Unirea Principatelor şi susţinător al reformelor lui Cuza („Istoria românilor din Dacia Superioară”, „Tezaur de monumente istorice pentru România”) (n.09.10.1828). 

Originea și studiile

Tatăl, preotul greco-catolic Ioan Pop, era originar din Budiu de Câmpie (azi Papiu Ilarian, județul Mureș), însă la data nașterii lui Alexandru activa ca preot în Sălaj. În actele vremii, numele de familie al lui Alexandru este Maruzian, pe când al celor trei surori, mai tinere, este Pop, ceea ce înseamnă că era doar fiu vitreg al preotului Ioan Pop din Bezded. Amănuntul este important, pentru că acest „tată vitreg” își va sacrifica viața în Revoluția de la 1848-1849, fiind unul dintre propagatorii fervenți ai ideilor naționale profesate de viitorul ideolog, om de cultură și savant, Al. Papiu Ilarian. Ulterior, preotul Ioan Pop a primit parohia greco-catolică Budiu de Câmpie, astfel încât întreaga familie s-a stabilit în această comună, în apropiere de Târgu Mureș.

Studiile primare le-a efectuat la Budiu, iar din toamna anului 1832 a urmat cursurile Colegiului Reformat din Târgu Mureș. În anul școlar 1843 - 1844 a învățat la liceul din Blaj, unde l-a avut ca profesor, printre alții, pe Simion Bărnuțiu. Ulterior, s-a mutat la liceul catolic al piariștilor din Cluj, pe care l-a absolvit în anul 1847, fiind promovat absolvent al „cursurilor de drepturi”. La Liceul Academic Piarist din Cluj și-a luat supranumele latinizant de Ilarian, traducerea numelui Bucur i. e. Hilarius, al unui strămoș dinspre tatăl Ioan Pop, după o modă a nenumăraților studenți români de la liceul cu profil de facultate din capitala Transilvaniei (de exemplu, Iosif Hodoș Castorianul sau Zaheu Hodoș Polucianul, de la Castor și Polux).

Activitatea politică

Alexandru Papiu-Ilarian

Mormântul lui Alexandru Papiu-Ilarian, Biserica Greco-Catolică din Sibiu

Statuia lui Al. Papiu-Ilarian amplasată în fața Colegiul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mureș

Alexandru Papiu-Ilarian a fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848.

Între iulie și august 1848 a fost comisar de propagandă în județul Dâmbovița. După o scurtă perioadă în care a deținut funcția de inspector al școlilor din cercul Blaj, a plecat la Viena. Până în 1852 a urmat cursurile juridice la Universitatea din Viena. Între 1852 și 1854 și-a continuat studiile la Universitatea din Padova. În data de 10 ianuarie 1854 a obținut titlul de doctor în drept. Între 1855 și 1858 a ocupat o catedră la Facultatea Juridică din Iași, unde a predat dreptul uman, dreptul penal și a inaugurat cursul de "Statistică generală a Europei".

Între 1858 și 1860 Papiu a fost institutor al copiilor moșierului Panaiot Balș, pe care îi însoțește la studii în Berlin. După o scurtă perioadă, când a fost jurisconsult al Moldovei, Papiu devine membru al Eforiei Școlilor din București. În 1862 el a fost numit procuror de secție la Curtea de Casație din București.

Papiu-Ilarian a fost primul român transilvănean care a intrat într-un guvern de la București: între octombrie 1863 și ianuarie 1864 a fost ministru de justiție în guvernul Kogălniceanu, legându-și numele de o reformă importantă (secularizarea averilor mănăstirești).

Papiu-Ilarian a fost primul președinte al societății "Transilvania" pe care a condus-o între 1867 și 1874. În anul 1868 (alături de Mihail Kogălniceanu și George Sion) Papiu a devenit membru al Academiei Române, fiind primul academician care a rostit un discurs de recepție. Discursul, rostit în ședința Academiei din 14 septembrie 1869, se intitula Viața și ideile lui Gheorghe Șincai din Șinca.

Membru al Baroului de avocați din București, Papiu-Ilarian a pledat în numeroase procese. Dintre acestea, răsunător în epocă a fost cel din 1873, când Papiu-Ilarian a susținut cauza lucrătorilor bivolari din Giurgiu.

A fost înmormântat în cimitirul Bisericii dintre Brazi (greco-catolică) din Sibiu. Monumentul funerar a fost realizat în anul 1880 de sculptorul Carol Cauner și este alcătuit dintr-un bust din marmură albă reprezentându-l pe defunct, bust așezat pe o coloană canelată înaltă de 1,25 m.

