REVISTA MEA DIN 26 OCTOMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 26 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         740: Un cutremur de pământ a cauzat pierderi de vieți omenești și mari pagube materiale la Constantinopol.

·         1497: Are loc bătălia de la Codrii Cosminului. Victoria este obţinută de armatele conduse de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457–1504), asupra armatelor poloneze invadatoare, conduse de regele Ioan Albert. Noul rege al poloniei Jan Albert Jagellon, pune în aplicare uneltirea gîndită încă de răposatul lui tată, regele Poloniei Casimir IV Jagellon, de a  prelua controlul integral asupra Ţării Moldovei, şi se foloseşte de un şiretlic. Încă la începutul anului 1497, regele Albert îl înştiinţează pe Ştefan despre organizarea unei campanii împotriva Porţii solicitîndu-i sprijin militar. Ştefan acceptă propunerea dar intuieşte şiretlicul şi se pregăteşte militar întărind totodată şi cetăţile Moldovei. Marea armată polonă de 120 000 ostaşi (dintre care 80 000 trupe combatante şi 40 000 trupe auxiliare, peste 200 tunuri, dintre care şi unele de calibru mare) urmă să traverseze Moldova pînă la Dunăre pe un itinerar stabilit în prealabil cu Ştefan dar la un moment dat s-a abătut de la traseu asediind cetatea de scaun Suceava. Ştefan a prevăzut o asemenea mişcare din partea lui Albert, solicitînd în prealabil ajutor militar de la prieteni (trupe de la domnul Munteniei, Radu cel Mare şi de la Voievodul Transilvaniei Bartolomeu Dregffy) şi amplasînd greul trupelor sale (40 000 ostaşi total) nu departe de Roman înafara cetăţilor, păstrînd astfel posibilităţi largi de manevră. Portarul Sucevii, Luca Arbore, face faţă eroic asediului polon din 26 septembrie pînă în 18 octombrie 1497, după care Ştefan cel Mare încercuieşte trupele polone ce asediau cetatea Suceava demoralizînd prin atacul său marea armată polonă. Prin intermediul Voievodului Transilvaniei polonii negociază retragerea, acceptată de Ştefan cel Mare. Folosind pretextul abaterii polonilor în retragere de la itinerarul prestabilit Ştefan cel Mare ajunge armata polonă în Codrii Cosminului (amplasaţi pe direcţia Cernăuţi de la Suceava, astăzi pe teritoriul Ucrainei). Ştefan surprinde armata polonă divizată, traversînd Codrii Cosminului, şi organizează o mare ambuscadă în noaptea de 25 pe 26 octombire 1497 cauzînd conform Letopiseţului de la Novgorod pierderi militare enorme de 4 000 morţi pentru armata polonă. Ajutoarele militare polone (cavaleria mazoviană) sunt distruse de oasta Vornicului Boldur. Ştefan cel Mare i-a urmărit pe poloni pînă la Cernăuţi aplicînd lovituri forţelor militare polone în retragere pînă ce aceastea nu au părăsit integral teritoriul Ţării Moldovei în noiembrie 1497. Bătălia de la Codrii Cosminului reprezintă un model de artă militară şi o expresie a valorii deosebite a sistemului defensiv aplicat de Ştefan cel Mare al Moldovei.

·         1596: Se incheie  batalia de la Keresztes (Mezokerezts, azi in Ungaria) in care  trupele  otomane conduse de sultanul Mehmed al III-lea  înfrâng forțele unite ale imperialilor austrieci  și ale principelui  transilvanean Sigismund Bathory. Imediat după această bătălie, în decembrie 1596, Mihai Viteazul a făcut pace cu Imperiul Otoman și a primit steagul de domnie de la Inalta Poarta, în schimbul plății tributului.

·         1795: În Franța revoluționară s-a instituit Directoratul, un regim politic în care puterea executivă era încredințată unui guvern format din cinci persoane.

·         1802:  România: La ora 10:55, cutremur cu o magnitudine de 7,9-8.2 grade pe scara Richter; s-a prăbușit Turnul Colțea din Capitală dar și Biserica Sfântul Nicolae din Pitești.

·         1824: A fost fondat Teatrul Mic din Moscova.

·         1834: Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, printr-o „înaltă poruncă de zi”, face cunoscut că Miliția a primit „dreptul de a avea steag după modelul de noi propus, după care s-au înființat acel cu numărul 1 pentru infanterie și cel cu numărul 2 pentru cavalerie”. Drapelele au fost înminate unităţilor pe 8 noiembrie 1834, în cadrul unei festivităţi în faţa bisericii Sf. Spiridon din Iaşi, unde au fost sfinţite de către mitropolit. În mesajul adresat oştii, domnitorul sublinia faptul că sultanul a aprobat „Miliţiei Noastre dreptul de a avea steag, după modelul de Noi propus, după care s-au înfiinţat acel cu nr. 1 pentru Infanterie şi acel cu nr. 2 pentru Cavalerie… Aceste semne astăzi întiia oară sint înfăţişate înaintea ochilor voştri spre a primi cerească bună cuvintare, de unde prin bisericească sfinţire, să va răvărsa şi asupra voastră harul cel mintuitor, întărindu-vă cu virtute ostăşească şi cu dragostea Patriei…”

·         1858: Americanul Hamilton E. Smith a brevetat mașina de spălat cu un sistem de circulare a apei reîncălzite.

·         1860: A fost inaugurată, în prezența lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),Universitatea din Iași, cu patru facultăți: Drept, Filosofie, Științe și Teologie, prima universitate din România.

·         1860: A fost înființată la Iași "Școala de Arte Frumoase și Pinacoteca".

·         1863: Împăratul Franz Joseph I sancţiona,  Legea privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române, votată de Dieta Transilvaniei (Legea va fi promulgată de Dietă la 30 mai 1864), prin care aceasta şi cele două biserici ale sale, cea unită şi cea ortodoxă, se regăsesc pe picior de egalitate cu cele trei naţiuni regnicolare (ungurii, secuii şi saşii) şi cu cele patru confesiuni recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană).

·         1902 : are loc cel mai puternic cutremur de pămînt documentat din România cu magnitudinea de 7,9 grade pe scara Richter.

·         1905: A fost semnat Tratatul privind separarea Norvegiei de Suedia. Oscar al II-lea, rege al Suediei (1872-1907) și al Norvegiei (1872-1905), a renunțat la coroana Norvegiei.

·         1909: Pilotul francez Marie Marvingt va fi prima femeie care va zbura cu balonul peste Marea Nordului, din Franța în Anglia.

·         1916: Brazilia declară război Germanei și se alătură Triplei Alianțe.

·         1922 - Guvernul italian demisionează sub presiunea fasciştilor conduşi de Benito Mussolini

·         1931 se înceie a doua Conferinţă balcanică cu participarea Albaniei, Greciei, Bulgariei, Iugoslaviei, Turciei şi României. Conferinţa a început la 20 octombrie 1931 şi a avut loc la Istanbul. În rezultatul celei de-a doua Conferinţe balcanice se încheie un pact ce prevede eliminarea războiului ca instrument de rezolvare a litigiilor.

·         1942 : Bătălia din Insulele Santa Cruz

·         1944: Al Doilea Război Mondial: În una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie, forțele Aliaților au învins Marina Imperială Japoneză în bătălia din Golful Leyte în arhipelagul Filipinelor.

·         1956 - S-a înfiinţat Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA), organizaţie specializată a ONU. România este membru fondator (a intrat în vigoare la 29 iulie 1957)

·         1965: În Franța, se introduce codul poștal. Codul este format inițial din numărul departamentului și primele trei litere ale numelui orașului.

·         1977 - În plenara C.C. al PCR s-a hotarât adoptarea unui proiect de lege prin care li se interzicea românilor folosirea apelativelor "domnule", "doamnă", "domnişoară" în relaţiile de muncă şi li se impunea folosirea exclusivă a cuvintelor "tovarăş", "tovarăşa" sau "cetăţean", "cetăţeancă"

·         1979: Președintele sud-coreean Park Chung-Hee a fost asasinat de către îndelungatul său colaborator Kim Jae-Kyu, șeful Serviciului Coreean de Informații.

·         1989: Este reconstruit si se redeschide pentru prima data in 350 de ani, Teatrul Globe din Londra, fondat de genialul dramaturg englez William Shakespeare.

·         1991: Sicriul cu osemintele eroului necunoscut este din nou reinstalat în Parcul Libertății (Carol), de unde a fost mutat în anul 1957 și dus la Mărășești.

·         1994: Premierul israelian Yitzhak Rabin și cel iordanian, Abdel Salam al-Mujali, au semnat un tratat de pace în prezența președintelui american Bill Clinton.

·         1994: Matematicianul englez Andrew Wiles a anunțat rezolvarea Marii Teoreme a lui Fermat.

·         1999 - Camera Lorzilor a acceptat proiectul de lege care pecetluieşte dispariţia lorzilor ereditari din Parlamentul de la Westminster, unde se află de 8 secole

Nașteri

* 1431: Ercole I d'Este (n. 26 octombrie 1431, Ferrara, Statele Papale – d. 25 ianuarie 1505, Ferrara, Statele Papale) a fost Duce de Ferrara din 1471 până în 1505. A fost membru al Casei de Este și unul din principalii patroni ai culturii Renașterii.

Fiu al lui Nicolò al III-lea d'Este și Ricciarda da Saluzzo, a fost educat la curtea neapolitană a regelui Alfons al V-lea de Aragon, din 1445 până în 1460; acolo a studiat artele militare, cavaleria și a dobândit aprecierea arhitecturii all'antica și a artelor plastice, ceea ce va duce la transformarea sa în unul dintre cei mai importanți patroni ai artei Renașterii.^[1] Bunicii materni erau Thomas al III-lea de Saluzzo și Marguerite de Roussy.

În 1471, cu sprijinul Republicii Veneția, a devenit Duce la moartea fratelui său vitreg Borso, profitând de absența fiului acestuia, Niccolò, care era în Mantua.^[2] În timpul unei absențe a lui Ercole de la Ferrara, Niccolò a încercat o lovitură de stat, care a fost zdrobită; Niccolò și vărul său Azzo au fost decapitați la 4 septembrie 1476. Ercole s-a căsătorit în 1473 cu Eleonora d'Aragon, fiica lui Ferdinand I al Neapole.

În 1482-1484 el a luptat în război cu Republica Veneția, care s-a aliat cu Papa Sixtus al IV-lea. Ercole a reușit să pună capăt războiului prin cedarea regiunii Polesine în Pacea de la Bagnolo, iar Ferrara a scăpat de soarta distrugerii sau absorbției în stăpânirea papală. Însă războiul a fost o umilință pentru Ercole, care era bolnav și imobilizat în timp ce armata asediatoare a distrus proprietățile Este.

După aceasta, el a rămas neutru în războiul italian din 1494-1498 și a încercat restul domniei sale să îmbunătățească relațiile cu Statele Papale. Ercole a acceptat fără tragere de inimă căsătoria fiului său Alfonso cu Lucrezia Borgia, fiica Papei Alexandru al VI-lea, o căsătorie care a adus donații teritoriale notabile.

Ercole și Eleonora au avut șase copii:

• Alfonso (căsătorit cu Lucrezia Borgia)
• Isabella născută în 1474 (căsătorită cu Francesco II Gonzaga, marchiz de Mantua)
• Beatrice născută în 1475 (căsătorită cu Ludovico Sforza, viitor Duce de Milano)
• Ferrante (aruncat în închisoare de fratele său Alfonso în 1506, unde a murit 34 de ani mai târziu)
• Ippolito (cardinal)
• Sigismondo d'Este

Ercole a avut și doi copii nelegitimi:

• Lucrezia d'Este, născută în cca.1477 (căsătorită cu Annibale II Bentivoglio)
• Giulio

Ercole I d'Este

Ercole I d'Este, portret aflat la Galleria Estense, Modena) Căsătorit(ă) Eleonora d'Aragon Familie nobilă Casa de Este Tată Nicolò al III-lea d'Este Mamă Ricciarda da Saluzzo Naștere 26 octombrie 1431 Ferrara, Ducatul de Ferrara Deces 15 iunie 1505 (73 de ani) Ferrara, Ducatul de Ferrara

·         1624 - S-a născut Mitropolitul Dosoftei, cărturar, poet şi traducător, ctitor al tiparului, inovator al cultului, promotor al culturii şi literaturii în limba naţională (m. 13 decembrie 1693). Cunoscând elina, latina, slavona, poloneza şi ucraineana, traduce în româneşte “Psaltirea pre versuri tocmită”, prima operă în versuri tipărită în româneşte;  (d.13.12.1693).

* 1676: Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1676,^[2][3][4][5] Dimitrie Cantemir, Vaslui, România – d. 21 august/1 septembrie 1723,^[4] Harkov, Imperiul Rus^[2]) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”^[7]

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși.^[8]După alte date s-ar fi născut la Iași (cf. Sever Zotta, ref. 9). Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunul Silișteni din Moldova și că familia era de „origine pur românească”^[9]Răzeșii moldoveni erau oameni săraci, dar pe care sărăcia îi făcuse luptători dârzi și aspri. „Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără copaci mari, dar cu spini mulți, cu arbori deși și mici, în care dușmanul nu poate pătrunde. Nici boierii nu izbutiră să le cotropească răzășiile, nici tătarii din Bugeac, vecinii lor, nu-i speriaseră și nu-i putuseră prăda.”^[10] A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său: 1. Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe moldovenească a Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”.^[11] Ana Bantăș descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. (Ștefan Lemny, op.cit., p.45.). Dimitrie Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie], fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă Cantacuzino.^[12] În românește, principele semnează „Dimitrie”. În latină: Demetrius, formă preluată de majoritatea autorilor din Europa secolului al XVIII-lea. La 14 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 12 ani, ca zălog al credinței tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din l. latină în l.greacă (în 1687) a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Cacavelas a avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. Cacavelas a aruncat un văl de misticism asupra spiritului clar al lui Cantemir, acesta a urmărit însă în anii maturității să se dezbare de această înrâurire, părăsind fondul mistic al cugetării.