Operă

(Ordine alfabetică)

• Acuzații din Ploiești înaintea Curții cu Jurați, Românul, XIV, 1870, 10 octombrie, p. 890.
• Adresele din Mureș Oșorhei, Foaie pentru minte, inmă și literatură, XI, 1848, nr. 13, p. 99-101.
• Alte trei scrisori ale lui Papiu Ilarian către Ioaniciu Olariu, Neamul românesc literar, II, 1910, nr. 25, p. 398-400.
• Apa trece, pietrele rămân, Românul, XV, 1871, 19 decembrie, p. 1101.
• Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Românul, V, 1861, nr.225, p. 714-715; nr. 228-229, p. 722-723; nr. 230, p. 727; nr. 231, p. 730-732.
• Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Tribuna română, Iași, III, 1861, nr. 139-142 (extras din Românul).
• Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Revista Carpaților, II, 1861, septembrie, p. 257-314.
• Avram Iancu și Adunarea de la Dumineca Tomei și cea din 3/15 mai 1848, Românul, XVI, 1872, p. 797-798; 806; 809-810; 814; 818; 825-826; 830-831.
• Carte cătră Sânta Adunare a Diocesei Române Unite din Transilvania, ce este a se ținea la Blaș la 18/30 septembrie 1850, de la tinerimea studioasă în Viena, Viena, 1850.
• Către amicii mei din Transilvania, Concordia, III, 1863, nr. 45-192.
• Către amicii Societății "Transilvania", Românul, XI, 1867, 9-10 noiembrie, p. 959.
• Către cetățenii bivolari și toți giurgiuvenii!, Românul, XVII, 1873, 26-27 martie, p. 480-481.
• Către giurgiuveni, Românul, XIV, 1870, 5 iunie, p. 477-478.
• Cauza bivolarilor din Giurgiu înaintea Curții Juraților din Turnu Măgurele, București, 1873.
• Istoria românilor din Dacia Superioară, I-II, Viena, 1851-1852; vol.III, editat după manuscris inedit de Ștefan Pascu, cu o introducere și note, Sibiu, 1943.
• Tezaur de monumente istorice pentru România I-III, 1862-1864.

-Memorandum despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii și cu ungurii

-Independența constituțională a Transilvaniei

• 1870 Relațiunea despre manuscrisele lui Budai Deleanu
• 1872 versiunea latină a lucrării Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir , sub auspiciile Academiei Române  

  Alexandru Papiu-Ilarian
  Istoricul Alexandru Papiu-Ilarian
  Date personale
  Născut	27 septembrie 1827 Bezded, Comitatul Solnocul Interior, Transilvania
  Decedat	23 octombrie 1877, (50 de ani) Sibiu, Austro-Ungaria
  Părinți	Ioan Pop Maruzian
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	jurist, istoric
  Activitate
  Educație	Universitatea din Viena, Universitatea din Padova
  Alma mater	Gimnaziul din Blaj
  Reprezentant	Ministru de justiție în guvernul Kogălniceanu
  Cunoscut pentru	1. Conducător al Revoluției Române de la 1848 din Transilvania 2. Secularizarea averilor mănăstirești
  Membru titular al Academiei Române

* 1893: Alexandru de Battenberg (5 aprilie 1857 – 23 octombrie 1893) a fost primul prinț (knyaz) al Bulgariei moderne și a domnit din 29 aprilie 1879 până în 7 septembrie 1886.

Alexandru a fost al doilea fiu al Prințului Alexandru de Hesse și de Rin din căsătoria morganatică cu contesa Julia von Hauke. Contesa și descendenții ei au obținut titlul de Prințesă de Battenberg în 1858. Mătușa paternă a lui Alexandru, Maria de Hessa, s-a căsătorit cu Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. Mama lui Alexandru a fost fiica Contelui Moritz von Hauke.

A fost fratele mai mic al Prințului Louis de Battenberg și fratele mai mare al Prințului Henric de Battenberg și al Prințului Francis Joseph de Battenberg.

Alexandru I al Bulgariei

În copilărie și tinerețe, Alexandru a vizitat frecvent Sankt Petersburg și și-a însoțit unchiul, Țarul, care era foarte atașat de el, în campania din Bulgaria din 1877. Când, în conformitate cu Tratatul de la Berlin (1878), Bulgaria a devenit principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Țarul l-a recomandat pe nepotul său drept candidat pentru noul tron iar Marea Adunare Națională l-a ales în unanimitate pe Prințul Alexandru drept Prinț al Bulgariei (29 aprilie 1879).

Înainte de a ajunge în Bulgaria, Prințul Alexandru a efectuat vizite Țarului la Livadia, curților marilor puteri și sultanului; o navă de război rusă l-a transportat apoi la Varna, și, după depunerea jurământului pe noua constituție la Târnovo (8 iulie 1879) a plecat la Sofia. Pe tot traseul oamenii l-au salutat cu imens entuziasm.

Noul domn nu a avut nici o pregătire anterioară în guvernare și s-a confruntat cu o serie de probleme. S-a găsit prins între reprezentanții oficiali ai Rusiei, care voiau ca el să se comporte ca un roi fainéant și politicienii bulgari care cu certurile și violența lor au amenințat stabilitatea din Bulgaria.

După încercarea de a guverna în aceste condiții, timp de aproape doi ani, Prințul, cu acordul Țarului rus, și-a asumat puterea absolută după ce a suspendat Constituția (9 mai 1881). O adunare convocată special a votat la 13 iulie 1881 pentru suspendarea constituției ultra-democratice pentru o perioadă de șapte ani. Totuși, experimentul s-a dovedit fără succes, lovitura de stat monarhică a înfuriat politicienii bulgari liberali și radicali și puterea reală a trecut în mâinile a doi generali ruși, Sobolev și Kaulbars, special expediați în acest scop de la Sankt Petersburg.

Prințul, după ce a încercat în van rechemarea generalilor, a restaurat constituția cu concursul tuturor politicienilor bulgari (19 septembrie 1883).

Revoluția de la Plovdiv (18 septembrie 1885), care a dus la unirea Rumeliei orientale cu Bulgaria, a avut loc cu acordul lui Alexandru care și-a asumat guvernarea provinciei. Acest act a fost primit cu ostilitate de Rusia. Țarul Alexandru al III-lea i-a ordonat ministrului rus de externe, Nikolai Karlovici Giers, să protesteze oficial împotriva încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin.
În anul următor, Prințul a dat dovadă de abilități militare și diplomatice. A mobilizat armata bulgară, acum lipsită de ofițeri ruși, pentru a rezista invaziei sârbe și după victoria de la Slivnitza (19 noiembrie) l-a urmărit pe regele Milan al Serbiei până la Pirot. Deși intervenția Austriei a protejat Serbia de consecințele înfrângerii, succesul Prințului Alexandru a pecetluit unirea cu Rumelia orientală. Bucureștiul a fost ales ca loc al tratativelor de pace datorită neutralității păstrate de guvernul român și implicării sale cu ajutoare umanitare. Pacea de la București poate fi considerată, astfel, un succes al diplomației române. Tratatul de pace s-a încheiat la 19 februarie/3 martie 1886.

După lungi negocieri cu sultanul Abdul Hamid al II-lea acesta l-a numit pe Prințul Bulgariei guvernator-general al provinciei pentru cinci ani (5 aprilie 1886).

Mausoleul Battenberg din Sofia

Acest aranjament i-a scăzut mult din popularitatea în rândul bulgarilor în timp ce nemulțumirile au început să crească în rândul ofițerilor care se considerau nedreptățiți în distribuirea recompenselor după încheierea campaniei.

S-a format un complot militar iar în noaptea de 20 august 1886 conspiratorii l-au obligat pe Prinț în palatul său din Sofia să semneze abdicarea. Apoi l-au transportat la Reni și l-au predat autorităților ruse care i-au permis să plece la Lemberg. El a revenit repede în Bulgaria ca rezultat al succesului contra-revoluției condusă de Stefan Stambolov care a răsturnat guvernul provizoriu stabilit de partidul rus de la Sofia. Poziția lui, totuși, a devenit instabilă.

Atitudinea lui Bismarck, care în colaborare cu guvernele Rusiei și Austriei, i-a interzis să pedepsească liderii conspirației militare, de asemenea a subminat poziția lui Alexandru. El a emis un manifest demisionar și a părăsit Bulgaria la 8 septembrie 1886.

Alexandru s-a retras în viața privată. Câțiva ani mai târziu s-a căsătorit cu actrița Johanna Loisinger și a luat numele de Contele von Hartenau (6 februarie 1889). Din căsătorie au rezultat un fiu și o fiică. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în principal la Graz unde a deținut comanda în armata austriacă și unde a murit la 23 octombrie 1893 la vârsta de 36 de ani.

Rămășițele sale, aduse la Sofia, au primit o înmormântare publică acolo, într-un mausoleu ridicat în memoria lui.

Alexandru

Părinți Prințul Alexandru de Hesse și Rin Julia Hauke  Frați și surori Maria de Battenberg Prințul Louis de Battenberg Prințul Henric de Battenberg Prințul Francis Joseph de Battenberg  Căsătorit cu Johanna Loisinger Copii Contele Asen de Hartenau Contesa Tsvetana de Hartenau

·         1896 - A murit Gilbert Duprez, tenor si compozitor francez (n.06.12.1806).
* 1897: Prințesa Frederica Amalia Agnes de Anhalt-Dessau (24 iunie 1824 – 23 octombrie 1897) a fost fiica cea mare a lui Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt și a soției acestuia, Frederica Wilhelmina a Prusiei.^[1][2] A fost membră a Casei de Ascania prin naștere, și prin căsătoria cu Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg, a devenit ducesă consort de Saxa-Altenburg.