Portret din tinerețe care se află la "Le musée des beaux-arts de Rouen".^[13]

Imaginea din stânga cu denumirea "Portret din tinerețe care se află la «Le musée des beaux-arts de Rouen»” a fost reprodusă de timpuriu în lucrarea Dimitrie Cantemir. Viața și opera în imagini (1963), alcătuită de Scarlat Callimachi ș.a.^[14], unde se indică și sursa ilustrației: biblioteca Academiei R.P.R., cabinetul de stampe. Sub ilustrația din Scarlat Callimachi ș.a., p. 25, se poate citi denumirea dată de muzeul respectiv acestui portret: Inconnu. Un Hospodar de Valachie. Pe pagina alăturată (p.24) este redat un citat din prefața scrisă de Nicolae Iorga la lucrarea Dimitrie Cantemir: Viața lui Constantin Vodă Cantemir^[15](p. IX): „Portretul de la Rouen îl arată cu ochii săi vii în fața fină, isprăvită cu o bărbie de voință. Are haina de brocart de aur a situației sale și sabia feciorului domnesc... Dar pe buclele crețe ale perucei, sistem Ludovic al XIV-lea, turbanul alb și albastru arată contactul cu cealaltă cultură: a Stambulului turc.” Ștefan Lemny (op.cit., p. 236, nota 47) scrie că „Tabloul pare de negăsit în zilele noastre. A dispărut după ce a fost expus pentru ultima oară în România, cu ocazia unei expoziții dedicate celor 300 de ani de la nașterea lui Cantemir (notă la ed.română). Mai mult, Ș. Lemny (op.cit., p. 70) scrie că „Cercetări minuțioase efectuate recent de G.Ciorănescu^[16] au spulberat această iluzie, dovedind că tabloul nu este nici opera pictorului flamand Jean-Baptiste Van Mour (sau Vanmour), nici portretul lui Dimitrie Cantemir.” Totuși, opinia lui Lemny nu este categorică (pp. 71-72): „Analizat exclusiv din perspectiva ținutei vestimentare, tabloul de la Rouen ar putea să-l înfățișeze pe principele moldovean în perioada în care trăia în mediul eteroclit al capitalei otomane...”

În perioada martie-aprilie 1693, după moartea tatălui său, a fost ales de boierii mari, în frunte cu Iordache Ruset, vornicul, domn al Moldovei, la 19 ani. Succesiunea evenimentelor a fost următoarea: în 19/29 martie, un agă al vizirului aflat la Iași este adus ca „să rădic pe Dumitrașco beizădeaoa, ficiorul lui Cantemir-Vodă în locul lui tătâne-său.” Dregătorul turc, văzând că toți boierii îl cereau domn „au luat un căftan ș-au pus în spateli lui Dumitrașco beizădeaoa.”^[17] Dar după o domnie care a ținut mai puțin de trei săptămâni și care nu a fost recunoscută de Poartă, turcii plătiți de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, au impus în scaunul domnesc pe Constantin Duca (la 18 aprilie 1693)^[18], instrumentul domnului muntean. Înscăunarea lui Constantin, fiul lui Gheorghe Duca a fost anunțată de un capugi-bașa, Mehmed Cerchez, venit la Iași, iar Dimitrie Cantemir s-a întors la Constantinopol, împreună cu zisul dregător otoman, pentru a-și continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care predau geografia, anatomia și deschideau elevilor cunoașterea tezaurelor literaturii clasice, elină și latină. A învățat la Constantinopol limbile orientale: turca, persana și araba, unde a avut ca maestru pe eruditul Es'ad Efendi (D. Cantemir cunoștea 11 limbi), dar s-a inițiat și în domeniul cultelor, literaturii, muzicii și religiei islamice. Matematicianul turc Saadi l-a învățat limba turcă. Cu prilejul unui război turco-Austriac, soldat cu bătălia de la Zenta (10 septembrie 1697), a traversat Banatul. Cantemir a asistat la înfrângerea oștirilor sultanului turc, conduse de marele vizir Elmas Mehmed pașa, în bătălia de la Zenta, unde turcii au fost zdrobiți de trupele austriece conduse de Eugen de Savoia. Antioh, fratele mai mare, și-a însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn. La sfârșitul anului 1697, Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din lucrarea Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, scriere de teozofie și etică creștină, alcătuită sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas. A tipărit-o în dublă versiune, greacă și română, la 30 august 1698, în Iași. Cacavelas a elogiat opera elevului său într-un stil retoric, socotind-o minunată și "împodobită cu ritoricesc meșteșug". În Constantinopol și-a construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700).

S-a căsătorit în 1699 cu fiica lui Șerban Cantacuzino Voievod, Casandra (1681 - 1713). Dimitrie era în acea perioadă la Constantinopol însă a venit în grabă la Iași, unde "au făcut nuntă domnească la 9/19 mai 1699, în tîrgu la Ieși, după obiceiul domnilor." ( Ion Neculce,op.cit., ref.13). Mirii s-au instalat în Iași, în curțile cumpărate de tatăl său, Cantemir vodă de la "Gheuculeasa vistiernice<a>sa. Gheuculeasa era Simina, soția vistiernicului Vasile Gheucă. Casandra i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria, Antioh (viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Cantemir (1708 - 1744)) și Smaranda. După moartea Casandrei, din a doua căsătorie (la 14 ian. 1717), cu fiica principelui rus Ivan Iurevici Trubețkoi, Anastasia Ivanovna Trubețkaia^[19] (n.1700), a avut o fată: Ecaterina-Smaragda (n. probabil la Petersburg, în 1720, d. la Paris în 1761) care a fost domnișoară de onoare a împărătesei Elisabeta (Elizaveta) în 1744 și s-a căsătorit cu principele Dmitri Mihailovici Golițîn, ambasadorul Rusiei la Viena. Fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, ambasador al Rusiei în Marea Britanie și Franța este cunoscut ca "părintele poeziei Rusiei". A fost necăsătorit. A murit foarte tânăr, la 36 de ani, de pleurezie, însă după alte date, de tuberculoză.^[20] În perioada petrecută ca ambasador la Paris, Antioh Cantemir îl va întâlni pe Voltaire.

O genealogie a familiei Cantemir, se găsește la pagina web ^[21]

Despre descendenții lui Dimitrie Cantemir, Sever Zotta, în documentata sa scriere genealogică Despre neamul Cantemireștilor (op.cit., ref. 15), oferă următoarele informații:

• Matei (n. la Constantinopol, în 18 octombrie 1703, d. 30 noiembrie 1771 la Dmitrovsk ?) a fost ofițer în garda imperială. S-a căsătorit în 1734 cu Agripina (Agrafena), principesă Lobanov-Rostovskii.
• Constantin (n. la Constantinopol în 29 iulie 1705, d. 19 ianuarie 1747 - căpitan în garda imperială, s-a căsătorit în 1724 cu Anastasia (1698-1746), fiica principelui D. Galițin.
• Șerban (sau Serghei, n. la Constantinopol în 11 august 1706, d. la 24 aprilie 1780, la Moscova), a fost ofițer în garda imperială, necăsătorit.
• Maria (n. la Iași în 29 aprilie 1700, d. la Moscova în 9 sept.1757 a fost domnișoară de onoare a împărătesei Ana Ivanovna (rusă: Aннa Иoaннoвнa), între 1730...1740.
• Smaranda (n. la Constantinopol (?) la 14 aprilie 1701, d. la Moscova în 20 iulie 1720).
• Prințesa Maria Cantemir ar fi fost pentru scurtă vreme, în iarna 1721-1722, favorita țarului Petru I. (Sever Zotta, în lucrarea sa Despre neamul Cantemireștilor menționează într-o notă la arborele genealogic "Descendența lui D.Cantemir", studiul lui L. Maikov (în rusă: Л. Н. Maйkoв) intitulat Kniajna Mariia Kantemirova, publicat în 1897 în revista Русскaя Стaринa, toм 89, 1897, în care se fac referiri "la raporturile ei intime cu Petru cel Mare"). În timpul iernii 1721/1722, în timpul serbărilor legate de pacea de la Nystadt (la 30 august 1721), prin care se pune capăt Războiului Nordului dintre Rusia și Suedia, țarul Petru I ar fi făcut o pasiune pentru Maria Cantemir.^[22] Nu se știe dacă prințesa Maria era frumoasă. Un martor care i-a descris înfățișarea o numește "nu prea demnă de invidiat". Un oaspete la palatul lui Dimitrie Cantemir din Sankt-Petersburg nota despre Maria C. că era o doamnă foarte instruită, care vorbește la perfecție greaca și italiana. În primăvara 1722 s-a aflat că prințesa era însărcinată. Se spune că Maria Cantemir a avortat cu ajutorul medicului curții, Polikala, la Astrahan, la presiunea țarinei. Acad. Andrei Eșanu și Valentina Eșanu^[23] pun la îndoială aceste afirmații. Ștefan Lemny (op.cit.) arată că așa numita idilă între țarul Petru și prințesa Maria Cantemir mai curând nu a avut loc.

Gravură poloneză, reprezentându-l în timpul domniei (1710 - 1711)

Turcii l-au proclamat domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, iar Cantemir sosește în capitala Moldovei la 10 decembrie1710, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia (azi în Ucraina, transliterat în ucr. Луцьҝ), la 13/24 aprilie 1711^[24], un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, țarul Rusiei, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Conform unei scrisori a țarului adresată generalului Șeremetiev la 7 mai 1711, întregul text al Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare a confirmat acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Tratatul de la Luțk a fost semnat de Petru cel Mare și de ministrul său, contele Golovkin. Tratatul conține 17 articole. Prin Tratat se stipula că domnia sa va rămâne pe viață, iar Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară, în familia Cantemir, afară de cazul în care unul dintre domni s-ar lepăda de Rusia și de ortodoxie (art.III). "După vechiul obicei moldovenesc, toată puterea să fie la domn" (art.VI). Articolul al XI-lea prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei și Buceagului, cu cetățile de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă, pierdute în vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.

Dimitrie Cantemir a fost un admirator al lui Petru cel Mare, a dorit să introducă și în Moldova principiile absolutismului luminat. A încercat să pună capăt rivalităților dintre diferitele grupări boierești.^[25]

A existat un conflict între Dimitrie Cantemir și boierii mari ai Moldovei, conflict care izbucnește în timpul războiului ruso-turc din 1711. Când Dimitrie vodă anunță că a trecut de partea rușilor, boierul Iordache Ruset îi strigă de față cu ceilalți boieri: "Te-ai cam grăbit, măriia ta, cu chiematul Moscalilor".^[26] Tratatul de la Luțk a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. În monografia închinată marelui cărturar moldovean, P.P. Panaitescu^[27] consideră că încă din tinerețe, D. Cantemir ar fi urmărit realizarea unui scop bine determinat, și anume instaurarea monarhiei absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor.

Stema

După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce armata rusească și contingentele moldovenești au fost înconjurate de uriașa armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltadji) și au fost înfrânte de turci în Bătălia de la Stănilești (1711) - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, s-a refugiat în Rusia (la 16 iulie 1711), unde a rămas cu familia sa. În ziua de 16 iulie 1711 Dimitrie Cantemir părăsește pentru totdeauna orașul Iași, trece Jijia la Popricani și se întâlnește cu Petru cel Mare la Zagarancea.^[28] Printre demnitarii care au pribegit cu domnul peste hotare s-au aflat : hatmanul Ion Neculce, marele ban Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde ș.a. În Encyclopedia Britannica,ediția a IX-a^[29]se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său către Turcii victorioși [la Stănilești] și l-a luat cu el în Rusia. Dezastrul de la Stănilești și refugierea lui Cantemir peste Nistru au dus la anularea actului rezultat din acceptarea prevederilor Tratatului ("diplomei") de la Luțk. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal.

A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.^[30]

În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p.185). După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica).

Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.

Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un ordin inițiatic tradițional, susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera sa, cât și de surse indirecte.^[31][32]

A murit în Rusia, la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk--Orlovski) după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică în zona Derbent, în urma unui diabet avansat, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Sf. Nicolae, zisă și Biserica Sf. Nicolae domnesc din Iași (deoarece a fost a curții domnești). Tot de afecțiunea de diabet murise și prințesa Smaragda, cea de-a doua fiică.

În scurta sa domnie, Dimitrie Cantemir a făcut unele reforme, pentru anumite pături sociale mai puțin bogate. La înscăunarea în domnie, Cantemir a scăzut "birul steagului", adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să plătească cheltuielile steagului de domnie de la turci. O altă reformă fiscală a fost desființarea deseatinei (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special din stupi), care privea în special boierimea mică, crescători de albine. Din celelalte privilegii date de Dimitrie Cantemir se remarcă lipsa unor favoruri domnești date marilor boieri, mai multe acte fiind date oamenilor săraci. Astfel este privilegiul pentru breasla mișeilor calici din Roman, pentru breasla cioclilor din Iași, pentru niște "jupânese sărace" văduve etc. (P.P.Panaitescu, op.cit. p.98). Domnul Moldovei obține reluarea pentru țară a mănăstirilor închinate patriarhiei din Ierusalim (în urma unei înțelegeri cu patriarhul de Ierusalim Chrisant Notara) și anume a unor mănăstiri mari și bogate ca Bistrița, Tazlău, Probota. Astfel, biserica reprezenta pentru domnie un sprijin sigur, financiar și spiritual, împotriva încercărilor marii boierimi de cotropire a puterii. Politica internă a lui Dimitrie Cantemir a însemnat în primul rând statornicirea unui stat centralizat domnesc, înlăturându-se astfel statul cârmuit de oligarhia marilor familii de boieri.

O atenție specială a fost acordată elementului militar, recrutat din păturile mijlocii ale societății. Un număr mare de boiernași și slujitori, care luptaseră până acum ca mercenari în oștile străine, au venit în țară și s-au grupat în jurul domnului. Cu ajutorul lor, Cantemir a organizat, în preajma războiului ruso-turc din anul 1711, șapte sau opt unități militare.^[33]

• 

  Marcă poştală din URSS, 1973
   
• 

  Bancnotă de 100 de ruble transnistrene din 2007.
   
• 

  Coliţă poştală din Republica Moldova
   
• 

  Marcă poştală din Republica Moldova

În politica sa internă, Cantemir s-a sprijinit pe aceleași pături sociale ca și tatăl său Constantin și fratele său Antioh. Cronicarii vremii ni-l arată ca pe un domn foarte popular. "Că așa arăta de bun și de blând - spunea Ion Neculce (cf.Ion Neculce, Letopisețul...) încât tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copiii".

Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.^[34] [35]

Numele său a fost atribuit multor străzi din localități ale României și Republicii Moldova. În sudul Republicii Moldova există orașul și raionul Cantemir. Numeroase instituții de educație și cultură din ambele țări îi poartă de asemenea numele.

Un monument al lui Dimitrie Cantemir este amplasat în orașul Țarițîno din Rusia, iar un altul în București, pe Bulevardul Dimitrie Cantemir.

În 1975, în România a fost turnat un film artistic de lung metraj, intitulat Cantemir și Muschetarul român, în regia lui Gheorghe Vitanidis, iar în Republica Moldova, în 1973, Dimitrie Cantemir de Vlad Ioviță și Vitali Kalashnikov.

În aprilie 2003 un parc din Istanbul a primit numele lui Dimitrie Cantemir.^[36]

La 25 iunie 2007, președintele României Traian Băsescu a inaugurat la Istanbul Muzeul Dimitrie Cantemir, aflat în Casa Cantemir din cartierul Fener, unde cărturarul a locuit.^{[37][38][39][40]}

Colegiul economic din Suceava îi poartă numele. În curtea instituției de învățământ a fost amplasat un bust închinat voievodului. De asemenea, în București există o universitate care îi poartă numele.

În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.

În Encyclopædia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir se menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.

• Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în limbile română și greacă, tipărită la Iași în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh vodă Cantemir. Această operă este prima lucrare românească originală de gândire religioasă. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos).(G.Călinescu, Op.cit.,p.29). În Divanul... omul cu aspirațiile lui morale e pus în fața implacabilei Firi, care se așează în poziția ispititoare a lui Mefistofeles. Șerban Cioculescu^[42]apreciază că " opera lui de debut, Divanul...este un exercițiu de învățăcel, sub îndrumarea unui dascăl superior, cum a fost ieromonahul cretan Ieremia Cacavelas." De la Cacavelas a putut învăța Cantemir grecește și latinește, dar nu și disciplina gândirii științifice. Lucrarea este prefațată de Ieremia Cacavelas.

• Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante), 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Francis Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică.^[43]

• Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare. Istoria ieroglifică este un "adevărat Roman de Renard românesc, [apreciază George Călinescu(Op.cit.)] asupra tâlcului politic al căruia...s-a insistat cu exces. Corbul (Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor și să se înscăuneze Struțocămila (Mihai Racoviță). Vidra se apără ținând un discurs după toate regulile retoricii... Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei care la rându-i ironizează dubla înfățișare a Bâtlanului, "pasăre de apă sau pește de aer". Istoria ieroglifică aduce o contribuție prețioasă limbii noastre literare, prin infuzia unei bogate paremiologii [paremiologie = studiul proverbelor, n.n.], în parte de origine sacră, dar mai ales în sensul cel mai larg populară, cu binevenite aluviuni orientale la matca noastră autohtonă. (apud Șerban Cioculescu, op. cit).

Bust amplasat în curtea colegiului economic ce îi poartă numele din Suceava

• Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman , redactată în latină: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716. Istoricul Virgil Cândea a descoperit manuscrisul acestei lucrări în biblioteca Houghton a Universității Harvard, din Cambridge (Massachusetts, SUA). Dan Slușanschi, cel mai important editor al textelor latine ale lui Cantemir, a publicat prima ediție critică în 2001. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană. În această operă, Dimitrie Cantemir descrie, la început, evoluția politică ascendentă a statului otoman, furnizând totodată date importante în legătură cu biografiile a 19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu Dimitrie. Sunt prezentate detalii interesante despre viața socială din imperiu, printre care și relatările privind răscoala lui Bedr ed-Din (1418-1420), răscoalele lui Musa Celebi, sprijinit de Mircea cel Bătrân și răscoalele gelalî (țărănești) din Anatolia în secolul al XVII-lea sub conducerea lui Kalenderoglu și Tavil etc.^[44]Prima parte a cărții se încheie pe la 1672, când imperiul intră în faza declinului politic și militar. Partea a doua a cărții, consacrată decăderii (scăderii, după cum zice autorul) Imperiului este mult mai concisă decât prima (se limitează numai la patru decenii, 1672-1712), însă este mai valoroasă, deoarece cuprinde unele observații personale ale lui Cantemir, martor ocular la o parte dintre evenimentele istorice descrise. Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.

Prima publicare a operei s-a făcut în limba engleză în două tomuri,legate împreună, în 1734-1735, în Londra, prin efortul pastorului dr. Nicholas Tindal, care era magistru în artele liberale și vicar la Great Waltham (în comitatul Essex).; o nouă ediție, în 1756. Traducerea în limba franceză, Histoire de l'empire othoman, tot după manuscrisul latin, a apărut la Paris, în patru tomuri 8°, în 1743, Nyon père, traducătorul fiind M. de Jonquières (chanoine Regulier de l' Ordre Hospitalier du Saint Esprit de Montpellier). În 1745 apare la Hamburg traducerea germană a lui Johann Lothar Schmidt, ed. Christian Herold, după textul englez al lui N. Tindal. În 1876-1878, apare la București, traducerea în l. română, sub titlul Istoria Imperiului Ottomanu, de Demetriu Cantemiru, Partea I-II, trad. Dr. Ios. Hodosiu (Iosif Hodoș)^[45]. Iosif Hodoș a tradus după Johann Lothar Schmidt, din germană, care la rândul lui tradusese forma lui Nicholas Tindal. Iosif Hodoș este unul dintre membrii fondatori ai Societății literare române, care se va transforma în Academia Română.

• Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română^[46] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a doua "descălecări" sau întemeierea principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Hronicul vechimei...este încununarea erudită a eforturilor întreprinse de predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și unitatea lor de neam.^[47]Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă. Cantemir mărturisește: "nici o piatră neclătită și nici un unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea, și așezământul, cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne înștiințăm cu adevărat".( Șerban Cioculescu, Op.cit.,p.57)

• Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană. În Descrierea Moldovei, principele cărturar dă lista familiilor boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești...^[48]În Descrierea Moldovei a fost prezentată harta Moldovei, în manuscris ( în latină: Tabula Geographica Moldauiae), aceasta fiind prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și informații administrative. Descrierea Moldovei a fost tradusă pentru întâia oară în limba germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de către Anton Friedrich Büsching (Ștefan Lemny, op.cit. p.32), iar în românește în anul 1825^[49], sub titlul "Scrisoarea Moldovei", la Mănăstirea Neamț; ediția a II-a, Iași,1851, sub titlul Descrierea Moldaviei. Manuscrisul original al lucrării Descriptio Moldaviae se află la Bibliothèque Nationale din Paris. Prima ediție critică a fost realizată de Dan Slușanschi în 2006.

Paginile 147 și 148 din tomul al 8-lea al lucrării Russische Bibliothek de Hartwig Bacmeister (publicată în 1783), conținând începutul traducerii în germană a scrierii Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Bacmeister a fost primul care l-a identificat pe Cantemir drept autor, în nota de la pagina 148.^[50]

• Compendiolum universae logices institutiones (1701) (Prescurtare a sistemului logicii generale)
• Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturii monarhiilor)
• Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae Principis. Auctore: Demetrio Cantemyrio (Viața lui Constantin Cantemir poreclit cel Bătrân, domnul Moldovei) (1716-1718), în l.latină; cuv. înainte acad. Virgil Cândea, Ed. Acad. Române, 1996
• Sistema religiei mahomedane, scrisă în latină: Systema de religione et statu Imperii turcici ; în rusă: Kniga sistima ili sostoianie Muhammedanskiia relighii, (trad. în rusă de Ivan Ilinski), Sankt Petersburg,1722
• Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki)
• Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare, scrisă în l.rusă : Kratkoe skazanie ob iscoreneniῐ Brankovanovoi i Kantakuzîinîh familiῐ. Lucrarea a fost păstrată doar în l. rusă. În 1978, Paul Cernovodeanu și Emil Lazea au publicat o ediție în l. română, București
• Historia moldo-vlachica (Istoria moldo-valahă), o operă de erudiție despre originile românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania, scrisă între 1714 și 1716, la cererea societății academice din Berlin.
• Ioannis Baptistae Van Helmont --Physices universalis doctrina; este o laudă închinată misticului flamand Van Helmont ( scrisă între 1700--1704).

Compendium universae logices institutiones este o ultimă lucrare de filosofie din tinerețe (1701) dedicată exclusiv științei logicii . Ca realizare din această epocă se poate adăuga și culegerea de texte extrase de Cantemir din opera fizicianului Johann Baptista van Helmont (Ioannis Baptistae van Helmont-- Physices universalis doctrina) cu privire la știința fizicii, în special asupra originii naturii.

Lucrarea Systema de religione et statu Imperii turcici se ocupă de viața spirituală a lumii islamice, insistând în mod special asupra obiceiurilor și tradițiilor religioase musulmane. Cartea este alcătuită din șase părți. În primele două părți autorul expune viața și activitatea profetului Mohamed și analizează critic Coranul. Sunt interesante și observațiile în legătură cu diferitele dialecte ale limbii arabe. Ultimele două părți din Systema de religione...sunt consacrate obiceiurilor și diferitelor ritualuri musulmane, vieții de familie, descrierii portului și diferitelor veșminte purtate în anumite împrejurări. Sunt abordate și probleme referitoare la situația sectelor religioase și ordinelor călugărești existente pe teritoriul acestui stat.

Dimitrie Cantemir a tradus Coranul în l. rusă și în l. latină.

Kitab-ul musiki ebjed (Carte de notație muzicală), scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieții acestuia din Istanbul, între anii 1705-1709, și mai conține,pe lângă expunerea sistemului teoretic și un număr de 365 de melodii, notate de Cantemir.^[51] Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, primul sistem de notație muzicală alfabetică al muzicii otomane, adică sistemul de scriere a muzicii care se bazează pe cele 33 de semne împrumutate din literele arabe ale alfabetului turc , savantul punând în discuție și importanța muzicii religioase ortodoxe și influențarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Notația muzicală a lui Dimitrie Cantemir are ca reper ebjed-ul , literele alfabetului turcesc, fiecăreia dintre ele corespunzându-i un sunet cu o durată ce era indicată prin cifre arabe, așezate sub litere. Principele moldovean a dezvoltat teoria muzicii clasice turce și s-a afirmat ca un mare compozitor. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii ale diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un număr de 20 de creații proprii. Ambasadorul francez la Poartă , N.de Ferriol afirma în 1714 că una dintre cele mai cunoscute și răspândite compoziții, atribuite lui D. Cantemir este Aria dervișilor. Datorită acestei lucrări, Kitab-ul musik ebjed, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.^[52]

Ștefan Ciobanu (op.cit., p.51) îl citează pe istoricul rus Dmitri Bantâș-Kamenskii (1788--1850) care în dicționarul "Slovar dostopamiatnîh liudei Russkoi zemli (Dicționarul oamenilor însemnați ai țării rusești) , Moscova, 1836, vol.III, îl considera pe Dimitrie Cantemir ca pe "cel mai învățat bărbat în Rusia din timpurile lui Petru cel Mare. Cunoștințele lui vaste în limbile persană, arabă și turcă, veselia desăvârșită în conduită și convorbiri i-au atras iubirea tuturor societăților a căror podoabă a fost."

În luna octombrie 2012, în sala de expoziții „Th. Pallady” a Bibliotecii Academiei Române, ambasada Rusiei a donat în mod festiv primele 25 de volume ale seriei „Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir”, într-o ediție de lux, din care s-au executat patru seturi legate în piele naturală, cu portretul și semnătura lui Cantemir în aur, tipărite sub formă de facsimil color pe carton de 130 g/mp, cărțile fiind așezate într-o ladă din lemn de nuc. Primul set a fost dăruit Vladimir Putin, președintele Rusiei. Un set, primului ministru Dmitri Medvedev, un al treilea set, primului ministru Victor Ponta. Al patrulea set a fost donat de către Ambasada Federației Ruse la București Bibliotecii Academiei Române. Scanarea manuscriselor și documentelor aflate în Rusia a început în 2009 și ca mai dura, fiindcă mai sunt de prelucrat,13 manuscrise aflate la Sankt Petersburg și 75 de lăzi cu manuscrise și documente la Moscova. Trebuie remarcat că un alt set de documente scrise de Cantemir se află la Istanbul și doar câteva documente se află în România.

Dimitrie Cantemir

Portret în prima ediție a operei Descriptio Moldaviae (1716) Părinți Constantin Cantemir[1] Ana Bantăș  Frați și surori Antioh Cantemir  Căsătorit cu Casandra Cantacuzino Anastasia Trubetskaia Copii Maria Cantemir Constantin Cantemir Antioh Cantemir Smaragda Cantemir

·         1685: Domenico Scarlatti, compozitor italian (d. 1757). Domenico Scarlatti (* 26 octombrie 1685 în Napoli, Italia; † 23 iulie 1757 în Madrid, Spania), compozitor italian. S-a născut în același an cu Johann Sebastian Bach si Georg Friedrich Handel si avut o influenta importanta in evolutia muzicii, in special a celei pentru clavecin si piano forte.
* 1725: Jean-Pierre de Beaulieu Baron de Marconnay (germană Johann Peter Freiherr Beaulieu von Marconnay, n. 26 octombrie 1725, Lathuy, Brabant, Țările de Jos austriece; d. 22 decembrie 1819, Linz) a fost un Feldzeugmeister imperial, propietar al Regimentului Infanterie nr. 31 apoi în schimb nr. 58, și deținător al Crucii de Cavaler, de Comandor precum Mari Cruci al Ordinului Maria Terezia.

Beaulieu, care provenea dintr-o familie veche valonă, s-a alăturat armatei austriece în 1743, într-un regiment al Ducelui Francisc Ștefan de Lorena și a fost făcut căpitan deja în anul 1747. În anul 1757 a fost înaintat la gradul de maior și transferat la Statul Major pentru Cartiere.