Tatăl lui Agnes, Ducele Leopold, a fost fiul lui Frederic, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Amalie de Hesse-Homburg. Mama ei, Prințesa Frederica, a fost fiica Prințului Louis Carol al Prusiei (frate al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei) și a Prințesei Frederica de Mecklenburg-Strelitz.

Agnes a fost sora mai mare a lui Frederic I, Duce de Anhalt și a Mariei Anna, Prințesă Frederic Carol a Prusiei. Prin Maria Anna, Agnes a fost mătușa Elisabetei Anna, Mare Duce de Oldenburg și a Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn.

Agnes și soțul ei Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg

La 28 aprilie 1853, Agnes s-a căsătorit cu Ernst de Saxa-Altenburg.^[2][3] El era fiul Ducelui Georg de Saxa-Altenburg și a Ducesei Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin.

Agnes și Ernst au avut doi copii:

• Prințesa Marie Friederike Leopoldine Georgine Auguste Alexandra Elisabeth Therese Josephine Helene Sophie (2 august 1854 – 8 octombrie 1898); s-a căsătorit la 19 aprilie 1873 cu Prințul Albrecht al Prusiei.
• Prințul Georg Leopold Ernst Joseph Alexander Friedrich Ludwig Johann Albert (1 februarie 1856 – 29 februarie 1856).

Cum singurul lor fiu a murit în copilărie, ducatul urma să fie moștenit de vărul ducelui, Ernst.

Agnes a fost privită ca o pictoriță cu talent.^[4]

Ca multe nobile din timpul ei, era interesată de caritate, în special de asistență medicală și de îngrijire a răniților în Războiul franco-prusac.

Agnes a murit la 23 octombrie 1897, la vârsta de 73 de ani. În orașul Altenburg, Agnesplatz a fost numit după ea.

Agnes de Anhalt-Dessau

Ducesă consort de Saxa-Altenburg

Părinți Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt Prințesa Frederica Wilhelmina a Prusiei  Frați și surori Frederic I, Duce de Anhalt Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau  Căsătorită cu Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg Copii Prințul Georg, Prinț Ereditar de Saxa-Altenburg Marie, Prințesă Albert de Prusia

·         1906: Paul Cézanne, pictor francez (n. 1839)

·         1910: A murit regele  Thailandei,  Chulalongkorn; (n. 20 septembrie 1853). A  avut 91 neveste (dintre care 36 au fost înregistrate oficial) si 77 de copii (44 fete și 33 băieți). A domnit timp de 42 de ani de la vârsta de 15 ani, a abolit sclavia si jocurile de noroc si  a intemeiat un sistem modern de  sănătate și educație, reusind sa pastreze independenta tarii sale, intr-o vreme in care toate tarile din Indochina devenisera colonii occidentale.

·         1921: John Boyd Dunlop, inventator scoțian (n. 1840). A fost unul dintre fondatorii companiei  producatoare de cauciuc pe care a purtat numele său,  Dunlop Pneumatic Tyre Company.
* 1927: Adolphus Cambridge, Primul Marchiz de Cambridge (Adolphus Charles Alexander Albert Edward George Philip Louis Ladislaus; 13 august 1868 – 23 octombrie 1927), născut Prinț Adolphus de Teck și mai târziu Duce de Teck, a fost membru al familiei regale britanice, strănepot al regelui George al III-lea și fratele mai mic al reginei Mary, soția regelui George al V-lea. În 1900, el i-a succedat tatălui său ca Duce de Teck în regatul de Württemberg. În 1917 a renunțat la titlurile sale germane și a devenit Marchiz de Cambridge.

La 12 decembrie 1894, la Eaton Hall, el s-a căsătorit cu Margaret Evelyn Cambridge (9 aprilie 1873 – 27 martie 1929), fiica primului duce de Westminster. Cuplul a avut 4 copii:

• Prințul George de Teck (11 octombrie 1895 – 16 aprilie 1981); s-a căsătorit în 1923 cu Dorothy Hastings (18 mai 1899 – 1 aprilie 1988).
• Prințesa Mary de Teck (12 iunie 1897 – 23 iunie 1987); s-a căsătorit în 1923 cu Henry Somerset, al 10-lea Duce de Beaufort (4 aprilie 1900 – 4 februarie 1984).
• Prințesa Helena de Teck (23 octombrie 1899 – 22 decembrie 1969); s-a căsătorit în 1919 cu colonelul John Evelyn Gibbs (22 decembrie 1879 – 11 octombrie 1932).
• Prințul Frederick de Teck (23 septembrie 1907 – 30 mai 1940).

Prințul Adolphus

Părinți Francisc, Duce de Teck Prințesa Mary Adelaide de Cambridge  Frați și surori Mary de Teck Prince Francis of Teck[*] Alexander Cambridge, Conte de Athlone  Căsătorit cu Margaret Evelyn Cambridge (c. 1894–1927; decesul lui) Copii George Cambridge, Marchiz de Cambridge Mary Somerset, Ducesă de Beaufort Lady Helena Gibbs Lord Frederick Cambridge

* 1937: Gavril Ivanovici Buciușcan (n. 27 martie 1889, Isacova - d. 23 octombrie 1937, Tiraspol) a fost un om politic din Basarabia.

·         1939: Zane Grey, scriitor american (n. 1872)

·         1942:  Husik Zohrabian, episcop al Biserica Armeană din România

·         1942: Ralph Rainger, compozitor american (n. 1901)

·         1944: Charles Glover Barkla (n. 7 iunie 1877,^[3][4][5] Widnes, Regatul Unit – d. 23 octombrie 1944,^[3][4][5] Edinburgh, Regatul Unit) a fost un fizician britanic, profesor universitar la Edinburgh, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1917. Cercetările sale au realizat progrese importante în spectroscopia, împrăștierea și propagarea razelor X în materie. A studiat spectrele de radiații X ale elementelor chimice și în 1906 a demonstrat experimental că diferitele elemente chimice dau spectre de radiații specifice.

Jump to navigationJump to search

Charles Glover Barkla

·        

*  1950: Al Jolson, actor și cântăreț american (n. 1886)

·         1957: Christian Dior, creator de modă francez (n. 1905)

·         1957: A încetat din viaţă Mihai Codreanu, poet de factură parnasiană şi simbolistă; a fost directorul Teatrului Naţional din Iaşi (1919-1923), profesor şi rector (1933-1939) al Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi şi director al revistei “Însemnări ieşene” (n. 25 iulie 1876).  Mihai Codreanu s-a născut în Iași, fiind fiul magistratului Mihail Costache Codreanu și al Nataliei Codreanu. Tatăl său, originar din Târgu Ocna, a fost judecător și profesor de latină la Colegiul Național. A murit, când Mihai avea 1 an si 7 luni. Mama, Natalia Codreanu (1843-1916), a fost fiica preotului Dimitrie Mânzariu, care și-a schimbat numele în Mârzescu, și sora politicianului Gheorghe Mârzescu^[4]. Mihai Codreanu a urmat cursurile liceale la Iași, Bacău și București, manifestând de tânăr interes pentru literatură. Pentru a rezista financiar în urma decesului tatălui său, Mihai Codreanu dădea lecții de limba română și era corector la ziarul „Evenimentul”. Dorința sa a fost aceea de a deveni actor, însă, vederea îi slăbește după vârsta de 30 de ani și renunță la acest vis. În ciuda problemelor de vedere, continuă să scrie sonete, dictându-le prietenilor apropiați. A murit în 1957, în Iași, la vârsta de 81 de ani, în vila sa (Vila Sonet) de pe Strada Rece.

Studii și activitate literară

A urmat cursurile Facultății de Drept din orașul natal, în paralel cu cele ale Facultății de Filosofie. S-a înscris și la Academia de artă dramatica, avându-l profesor pe actorul State Dragomir. A fost director la Teatrul Național din Iași (1919-1923), profesor și rector (1933-1939) al Conservatorului de Artă Dramatică din Iași și director la revista "Însemnări ieșene".

Debut

Debutează în lumea literară în revista bucureșteană "Lumea ilustrată" (1891), cu poeziile Sonet și Glossă.

Opera

• "Diafane" (1901), sonete
• "Din când în când" (1903)
• "Statui" (1914), sonete (99 sonete)
• "Cântecul deșertăciunii" (1921), sonete și poezii
• "Turnul din fildeș" (1929), sonete
• "Statui. Sonete și evadări din sonet" (1939)

Premii

• Premiul "Năsturel Herescu" al Academiei Române.
• membru corespondent al Academiei Române
• Cavaler al Academiei Franceze
• Marele Premiu Național de Poezie (1925)
• Legiunea de onoare a Franței pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac, a lui Edmond de Rostand

Membru corespondent al Academiei Române

Mihai Codreanu
Poetul Mihai Codreanu
Date personale
Născut	25 iulie 1876  Iași, România
Decedat	23 octombrie 1957 (81 de ani)  Iași, România
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Părinți	Mihail Codreanu și Natalia (n. Mârzescu)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	poet traducător
Limbi	limba română
Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Pregătire	Alexandru Grigore Suțu
Profesor pentru	Moni Ghelerter
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1891 - 1957
Specie literară	poem, sonet
Operă de debut	1891 - cu poeziile „Sonet” și „Glossă” în revista "Lumea ilustrată"
Opere semnificative	1. Volumul de sonete „Statui” 2. Cea mai bună traducere în limba română a piesei de teatru Cyrano de Bergerac de Edmund Rostand 3. Volumul de sonete „Cantecul deșertăciunii”
A influențat pe[ascunde] Magda Isanos
Note
Ordinul Național al Legiunii de Onoare