Beaulieu a participat lângă Feldmareșalul Leopold von Daun în timpul Războiului de Șapte Ani. Atunci s-a remarcat în bătălia de la Kollin, în timpul asediului de la Schweidnitz, apoi în bataliile la Breslau pe 22 noiembrie și Leuthen pe 5 decembrie 1757, în eliberarea orașului Olmütz, la luptele de la Gera și Maxen prin o conducere eficiență și curajoasă ale coloanelor de atac atât de mult, că a fost onorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 5-a promovare de la 23 ianuarie 1760).^[2] Simultan cu această onoare, el a fost trecut la gradul de locotenent-colonel la Marele Stat Major și numit Baron de către împărăteasa Maria Terezia. Probabil a fost o prevaluare al unui tilu francez.^[3]

În timpul armistițiului îndelungat ce a urmat, Beaulieu a studiat artele frumoase la castelul său din actuala Belgie și a primit însărcinarea de a înfrumuseța castelurile imperiale de vacanță. De asemenea a folosit anii de pace pentru a colecta importante opere de artă și cărți vechi. În 1768 a fost angajat ca colonel la guvernul militar din Țările de Jos austriece la Mechelen.

Hartă istorică a Țării de Jos

Bătălia de la Fleurus 1794

Când a izbucnit revoluția din Brabant, generalul (Feldzeugmeister) Blasius Columban Baron von Bender și generalul de divizie (Feldmarschalleutnant) Maximilian Baillet Conte de Latour au fost însărcinați cu suprimarea ei. Dar înnăbușirea repede a revoltei a fost datorită în primul rând prudenței și curajului lui Beaulieu, care, cu rang din 14 martie 1789 general de brigadă (Generalmajor), condusese un corp de armată austriac. De aceea a fost decorat cu Crucea de Comandor al Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 5-a promovare de la 23 ianuarie 1760)^[2] și avansat definitiv la "Generalmajor" pe 31 mai 1790. Deja în ziua de 19 octombrie 1790 a fost numit înafara turului de rang general de divizie ("Feldmarschalleutnant").^[4] În timpul acestei revolte singurul fiu al generalului, care luptase ca căpitan sub el, a căzut. Când ia fost adus mesajul dureros în mijlocul bătăliei, el a răspuns ferm și calm: "Prieteni, acum nu este timpul de a plânge, ci de a învinge." („Freunde, es ist jetzt nicht Zeit zu weinen, sondern zu siegen.“)^[5]

Războiul revoluționar francez i-au sporit faima de strateg. În primăvara anului 1792 a fost numit deținător al Regimentului Infanterie nr. 31. Beaulieu a servit la izbucnirea Primului Război de Coaliție în aprilie 1792, ca comandant de divizie sub guvernatorul austriac al Olandei Austriece, Feldmareșalul Albert Prinț de Saxonia-Teschen. Deosebit de remarcat este faptul, că Beaulieu a avut determinarea de a fi primul general din Europa, care a implicat trupe revoluționare franceze într-o bătălie și le-a izgonit. Acest eveniment a avut loc la 28-29 aprilie 1792, când generalul a învins o armată franceză de invazie sub comanda generalului Armand Duce de Biron (aproximativ 7.500 de ostași) aproape de Mons la Quaregnon village. Din păcate, el n-a folosit victoria sa în suficiență, pentru că a renunțat la urmărirea inamicului. În lupta la Harelbeke (în sud-vest de Gent), la 23 iunie 1792, Beaulieu a bătut pe adversarul său, rezerva Armatei Franceze de Nord în frunte cu generalul Louis Duce de Châtelet, a renunțat din nou la o urmărire.^[6]

În bătălia de la Jemappes, pe 6 noiembrie 1792, Beaulieu a acoperit retragerea ca comandat al diviziei sale pe flancul stâng al armatei feldmareșalului Albert, format din trei batalioane de infanterie, cinci companii al Corpului Voluntar Sârbesc („Freikorps”) și un escadron de husari al Regimentului „Blankenstein” nr. 16, împotriva flancului drept francez sub comanda generalilor Pierre Riel Marquis de Beurnonville și Louis-Auguste Conte d’Harville. Bătălia a fost pierdută de către Prințul de Saxonia-Teschen, și ca urmare a acestei înfrângeri, Austria a pierdut în favoarea Franței regiunea „Țările de Jos” pentru prima dată.^[5].

La începutul campaniei din 1793 Beaulieu a comandat un corp de 13 000 de soldați la Arlon. El a luptat cu mare cinste și prudență în următoarele campanii și bătălii din 1793-1794 în Belgia împotriva generalului suprem Jean-Baptiste Jourdan. Beaulieu a comandat sub prințul ereditar Willem I al Țărilor de Jos una dintre principalele coloane în prima luptă de la Fleurus la 16 iunie 1794, și a ajutat pentru a decide aceasta victorioasă. În bătălia principală, a așa-numita a doua bătălie de la Fleurus, la 26 iunie 1794, el a poruncit sub comandantul austriac feldmareșalul Frederic Josias prinț de Saxonia-Coburg-Saalfeld, coloana a cincea împotriva armatelor franceze unite sub Jourdan. Beaulieu a dus trupele sale spre Lambusart și a provocat în liniile inamice multă confuzie și dezordine, înainte de a fi obligat, printr-o comanda explicită al feldmareșalului, să se retragă. Bătălia a fost pierdută.^[7] După Fleurus, împăratul Francisc al II-lea la decorat pentru realizările sale pe câmpul de luptă cu Marea Cruce a Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 34-a promovare de la 7 iulie 1794),^[2] de asemenea la numit proprietar al Regimentului Infanterie nr. 58, care devenise vacant. După ce prințul de Coburg a trebuit să demisioneze din funcția de comandant suprem, a fost înlocuit de Charles Joseph de Croix, conte de Clerfait. Beaulieu a fost numit sub el Șef al Statului Major la 21 august 1794

Bătălia la Montenotte 1796

În ziua de 4 martie 1796 generalul a fost avansat la gradul de Feldzeugmeister și Comandant Suprem Imperial al Armatei Lombarde, formată din 42 de batalioane și 24 de escadroane, cu 140 de tunuri, împreună 45.000 de ostași. La 17 martie al anului Beaulieu a preluat comanda acestei armate de la predecesorul său Oliver Conte de Wallis. Dar campania împotriva genialului Napoleon a avut să aibă o istorie nefericită: Subordonații lui au fost învinși de trupele franceze după rând, la Montenotte (11- 12 aprilie 1796), und generalul și-a întins linia prea mult, încercând să acopere Genova, la Millesimo (13- 14 aprilie 1796), Dego (14- 15 aprilie 1796) și Mondovi (22 aprilie 1796) și au suferit pierderi grele. Beaulieu însuși a fost bătut de Bonaparte la Podul de la Lodi pe 10 mai 1796. Astfel a pierdut Milano și Lombardia pentru Austria: Pentru a preveni unui asediu al cetății Mantova, care pentru Austria a fost extrem de importantă, Beaulieu și-a retras trupele într-o poziție mai defensivă traversând râul Mincio. Dar, deja la 30 mai 1796, Napoleon a trecut râul la Borghetto și a distrus apărarea austriacă împrăștiată și demoralizată. De aceea Beaulieu a fost nevoit să se retragă spre nord în Tirolia, și să perlase cetatea Mantova sorții ei. După atât nenoroc Beaulieu s-a și mai îmbolnăvit grav nemaiputând dirija armata. De aceea a fost rechemat pe 21 iunie la Viena, înlocuit provizoriu de generalul de divizie Michael von Melas, apoi de Feldmareșalul Dagobert Sigmund conte von Wurmser ca general pentru armata în Italia, al cărei sediu nou a fost Trento. ^[8]

Stema baronilor de Beaulieu

Beaulieu s-a retras la moșia sa în apropiere de Linz, unde sa dedicat marilor sale pasiuni, artei și arhitecturii.El a fost ulterior însărcinat cu decorarea palatelor imperiale.

Jean-Pierre de Beaulieu

·         1757: Karl Leonhard Reinhold, filosof austriac (d. 1823)

·         1759: Georges Jacques Danton (n. 26 octombrie 1759, Arcis-sur-Aube, Departamentul Aube - d. 5 aprilie 1794, Paris), avocat și om politic, a fost unul din conducătorii Revoluției franceze și conducătorul primului Comité de salut public (până în 10 iulie 1793). A fost cunoscut pentru talentul său oratoric. A fost fondator al Clubului cordelierilor, membru al Comitetului Salvării Publice și ministru de justiție după răscoala din 10 august 1792. Acuzat de moderație și de trădare de către robespierriști pentru că a cerut încetarea terorii, a fost în final ghilotinat.

Georges Jacques Danton era îndrăzneț și hotărât, un orator strălucit, dar totodată avea o fire oarecum dezechilibrată. Idealurile sale erau „libertatea și proprietatea”. Fiind întemnițat în închisoarea Luxemburg, Danton n-a plecat capul în fața dictatorului Robespierre. Vestitele lui fraze: „... cu 12 luni în urmă am propus să fie instituit acest tribunal revoluționar. Acum îmi cer scuze pentru asta de la Dumnezeu și de la oameni” și „Robespierre va urma după mine”, arată disperarea, dar și tăria de caracter a „gigantului” Revoluției franceze.

Georges Jacques Danton

* 1772: Aleksandr Mihailovici Turghenev (în rusă Александр Михайлович Тургенев; n. 26 octombrie 1772 – d. 1863) a fost un ofițer și oficial rus, guvernator civil al guberniei Tobolsk (1823–1825) și, pentru o scurtă perioadă de timp, guvernator al guberniilor Basarabia și Kazan. Ajungând la o vârstă înaintată, a lăsat niște memorii detaliate ale perioadei respective, deși destul de inexacte, datorită cărora astăzi este în primul rând cunoscut.

Guvernator al guberniei Tobolsk
În funcție 12 decembrie 1823 – martie 1825
Precedat de	Aleksandr Osipov
Succedat de	Dmitri Bantîș-Kamenski
Al 6-lea guvernator al autonomiei Basarabia
În funcție 17 ianuarie – 30 iulie 1828
Precedat de	Vasili Timkovski
Succedat de	Nikolai Prajevski
Guvernator al guberniei Kazan
În funcție 30 iulie – 27 decembrie 1828
Precedat de	Otto Rosen
Succedat de	Ivan Jevanov

·         1800: Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke, general prusac (d. 1891). A  fost timp de 30 de ani  Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg. Moltke a avut un rol hotărâtor în victoriile obținute de armata prusacă în războaiele cu Danemarca și războaiele franco-prusace care s-au încheiat cu Batalia de la Sedan (2 septembrie 1870), in urma careia Imperiul francez al  lui Napoleon al III-lea s-a prabusit.

Helmuth Karl Bernhard Graf

Generalul Helmuth von Moltke

·         1802: Miguel I al Portugaliei (d. 1866)

·         1807: Barbu Catargiu, jurnalist și politician român, prim-ministru al Principatelor Române (d. 1862). Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, București – d. 8 iunie S.N. 20 iunie 1862, București) a fost un jurnalist și politician român. A fost prim ministru al României în 1862 până când a fost asasinat pe data de 20 iunie a aceluiași an. Se pare că asasinul a fost Gheorghe Bogati.

Barbu Catargiu
Date personale Căsătorit cu rusoaica Caterina Parravicini Copii Marița căsătorită cu Louis Béclard, consulul Franței la București, (1859) Primul prim-ministru al României  În funcție 15 februarie 1862 – 8 iunie 1862 Succedat de Nicolae Kretzulescu

·         1820: S-a nascut Gheorghe Costa-Foru, om politic, profesor si jurist roman, primul rector al Universitatii din Bucuresti; (d.28.11.1876). A fost doctor în drept la Sorbona, cu experiență universitară în Saxonia si Austria si autorul unui studiu asupra sistemelor europene de educație contemporană, studiu prezentat Caimacamului Tarii Romanesti Alexandru D. Ghica. Pe baza acestui studiu se începe organizarea pe baze moderne a învățământului superior românesc. Tot el a intervenit  pe lângă Caimacam pentru începerea lucrărilor la clădirea palatului Universitatii din Bucuresti. A fost numit primul rector al Universitatii din Bucuresti, prin decret al domnitorului Al.Ioan Cuza. Este considerat împreună cu Vasile Boerescu unul dintre pionierii Dreptului Penal   în România. Între 1871 și 1873 a  îndeplinit funcția de ministru de externe iar din 1873 a servit ca agent diplomatic al Romaniei la Viena. A fost membru al Partidului Liberal, aripa moderată.

·         1841: S-a nascut  Theodor Ritter von Oppolzer, astronom austriac, originar din Boemia („Catalogul eclipselor”); (d.26.12.1886). A devenit celebru in 1887 in urma publicarii cartii Canon der Finsternisse, in care cataloga in jur de 13ooo de eclipse solare si lunare incepand cu anul 1207 pana in anul 2161. Un asteroid si un crater lunar poarta numele sau.

·         1844: S-a nascut Nicolae Beldiceanu, poet roman (“Doine”, “Poliritmice”, “Tala”) ; (d.02.02.1896). A fost un poet din cercul „Junimii”, arheolog, numismat şi epigrafist amator, renumit pentru săpăturile de la Cucuteni, ca şi pentru colecţia sa de monede străvechi; era tatăl poetului Nicolae N. Beldiceanu.

* 1849: Ferdinand Georg Frobenius (n. 26 octombrie 1849 - d. 3 august 1917) a fost un matematician german, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul ecuațiilor diferențiale și al teoriei grupurilor. De asemenea, Frobenius a fost primul care a demonstrat teorema Cayley-Hamilton.

Absolvent al Universității Humboldt din Berlin și al Universității din Göttingen, în 1874 este numit profesor în cadrul Universității Humboldt, iar în anul următor la Politehnica din Zürich. A fost membru în Academia de Științe din Berlin.

Activitatea sa se referă la algebra modernă, unde a adus contribuții deosebite, la teoria numerelor, teoria matricelor, teoria grupurilor finite și exprimarea lor prin matrice, precum și la geometrie. A dezvoltat teoria corpurilor de numere algebrice, descoperite de Ernst Kummer.

S-a mai ocupat și cu reprezentările cvasiconforme.

Problema care l-a făcut celebru constă în studiul posibilității demonstrării faptului că, luând în grupul Galois, o clasă oarecare de substituții, se poate afirma întotdeauna existența unei infinități de numere prime care îi aparțin.

A definit densitatea mulțimilor de numere prime aparținând la secțiuni de substituții, adică mulțimilor de substituții conjugate cu toate puterile unora și acelorași substituții. Frobenius nu a reușit să definească densitatea pentru clase repetate. În 1878 a demonstrat că corpul cuaternionilor este singurul corp necomutativ de dimensiune finită.

De numele său se leagă mai mulți termeni matematici cum ar fi:

• algebra Frobenius
• metoda Frobenius
• norma Frobenius
• numărul lui Frobenius
• teorema de integrabilitate a lui Frobenius
• teorema lui Frobenius
• indicatorul Frobenius-Schur
• lema Cauchy-Frobenius
• teorema Perron-Frobenius.

Scrieri:

• 1896: Über Gruppencharacter ("Asupra caracterelor grupurilor");
• 1734: Artificiorum algebraicorum elementis analyseos finitorum Wolfianis comprehensorum Deleatio (Helmstad);
• 1746: Encyclopedia mathematica immemorialis (Helmstadt);
• 1750: Historica et dogmatica Canonica Trigonometricii Dilucidatio.

Ferdinand Georg Frobenius

·         1850: Grigore Tocilescu, istoric, arheolog român (d. 1909). S-a  ocupat de studiul civilizaţiilor preromane de pe teritoriul României şi a fost întemeitor al Şcolii româneşti de arheologie. A fost membru titular al Academiei Române din 1890, vicepreşedinte al acestui for între anii 1896-1898 şi 1907-1909.

·         1850: Emanoil Bardasare, pictor român (d. 1935)

·         1856: S-a născut istoricul Dimitrie Onciul, considerat creatorul şcolii critice în istoriografia română; întemeietorul (1922) şi primul preşedinte al Comisiei Consultative Heraldice, conducător al Arhivelor Statului din Bucureşti (1900-1923), membru titular al Academiei Române din 1905, preşedinte al acestui for între anii 1920 – 1923; (m. 20 martie 1923, Bucuresti). Este considerat creatorul şcolii critice în istoriografia română. Născut la Straja, in Bucovina, Dimitrie Onciul şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Cernăuţi, continuându-şi specializarea la Viena, unde a făcut studii de epigrafie latină, diplomatică, paleografie şi sigilografie. La sfârşitul anului 1884, Dimitrie Onciul îşi ia doctoratul în filosofie, la Universitatea din Cernăuţi, cu teza la care lucra de mai mulţi ani intitultă „Despre începuturile fiinţei de stat româneşti” (Uber die Anfänge des romänischen Staatswesens). Întors în ţară, a fost profesor la liceul şi Şcoala Normală din Cernăuţi, unde a predat istoria şi limba română. În 1896, Dimitrie Onciul a venit la Universitatea din Bucureşti ca profesor de istorie veche a românilor,iar între 1919 – 1923, a fost decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie. Între 1900 şi 1923, Dimitrie Onciul a fost directorul Arhivelor Statului din Bucureşti. S-a ocupat de problema originii românilor, demostrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părţi ale Dunării şi respingând teoria migraţiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică. De numele său se leagă şi înfiinţarea Comisiei Consultative Heraldice, căreia i-a fost şi întâiul preşedinte.

·         1861: Demetriu Radu (n. 26 octombrie 1861, Uifalău, azi Rădești, Alba - d. 8 decembrie 1920, București) a fost între 1897-1903 episcop greco-catolic al Eparhiei de Lugoj, iar în perioada 1903-1920 episcop al Eparhiei de Oradea Mare.

A murit la 8 decembrie 1920 în atentatul cu bombă din Senatul României, atentat pus la cale de Max Goldstein și de complicii acestuia, Saul Osias și Leon Lichtblau. În afară de episcopul Demetriu Radu, ca urmare a atentatului au murit și ministrul justiției, Dimitrie Greceanu, și senatorul Spirea Gheorghiu, aceștia din urmă decedând în spital.

Episcopului Demetriu Radu i s-au făcut „funeralii naționale ca unui martir național”.^[1] A fost înmormântat în biserica ctitorită de el în localitatea natală.

·         1869: Washington Luís Pereira de Sousa, politician brazilian (d. 1957)
* 1873: Dumitru Nanu (n. 26 octombrie 1873, Câmpulung-Muscel – d. 12 februarie 1943, București) a fost un poet și un traducător român.

Poetul și traducătorul Dumitru Nanu s-a născut la 26 octombrie 1873, în ziua de Sfântul Dumitru, de unde numele, fiind unul dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Nanu și ai Zoiei Hristudos. După învățătura primară la Câmpulung-Muscel, a urmat liceul Matei Basarab și liceul Sf. Sava din București. Licențiat al Facultății de Drept din București, urmează cursurile școlii veterinare. În 1891 debutează în literatură cu volumul de poezii „Nocturne“. Începuturile lui literare se anunță promițătoare, revista „Foaie interesantă“, la conducerea căreia ajunge, începând cu numărul 21, și George Coșbuc, îl publică în două rânduri, la un interval relativ mic, în numerele 31 și 37 din 1897. Răsfoind paginile revistei „Carmen“, tribună a cenaclului macedonskian, Mihail Sadoveanu va mărturisi într-o epistolă din 1898, către Enric Furtună, că revista îi produse „o impresie bună.“ Dintre colaboratori, alături de Gheorghe Silvan și Panait Cerna, îl remarcă și pe Dumitru Nanu, de care vorbește și în 1901 al săptămânalului literar „Revista Modernă“ : „Este o poezie de D. Nanu, bună.“ Între 1903 și 1906 poetul va funcționa ca profesor suplinitor de limba franceză în Bacău și Bârlad. Mai târziu, el va funcționa la revista „Făt-Frumos“, avându-i ca fondatori pe Gheorghe Tutoveanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldoveanu, Ioan Adam și Alexandru Mândru. Revista își propune să promoveze o literatură cu înalte virtuți educative, bucurându-se, prin exclusivismul inspirației, de întreaga aprobare a lui Nicolae Iorga. Aici, Dumitru Nanu publică, chiar din primul număr al revistei, unele din poeziile sale, de acum cuprizând „acorduri memorabile“, după aprecierea lui George Călinescu. În viață va îndeplini funcții diverse, unele fără legătură cu literatura. În 1904 avea o însărcinare la Galați,inspecta băncile sătești din Județul Covurlui și împărțea în gara Ghibărțeni hrana pentru trei luni la țăranii sinistrați de secetă și inundații. În primăvara lui 1905 era secretarul lui Hurmuzescu în Ministerul Instrucțiunii. În iulie lăsase postul și era secretarul fratelui său, celebrul doctor Ion Nanu-Muscel. Împreună cu Păstorel Teodoreanu,Mihail Dragomirescu și Otilia Cazimir primesc în 1937 Premiul național de literatură. Fără să fie un scriitor prea disputat, D. Nanu s-a bucurat însă de o oarecare apreciere din partea multor oameni de litere ai vremii, fiind prețuit pentru modestia și sinceritatea relațiilor cu aceștia. Poetul a trăit discret și modest, lasând contemporanilor de care s-a despărțit la vârsta de 70 ani.

Opera:

• Nocturne, 1891;
• La focul rampei, 1906;
• Ispitirea de pe munte, 1914;
• Isus vă cheamă, 1923;
• Mișcarea de la Biserica Sf. Ștefan, 1924;
• La mielul alb, 1925;

Dumitru Nanu

·         1875: S-a născut in localitatea Cața, Brașov, istoricul Ioan Ursu, militant pentru desăvârşirea statului naţional unitar român. In 1918 a plecat într-o misiune universitară română la Paris, a făcut parte din Comitetul Naţional al Unităţii Române, activitate continuată în Italia, unde a contribuit la înfiinţarea Legiunii Române; membru corespondent al Academiei Române din 1910 (m. 6 octombrie 1925, Brasov).

·         1872: Petre P. Negulescu (n. 14 octombrie / 26 octombrie 1872, Ploiești - d. aprilie 1951, București) a fost un filosof și om politic român, membru titular al Academiei Române (1936)

Se naște la Ploiești, unde a absolvit clasele primare și studiile liceale. În 1889, Negulescu se înscrie ca student al Facultății de Științe a Universității bucureștene, dar, audiind o prelegere a lui Titu Maiorescu, se înscrie la Facultatea de Litere.

În anul universitar 1889-1890 e remarcat, ca student eminent, de T.Maiorescu. Profesorul îi mai selectase pe C.Rădulescu-Motru, S.Mehedinți, Mihail Dragomirescu, Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, I.Al.Brătescu-Voinești. Îi primea în casa lui, vestită, din strada Mercur 1, într-un cenaclu anume organizat, le supraveghea și stimula lecturile, pregătindu-i pentru a-i urma direcția și a le preda conducerea Convorbirilor literare.

P.P. Negulescu devine licențiat universitar. Teza de licență, Critica apriorismului și a empirismului, e publicată în volum. În același an, la cererea lui T. Maiorescu, publică studiul antigherist Psihologia stilului, în Convorbiri literare (în 1895 în volum).

În 1893 Maiorescu îi obține lui Negulescu (și lui M. Dragomirescu) o bursă de studii în Germania și Franța. Negulescu redactează, la Paris, studiul, tot antigherist și scris tot la sugestia lui Maiorescu, Impersonalitatea și morala în artă.

Reîntors în țară e numit, la intervenția Profesorului, conferențiar de filosofie la Universitatea din Iași.

În 1895, P.P. Negulescu, împreună cu ceilalți colegi de generație, preia conducerea celei mai importante reviste a țării, Convorbiri literare. Tot în acest an adună în volum ultimele două studii de estetică antigheristă, cu titlul Polemice.

În 1896 publică, în Convorbiri literare, studiul Filosofia în viața practică. Cu această bibliografie –și fără doctorat- devine profesor titular la Catedra de istoria filosofiei și logică, la Universitatea din Iași. În 1900, în volumul omagial "Titu Maiorescu" îi apare studiul Rolul ideilor în progresul social.

Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (vol.II în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor.

În 1934 publică Geneza formelor culturii și în 1936 e ales membru titular al Academiei Române. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare în 1944.

În 1940, autoritățile antonesciene îl pensionează, forțat, din învățământ (avea numai 68 de ani). Odată cu el sunt pensionați și C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu.

În 1941 începe publicarea monumentalei lucrări Istoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare în 1944, iar al cincilea, postum, în 1971.

Bombardamentele asupra Bucureștiului din 1944 îi distrug casa și biblioteca. Se stinge din viață, la venerabila vârstă de 79 de ani în aprilie 1951. Ultimii ani i-a trăit în sărăcie lucie, uitat și izgonit din Academie.

Are marcate atitudini de disociere față de opțiunea oficială a partidului său –Partidul Conservator- de politica favorabilă Puterilor Centrale.

În 1917 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu iar în 1919 este ales senator pe listele Partidului Poporului.

În 1922 publică lucrarea Reforma învățământului, materializare intențională a lui Negulescu de a realiza o reformă a învățământului românesc.

Revine, în martie 1926, titular, în noul guvern Averescu, la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Tot în 1926, publică lucrarea Partidele politice la Editura Cultura Națională, din București.

În august 1927 este ales președinte al Camerei Deputaților. E ultima sa demnitate politică.

·         1879: S-a nascut  Leon Troţki (Lev Davidovici Troţki), revolutionar marxist  rus de etnie evreiasca, autorul volumelor „Revoluţia trădată” şi „Stalin”, ambele lucrări antistaliniste. Data nașterii sale conform calendarului gregorian este 7 noiembrie   – aceiași zi cu cea a izbucnirii revolutiei bolsevice. A fost asasinat in Mexic, la ordinul lui Stalin si a murit in ziua de 20.08.1940.
* 1893: Luigi Carlo Borromeo (n. 26 octombrie 1893, Graffignana,^[1] – d. 4 iulie 1975, Pesaro) a fost un episcop catolic italian, episcop auxiliar al Diecezei de Lodi din 1951 până în 1953, iar apoi episcop al Diecezei de Pesaro^[2] din 1953 până în 1975.

El a participat la toate cele patru sesiuni ale Conciliului Vatican II și a făcut parte din grupul conservator Coetus Internationalis Patrum.

În 1971, când era episcop de Pesaro, a inaugurat noua parohie dedicată Sf. Carlo Borromeo.^[3]

A murit la Pesaro în 1975 și a fost înmormântat în catedrală, în ultima capelă de pe dreapta.

* 1894: Silvia Creangă (n. 26 octombrie 1894, Adâncata, Suceava - d. 31 martie 1952, București) a fost o femeie-matematician român. A fost prima femeie din România care și-a dat doctoratul în matematici.

A fost mai activă ca profesoară decât ca cercetătoare.

A urmat școala primară la Piatra Neamț, apoi s-a înscris la Școala Centrală de Fete din București, ca să continue studiile medii la Liceul Național din Iași, pa care le încheie în 1913.

În 1917 este absolventă a Facultății de Științe din Iași, unde a avut ca profesori pe Alexandru Myller, Vera Myller și Victor Vâlcovici. În 1920 și-a susținut examenul de capacitate pentru învățământul secundar. În 1925 își dă doctoratul cu o teză intitulată: Direcții ciclificabil conjugate. Curbe cu curbură normală constantă.

Începând cu 1920 predă la Liceul de fete din Bacău, ca apoi să fie numită profesoară de matematici la Liceul Oltea Doamna din Iași, funcție pe care a deținut-o timp de 24 de ani (până în 1944).

Concomitent a fost numită asistentă la Seminarul de Matematică al Facultății de Științe din Iași.

În 1926 a urmat un curs de specializare la Pisa.

S-a încadrat în cercetare la Școala de Matematică din Iași, publicând studii și articole originale de geometrie, fiind autoare de culegeri de probleme de matematică pentru uzul școlilor.

În 1944 intră ca profesoară în București la un liceu de fete.

Silvia Creangă

·         1901: Constantin C. Giurescu (n. 13/26 octombrie 1901, Focșani – d. 13 noiembrie 1977) a fost un istoric român, membru al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Este fiul lui Constantin Giurescu și tatăl istoricului Dinu C. Giurescu.

Constantin C. Giurescu și-a făcut studiile secundare și superioare la București, ajungând profesor universitar în 1926. În 1931 a fondat Revista istorică română. A fost alături de Gheorghe Brătianu și Petre P. Panaitescu un reprezentant important al curentului „Școala nouă de istorie”, care s-a remarcat prin opoziția făcută generației anterioare, reprezentată îndeobște de N. Iorga.