· 

*        1959: Gerda Lundequist, actriță suedeză (n. 1871)

·         1980: Dinu Bădescu, tenor (n. 1904)

·         1984: Oskar Werner, actor austriac (n. 1922)
* 1984: Marcel Brion (n. 21 noiembrie 1895, Marsilia - d. 23 octombrie 1984, Paris) a fost un scriitor, eseist și istoric de artă francez. Specialist în Renașterea italiană și în romantismul german, a devenit membru al Academiei Franceze în 1964^[

James Joyce.

Fiu de avocat, Marcel Brion i-a avut ca și colegi, în clasa a șasea la Liceul Thiers din Marsilia, pe Marcel Pagnol și Albert Cohen^[3]. După terminarea studiilor secundare la Colegiul Champittet, în Elveția, a urmat dreptul la facultatea din Aix-en-Provence. Avocat în baroul din Marsilia între 1920 și 1924, își abandonează cariera juridică pentru a se dedica literaturii^[3].

Provenit dintr-o familie de origine provensală și irlandeză, numele său reprezintă transformarea în franceză a irlandetului „O'Brion”^[3]. Dubla moștenire culturală a jucat un rol important în atracția resimțită pentru culturi străine și gustul pentru călătorii, lăsându-și spritul independent să colinde liber lumea. Universul său romanesc, precum și activitatea de critic literar și artistic, s-au hrănit din curiozitatea față de necunoscut.

Colaborator regulat la La Revue des Deux Mondes și Les Nouvelles littéraires, Marcel Brion a condus timp de douăzeci de ani rubrica de literatură străină da cotidianului Le Monde. El a adus în atenția publicului francez autori ca Rainer Maria Rilke, James Joyce, sau Dino Buzzati^[3]. În legătură cu acest lucru, Marcel Schneider a făcut următorul comentariu:

„:Marcel Brion a însemnat Europa înainte de toate. Cunoștea șapte limbi de circulație internațională vorbite în Occident și le folosea pentru a descoperi talente. A știut să aleagă și nu a greșit^[4]”

În acest spirit european, cosmopolit, l-a cunoscur pe filozoful Xavier Tilliette, cu care atât el, cât și soția sa, Liliane, au rămas legați de o prietenie durabilă.

După o tentativă eșuată în 1962 de a intra în Academia Franceză, el a fost ales în 1964 în locul răposatului Jean-Louis Vaudoyer^[2].

La moartea sa, survenită în 1984 la domiciliul său din Paris, strada Bac nr. 32, unde a locuit mai bine de 40 de ani și a scris cea mai mare parte a operelor sale, a lăsat posteritărții peste o sută de lucrări. A fost înmormântat în cimitirul Longs Réages din Meudon.

Fiul său, Patrick Brion, critic și istoric de cinema, este vocea emisiunii Cinéma de minuit de la France 3

·         1986: Edward Adelbert Doisy, biochimist american, laureat al Premiului Nobel (n. 1893)
* 1990: Tamara Ciobanu (născută Taratanskaia, n. 22 noiembrie 1914 – d. 23 octombrie 1990) a fost una din cele mai cunoscute cântărețe de operă și muzică populară ale Moldovei din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

În anii 1945–1951 a fost solistă a Radiodifuziunii din RSSM, între 1951–1973 a fost solistă a orchestrei de muzică populară „Fluieraș”. În anii 1973–1980 a lucrat ca conferențiară a Catedrei de Canto a Academiei de Muzică „G. Musicescu”. Artistă a poporului din URSS. A interpretat rolul Tatianei în opera Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, și rolul lui Cio-Cio-San din opera cu același nume de Giacomo Puccini. Din 1972 a fost președinte a Societății muzical-corale din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În anul 1950 a primit premiul de Stat al URSS. Tamara Ciobanu s-a născut pe 22 noiembrie 1914, în satul Berezlogi, județul Orhei, Basarabia.^[1] După absolvirea liceului de fete "Principesa Dadiani" din Chișinău, își continua studiile la Școala de Medicină, apoi la conservatorul de la Saratov (1941-1944). În aceasta perioada participa in calitate de soprano in corul celebrului preot și om de cultură Mihail Berezovschi. A luat lecții particulare de canto, ca peste puțin timp să-și aprofundeze studiile muzicale la Conservatorul de Stat din Moldova, pe care l-a absolvit în 1947. În același an a participat la primul Festival Mondial al Tineretului și Studentilor din Praga, unde a cântat: Doina, Marioara, Leana, cântece care au devenit cartea de vizita a Moldovei. La acest festival a fost distinsă cu titlul de laureat și diploma de gradul I.