La capătul anilor '30 a fost un aderent al Dictaturii regale, deținând mai multe funcții importante în stat. A fondat și a condus Institutul de istorie națională din 1941 până în 1948. În 1948 a fost înlăturat din universitate, iar între 1950 și 1955 a fost deținut politic, în infama închisoare de la Sighet. A fost reabilitat ulterior, revenind în facultate (1963) și fiind primit în Academie (1974).

Biografie în date:

• A urmat clasele primare și liceul la București;
• Și-a luat licența și doctoratul tot la București;
• A făcut studii la Paris;
• Asistent al Muzeului Național de antichități București: octombrie 1920 - 1 ianuarie 1926;
• Profesor la liceul din Focșani;
• Membru al Școalei Române din Franța: octombrie 1923 - octombrie 1925;
• Conferențiar suplinitor în 1926;
• Profesor agregat la 1 martie 1927;
• Director al Fundației Ion C. Brătianu: 1927 - 1930;
• Liberal georgist și deputat: 1932 - 1933;
• Directorul Revistei istorice române 1933;
• Rezident Regal al ținutului Dunărea de Jos: februarie 1939;
• Ministru al F.N.R.: 28 septembrie 1939 - 4 martie 1940;
• Arestat la 6 mai 1950;^[2]
• Sosit la Închisoarea Sighet;^[2] în timpul detenției a fost de două ori grav bolnav de icter, în 1951 și 1954.
• Eliberat din pușcărie la 5 iulie 1955, cu domiciliu obligatoriu la Măzăreni pe 60 de luni.

Constantin C. Giurescu este autorul primelor studii importante și bine documentate asupra problematicii Sfatului domnesc și a dregătoriilor boirești, în două cărți, Contribuțiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV și XV (1927) și Noi contribuțiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV și XV (1926), depășind astfel contribuțiile aduse anterior de Dimitrie Onciul, Alexandru D. Xenopol și N. Iorga în domeniu

Opera:

• Legiuirea lui Caragea, un anteproiect necunoscut, București 1923
• Les manuscrits roumains de la bibliothèque nationale, Paris 1925
• Considerații asupra istoriografiei românești în ultimii 20 ani, Văleni 1926
• Contribuțiuni la studiul marilor dregători în sec. XIV și XV, 1926
• Un manuscript miscelaneu, 1926
• Uciderea vizirului Mohammed Tobani Buiuc, 1926
• Nicolae Milescu Spătarul, 1927
• Organizarea financiară a Țării Românești, 1927
• Une relation inedite sur la campagne de Pierre le Grand en Moldavie, 1927
• Din istoria nouă a Dobrogei, 1928
• Despre Vlahia Asăneștilor, 1931
• Statut de l'Institut balcanique de recherches historiques, 1932
• Istoria Românilor I-IV
• Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă (1359 - 1595), Întocmit de Grigore Ureche Vornicul și Simion Dascălul. Ediție comentată de Constantin C. Giurescu, Craiova: Editura Scrisul Românesc, 1934
• Die europäische Rolle des rumänischen Volkes, București: Editura Dacia, 1941
• Siebenbürgen: geschichtlicher Überblick, București: Institut für Rumänische Geschichte, 1943
• Principatele române la începutul secolului al XIX-lea, București: Editura Științifică, 1957
• Viața și opera lui Cuza Vodă, București: Editura Științifică, 1966
• Cândea, Virgil; Giurescu, Constantin C.; Malița, Mircea (1966), Pagini din trecutul diplomației românești, București: Editura Politică
• Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, București: Editura pentru Literatură, 1966
• Transilvania în istoria poporului român, București: Editura Științifică, 1967
• Istoricul podgoriei Odobeștilor: din cele mai vechi timpuri pînă la 1918, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969
• Giurescu, Constantin C.; Giurescu, Dinu (1971), Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi, București: Editura Albatros
• Contribuții la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române pînă la 1848, București: Editura Științifică, 1972
• Amintiri, București: Editura Sport-Turism, 1977
• Probleme controversate în istoriografia română, București: Editura Albatros, 1977
• Jurnal de călătorie, București: Editura Sport-Turism, 1977
• Târguri sau orașe și cetăți moldovene: din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, București: Editura Enciclopedică, 1997

Constantin C. Giurescu

Părinți Constantin Giurescu  Copii Dinu C. Giurescu

·         1907: S-a nascut Vasile Vasilache, compozitor şi actor de revistă român. În perioada interbelică a făcut parte, împreună cu Nicolae Stroe, din cuplul umoristic Stroe şi Vasilache. Prima emisiune “Ora veselă” s-a transmis la Radio Bucureşti pe data de 9 ianuarie 1929. A murit în bombardamentul din 4 aprilie 1944 (n. Husi, Vaslui; (d. 04.04.1944).

·         1911: Mahalia Jackson, interpretă americană de gospel și jazz (d. 1972)

·         1912 - S–a născut Valerian C. Popescu, medic, membru corespondent al Academiei Române.

·         1912: Don Siegel, regizor american (d. 1991)

·         1914: Jackie Coogan, actor american, copil vedetă al cinematografului mut (d. 1984)

·         1916 - S-a născut François Mitterand. François Mitterrand (n. 26 octombrie 1916 Jarnac – d. 8 ianuarie 1996, Paris), președinte al Franței între anii 1981-1995; între anii 1981-1995. Mitterand a evoluat din punct de vedere ideologic de la poziţia socialismului reformator la aceea a pragmatismului caracteristic unui reprezentant al naţiunii, susţinător al rolului cheie, din punct de vedere militar şi cultural, pe care Franţa era chemată să-l joace în arena internaţională. Alături de Germania, Franţa lui Mitterand a ocupat un loc de frunte în cursa pentru Europa unită.

François Mitterrand

Părinți Joseph Mitterrand[*] Yvonne Lorrain[*]  Frați și surori Jacques Mitterrand[*] Robert Mitterrand[*]  Căsătorit cu Danielle Gouze Copii Pascal Mitterrand Jean-Christophe Mitterrand Gilbert Mitterrand Mazarine Pingeot Al 21-lea Președinte al Franței În funcție 10 mai 1981 – 17 mai 1995 Precedat de Valéry Giscard d'Estaing Succedat de Jacques Chirac Ministru al Justiției În funcție 31 ianuarie 1956 – 12 iunie 1957

·         1919: Mohammad Reza Pahlavi, ultimul șah în Iran (d. 1980)

·         1920: S-a născut folcloristul Adrian Fochi, autorul monumentalei lucrări de referinţă, „Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte” (1964). Este de asemenea autorul unor importante studii axate îndeosebi pe cercetarea comparată a folclorului popoarelor sud-est europene; (m. 1985).

S-a născut la data de 26 octombrie 1920 în Cernăuți, pe atunci în Regatul României.

Între 1926-1940 urmează școala normală de învățători din Cernăuți.

Între 1938-1940 urmează studiile universitare la Cernăuți (filologie romanică), iar între 1940-1946 la Universitatea din București (filologie modernă).

Între 1946-1947 este asistentul catedrei de limbă italiană a Facultății de Litere din București.

Între 1947-1948 este profesor suplinitor de limbă franceză la Râșnov, iar între 1948-1950 este profesor de limbă română la Conțești-Răcari.

Între 1949-1953 predă limba română la școala profesională de pielărie a Ministerului Industriei Ușoare și la școlile de meșteri și de calificare din cadrul aceluiași minister.

Între 1957-1964 este documentarist la Institutul de Folclor din București.

În 1959 ajunge redactor la Bibliografia internațională de Etnografie și Folclor (SIEF), iar din 1960 la Revista internațională de documentare etnografică și folclorică „Demos” din Berlin.

În 1964 ajunge cercetător la Institutul de studii sud-est europene din București.

În 1966 devine membru în Comisia internațională pentru studierea cântecului popular din Balcani.

În 1970 obține doctoratul la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, cu teza G. Coșbuc și cultura populară, conducător științific fiind Ovidiu Papadima.

Între 1975-1982 revine ca cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor, de unde iese la pensie.

A colaborat cu mai multe publicații periodice, printre care „Analele Academiei R.S.R.”, „Anuarul de Folclor”, „Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice”, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, „Bulletin”, „Cahiers roumains d'etudes litteraires”, „Convorbiri literare”, „Demos” (Berlin), , „Informația Bucureștiului”, „Limbă și literatură”, „Luceafărul”, „Memoriile Secției de Științe Filologice”, „Literatură și Arte”, „Noradno stvaralastvo” (Belgrad), „Osterreichisches Osthefte” (Viena), „Ramuri”, „Revista de Etnografie și Folclor”, „Revista Muzeelor”, „Revista Unesco”, „Revue roumaine”, „România literară”, „Scânteia”, „Serta Slavica” (München), „Steaua”, „Vatra” ș.a.

* 1923: Gavril Creța (n. 26 octombrie 1923, Arad – d. 10 decembrie 2014, Timișoara) a fost un inginer român care a realizat proiectarea turbinelor cu abur fabricate la Uzina Constructoare de Mașini Reșița, devenind apoi profesor universitar la Facultatea de Mecanică a Universității Politehnica Timișoara.

Gavril Creța s-a născut la 26 octombrie 1923 în Gai, actual cartier al Aradului. Tatăl său, Florian, a fost funcționar la CFR, iar mama sa, Rozalia, casnică. A urmat cursurile liceului „Moise Nicoară” din Arad, pe care l-a absolvit în 1942. În continuare a urmat cursurile Școlii Politehnice din Timișoara, specialitatea electromecanică, ca bursier al Uzinelor și Domeniilor de Fier din Reșița. În 1947 și-a susținut proiectul de diplomă cu calificativul „Magna cum laude”. În 1970 devine doctor inginer, titlul tezei de doctorat fiind Contribuții la studiul ventilelor monoscaun cu difuzor ale turbinelor cu abur

După absolvirea cursurilor universitare, Gavril Creța s-a încadrat la Uzina Constructoare de Mașini Reșița (UCMR), unde, una dintre primele sale lucrări a fost turbinele de la amenajarea hidroenergetică Crăinicel, pe Bârzava,^[3] lucrare realizată împreună cu colegul său de facultate ing. Alexandru Bitang, care avea să devină director general al UCMR. Lucrarea a fost totodată și lucrarea sa de diplomă. Proiectul prezinta o soluție originală pe plan mondial: două rotoare de turbine hidraulice tip Pelton dispuse în aceeași carcasă, care prelucrau căderile de apă a două râuri cu debite și căderi diferite, cuplate la un generator electric comun.^[2]

În 1949 a realizat un grup convertizor de frecventa 50/42,5 Hz, de 8750 kW, lucrare pentru care a primit Premiul de Stat clasa I. Ulterior tot el a inversat sensul de funcționare, dinspre rețeaua de 42 Hz spre cea de 50 Hz.^[2]

Începând cu 1950 se va specializa în turbine cu abur. Ca inginer proiectant, iar mai apoi ca șef serviciu proiectare al UCMR^[4] va realiza proiectele celor peste 170 de turbine cu abur, cu puteri între 1 și 50 MW, fabricate la UCMR de-a lungul unui sfert de secol. Prin această activitate Gavril Creța este și va rămâne un simbol al creației tehnice al uzinelor din Reșița.^[3]

Începând cu anul 1951 își desfășoară activitatea și în cadrul Institutului Politehnic Timișoara, Facultatea de Mecanică, în calitate de cadru didactic. Din 1962 această activitate va deveni exclusivă.^[4] În 1973 obține gradul de profesor universitar. Absolvenții formați de el își desfășoară și astăzi activitatea în uzine din România, Germania, Franța, Statele Unite și Canada.^[3]

O realizare mai puțin cunoscută a sa, datorită secretului, a fost un turbocompresor pentru hidrogen sulfurat, destinat cercetărilor de punere la punct a tehnologiei originale românești de obținere a apei grele. Turbocompresorul necesita o etanșare sprecială, totală. Rotorul acestui turbocompresor, lucrând la 8000 de rotații pe minut a fost realizat în atelierele Facultății de Mecanică din Timișoara, restul compresorului fiind realizat de beneficiar.^[2]

În 1985 s-a pensionat, continuându-și activitatea ca profesor consultant, conducător de doctorat. A decedat în 10 decembrie 2014, fiind înmormântat în cimitirul din Calea Lipovei, Timișoara.^[5]

A fost:^[4]

• Membru în Comisia de Stat pentru Sistemul Energetic Național (1971–1973);
• Membru în Consiliul Tehnico-Economic, ramura energiei electrice (1976–1977).

Lucrări publicate:

• Turbine cu abur și cu gaze, edițiile din 1973 (Litografia UPT), 1981 (Editura Didactică și Pedagogică), 1995 (Editura Tehnică ISBN: 973-31-0965-7);
• Etanșări, împreună cu Cristea, V., Dragne, I. D., Ardeleanu, P. Editura Tehnică, 1973
• Manualul inginerului termotehnician, sub coordonarea lui Popa B., vol. 2, capitolele de turbine cu abur și turbine cu gaze, Editura Tehnică, 1986
• Turbine cu abur - montare, protecția suprafețelor, exploatare, Editura Politehnica, 2004, ISBN: 973-625-174-8.
• Tratat de Turbine cu abur și cu gaze, Editura AGIR, 2011, ISBN: 978-973-720-367-0.
• Numeroase articole științifice.

Gavril Creța

Gavril Creța în 2008

* 1924: Johanna Martzy (n. 26 august 1924, Timișoara, România - d. 13 august 1979, Zürich, Elveția) a fost o cunoscută violonistă maghiară în deceniile al patrulea și al cincilea ale secolului al XX-lea.

Urmează în orașul natal cursuri de vioară sub îndrumarea celui mai cunoscut violonist al acelui timp, Josef Brandeisz (1896-1978), fost elev al lui Hubay Jenö (1858-1937), care o va recomanda fostului său profesor pentru desăvârșirea tehnicii violonistice. La vârsta de 10 ani ajunge la Budapesta, este îndrumată de fostul elev al celebrului Joachim, iar după decesul acestuia, trece la clasa lui Ferenc Gabriel. Debutează la 13 ani cu Budapest Philarmonic Society Orchestra sub conducerea lui Willem Mengelberg. Oficial termină cursurile conservatorului budapestan în anul 1942.

Pe timpul celui de al Doilea Război Mondial a fost internată într-un lagăr din Austria, pe motive etnice, mama sa supraviețuind holocaustului în capitala Ungariei.

În anul 1947 ia premiul întîi la concursul internațional de la Geneva.

În 1947 părăsește Ungaria și se stabilește în Elveția. După căsătoria cu Béla de Csillery, va locui alternativ în Elveția și în Marea Britanie, unde soțul său lucra.

In 1959 divorțează de acesta și se va căsători cu Daniel Tschudi în anul 1960.

Va concerta pentru prima dată în Anglia la 1953 și în SUA la 1957.

Începând cu 1950 va înregistra la EMI, Deutsche Gramophon, Columbia, Universal Music LLC, etc.

Va fi solistă sub conducerea dirijorilor Georg Solti, Eugen Ormandy, Otto Klemperer, Igor Markevitch, Paul Kletzky, Ernest Ansermet, ș.a.

După 1994 înregistrările sale vor fi reluate pe CD. Discografia sa conține înregistrări individuale, dar și colaborări cu alți muzicieni, în mare parte de etnie maghiară. Interpretările sale au aprecieri controversate, dar dincolo de acestea, conform comentatorilor ei, merită atenție.

Moare de cancer în anul 1979, boala împiedecând-o să accepte solicitările de a concerta.

* 1928: Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928, Codreanca, județul interbelic Orhei, azi în raionul Strășeni - d. 9 octombrie 2012) a fost un poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, publicist, redactor, director, romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova.

Aureliu Busuioc s-a născut pe 26 octombrie 1928 în satul Codreanca din județul interbelic Orhei.^[2][3] Provine dintr-o famile de învățători. A urmat liceul „T. Boga” din Timișoara. A învățat și la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu, pe care a abandonat-o în timpul examenelor finale pentru a fi "repatriat".^[4] Revine în Moldova în 1949. Studiază la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Publică epigrame, parodii, poezii umoristice în ziarul „Tinerimea Moldovei” și revista „Chipăruș”. Are un debut dublu – placheta pentru copii „La pădure” (1955) și volumul de versuri satirice „Prafuri amare” (1955). Editează ulterior plachetele: „Piatra de încercare” (1958), „Firicel de floare rară” (1961) și „Aventurile lui Nătăfleață” (1961), „Cizmele cocostîrcului” (1967), „Marele rățoi Max” (1968), ultimele destinate copiilor. În 1966 publică romanul „Singur în fața dragostei”, manifestându-se și ca romancier. A fost șef de sector la ziarul „Moldova socialistă”, redactor-șef adjunct la revista „Chipăruș”, redactor-șef la ziarul „Tinerimea Moldovei”, consultant literar, iar în 1977-1987 secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Traduce din literatura rusă și universală, din operle scriitorilor Alexandru Blok, Anton Cehov, Nicolai Gogol, Alexandr Pușkin, Alexandr Griboedov, Maxim Gorki, Mihail Șolohov, Sándor Petőfi, O. Henry, Byron, ... .

Romanul său "Singur în fața dragostei" (1966) a fost ecranizat la Moldova-film. A fost de asemenea autor al mai multor scenarii de film.

S-a stins din viață pe 9 octombrie 2012, în locuința sa

Operă:

Ficțiune, romane

• 1962 - Călătorie în aprilie
• 1966 - Singur în fața dragostei
• 1973 - Unchiul din Paris, ediția întăi, editura Cartea Moldovenească, Chișinău
  • 1981 - Unchiul din Paris, ediția a doua, editura Literatura Artistică, Chișinău
  • 2003 - Unchiul din Paris, ediția a treia, editura Litera, Chișinău
  • 2013 - Unchiul din Paris, ediția Editura Cartier ^[6]
• 1979 - Vreau să cânt
• 1986 - Local - ploi de scurtă durată
• 1989 - Cursa
• 1997 - Lătrând la lună
• 1999 - Pactizând cu diavolul - traducere în cehă^[7]
  • 2013 - Pactizând cu diavolul ^[8]
• 2003 - Spune-mi Gioni
• 2006 - Hronicul găinarilor
• 2012 - Și a fost noapte ...
• 2013, octombrie - Pactizând cu diavolul - ediția Editurii Cartier ^[9][10]

Dramaturgie

• 1969 -- Radu Ștefan, întâiul și ultimul ^[11]
• Și sub cerul acela ^[12]

Documentare, filmografie

• 1973 - Strugurii care aduc fericirea
• 1974 - Stăpânii pământului

Poezie

• 1955 - Prafuri amare
• 1955 - La pădure, plachetă de versuri
• Piatra de încercare
• Firicel de floare rară
• Dor
• Poezii

Aureliu Busuioc

·         1928 - S–a născut regizorul brazilian Nelson Pereira Dos Santos.

·         1931 - S–a născut graficianul Mircea Bălău.

* 1931: Igor Fiodorovici Maslennikov (rusă И́горь Фёдорович Ма́сленников) (n. 26 octombrie 1931, Nijni Novgorod) este un regizor rus. A regizat 6 filme cu Sherlock Holmes (Seria Aventurile lui Sherlock Holmes și ale dr. Watson).

Igor Maslennikov

·         1932: Dumitru Rucăreanu (n. 26 octombrie 1932, Ghimbav, județul Brașov - d. 3 martie 2013, București) a fost un actor român de film, radio, scenă, televiziune și voce.

Filmografie:

• Dragoste la zero grade (1964), primul film color românesc
• Aventuri la marea neagra (1972)
• Agentul straniu (1974)
• Ultima noapte a singuratatii (1976)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 8
• Acțiunea „Autobuzul” (1978)
• Drumuri in cumpana (1979)
• Am o idee (1981)
• Sosesc păsările călătoare (1984)
• Secretul lui Bachus (1984)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Calatorie de neuitat serial tv (1988)
• Misiunea serial tv (1989)
• Harababura (1990)

·         1933 - S–a născut filologul Ion Bălu, profesor universitar („Istoria literaturii române”, „Nostalgia absolutului”, „Marin Preda”).

·         1937 - S–a născut pictorul Adrian Benea.

* 1937: Luigi Perelli (n. 26 octombrie 1937, La Spezia, Italia) este un regizor și scenarist italian.

A jucat ca actor în filmul Odio per odio regizat de Domenico Paolella (1967).

Printre altele, a regizat câteva miniseriale Caracatița, a fost creatorul și regizorul filmelor de televiziune Sospetti și Un caso di coscienza, ambele cu Sebastiano Somma în rolul protagonistului

* 1942: Lajos Magyari (n. 26 octombrie 1942 - d. 3 iunie 2015) a fost un senator român în legislatura 1992-1996 ales în județul Covasna pe listele partidului UDMR. În cadrul activității sale parlamentare, Lajos Magyari a inițiat o singură moțiune. Lajos Magyari a demisionat din Senat pe 11 septembrie 1996 și a fost înlocuit de senatorul Istvan Gazda.

·         1943: S-a născut (la Lozova-Lăpuşna, azi în R. Moldova) Victor Spinei, istoric şi arheolog, autorul unor cercetări si lucrari de referinta  asupra perioadei de început a epocii medievale; membru corespondent al Academiei Române din 2001.

·         1944 - S-a născut Michael Piano, vocalist american (Sandpipers).

·         1946 - S–a născut operatorul şi regizorul de film Dinu Tănase („Damen Tango”, „Emisia continuă”, „Doctorul Poenaru”).

·         1947: Hillary Diane Rodham Clinton, născută Hillary Diane Rodham, (n. 26 octombrie 1947, Chicago, Illinois) a fost din 2009-2013 Secretar de Stat în administația Barack Obama, a fost senator de New York în Senatul Statelor Unite ale Americii din partea Partidului Democrat din 2001 până în 2009. Hillary Clinton este căsătorită cu Bill Clinton, cel de-al patruzeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (între anii 1993 și 2001). Hillary Clinton este de profesie avocat.

Hillary Rodham Clinton

Președintele Barack Obama discutând cu Secretarul de Stat Hillary Clinton în Biroul Oval, 27 ianuarie 2009.

A participat la alegerile prezidențiale americane din 2016, dar a fost învinsă de republicanul Donald Trump.

S-a implicat direct în luarea deciziilor politice în timpul mandatului soțului său. A fost conducătoarea comitetului care a propus Planul de îngrijiri medicale Clinton, care nu a fost adoptat de către Congres. A inițiat de asemenea Programul de asigurări de sănătate pentru copii precum și a Actului de adopțiuni ale copiilor.

În 2000 Clinton a fost aleasă în Senatul Statelor Unite înlocuindu-l pe Daniel Patrick Moynihan, devenind singura soție de președinte care a candidat pentru o funcție publică și prima femeie care a reprezentat New York-ul. Ea a fost realeasă în anul 2006. Ca senator, face parte din Comitetul serviciilor armate, Comitetul Mediului și Lucrărilor Publice, Comitetul Sănătății, Educației, Muncii și Pensiilor, precum și în Comitetul special asupra îmbătrânirii. Pe 20 ianuarie 2007 ea și-a anunțat în cadrul website-ului personal, HillaryClinton.com, intenția de a candida pentru președinția Statelor Unite ale Americii în cadrul alegerilor prezidențiale din anul 2008, dar a pierdut alegerile interne din Partidul Democrat în favoarea viitorului președinte Barack Obama, care a numit-o apoi secretar de stat în cabinetul său.

Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea

Hillary Rodham Clinton

Părinți Hugh E. Rodham[*][1] Dorothy Howell Rodham[*][1]  Frați și surori Hugh Rodham[*][2] Tony Rodham[*][2]  Căsătorită cu Bill Clinton (c. 1975) Număr de copii 1  Copii Chelsea (n. 1980) Al 67-lea Secretar de Stat al Statelor Unite În funcție 21 ianuarie 2009 – 1 februarie 2013 Locțiitor James Steinberg William Burns Președinte Barack Obama Precedat de Condoleezza Rice Succedat de John Kerry Senator în Statele Unite din partea statului New York În funcție 3 ianuarie 2001 – 21 ianuarie 2009 Precedat de Daniel Patrick Moynihan Succedat de Kirsten Gillibrand Primă Doamnă a Statelor Unite În funcție 20 ianuarie 1993 – 20 ianuarie 2001 Președinte Bill Clinton Precedat de Barbara Bush Succedat de Laura Bush Primă Doamnă de Arkansas În funcție 11 ianuarie 1983 – 12 decembrie 1992 Precedat de Gay Daniels White Succedat de Betty Tucker În funcție 9 ianuarie 1979 – 19 ianuarie 1981 Precedat de Barbara Pryor Succedat de Gay Daniels White

·         1949: Corina Chiriac (n. 26 octombrie 1949, București) este o cântăreață de muzică ușoară, compozitoare, textieră, realizatoare de emisiuni de televiziune și actriță din România. Corina Chiriac a fost una dintre solistele de mare succes din muzică ușoară din anii '70 până în prezent.

Filmografie:

• Cu mîinile curate (1972)
• Aventuri la Marea Neagră (1972)
• Roșcovanul (1976)

Corina Chiriac la Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur” Ediția 2009.

·         1949:  S-a nascut  Leonida Lari (Lubovi Ivanovna Iorga), cunoscuta poeta si politician din Basarabia, fost deputat in Parlamentul Romaniei (n.Bursuceni, Rep. Moldova); (d.11 decembrie 2011).

·         1949 - S–a născut criticul literar şi prozatorul Dumitru Radu Popa (Romane: „Zilele săptămânii”, „Vara oltenilor”, „Împăratul norilor”).

* 1951: Tudor Panțîru (n. 26 octombrie 1951, Baraboi, Dondușeni) este un jurist și politician român din Republica Moldova, care a deținut funcția de deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990-1994)^[1] și membru al Camerei Deputaților din Parlamentul României în legislatura 2008-2012.^[2]

În Parlamentul Republicii Moldova a fost președinte al comisiei juridice (1990-1992).

Din 2002 până în prezent este judecător internațional la Curtea Constituțională din Bosnia și Herțegovina,^[3] iar din februarie 2013^[4] până în ianuarie 2018^[5] a fost și judecător la Curtea Constituțională a Republicii Moldova.

* 1951: Julian Schnabel (n. 26 octombrie 1951) este un artist american și producător de film. În anii 1980, Schnabel a intrat în atenția presei internaționale datorită "tablourile sale tip-placă", picturi realizate pe plăci rupte de ceramică.

Schnabel a regizat Before Night Falls, pentru care Javier Bardem a fost nominalizat la premiul Oscar, și The Diving Bell and the Butterfly, care a fost nominalizat la patru premii Oscar.

Schnabel a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Cannes din 2007,^[2] și Globul de Aur, de asemenea premiul BAFTA, un premiu César, două nominalizări la Leul de Aur și una la Premiul Oscar.

Julian Schnabel

Schnabel la Festivalul Internațional de Film de la Hamptons din 2010 Căsătorit cu Jacqueline Beaurang[1] (divorțat; 3 copii) Olatz López Garmendia (divorțat; 2 copii) Copii Vito Schnabel[*] Stella Schnabel[*]

·         1953 - S-a născut Keith Strickland, baterist american (B 52s).

·         1954: Victor Ciorbea (n. 26 octombrie 1954, Ponor, Ponor, Alba, România) este un avocat și politician român, reprezentant al PNȚCD, primul premier al României de după 1989 care nu a provenit dintr-o formațiune succesoare a Frontului Salvării Naționale, ci din fosta opoziție anticomunistă.

Înainte de anul 1989 a fost judecător. În 1990 a devenit lider al sindicatului CNSLR. În 1994 a înființat Confederația Sindicatelor Democratice din România.

În data de 18 iunie 2011 un congres extraordinar al PNȚCD, convocat pentru a pune capăt sciziunilor interne din partid, l-a ales în funcția de președinte al formațiunii. A întrunit 529 de voturi pentru și 4 împotrivă. 34 de voturi au fost declarate nule.^[1]

În octombrie 2012, s-a înscris în PNL, fiind desemnat să candideze pentru Senat în colegiul 7 din București pe listele Uniunii Social-Liberale (USL). El a fost ales cu majoritatea de voturi valabil exprimate, obținând primul său mandat parlamentar.