În anul 1950, după un turneu la Moscova cu orchestra “Fluieraș”, i se conferise Premiul de Stat al URSS, iar după asta fusese aleasă deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. Și-a folosit statutul său de deputat pentru a ajuta o mulțime de oameni. După o altă prezență la Moscova, în 1957, i s-a deschis drumul peste hotare. A fost în turnee în Germania Democrată, la Praga, Montreal, Tirana. A ajuns și pe litoralul Oceanului Indian. Aflându-se peste hotare, vizita muzee, monumente de istorie și cultură, în mod special, magazine cu flori. La unul din concertele Tamarei Ciobanu în România a asistat și Mihail Sadoveanu. În timp ce aceasta evolua pe scenă, scriitorul și-a sprijinit capul în mâini și a șoptit: “Dumnezeiește. Dumnezeiește.”^[2]

Timbru din Republica Moldova dedicat Tamarei Ciobanu

Reversul unei monede jubiliare din Republica Moldova dedicată împlinirii a 100 de ani de la nașterea Tamarei Ciobanu

În repertoriul interpretei sunt multe piese scrise de Dumitru Gheorghiță, Eugen Coca, Eugen Doga. Se spune că ea suferea, că nu avea libertatea alegerii repertoriului, că nu putea vorbi despre studiile sale din anii interbelici și participarea la bogata viață culturală a Chișinăului de până la ocupația sovietică.^[2]

Din 1972 a fost președinte al Societății Muzicale Corale din RSSM, deputat al Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice.^[3]

Din 1989, numele Tamarei Ciobanu il poarta prestigiosul Concursului Național al interpreților de cântece folclorice “Tamara Ciobanu”. Sora Tamarei Ciobanu, Valentina Savițchi, a fost cântăreață de operă. Ea făcuse o carieră strălucită la Opera Națională, dar când Tamara Ciobanu a căzut la pat fiind paralizată, aceasta renunțase la scenă, îngrijind-o în ultimii șapte ani de viață.^[2]

Numele său îl poartă astăzi și o stradă din sectorul Buiucani – strada Tamara Ciobanu (fosta str. Glazunov în perioada sovietică)

Tamara Ciobanu

Cântăreața Tamara Ciobanu în anii 1970 Date personale Născută 22 noiembrie 1914 Berezlogi, județul Orhei, Basarabia Decedată 13 octombrie 1990 (75 de ani) Chișinău, URSS  Înmormântată Cimitirul Central din Chișinău  Cetățenie  URSS  Ocupație Cântăresață de operă Activitate Partid politic Partidul Comunist al Uniunii Sovietice   Premii Premiul Stalin Ordinul Lenin Artist al Poporului URSS[*] Ordinul Revoluției din Octombrie[*] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii

·         1990: Louis Althusser, filozof francez (n. 1918)

·         1994: Robert Lansing, actor american (n. 1928)

·         1997: Bert Haanstra, regizor olandez (n. 1916)

·         1998: Silviu Stănculescu (n. 24 ianuarie 1932, Timișoara - d. 23 octombrie 1998, București) a fost un actor român de teatru și film. După studiile încheiate la IATC în 1956, începe o lungă carieră de succes atât în teatru (Teatrul de Comedie) cât și în film (a jucat în peste 40 de filme începând din anul 1960)^[2].

Până la Revoluția din decembrie 1989, în perioada regimului comunist, Silviu Stănculescu a fost membru al Marii Adunări Naționale în perioada 1980 - 1989, precum și director al Teatrului de Comedie din București. În cadrul activității sale parlamentare în Marea Adunare Națională, Silviu Stănculescu a fost membru în comisia de învățământ, știință și cultură.^[3]

Silviu Stănculescu a murit la Spitalul Victor Babeș, unde fusese internat cu diagnosticul de leucemie  Silviu Stănculescu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[5]

Filmografie

• La patru pași de infinit (1964) - slt. Mihai
• Evadarea (1975)
• Acțiunea „Autobuzul” (1978) - Marius Mardopol
• Pentru patrie (1978) - col. Alexandru Anghelescu
• Revanșa (1978) - subsecretarul de stat Alexandru Rioșanu
• Vlad Țepeș (1979) - Sava
• Munții în flăcări (1980) - episcopul Andrei Șaguna
• Orgolii (1982) - fostul procuror Constantin Redman
• Vară sentimentală (1986) - prim-secretarul organizației județene a PCR
• Trenul de aur (1986) - ministrul de externe Grigore Gafencu
• Noi, cei din linia întâi (1986) - general sovietic
• Liceenii (1986) - tatăl lui Șerban
• Pădurea de fagi (1987) - colonel român
• François Villon - Poetul vagabond (1987)
• Mircea (1989)
• Stare de fapt (1995)
• Triunghiul Morții (1999)
• Șantaj (1981) - Medic legist Vlase
• Al treilea salt mortal (1980)
• Un om în loden (1979) - directorul Institutului
• Ora zero (1979)
• Din nou împreună (1978)
• Manole - Meșter valah (1978)
• Războiul independenței (Serial TV) (1977) - Col. Alex. Anghelescu
• Soldații victoriei / („Soldati svobody”) ep. 3 (1977)
• Pe aici nu se trece (1975) - Col. Măxineanu
• Capcana (1974)
• Parașutiștii (1972)
• Simpaticul domn R (1969)
• Cerul începe la etajul III (1967) - Mihai

Date personale
Născut	24 ianuarie 1932[1]  Timișoara, România
Decedat	23 octombrie 1998 (66 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

·         2001: Ronald William Kirby, pictor englez (n. 1928)

·         2001: A murit  Ken Aston, arbitrul de fotbal, inventatorul cartonaşelor galbene şi roşii în fotbal. Cartonaşele au fost folosite în premieră la Mondialul din 1970, cînd Ken Aston era preşedintele Comisiei de Arbitri a FIFA. Acelaşi Aston a mai introdus echipamentul negru pentru arbitri şi al patrulea oficial în teren şi a colorat steguleţele asistenţilor în roşu şi galben, pentru a fi vizibile; (n.01.09.1915).

·         2002:  A încetat din viaţă Dan Costescu, unul dintre fondatorii celui mai citit ziar din exilul românesc – “Lumea Liberă Românească”. În ţară a lucrat ca redactor la Radio România. În 1962 a fost arestat şi condamnat ca deţinut politic, până în 1964. Refuzând dictatura, a părăsit România, în 1984 şi a colaborat la publicaţiile newyorkeze “Universul”, “Micromagazin” şi “Lumea liberă”; (n. 1928).

·         2003: Tony Capstick, actor, comedian și muzician englez (n. 1944)

·         2003: Soong May-ling, soția lui Chiang Kai-shek (n. 1897)

·         2004: Robert Merrill, bariton american (n. 1919)

·         2005: William Hootkins, actor american (n. 1948)

·         2011: Marco Simoncelli, pilot de curse italian (n. 1987)

• 2018: James Karen, actor american (n. 1923)
• 2019: Nicolae Urdăreanu, bariton român (n. 1937)  

  Nicolae Urdăreanu
  Date personale
  Născut	25 noiembrie 1937 Lăpușata, România
  Decedat	23 octombrie 2019 (82 de ani) București, România
  Naționalitate	România
  Ocupație	bariton
  Activitate
  Premii	Artist Emerit al României
  Modifică date / text

  Nicolae Urdăreanu (n. 25 noiembrie 1937, Lăpușata, județul interbelic Vâlcea - d. 23 octombrie 2019, București) a fost un bariton român.

  Biografie

  S-a născut pe 25 noiembrie 1937 în comuna Lăpușata, județul Vâlcea. A urmat Facultatea de Teologie, Litere, Istorie Arte din cadrul Universității din Pitești (promoția 1959). A fost solist al Operei Naționale București, fiind recunoscut^{[formulare evazivă]} pentru afinitatea rolurilor verdiene și fiind singurul bariton român wagnerian al vremurilor sale. În peste 40 de ani de activitate în arta lirică a interpretat peste 40 de roluri din opere celebre, dintre care pot fi amintite Oedip de George Enescu, Otello, Rigoletto și Bal mascat de Giuseppe Verdi, Olandezul zburător de Richard Wagner.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ap Iacov, rudenia Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului; Sf Cuv Macarie Romanul

·         Ungaria - Începutul revolutiei si al luptei de eliberare (1956) si ziua proclamarii Republicii Ungare (1989). Este prima data când o tara din blocul de Est suprima termenii “popular” si “socialist” din Constitutie. Revoluția Ungară din 1956 împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice (în maghiară forradalom és szabadságharc) a început în ziua de 23 octombrie. Sătui de conducerea lui Mátyás Rákosi, studenții au declanșat o demonstrație pașnică, care s-a transformat în revoluție violentă, sfârșită printr-un masacru comis de trupele sovietice în 10 – 11 noiembrie 1956. Pierderile de vieți s-au estimat la circa 2.500 maghiari și 700 soldați sovietici; alți aproximativ 200.000 de locuitori au părăsit Ungaria, refugiindu-se în Occident

·         Egipt: Ziua Nationala