Pe 15 mai 2014 a fost ales în funcția de Avocat al Poporului

Victor Ciorbea

Avocatul Poporului  În funcție aprilie 2014 – iunie 2019 Succedat de Renate Weber Senator al României  În funcție 19 decembrie 2012 – 8 aprilie 2014 Succedat de Alfred-Laurentiu-Antonio Mihai Circumscripția București Prim-ministru al României  În funcție 12 decembrie 1996 – 30 martie 1998 Precedat de Nicolae Văcăroiu Succedat de Gavril Dejeu Primar general al Municipiului București  În funcție 19 iunie 1996 – 12 decembrie 1996 Precedat de Crin Halaicu Succedat de Viorel Lis În funcție iunie 1996 – 12 decembrie 1996

·         1955: Alexandru Sassu, politician român
* 1955: Nicolae Furdui Iancu (n. 26 octombrie 1955, sat Poiana, comuna Sohodol, județul Alba) este un cântăreț român de muzică populară.

Nicolae Furdui s-a născut în satul Poiana, comuna Sohodol. La vârsta de cinci ani s-a stabilit cu părinții la Abrud. Aici, în Abrud, va urma școala primară și Liceul Pedagogic de Învățători. A studiat la Institutul pedagogic, secția română-franceză, din Oradea iar mai târziu, a absolvit Facultatea de Psihologie și Asistență Socială din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

A lucrat în învățământ până în 1989.^[1]

Nicolae Furdui Iancu locuiește în Alba Iulia, este căsătorit cu profesoara Daniela Furdui-Iancu si are doi copii, Maria și Tudor.

Ca muzică populară a debutat la sfârșitul anilor ’70, la Festivalul de Folclor din Drobeta Turnu-Severin, unde a câștigat premiul I.

În 1985 a avut prima apariție televizată, în cadrul emisiunii „Tezaur folcloric”, de la TVR. A câștigat, în același, Festivalul de Folclor „Steaua Dunării” din Galați și a obținut, apoi, marele premiu la concursul „Floarea din Grădină”.

A înființat în anul 1987 la Alba-Iulia grupul folcloric „Crai Nou”.

* 1958: Nicolae-Ciprian Nica (n. 26 octombrie 1958 la Tifești, județul Vrancea) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2008-2012 din partea PSD Vrancea și în mandatul 2012-2016, din partea USL Vrancea.

Pe 11 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că Nicolae-Ciprian Nica a fost colaborator al Securității și că acesta a făcut poliție politică

* 1959: Juan Evo Morales Ayma (n. 26 octombrie 1959) este din 2006 președintele Boliviei, fiind primul președinte reprezentant al populației indigene ai Americii de Sud, adică ai amerindienilor. El a câștigat alegerile din 2005 cu 53,7% din voturi, la niște alegeri la care au participat 84,5% din numărul cetățenilor cu drept de vot. Ulterior, el și-a consolidat popularitatea și la alegerile din 2009 la care a câștigat 63% din sufragii.

Evo Morales

* 1962: Mihai Lupu este un om politic român, membru PNL, membru în Camera Deputaților în mandatul 2008 - 2012 din județul Constanța^[1]. A fost director general al Oil Terminal Constanța din 2005^[1]. Deține compania Construcții Hidrotehnice Iaș

·         1963 - S-a născut John Ohm Daniel, cântăreţ american.

·         1964: S-a născut Elisabeta Lipă, campioană olimpică (singura canotoare din lume cu 5 medalii de aur) şi mondială la canotaj. In anul 2000 a fost declarată cea mai bună canotoare din lume de către Federaţia Internaţională de Canotaj şi a fost desemnată cea mai bună canotoare a secolului XX. A fost aleasa vicepreşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român din 2013, preşedinte al Federaţiei Române de Canotaj (din 2009) şi preşedinte al Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti (din 2009). Este chestor de poliţie.

* 1966: Cristian Preda (n. 26 octombrie 1966, București, RS România) este un profesor de politologie român, care a publicat mai multe cărți în acest domeniu. El a deținut funcțiile de secretar de stat pentru Francofonie,^[1][2] în cadrul Ministerului Afacerilor Externe și consilier prezidențial pentru educație și cercetare.^[3] Cristian Preda a candidat pentru Parlamentul European, din partea Partidului Democrat Liberal. În urma votului de pe 7 iunie 2009, a fost ales, pe poziția a patra pe lista Partidului Democrat Liberal pentru un mandat de 5 ani, membru al Parlamentului Europei. Pe 31 ianuarie 2014, s-a înscris în Partidul Mișcarea Populară, pe listă căruia a candidat la alegerile europarlamentare, astfel câștigând al doilea său mandat de eurodeputat. El a fost exclus însă la scurt timp, pentru că nu a susținut-o pe Elena Udrea la alegerile prezidențiale^[4]. Pe 29 ianuarie 2019 s-a înscris în Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate (PLUS)

Cristian Preda

·         1967: Petru Movilă, politician român
* 1967: Keith Lionel Urban (n. 26 octombrie 1967, Whangarei) este un cântăreț de muzică country, compozitor și chitarist neo-zeelandezo-australian.

Familia lui s-a mutat în Australia, când acesta avea doar 2 ani, mai târziu și-a început cariera în Australia, la o vârstă destul de fragedă. În 1991, el și-a lansat un album de debut auto-intitulat, și a avut patru single-uri în topurile din Australia, înainte de a se muta în Statele Unite în 1992. În cele din urmă, Urban și-a găsit de lucru ca și chitarist înainte de a se alatura unei trupe cunoscute sub numele de The Ranch, care a înregistrat un album de studio la casa de discuri Capitol Records și a avut două single-uri in topurile de muzică country Billboard. Tot la casa de discuri Capitol Records și-a făcut debutul solo în 1999 cu albumul Keith Urban. Certificat cu platină în SUA, el s-a clasat, de asemenea, pentru prima dată pe locul unu în American în "But for the Grace of God". Urban a lansat un total de nouă albume de studio. El are mai mult de cincisprezece single-uri clasate in topurile country din SUA, inclusiv paisprezece Number Ones. Urban cantă la chitară acustică si electrică, precum si la banjo, chitară bass, mandolină, pian, sitar, bouzouki și tobe.

Urban a întâlnit-o pe actrița australiană Nicole Kidman la G'Day Los Angeles, un eveniment de la Hollywood în onorarea australienilor, ce a avut loc în ianuarie 2005, dar nu au început să se întâlnească decât 6 luni mai târziu. Kidman și Urban s-au căsătorit în duminica zilei de 25 iunie 2006, în Sydney. Înainte de a fi cu Nicole, Urban a fost împreună cu Niki Taylor între 2002 și 2004.

La 7 ianuarie 2008, Nicole Kidman a confirmat că ea și Urban așteapta primul lor copil împreună. În 2010, Urban si Nicole Kidman au avut-o pe a doua lor fiică, Faith Margaret Kidman Urban.

Keith Urban

Căsătorit cu Nicole Kidman (din 2006)  Copii Sunday Urban[*] Faith Urban[*]

* 1972: Andi Moisescu (n. 26 octombrie 1972,^[1] București, RS România) este un jurnalist din România, realizator și prezentator TV.

Alexandru "Andi" Moisescu s-a născut în București pe data de 26 octombrie 1972 în familia unui fost regizor de film. Are un frate mai mic, Tudor.

Este absolvent al Facultății de Matematică din cadrul Universității din București.

Este căsătorit cu Olivia Steer și au doi copii (Luca și David

A devenit celebru la un concurs de pe postul "Radio Unifan". Prima sa apariție a fost la Radio Costinești apoi la Fun Radio și în final la Pro FM ^[3].

În anul 1996, Andi a fost numit director de programe la Pro FM, atunci și-a dat seama că nu avea să profeseze în domeniul matematicii. În decursul aceluiași an, Andi a încput să lucreze în televiziune. A lucrat alături de Florin Călinescu și alți oameni celebri din Pro TV^[4].

Între 2000 și 2004 a realizat emisiunea "Marcă Înregistrată" la postul de televiziune Pro TV.

Din anul 2005 realizează emisiunea ApropoTV la postul de televiziune Pro TV.

Din anul 2011 face parte din juriul show-ului Românii au talent, împreună cu Mihai Petre/Mihaela Radulescu, Bebe Cotimanis/Florin Călinescu, și Andra.

* 1973: Oleg Brega (n. 26 octombrie 1973, Pepeni, Sîngerei, Republica Moldova) este un jurnalist, activist civic, cineast, membru al organizațiilor "Hyde Park" și ”GenderDoc-M”, editor pe site-ul Curaj.TV și Curaj.Net.^[1] Din 2003 până în 2006 a fost președintele organizației non-guvernamentale „Hyde Park”.^[2] Din august 2010 până în iulie 2013 a fost gazda emisiunii "Inamicul Public" de la Jurnal TV.^[3][4] A moderat emisiunea „Inamicul public” ce a revenit pe ecrane la Jurnal TV din octombrie 2017.

* 1974: Gabriela Cristea (n. 26 octombrie 1974, Oltenița) este o prezentatoare a emisiunii "Like a star" pe Antena Stars și realizatoare de programe TV.

A absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice din SNSPA din București, Comunicare neurolingvistică și Facultatea de Sociologie Comunicare diplomatică - Ministerul Afacerilor Externe.

Gabriela Cristea a debutat la TVR 1 în 1994, fiind prezentator al concursului Eurovision. Până în februarie 1996 a prezentat diverse emisiuni matinale și de divertisment la Tele 7abc, iar apoi până în iulie 2000 a lucrat la Pro TV ca PR Manager în campania ProNato și prezentator^[1]. În perioada noiembrie 2000 - iulie 2005 a fost prezentator de știri sportive și co-prezentator al unei emisiuni matinale la B1 TV. Din anul 2007 până în toamna lui 2018 a lucrat la postul Kanal D, fiind prezentatoarea emisiunii reality-show Noră pentru mama^[2], care acum se numește Te vreau lângă mine, de unde a fost concediată, apoi prezentatoarea emisiunii , Te iubesc de nu te vezi , Pe Antena Stars, iar în prezent, pe același post prezintă emisiunea ,,Like a star", o emisiune cu si despre iubire!

Căsătorită cu	Marcel Toader (2008-2013) Tavi Clonda (2015 - prezent)
Copii	Bella Victoria Margot, Thea Iris Selena

* 1975: Andreea Doană (nume de fată Andreea Pelei, n. 26 octombrie 1975, București) este o scrimeră română specializată pe sabie, laureată cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 2001 și pe Campionatul European din 2004. A fost campioană a României în 2005.

* 1975: Laurentiu Roșu (n. 26 octombrie 1975), este un fost fotbalist român care a jucat la Echipa națională de fotbal a României, actualmente antrenor principal la FC UTA Arad.

* 1975: Alina-Elena Tănăsescu (n. 26 octombrie 1975) este un deputat român, ales în 2016.

* 1977: Octavian Mahu (n. 26 octombrie 1977, Fălești, Republica Moldova) este un politician din Republica Moldova, viceprimar al municipiului Bălți din 21 ianuarie 2011, care a exercitat și funcția de primar interimar după demisiile lui Vasile Panciuc în 2011 și 2015.

* 1978: Phillip Jack "Phil" Brooks^[3] (n. 26 octombrie 1978,^[4] Chicago, SUA), cunoscut sub numele de CM Punk, este un wrestler și luptător de arte marțiale mixte american

* 1979: Nata Albot (n. 26 octombrie 1979, Chișinău, URSS) este o jurnalistă, blogger, activist civic, fostă producător de televiziune și manager media din Republica Moldova.

A absolvit facultatea de drept a Universității de Stat din Moldova. A început să lucreze la radio la vârsta de 16 ani.^[1] A lucrat ca jurnalistă la Pro TV și a fost directorul Pro FM Moldova.^[2] [3]

În iunie 2011, Nata Albot se alătură echipei televiziunii Jurnal TV în calitate de producător general.^[4] În vara anului 2013, Nata pleacă de la Jurnal TV^[5] și se mută în străinătate împreună cu Andrei Bolocan.^[6]

Albot este organizatoarea unui șir de festivaluri, precum „Balul Brazilor de Crăciun”, „Mai Dulce”, „IaMania” și „Lavender Fest”, și inițiatoarea unor proiecte precum „Klumea” și „Koolture Tricolore”. În 2015, a lansat cartea Moldova din bucătăria mamei mele.^[6]

Albot a fost căsătorită cu avocatul Roman Uskov, cu care a avut doi copii.^[3] În 2013, se mută cu traiul în Canada împreună cu fostul coleg de la Jurnal TV Andrei Bolocan.^[6], împreună au 2 copii (Magdalena si Noah ).

Nata Albot a fost declarată Femeia anului 2010 de revista VIP Magazin.^[7] În 2011, misiunea ONU în Moldova a premiat un grup de jurnaliști, printre care și Nata Albot, pentru desfășurarea unei campanii media împotriva intoleranței față de copiii cu dizabilități fizice

Nata Albot

·         1980: Cristian Chivu (n. 26 octombrie 1980,^[1] Reșița, România) este un fost fotbalist român. A fost și component al echipei naționale de fotbal a României între anii 1999 și 2011, fiind și căpitanul acesteia în 50 de meciuri

* 1981: Gheorghe Boghiu (n. 26 octombrie 1981, Năvîrneț, Fălești) este un fotbalist moldovean care evoluează la clubul FC Tiraspol pe postul de atacant.

* 1982: Ulrich Robeiri (n. 26 octombrie 1982, Cayenne) este un scrimer francez specializat pe spadă.

* 1983: Sebastian Huțan (n. 26 octombrie 1983) este un jucător de fotbal român care evoluează la clubul ACSMU Politehnica Iași.

* 1984: Adriano Correia Claro, cunoscut mai ales ca Adriano (n. 26 octombrie 1984), este un jucător brazilian de fotbal, care evoluează pentru echipa turca Beșiktaș.

* 1985: Kafoumba Coulibaly (n. 26 octombrie 1985, Côte d'Ivoire) este un fotbalist aflat sub contract cu OGC Nice.

* 1986: Nikolai Kovaliov (în rusă Николай Анатольевич Ковалёв) (n. 26 octombrie 1986, regiunea Orenburg) este un scrimer rus specializat pe sabie, laureat cu bronz la Jocurile Olimpice din 2012, triplu campion mondial pe echipe (în 2011, 2013, și 2016), dublu campion european pe echipe (în 2007 și 2012), și campion mondial la individual în 2014.

* 1993: Pape Abdoulaye N'Daw (n. 26 octombrie 1993, Senegal) este un fotbalist senegalez care evoluează la clubul Dinamo II București pe postul de atacant.

·         1994: Allie DeBerry, actriță americană